Cauzele ascensiunii și decăderii lui Napoleon I Bonaparte.

1. Contextul istoric al ajungerii la putere a lui Napoleon.”Soldați, sânteți goi, rău hrăniți…

vreau să vă duc în cele mai roditoare ținuturi din lume.”(Napoleon)

Anul 1789 a însemnat pentru Franța schimbarea monarhiei pe un regim mai

democratic – Republica. Însă fenomenul nu a însemnat că toată lumea este spontan împăcată

și lucrurile au început să meargă foarte bine. Fusese răsturnat un regim ce a durat mai mult de

un mileniu și era firesc ca trecerea la Republică să fie însoțită de o perioadă de criză.

Regaliștii nu au fost lichidați definitiv, și de-a lungul anilor 90 ai secolului al XVIII-lea ei au

întreprins mai multe încercări de a restaura vechiul regim. În perioada dintre Revoluție și 18

Brumar, Franța era cuprinsă de frământări interne, se afla în procesul de căutare a propriei

identități. Se dorea păstrarea beneficiilor economice aduse de Republică – lichidarea

feudalismului, dreptul tuturor celor care aveau resurse să-și cumpere un lot de pământ, pe de o

parte, și o putere centrală forte, ordine polițienească pe de altă parte. Revenirea bourbonilor

însemna pentru micii proprietari revenirea la feudalism. Directoratul nu era văzut ca o forță

capabilă să conducă cu mână puternică și să ia deciziile necesare rezolvării atât a problemelor

innterne cât și a celor externe.

Soluția a fost - NAPOLEON. Poate fi numit cu siguranță cel mai extraordinar

beneficiar al Revoluției. Aceasta i-a oferit oportunitățile pentru a-și arăta talentul. Și-a afirmat

talentul militar și a atras atenția asupra sa pentru prima oară în 1793, la Toulon, în cadrul

luptei dintre regaliștii contrarevoluționari și republicani. Datorită acestei strălucite victorii

Napoleon primi titlul de general brigadier. O altă bătălie dintre republicani și regaliști îl făcu

pe Napoleon cunoscut în toată țara. Luptând de partea regaliștilor le asigură acestora victoria

cu doar 6000 de soldați împotriva a 24000 în 1795. Momentul de triumf al său a fost 19

Brumar. În ajunul evenimentului Directoratul era văzut în declin și neputincios în fața

provocărilor interne și externe. Calitatea drumurilor era proastă. Călătoriile erau periculoase

din cauza tâlharilor. Sărăcia și corupția dominau țara. Revoltele regaliștilor dezbinau țara din

interior. Industria și comerțul aveau nevoie de piețe externe pentru a se extinde. Cea de a doua

coaliție amenința să invadeze Franța după ce desființase Republica Cisalpină. Adăugând la

acestea reputația, meritul cuceritor al Italiei și Egiptului, faptul că nu pierduse nici o bătălie,

devotamentul armetei lui Napoleon îi fusese lesne să dea lovitura. De altfel, Directoratul a

depus un efort semnificativ pentru a îmbunătăți situația administrativă și financiară a țării,

efort care a început să-și aducă roadele după 1799, beneficiar al acestora fiind Napoleon.

Isser Woloch avea de bună seamă dreptate atunci când a scris despre Franța Modernă:

”o națiune în care loviturile de stat sub haina pseudo-legalității au schimbat în mod repetat

regulile jocului.” Aceste schimbări erau însă indispensabile, chiar dacă ilegale. Utilizarea

armatei în politica civilă devenise ceva firesc pentru francezi în perioada respectivă. Napoleon

considera că: ”când ai ajuns în luptă, trebuie să învingi cu orice preț.” După cum Revoluția

din 1789 a fost necesară pentru pentru a ține pas cu statele concurente democratice SUA și

Anglia, la fel a fost necesar și evenimentul din 19 Brumar pentru a consolida structura internă

a statului și pentru a face față pericolului extern care amenința Franța. Pe fundalul gloriei

numelui său, Napoleon a venit ca un salvator al Franței.

2. Fundațiile civile ale statului napoleonean.

Mă fac când vulpe, când leu. Tot secretul guvernării stă în a ști

când să trebuie să fii una sau alta.

(Napoleon)

Conform ultimei hootărâri a Sfatului Bătrânilor, Napoleon urma să elaboreze o nouă

constituție. Aceasta a fost elaborată de cei trei consuli și a intrat în vigoare la 13 decembrie

1799. Afirmând în fața publicului drepturile de proprietate și libertate individuală, Napoleon

nu făcea nici o referință explicită despre Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului. El

dorea să transforme aparatul de stat într-o unealtă care să aducă la îndeplinire o unică voință

supremă. Toate reformele sale administrative s-au concentrat asupra menținerii autorității

personale. A fost păstrat totuși principiul separării puterilor. Miniștrii nu puteau fi

concomitent legislatori sau tribuni. A fost înființat tribunatul, alcătuit din 100 de membri,

rolul căruia era de a dezbate legile, dar rolul său era până la urmă unul formal. Corpul

Legislativ care adopta legile era alcătuit din 300 de membri, aleși de către Senat de pe listele

naționale cu condiția ca fiecare departament să fie reprezentat. Senatul, alcătuit inițial din 60

de senatori desemnați pe viață, avea ca membri persoane fidele lui Napoleon și Brumarului,

avea dreptul să prezerveze Constituția la propunerea celor trei consuli, aceasta permițând să

fie nesocotite dorințele celorlalte corpuri. În realitate, puterea lui Napoleon era nelimitată.

Cele 20 de departamente erau conduse de un prefect, consiliul prefectoral și consiliul

departamental. Fiecare departament era alcătuit din mai multe Arondismente, conduse de sub-

prefecți și consilii de arondisment. Arondismentele erau alcătuite din mai multe cantoane.

Ierarhizarea și disciplina au întărit Franța lui Napoleon. A fost suprimată orice urmă de

administrație autonomă locală.

Situația economică a statului lăsa mult de dorit. Monedă devalorizată, sistem de taxe

învechit. Pentru a redresa situația economică napoleon a inițiat un șir de reforme financiare.

A fost reorganizată colectarea de taxe prin centralizarea controalelor și introducerea unui

registru de taxe. Calcularea și colactarea taxelor a fost îmbunătățită. Cele mai importante erau

taxele pe pământ, care aduceau cel mai mare venit. Acestea erau urmate de veniturile

personale sau industriale, urmate de cele pe comerț și servicii. A fost instituit un oficiu

central al accizelor, pentru a colecta datoriile cosnumatorilor pe băuturi, tutun, cărți de joc,

transport public, etc. A fost modificată valoarea francului, prin modificarea și stabilirea unei

greutăți fixe a acestuia. Aceasta a oferit Franței cea mai sănătoasă monedă din Europa,

întărind poziția francului în raport cu lira sterlină. În anul 1800 a fost înființată Banca Franței,

cu un capital inițial de 30 de milioane de franci.

În urma desproprietăririi funciare a bisericii, a făcut ca inițial aceasta să depindă de

stat. Însă nu era în interesul statului să întrețină biserica. După Revoluție statul a căutat să-și

păstreze neutralitatea în fața cultelor religioase. Napoleon nu era un om religios, dar înțelegea

importanța bisericii ca fundație socială. Chiar de la începutul consulatului el a căutat

împăcarea cu biserica, a eliberat preoții condamnați la închisoare, a întors bisericii unele

bunuri care nu fuseseră încă vândute. În 1802 Napoleon a încheiat un Concordat cu Papa Pius

al VII-lea, prin care Papa recunoștea oficial Consulatul. Napoleon nu a permis bisericii să fie

o instituție independentă, dar a recunoscut romano-catolicismul ca religie a marii majorități a

cetățenilor francezi. Episcopii urmau a fi desemnați în comun de papalitate și statul francez.

Napoleon a urmărit să transforme preoții și episcopii în ceva asemănător cu lucrătorii

administrativi salariați controlați de stat, urmărind în așa fel să-și consolideze poziția.

Napoleon nu a fost scutit de conflicte cu Papa în încercarea de a subordona Biserica Statului.

S-a ajuns până la aceea că Papa l-a excomunicat pe Napoleon, iar Napoleon la rândul său l-a

aruncat în închisoare pe Papa.

În domeniul justiției, Napoelon a uniformizat curțile penale și civile în toate

departamentele administrative și a profesionalizat personalul. El privea sistemul său judiciar

ca o asigurare indispensabilă pentru ordinea publică. În perioada de după Revoluție în Franța

au luat naștere numeroase bande care jefuiau locuitorii satelor și orașelor. Printr-un ordin al

primului consul, toți aceștia au fost depistați și omorâți fără judecată timp de șase luni. În

dorința sa de a controla totul, Napoleon a centralizat și sistemul judiciar. Dacă inițial s-a

păstrat procesul electiv pentru judecători, odată cu consolidarea autorității personale, aceștia

erau numiți de către Napoleon pe viață. În fiecare oraș a fost creată câte o Curte a Primei

Instanțe care aplica atât justiție penală cât și civilă. Mai exista un număr de tribunale speciale,

care nu erau prevăzute de constituție, care se supuneau direct lui Napoleon, și care aveau

dreptul la pedeapsă capitală. Cu toate că a nemulțumit pe mulți dintre cei cu viziuni mai

liberale, sistemul judiciar napoleonian a fost mult mai stabil și mai eficient în comparație cu

sistemul revoluționar, devenind de altfel o moștenire de durată. Dintre cele mai importante și

durabile realizări ale lui Napoleon fac parte Codurile Legale, îndeosebi Codul Civil,

promulgat la 21 martie 1804. Codul Civil era o combinație a tradiționalului cu revoluționarul.

Cele trei secțiuni ale sale se ocupau cu drepturile persoanelor, ale proprietății și ale achiziției

de proprietăți. Printre prevederile cele mai importante era aceea care legaliza dreptul asupra

proprietății confiscate de la biserică. Prevedea împărțirea moștenirii între toți moștenitorii de

gen masculin, excluzând dreptul întâiului născut. Capul familiei obținea drepturi depline

asupra copiilor și soției. În caz de divorț proprietatea rămânea soțului. Cu toate că limita unele

drepturi dorite de Revoluție, Codul Civil aducea în schimb ordinea și uniformitatea. Codul

interzicea privilegiile din naștere, aproba libertatea religiei și specifica că posturile din guvern

ajung în mâinile celor calificați ca să le dețină. Cetățenii nu s-au opus. deoarece până la

venirea puterii autoritare a lui Napoleon în țară domina dezordinea și insecuritatea, oamenii

pur și simplu au renunțat la drepturile politice, pe care le considerau mai puțin importante

decât securitatea și bunăstarea. Acesta a fost prețul pe care au ales să-l plătească. Codul Civil,

reieșind din prevederile sale, este una dintre acela mai importante realizări ale lui Napoleon,

dar nu este cea mai importantă, întrucât Napoleon nu a rămas în istorie ca legislator, ci ca cel

mai mare cuceritor care a existat vreodată.

3. Imperiul universal și particularismele naționale.S-a întins cam mult voinicul acesta,

E timpul să-l oprim.”(Suvorov)

Imperiul a luat naștere oficial la 18 mai 1804, o dată cu proclamarea lui Napoleon ca

împărat al Franței. Prima etapă în procesul de extindere imperială implică înfrângerea și

reducerea puterii austriece în decursul anului 1805. Napoleon a cucerit pe rând majoritatea

statelor europene. Acestea deveneau state nominal independente, conduse de francezi, de

obicei rude din familia Bonaparte. A cucerit: Elveția, regatele Spaniei, Neapole, Italia,

Confederația gemanică a Rinului, Olanda, Marele Ducat al Varșoviei, Saxonia, Marele Ducat

al Poloniei. Atât cea de a treia cât și a patra coaliție au fost înfrânte de Napoleon. În 1807 a

fost semnat tratatul de la Tilsit, prin care Rusia adera la blocada continentală, Napoleon

urmărind să slăbească puterea economică și militară a Angliei. Conform tratatului Prusia a

fost lipsită de o jumătate din teritoriu și se obliga să plătească o despăgubire militară enormă.

Una dintre cauzele succesului lui Napoleon a fost armata bine organizată. Napoleon

era atât șeful suprem al statului cât și al armatei, excluzând astfel orice fel de contradicție între

cele două și fiind capabil să dea ordine prompt. Armata era alcătuită din 32 de devizii

militare. Napoleon preluase de la Revoluție două mari principii: merit și talent. Cerințele

pentru promovarea în funcție erau stabilite ca fiind durata serviciului anterior, durata

serviciului în rangul existent, și dovadă de curaj. În acest fel se urmărea motivarea soldaților.

În timp de urgență toți bărbații capabili erau înrolați în armată pe o perioadă nelimitată. În alte

cazuri erau înrolați voluntarii. Mărimea armatei sale era de obicei cuprinsă între 500000 –

600000 oameni. Recrutările se făceau atât din cadrul Franței cât și din statele supuse de ea.

Unele state erau chiar obligate să mențină armata franceză pe teritoriile lor.

Napoleon moștenise de la Revoluție detașamente de ofițeri profesioniști, o rezervă

mare de veterani bine antrenați, un sistem de tactici, formațiuni de luptă, armament, ale căror

eficacitate fusese demonstrată de cuceririle de după 1794. Napoleon a fost mai un

consolidator al artei militare practicate, pe care a adaptat-o în mod excepțional la nevoile sale

prin geniul său pentru improvizație. Napoleon a dezvoltat flexibilitatea și capacitatea de

manevră a deviziilor. A introdus larga utilizare a trupelor de hărțuire – pușcași, grenadieri, și

infanteria ușoară. A introdus cavaleria ca cercetași, uneori ca trupe de șoc. Îmbunătățirea în

armamentul artileriei și în metodele acesteia au dat superioritate de foc în bătălii armatei

franceze. Napoleon avea preferință pentru războaiele scurte și rapide, folosea tactica

învăluirii când avea superioritate numerică, și tactica atacului frontal pentrru inferioritate

numerică. Cheia succeselor lui Napoleon în bătălii consta în improvizațiile sale imaginative

pe câmpul de luptă.

Dacă inițial tacticile lui Napoleon îi luau prin surprindere pe adversari, ulterior aceștia

le-au învățat și au început să le folosească împotriva lui Napoleon. Armata franceză pierduse

multe din trupele sale experimentate și disciplinate și, cu toate că erau disponibili noi recruți

pentru umplerea golurilor, aceștia nu aveau experiență și nu se putea pune bază pe ei. În

consecință, tactica de atac în coloane de infanterie a lui Napoleon nu mai avea succes.

Inamicii lui Napoleon și-au dezvoltat artileria, și-au mărit dimensiunile armatelor. În

consecință, Napoleon a suferit înfrângeri grele în 1812. A pierdut 300000 de mii de oameni în

Spania și 500000 în Rusia. Aceste înfrângei nu numai că au slăbit considerabil armata

franceză, dar au spulberat mitul invicibilității armatei franceze.

Înfrângerile din 1812 au încurajat formarea celei de a patra coaliții antifranceze în

1813. Rusia se vedea salvatoarea Europei. Inițial se formase doar alianțe bilaterale – Rusia-

Prusia, Rusia-Anglia. Ulterior aderă și Austria. Era pentru prima oară când toate cele patru

mari puteri se uniseră împotriva lui Napoleon. Alianța se transformă într-o coaliție membrii

căreia își luaseră angajamentul să nu o destrame până nu va fi învins Napoleon. Mai multe

state supuse de Napoleon s-au alăturat coaliției după ce li s-a promis păstrarea suveranității.

La sfârșitul lunii martie 1814, înaintarea trupelor aliate a dus la ocuparea Parisului, iar în

Aprilie, Napoleon a abdicat. În urma abdicării, aliații s-au certat între ei, și numai întoarcerea

lui Napoleon în Franța i-a determinat să se împace. În 1815 Napoleon a fost exilat pe insula

sf. Elena. Franța a fost întoarsă la granițele sale din 1790.

4. Personalitatea lui Napoleon.”Nefiind din naștere el însuși împărat,

la caru-i de triumf pe-aceștia i-a-nhămat.”(Byron)

Napoleon – una dintre cele mai mari personalități cărora le-a dat naștere vreodată

omenirea. A dat în viața sa vreo 60 de bătălii mari și mici, număr incomparabil mai mare

decât cel al bătăliilor lui Alexandru Macedon, Hannibal, Cezar și Suvorov luate la un loc.

Avea o capacitate de muncă extraordinară, el însuși spunea despre sine: ”dacă pare că sânt

întotdeauna pregătit pentru orice activitate, faptul se explică prin aceea că, înainte de a hotărâ

ceva, am reflectat îndelung, am căutat să prevăd ce se poate întâmpla. Nu geniul este cel care-

mi inspiră brusc și misterios ce anume trebuie să spun și să fac în împrejurări care altora li se

par neașteptate, ci propria mea gândire. Lucrez mereu, lucrez în timpul mesei, lucrez când

sunt la teatru, mă scol noaptea din somn tot ca să lucrez.” Caracterul său s-a manifestat de

când era mic ca iute și neliniștit: ”Nu sufeream nici o constrângere, își amintea mai târziu,

eram pornit pe gâlceavă și bătaie, și nu mă temeam de nimeni. Pe unii îi băteam, pe alții îi

zgâriam, și toți se temeau de mine.” Cu prietenii putea să fie fermecător și amuzant – ”nimeni

nu putea să fie mai fascinant decât el, când avea poftă”, dar nu avea întotdeauna chef, și starea

sa de spirit putea să se schimbe brusc. ”Sunt format din doi oameni diferiți”. După relatările

martorilor oculari nu era prea atrăgător la înfățișare. Aceștia îl descriu ca fiind îmbrăcat

neîngrișit, aproape sărăcăcios, cu părul lins și unsuros, lăsat pe umeri, și cu o față palidă. Un

tânăr serios, nu prea avea simțul umorului și rareori râdea. Felul său de a fi a fost crucial

pentru evoluția statului Francez de la 1799 până la 1814. Adept al ordinii și disciplinii, el

considera că scopul scuză mijloacele, iar pentru a obține victoria considera că: ”când ai ajuns

în luptă trebuie să învingi cu orice preț.”

Cea mai mare parte a lucrărilor consacrate lui Napoleon în primele decenii după

moartea sa nu fac altceva decât să-i cânte osanale patriotice. Aceasta a fost o reacție împotriva

ponegririi numelui lui Napoleon după întoarcerea la putere a regaliștilor plini de ură și

indignare. Ca răspuns la acestea au început să apară memorii, cum ar fi: opera în mai multe

volume a ducesei d”Abrantes, amintirile lui Chaptel, cartea lui Las Cases și ale altor

memorialiști apărute paralel cu primele încercări de studiu sistematic asupra domniei lui

Napoleon. Una dintre primele lucrări cu ecou consacrate lui Napoleon a fost ”Istoria

Consulatului și a Imperiului”, scrisă în 20 de volume, a lui Adolphe Thiers. Punctul ei de

vedere este fățiș patriotic: în toate războaiele câștigate, Napoleon are dreptate. El nu-l

condamnă pe Napoleon decât pentru războaiele pierdute. Cartea scrisă de roamncierul englez

Walter Scott, una dintre primele mari lucrări despre napoleon, are un ton de patriotism englez

ostil lui Napoleon. Prin lucrarea sa, Scott a vrut să-i dea un răspuns lui Byron, care preamărise

victoriile lui Napoleon, spunând despre el că: ”Nefiind din naștere el însuși împărat, la caru-i

de trimf pe-acești i-a-nhămat.” La afirmația lui Scott că ”cerul a trimis revoluția și pe

Napoleon pentru păcatele Franței și ale Europei”, Hegel răspunde că dacă cerul drept hotărâse

astfel, însemna că revoluția era și ea dreaptă și că, nu era o crimă, numindu-l pe Scott: ”Minte

superficială!” O apreciere mai obiectivă a personalității lui Napoleon încearcă să facă Pieter

Geyl, Napoleon, pro sau contra, publicată în 1949. Acesta făcând comparație cu Reich-ul lui

Hitler, constată că impactul lui Napoleon a fost mai puțin malefic, cu toate acestea îl apreciază

pe Napoleon mai mult cu ”contra” decât cu ”pro”.

Personal, apreciez personalitatea lui Napoleon ca necesară pentru Franța la sfârșitul

secolului al XVIII-lea, și o amprentă frumoasă pentru istoria omenirii. De ce a fost necesar el

Franței în acel moment am arătat mai sus: el a reprezentat ceva de mijloc între monarhia

autoritară și Directoratul democratic prea slab. A făcut ordine în țară și a disciplinat pe

francezi. A construit un Imperiu cum Franța nu a mai avut vreodată. Pe de altă parte ambițiile

sale prea mari și împrejurările au determinat ca el să aducă Franței pierderi colosale la

sfârșitul conducerii sale. Pentru omenire este de apreciat faptul că Napoleon dorea unitate prin

crearea Imperiului: uniformitate, dispariția granițelor, comerț liber, dispariția numeroaselor

conflicte prin unirea micilor stătulețe într-un mare Stat Imperiu. Chiar dacă scopul lui a fost

altul, oamenii care au dorit unitate prin crearea a ceva mare au fost mereu de apreciat.

Metodele desigur că au fost dure, dar orice monedă are două fețe. Atunci când a dorit

lichidarea banditismului, Napoleon pur și simplu a omorât bandiții, fără a se gândi la

moralitate, și rezultatul s-a făcut simțit. Chiar dacă făcea multe jertfe umane în țările pe care

le cucerea, aceste cuceriri erau până la urmă benefice pentru cei cuceriți, deoarece Napoleon

aducea cu sine un sistem social mai avansat, antifeudal. Sunt de apreciat și inovațiile militare

aduse de el, de care a beneficiat inițial Franța, iar ulterior și întreaga omenire. În amintirea

umanității va dăinui mereu figura aceluia care pentru unii îi evocă pe Attila, Tamerlan și

Gingis-Han, iar pentru alții – umbrele lui Alexandru Macedon și Iuliu Cezar, și care, pe

măsură ce cercetările istorice înaintează, apare tot mai clar, în egalabila sa originalitate și

uluitoare complexitate individuală.

Bibliografie:

Geoffrey Ellis, Imperiul lui Napoleon, București, 2013;

E.V. Tarle, Napoleon, București, 1997;

Andrina Styles, Napoleon, Franța și Europa, București, 2001;

http://xartmanfilms.ru/istoricheskie/949-film-napoleon-2002.html;