Câteva critici clasice aduse utilitarismului

Valentin Mureşan

1) Determinarea consecinţelor e subiectivă şi deci arbitrară. Oamenii au experienţe de viaţă diferite, angajamente filosofice şi religioase diferite etc., aşa că vor decupa diferit realitatea. Pentru Martorul lui Iehove pedeapsa de după moarte e o consecinţă foarte importantă, pentru un medic laic ea nu există. Nu putem determina obiectiv consecinţele. Aceeaşi acţiune va primi deci evaluări morale diferite prin prisma aceleiaşi teorii utilitariste.

Răspuns: E adevărat, dar asta e problema oricărei teorii morale. Trebuie să ne mulţumim cu consecinţe aproximative, mereu revizuibile. Există totuşi metode de a reduce arbitrariul: a studia ştiinţific fenomenul analizat, a consulta specialişti, a apela la o diversitate de surse, a ataşa probabilităţi, a consulta direct părţile implicate, a folosi datele din cercetări sociologice empirice etc.

2) Nu avem timp, înaintea fiecărei acţiuni, să facem calculul consecinţelor.

Răspuns: în condiţii obişnuite, omul de rând nici nu se ghidează după calculul consecinţelor, ci după experienţa trecută, după reguli, „principii secundare”, obiceiuri, dispoziţii morale dobândite prin educaţie.(II, 24-25) Numai în în adoptarea şi în modificarea codului moral (e.g. în rezolvarea dilemelor etice, înlăturarea unor datorii vetuste cum e aceea că furtul e permis moral pentru că e o dovadă de deşteptăciune) e folosit direct PU ca ghid şi anume de către cei ce se ocupă de reforma morală a societăţii, nu de aplicarea codului.

3) Cantitate versus calitate. Este un Socrate nesatisfăcut mai fericit decât un nebun satisfăcut? E mai bine să fii un porc satisfăcut decât un om nesatisfăcut.

Răspuns: Problema fericirii nu e numai dacă dorinţele îţi sunt satisfăcute maximal sau nu, ci şi ce fel de dorinţe ai. Omul doreşte şi plăceri specific umane (intelectuale, culturale, politice, morale etc.), pe care animalele nu le resimt. Şi resimte totodată plăceri „inferioare”, „corporale”, „ale simplei senzaţii”, care îl înrudesc cu animalele (acestea sunt similare plăcerilor animale, nu identice cu ele; e vorba de plăcerilee omului abrutizat, primitiv, rudimentar, care aparţine unui „nivel inferior de existenţă”) (II, 4-6). Bentham nu face distincţia între plăceri umane superioare şi inferioare. Pentru el, 2 up la jocul de cărţi e egal cu 2up produse de lectura sonetelor lui Shakespeare. Mill introduce distincţia calitativă a plăcerilor: 2up inferioare nu e egal cu 2up superioare şi nici o cantitate, oricât de mare din primele nu egalează o cantitate oricât de mică din cele din urmă. Ordonarea lor e una ordinală, analogă ordinii lexicografice. Nu pot suma decât plăceri din acelaşi gen. Nu pot suma plăceri inferioare şi plăceri superioare. Plăcerile „facultăţilor superioare” conferă „demnitate” fiinţei umane, adică un statut superior în natură (II, 6). Această distincţie complică realizabilitatea calculului fericirii. Vom apela la o estimare cantitativă-calitativă aproximativă a judecătorilor competenţi. Moralitatea unei acţiuni e dată acum de

1

maximizarea plăcerilor tipic umane, care au prioritate (şi nu de simpla sumă a tuturor genurilor de plăcere).

„Socrate nesatisfăcut” e omul superior având nevoile fizice nesatisfăcute dar cele culturale da; un „nebun satisfăcut” e omul rudimentar, animalic, având plăcerile fizice satisfăcute deplin, dar fiind lipsit de viaţă intelectuală. Evident, va zice Mill, primul e mai fericit pentru că doar plăcerile superioare (umane) contează în decizia utilitaristă.

4) Utilitarismul şi dreptatea; s-a spus că utilitarismul nu ia în serios drepturile şi justifică distribuţii nedrepte ale bogăţiei sociale.

i) Nu ia în serios drepturile: un drept e moral să fie încălcat dacă această încălcare maximizează utilitatea. Mill neagă această critică: există „datorii ale dreptăţii” (nucleul datoriilor morale) care sunt corelative drepturilor. Ele sunt cele mai tari datorii pentru că apără cele mai vitale utilităţi, cele legate de siguranţa indivizilor şi a societăţii. În general, nu e moral ca drepturile (datoriile dreptăţii) să fie încălcate, chiar dacă aceasta maximizează utilitatea. Respectarea unui drept are prioritate în faţa calculului consecinţelor. Dar ele nu sunt nici absolute; pot fi uneori surclasate din motive de oportunitate (dreptul la libertatea presei poate fi oportun să fie limitat pe timp de război din motive utilitariste).

ii) Tratează inadecvat dreptatea distributivă: dacă o societate sclavagistă, care distribuie inegal avuţia, produce mai multă bunăstare (bogăţie) înseamnă oare că are un regim politic mai moral decât o societate cu o distribuţie echitabilă a avuţiei dar care e mai săracă? Dacă o acţiune produce mult bine tuturor, este ea morală şi dacă e nedreaptă (e.g. sacrificarea unui nevinovat pentru a salva interesele unei comunităţi)? Albii din Africa de Sud în timpul regimului de apartheid susţineau că venirea negrilor la putere va aduce foametea, declinul economic, războiul civil etc. şi că în ciuda nedreptăţii regimului de apartheid (bogăţia distribuită inegal – mult unei minorităţi, puţin unei majorităţi), acesta produce cea mai mare cantitate de bine pe ansamblu, deci e justificat pe temeiuri utilitariste.

Răspuns:

Trebuie evitată o ambiguitate. Termenul „utilitate (fericire) generală” = „cea mai mare fericire a celor mai mulţi” e citit în feluri diferite:

i) A spori fericirea pentru majoritatea populaţiei afectate (majoritatea e vizată de expresia „cei mai mulţi”; şi fericirea lor are, din motive numerice, „cea mai mare” cantitate) – aceasta e o lectură greşită; în acest caz, PU justifică sacrificarea minorităţii ca fapt moral: dacă e moral

ceea ce produce mai mult bine pentru cei mai mulţi, atunci minoritatea nu contează şi poate fi sacrificată (criticii au spus că utilitarismul sacrifică minoritatea în favoarea majorităţii).

2

Mill răspunde: minorităţii “nu trebuie să i se ceară să-şi sacrifice propriul bine mai mic în favoarea binelui mai mare al celorlalţi [majoritatea] atâta vreme cât nici o regulă generală nu a dat majorităţii dreptul la acest sacrificiu”. Mill vorbeşte despre “recunoscuta nedreptate de a alege un individ şi a-l sacrifica, fără consimţământul său, pentru beneficiul altora” (V, 28).

Uneori, binele majorităţii trebuie sacrificat pentru binele minorităţii dacă minoritatea are un asemenea drept (“atunci când un drept a fost recunoscut oamenii trebuie să se supună acelui drept chiar cu preţul sacrificiului binelui lor mai mare pentru binele mai mic al celuilalt” (CW, XV: 762). e.g. dreptul greco-catolicilor la proprietatea bisericilor; dreptul premianţilor din clasă de a participa la o excursie. Aici minoritatea e avantajată.

ii) O acţiune morală asigură, comparativ cu acţiunile alternative disponibile, cea mai mare cantitate de fericire pentru toţi cei afectaţi, trataţi în mod imparţial (e moral ceea ce e bine pentru toţi, fără discriminare) – lectura corectă. Deci şi minoritatea şi majoritatea trebuie să beneficieze, fără a spune cât şi fără a favoriza pe vreuna. Deci nu ştim din PU dacă acest bine e distribuit egal sau inegal: PU nu ne spune

prin sine nimic cu privire la distribuţie, cu excepţia faptului că în calculul sumei de fericire toate părţile sunt tratate imparţial, i.e. sunt considerate egale sub aspectul valorii fericirii lor (i.e. aceeaşi cantitate de plăcere a unui sclav nu e mai puţin valoroasă decât plăcerea stăpânului său). Mill calculează cantitatea de fericire în mod imparţial şi refuză să introducă în principiul (criteriul) utilităţii (în conceptul de fericire generală) considerente privind dreptarea (distribuţia egală, după merit, favorizând pe cei defavorizaţi etc.), dar susţine că are mijloacele pentru a corecta nedreptatea ce rezultă în urma unei distribuiri nejustificat de inegale, anume „datoriile dreptăţii” justificate pe baza PU.

Distribuţia fericirii e obiectul unor datorii ale dreptăţii, unor proceduri de distribuire a avuţiei sociale, iar alegerea lor se face pe baza principiului utilităţii (V, 29-31).

Deci PU nu depinde de un principiu al dreptăţii anterior (dreptatea nu intră în criteriul moralităţii, nu face parte din principiul utilităţii), ci invers – principiile dreptăţii sunt „secundare” şi se bazează pe PU (V, 36n).

Alegem între două datorii ale dreptăţii: a) Trebuie să distribuim după merit bogăţia între oameni consideraţi egali ca oameni; şi ii) Trebuie să distribuim bogăţia în favoarea albilor pentru că negrii sunt inferiori (apartheid). Mill e de părere că numai o dezbatere utilizând ca ghid PU poate alege între aceste două datorii concurente. Mill e convins că o societate bazată pe sclavie nu va produce mai multă fericire decât una dreaptă. Libertatea cetăţenilor promovează sporirea bogăţiei şi deci a bunăstării comunităţii, deci ea nu trebuie îngrădită, spune el.

Problemă: Mill a servit la East India House politica de tip colonial a Marii Britanii care părea să încalce criteriul maximizării fericirii pentru cei mai mulţi:

• Opinia lui Mill: Mill spune, autocritic, că politica de tip colonial poate fi utilizată pentru a maximiza interesul egoist al poporului britanic şi a nu promova dezvoltarea coloniei (nu

3

maximizează binele general, ci binele propriu al unei minorităţi) – în acest sens încalcă PU.

– Dar există un “colonialism benign” = prin măsuri de pregătire a unei elite de manageri indieni în Anglia se va putea face ca beneficiile unei politici coloniale pentru indieni să depăşească prejudiciile aduse lor (în materie de pământ, resurse, drepturi şi libertăţi). Acesta satisface PU.

Exemplu: Fie trei fabrici cu politici manageriale diferite care duc la rezultate diferite:

Fabrica 1 (egalitate) Fabrica 2 (merit) Fabrica 3 (exploatare)Patron 10 20 30Patron 10 20 30

Muncitor 10 5 2Muncitor 10 6 2Muncitor 10 5 2Muncitor 10 4 4Total up 60 60 70

Prima a adoptat o politică managerială egalitaristă. A doua una bazată pe recompensarea meritelor şi a treia pe exploatarea inumană a muncitorilor. Primele două au produs aceeaşi cantitate totală de fericire, deşi prima strategie nu e atât de stimulativă; a treia manieră de a conduce, în forţă, a fost mai eficientă. Care dintre aceste politici e morală după standardele utilitariste?

Dacă în evaluarea morală a unei politici contează doar cantitatea totală de bunăstare contează, nu şi distribuţia ei, atunci e morală adoptarea strategiei manageriale F3. Dar aceasta e o strategie bazată pe exploatarea muncitorilor. De exemplu, o politică de tip sclavagist, profund inumană, ajunge să fie justificată moral prin principiul utilitarist, ceea ce e împotriva convingerilor noastre morale cele mai bine reflectate. Căci societatea sclavagistă este una nedreaptă iar nedreptatea e imorală.

Dacă în evaluarea morală a unei politici contează şi considerentele de dreptate, atunci strategia câştigătoare nu e F3, ci mai degrabă F1 (deşi foarte discutabilă) sau, mai probabil, F2. Ceea ce spune Mill e că alegerea între strategiile F1, F2 şi F3 se face pe baza PU. Ceea ce e moral şi drept trebuie să satisfacă standardul utilităţii (V, 29-31). F2 distribuie, comparativ cu F3, o parte dublă din prăjitura comună părţii mai defavorizate (muncitorilor) combinând această „favorizare a defavorizaţilor” cu inegalitatea după merit. Includerea în PU a acestui criteriu de favorizare a defavorizaţilor ar încălca tocmai condiţia imparţialităţii, a nefavorizării. În plus, ar reduce în mod arbitrar moralitatea la dreptate. La Mill nu tot ce e moral e şi drept: există datorii morale care nu sunt datorii ale dreptăţii. Dar dacă favorizarea defavorizaţilor devine un „principiu secundar” al dreptăţii, o datorie morală oarecare, atunci el nu mai încalcă restricţia imparţialităţii, căci adoptarea acestei reguli se presupune că a fost făcută tocmai pentru că maximizează utilitatea tuturor celor afectaţi trataţi în mod imparţial (în sensul că, la aceeaşi cantitate, plăcerea trăită de patron nu e mai valoroasă decât cea trăită de muncitor). Strategia F2 se poate dovedi mai morală decât F3 (în ciuda faptului că suma totală de fericire e mai mare în F3) pentru că F2 respectă o datorie a dreptăţii care cere favorizarea

4

defavorizaţilor şi distribuirea după merit. Dacă nu există o asemenea datorie, atunci F3 e de preferat (acesta e cazul societăţii şi mentalităţii de apartheid, ca şi a mentalităţii capitalistului primitiv căruia nu-i pasă de angajaţi). Se mai spune uneori că utilitarismul e un welferism pentru că nu acceptă nimic altceva ca valoros în sine înafară de bunăstarea (welfare) indivizilor.

5) Motiv şi intenţie.Motivul acţiunii e plăcerea asociată înfăptuirii acelei acţiuni, dorinţa de a o face, e.g. plăcerea de a mânca.Intenţia unei acţiuni e consecinţa viitoare anticipată a acelei acţiuni: vreau să mă îngraş.

Mătuşa Maria e bolnavă. Ion, nepotul ei, o vizitează şi o ajută pentru că o iubeşte. Nepoata Irina o vizitează pentru că o iubeşte. Nepotul Vasile o vizitează şi o ajută pentru că speră să îl prindă şi pe el în testament. Nepotul Andrei o vizitează nu pentru că ar vrea să o moştenească, ci pentru că simte că aşa e datoria sa. Nepotul Petre o vizitează şi o ajută nu pentru că-i face plăcere acest lucru, dimpotrivă, îl deranjează, dar vrea să îi asigure cu banii lui o bătrâneţe senină.

Interpretare:

Ion o vizitează din motivul că o iubeşte. Asta spune ceva despre caracterul afectuos al lui Ion, nu despre moralitatea acţiunii (II, 19). Faptul că o ajută e o consecinţă vizată de Ion, o intenţie bună – care face acţiunea morală.

Irina nu intenţionează să-i facă un bine, dar vizitele sale au un motiv lăudabil. Gesturile sale nu pot fi catalogate ca morale, ci ca nobile, frumoase.

Vasile o vizitează cu intenţia egoistă de a profita de testament (aceasta e consecinţa ultimă anticipată); acţiunea lui e imorală. Faptul că o ajută e o consecinţă subsidiară (mijloc) pentru consecinţa finală, aceea de a profita de testament.

Andrei acţionează din motivul moral, sentimentul datoriei, dorinţa de a face binele, sentimentul bunăvoinţei generale; acţiunea sa e nobilă, dar e non-morală (nu urmăreşte să o ajute pe mătuşă, nu intenţionează consecinţe anticipabile bune).

Petre acţionează cu neplăcere, motivul acţiunii e ignobil, dar intenţia e bună: chiar dacă nu acţionează cu generozitate, acţiunea lui trebuie considerată morală.

Un copil e gata să se înece. Maria doreşte să-l salveze şi sare în apă dar nu ştie înota şi nu-l poate salva. Ioana ştie înota, sare în apă, dar nu insistă pentru că îi e frică să nu fie trasă la fund. Nici ea nu salvează copilul. E vreo diferenţă morală între acţiunile lor?

Răspuns: Nu, căci consecinţele intenţionate sunt aceleaşi în ambele cazuri: a salva copilul, chiar dacă ele nu s-au materializat (consecinţa reală e moartea copilului). Motivele au fost diferite. Maria poate fi aplaudată pentru curaj, dar Ioana mai puţin, ea dând dovadă de frică; această evaluare e însă “estetică”, nu etică. Ioana a fost fricoasă, dar nu imorală.

Acelaşi motiv poate cauza acţiuni morale şi acţiuni imorale: motivul autoconservării (iubirii de sine) poate cauza acţiunea de a ucide pe singurul

5

martor la o nelegiuire a ta (acţiune imorală) dar şi acţiunea de a lupta eroic pentru patrie (acţiune morală).

6) Alte valori cum sunt libertatea, iubirea, cunoaşterea, virtutea sunt mai puţin importante decât fericirea?Răspuns: Ele sunt mijloace pentru obţinerea fericirii sau, unele, chiar părţi ale fericirii.

7) Universalismul şi imparţialitatea utilitarismului vs. obligaţiile speciale faţă de familie, prieteni, clienţi etc. Exemple: - Faptul că foloseşti o parte mai mare din avere pentru propria familie decât pentru

străini e imoral?- Faptul că eşti gata să donezi un rinichi soţului, dar nu unui străin, e imoral?- A-ţi salva cu prioritate propriul copil din casa aflată în flăcări e imoral?- Faptul că avocatul dă prioritate obligaţiilor faţă de client decât presei e imoral?

Moralitatea comună conţine obligaţii speciale faţă de familie, prieteni, clienţi etc. care consfinţesc relaţia specială pe care o avem cu ei. Întrebarea e cum se împacă aceste datorii speciale – care par a fi părtinitoare – cu imparţialitatea cerută de principiul utilităţii. Căci acesta ne cere să acţionăm întotdeauna pentru a maximiza binele într-un mod imparţial. Or, dacă acceptăm „datoriile speciale” noi nu acţionăm întotdeauna astfel.

Totuşi, dacă am institui o regulă morală specială ce ne cere să avem o grijă specială faţă de propriii pacienţi în spital, să fim deci părtinitori, am face-o pe baza PU. O datorie specială, ca oricare alta, devine o datorie morală ddacă maximizează imparţial utilitatea aşteptată. Şi datoriile speciale par să facă acest lucru deoarece ataşamentele personale presupuse de ralaţiile speciale aduc o mare doză de plăcere, iar ieşirea din sfera unor relaţii personale afectează grav securitatea individului. La nivelul deciziei cotideine noi nu ne putem problema criteriului de acceptare a unor asemenea datorii; le luăm ca atare. Prin urmare, caracterul părtinitor al datoriilor speciale nu exclude ca întotdeauna să urmărim să facem ceea ce maximizează binele agregat privit în mod imparţial. De exemplu, datoria specială „Trebuie să salvezi în primul rând proprii copii, apoi copiii străini”, va fi acceptată ca regulă morală ddacă maximizează imparţial fericirea; căci „copiii străini” şi părinţii lor (într-un caz dat) vor înţelege că şi ei se pot afla pe poziţia „copiilor proprii” şi a părinţilor lor şi vor accepta omologarea regulei, în caz contrar pierzând o enormă utilitate socială şi personală prin sacrificarea relaţiei de ataşament personal special care există între părinte şi copil şi care trebuie protejată. Mill spune explicit că atunci când vrem să adoptăm un cod moral, să decidem ce acţiuni sunt moralmente corecte, „favorizarea şi preferinţa nu trebuie întotdeauna cenzurate” (V, 9). Codul cel mai bine justificat moral nu ne va cere ca, în toate cazurile, să dăm o atenţie egală tuturor intereselor atunci când determinăm ce reguli morale să adoptăm, de pildă ne va permite „să dăm preferinţă unei persoane în raport cu alta în calitate de prieten, de rudă sau de partener”. Mill presupune că recunoaşterea unor datorii speciale maximizează utilitatea pe ansamblu, deci acestea pot face parte dintr-un cod etic utilitarist.

6

8) Condiţia publicităţii.

Îmi înşel soţul/soţia dar o fac în secret – deci nu produc daune nimănui. Este acesta un act moral pentru că nu am produs rău nimănui, ci numai mie plăcere?

Răspuns: pentru un utilitarist acţional simplu acest act e permis moral – căci sporeşte bunăstarea. - Pentru Mill, el nu e moral căci e o încălcare a unei promisiuni (jurământ) de la căsătorie - chiar dacă el nu are decât consecinţe bune.Tăinuirea nu îi schimbă valoarea morală. NB: Un act tăinuit (sau regulă tăinuită) e simptomul imoralităţii ei – îl tăinuim pentru că ne aşteptăm ca lumea să reacţioneze negativ.Deci condiţia necesară preliminară a deciziei etice e ca actele morale să fie transparente sau publice. Un cod etic trebuie să fie public. Principiul publicităţii: „O maximă pe care nu o pot face publică fără ca prin aceasta să zădărnicesc propria mea intenţie, o maximă care trebuie neapărat tăinuită dacă e ca ea să reuşească şi pe care nu o pot declara public fără ca prin aceasta să fie stârnită în mod inevitabil rezistenţa tuturor împotriva intenţiei mele, e o maximă la care această împotrivire necesară şi generală [...] nu se poate datora decât nedreptăţii cu care ea îl ameninţă pe fiecare” (Kant, La pacea eternă).

Exemplu: O firmă include o prevedere cvasi-secretă în codul etic conform căreia e permis să nu dai restul mai mic de 10 bani. O ştiu doar conducerea şi casierele. Ea sporeşte veniturile casierelor, nu-i face invidioşi pe ceilalţi angajaţi şi nu atrage atenţia publicului care nu se simte furat, fiind vorba de sume mici. E moral acest lucru?Răspuns: E imoral, chiar dacă, fiind o prevedere secretă, nu produce daune – căci încalcă datoria onestităţii, indiferent de sumă.

- Tăinuirea încurajează imoralitatea: vor fi încurajate şi alte abuzuri de acelaşi fel, se va încetăţeni mentalitatea că publicul şi restul personalului pot fi înşelaţi (o imoralitate) din cauza caracterului ei secret (chiar dacă ei nu ştiu asta); căci dacă ar fi fost o decizie publică ar fi protestat.

9) Fericrea este o stare mentală de plăcere: în acest caz, viaţa fericită e o iluzie, un vis.

Obiecţii:

- Eroarea naturalistă: Naturalistul defineşte termenii valorici (bun, corect etc.) în termeni descriptivi, empirici; de exemplu, „bun” e definit printr-o proprietate naturală. Dacă definim: „Binele =df. maximizarea plăcerii”, atunci nu putem întreba: „Maximizarea plăcerii e bună?” pentru că răspunsul e necesarmente da: căci prin substituţie se obţine „Maximizarea plăcerii e maximizarea plăcerii?”. Or, credincioşii creştini nu cred că aceasta e o tautologie, ci o întrebare deschisă atât la răspunsul afirmativ cât şi la cel negativ.

- Plăcerea a fost introdusă ca numitor comun al tuturor consecinţelor. Dar nu există o trăire distinctă pe care toate plăcerile să o aibă în comun, e.g. compară plăcerea de a asculta o simfonie de Beethoven cu plăcerea de a mânca prăjituri.

7

- Mai rezultă că o acţiune nu ne afectează fericirea dacă nu are şi un efect asupra vieţii noastre aşa cum ne apare ea din interior. Or, poţi să o duci mai bine chiar dacă nu simţi nemijlocit asta, după cum poţi fi bolnav fără să simţi. Românii o duc mai bine decât în comunism, dar mulţi nu simt asta. Acest exemplu arată că există şi altceva care contribuie la fericirea noastră înafara trăirilor subiective.

- Fie viaţa A în care cred că prietenii şi familia mă iubesc şi că am succes profesional. Şi viaţa B în care cred la fel, dar cei din jur ştiu că nu e aşa, că totul e o iluzie, că sunt înşelat de ceilalţi. Viaţa B e puţin mai plăcută decât A. Pentru că singura componentă a feriricii e caracterul plăcut al stărilor mele mentale, discernute subiectiv, viaţa B e mai fericită decât A (deşi B e o înşelătorie de la cap la coadă).

- Compară plăcerea de a iubi efectiv pe Madonna cu plăcerea de a o iubi în vis. Plăcerea de a bea un vin vechi, rar, primit de ziua ta, cu plăcerea de a-l primi în vis. Imaginează-ţi că ai o maşină care îţi dă toate aceste senzaţii plăcute în timp ce tu stai în pat şi dormi. Ce ai prefera, să-ţi continui aşa toată viaţa (apăsând pe butoane: Madonna, Monica Bellucci ...) sau chiar să ţi se întâmple? Fericirea umană pare a fi mai mult decît o stare mentală de plăcere.

- O stare mentală de plăcere poate fi obţinută prin droguri. Înseamnă aceasta că din punct de vedere utilitarist drogurile sunt justificate?

Răspuns:

- Mill nu e clar în această problemă. Dar în psihologia vremii se distingea între „trăiri veridice” (stările mentale împreună cu cauza lor materială) şi „trăiri neveridice” (în vis). Condiţia fericirii e să avem cât mai multe trăiri veridice de plăcere (A. Bain).

10) Fericirea e satisfacerea dorinţelor. Mill a fost interpretat şi aşa, ca alternativă la teoria stării mentale. - se spune: satisfacerea dorinţelor chiar dacă dorim şi altceva decât plăcerea. Aşa ceva

e imposibil la Mill: căci el defineşte dorinţa ca asociere între ideea de plăcere şi ideea obiectului dorit (definiţia psihologilor). Deci a dori altceva decât plăcerea e o auto-contradicţie.

- satisfacerea dorinţelor se poate face prin lucruri rele, căci a dori un lucru nu înseamnă a-i conferi valoare.

- maximizarea satisfacerii dorinţelor nu înseamnă maximizarea binelui, căci dorinţele pot fi modificate şi manipulate. Ele pot fi aduse la un nivel foarte scăzut şi apoi satisfăcute complet fără ca omul respectiv să înflorească efectiv. Sau pot fi manipulate prin reclame şi emisiuni TV în direcţia exclusivităţii dorinţelor materiale tot mai mari – ceea ce e o pervertire a sensului fericirii umane; aceasta e legată la Mill mai ales de plăcerile (dorinţele) superioare, tipic omeneşti.

Mill nu pare să fi sesizat problema (el vorbeşte de „preferinţe” la II, 5, dar mai mult întâmplător.).

11) Fericirea e o listă obiectivă de bunuri: cunoaşterre, prietenie, autonomie, plăcere, satisfacerea dorinţelor etc. Acestea sunt bune şi când nu sunt dorite sau plăcute.- s-a criticat paternalismul acestei teorii, uşa lăsată deschisă abuzului. Mill nu a gândit

o asemenea soluţie. Cea mai plauzibilă poziţie a sa e o teorie a trăirilor veridice.

8

12) Trivializează sensul acţiunii morale: dacă am de ales între a săpa în grădină şi a merge la mare iar mersul la mare maximizează plăcerea mea şi a familiei mele, înseamnă aceasta că mersul la mare e o acţiune morală? Evident, ea nu are a face deloc cu moralitatea. Răspuns: O acţiune care doar maximizează fericirea generală e numită de Mill oportună. O acţiune e morală ddacă:

1) ea aparţine unei clase de acţiuni sau tip de acţiune care e 2) maximal oportun (maximizează utilitatea agregată în mod imparţial), fiind acoperit de o3) regulă morală (datorie) pe care4) o persoană poate fi constrânsă de societate în mod legitim să o respecte şi5) încălcarea ei e pedepsită (cu remuşcările propriei conştiinţe sau oprobriul opiniei publice).

Mersul la mare din exemplu nu satisface aceste condiţii. (V, 14). Faptul că regulile morale sunt impuse de societate se datorează tipurilor importante de utilitate apărate de datoriile morale: drepturile indivizilor, să nu-şi dăuneze unii altora, să nu-şi limiteze libertăţile, să apere pacea socială, să sporească bunăstarea în lume etc. Aceste utilităţi formează „esenţa bunăstării umane” (V, 32). Mersul la mare sau băutul cafelei nu intră în această categorie, oricâtă plăcere ar produce.

Este Mill un utilitarist acţional binivelar?:

Multă confuzie există şi în privinţa tipului de utilitarism pe care îl susţine Mill. A fost interpretat ca utilitarist acţional simplu, ca utilitarist normativ, ca utilitarist acţional multinivelar etc. Iată o nouă interpretare:

Utilitarismul acţional simplu: Criteriul teoretic al moralităţii : O acţiune particulară X e corectă ddacă

maximizează imparţial utilitatea aşteptată.Teoretic vorbind (deci abstracţie făcând de felul în care evaluăm în realitate acţiunile), dacă încălcarea datoriei de a nu minţi produce într-un caz mai multă utilitate aşteptată, atunci acea minciună trebuie să fie considerată morală.

Moralitatea rezultă din consecinţele fiecărei acţiuni. Moralitatea unei acţiuni e determinată doar de consecinţele acelei acţiuni.

Procedura de decizie (testul): Putem decide ce acţiune să facem determinând de fiecare dată ce acţiune disponibilă are utilitatea aşteptată cea mai mare.

[Alţii cred că nici un utilitarist acţional nu procedează aşa, ci se ghidează după reguli: „Orice consecinţionist serios trebuie să creadă într-o teorie pe „două niveluri”” (B. Hooker) ].

Utilitarismul normativ:

9

Criteriul teoretic al moralităţii : O acţiune particulară X e corectă (permisă moral) ddacă nu e interzisă de un cod etic a cărui respectare de către toţi membrii societăţii maximizează utilitatea aşteptată pe ansamblu.Dacă încălcarea datoriei de a nu minţi maximizează într-o anume situaţie utilitatea

aşteptată, e totuşi imoral să minţi în acea situaţie pentru că încalci o datorie a codului etic.Moralitatea rezultă din utilitatea aşteptată să decurgă din respectarea generală a

unui cod de reguli. Moralitatea unei acţiuni e determinată de apartenenţa ei la o practică generală care maximizează utilitatea pe ansamblu.

Procedura de decizie : Putem decide ce acţiune ne e permis moral să facem verificând dacă ea nu e cumva interzisă de codul etic.

[ În aceste două cazuri, procedura de decizie e o aplicare a criteriului teoretic]

Utilitarismul millian: S-a spus că e un utilitarism acţional binivelar:

- conform criteriului teoretic e un utilitarism acţional: moralitatea fiecărei acţiuni singulare provine din valoarea consecinţelor (vezi II,2: dar am arătat că aceasta e formularea benthamiană a PU).

- conform procedurii de decizie se aseamănă cu deontologismul: la primul nivel se determină compatibilitatea acţiunii singulare testate cu codul; la al doilea nivel se rezolvă probleme etice dificile (dileme, modificări în cod) utilizând PU (ca un utilitarist acţional simplu).

Cred că problema criteriului teoretic (standardului) moralităţii e pusă greşit şi că utilitarismul lui Mill nu ar trebui văzut ca o specie de utilitarism acţional (fie el şi nuanţat). Pentru Mill criteriul moralităţii nu e criteriul moralităţii unei acţiuni individuale, ca la utilitaristul acţional, căci prin „moralitate” el înţelege „regulile şi preceptele conduitei umane prin subordonare la care se poate asigura întregii omeniri, în cea mai mare măsură, o existenţă aşa cum a fost descrisă aici” (II, 10). Cu alte cuvinte, criteriul moralităţii unei acţiuni individuale e apartenenţa la tipul (clasa) de acţiuni care sunt acoperite de „regulile şi preceptele” care asigură maximizarea imparţială a fericirii. Criteriul moralităţii unei acţiuni nu e maximizarea utilităţii produse de acea acţiune, ci apartenenţa ei la o practică generală („moralitatea”) ce s-a dovedit a fi, pe ansamblul ei, benefică şi a fost omologată social din acest motiv.

Interpretarea mea: Criteriul teoretic al moralităţii : O clasă de acţiuni G e morală ddacă maximizează

imparţial utilitatea aşteptată, fiind acoperită de o regulă morală a codului etic impus social.

- Aici nu vorbim de acţiuni singulare, ci de clase sau tipuri de acţiuni.- Criteriul moralităţii la Mill presupune condiţia generalizării: apartenenţa acţiunii la o

practică generală care maximizează utilitatea pe ansamblu.- Dacă criteriul moralităţii unei acţiuni ar fi doar maximizarea fericirii generale, atunci

la Mill acesta e criteriul oportunului; nu vorbim de moralitate dacă nu avem o regulă

10

morală („principiu secundar” ) care să acopere acţiunea („Nu există nici un caz de obligaţie morală în care să nu fie implicat vreun principiu secundar”, II, 25).

- Dacă încălcarea, într-o anumită situaţie, a datoriei de a nu minţi maximizează utilitatea aşteptată, atunci acea acţiune este imorală pentru că încalcă o regulă morală; dacă nu ar încălca nici o regulă morală pentru că regula nu există, acţiunea ar fi oportună, nu morală.

Sursa moralităţii unei acţiuni e apartenenţa ei la o practică generală care maximizează utilitatea, practică omologată şi impusă social prin sancţiuni punitive.

Procedura de decizie : Putem decide ce acţiune ne e permis moral să facem, verificând:

Nivelul I: dacă acea acţiune particulară face parte din clasa G de acţiuni acoperite de o regulă morală aparţinând unui cod impus de societate;

Nivelul II: problemele etice încâlcite (dileme, modificări în cod) se rezolvă aplicând PU la tipuri de acţiuni testate, nu la o singură acţiune (pentru a putea institui astfel o normă).

Aş numi utilitarismul lui Mill un utilitarism tip-acţional binivelar.

Datorii vs. consecinţe; există interdicţii absolute?

S-a obiectat că utilitarismul ar justifica întotdeauna încălcarea unei datorii morale dacă acest act ar avea consecinţe mai bune decât alternativa. E.g. e justificat moral să minţi dacă aceasta previne un mic rău (a-ţi supăra un prieten); e justificat moral să minţi dacă aceasta previne un dezastru (un război nuclear); e justificat moral să ucizi o persoană nevinovtă împotriva voinţei ei pentru a salva omenirea de la un dezastru nuclear.

Răspuns: cele trei cazuri nu sunt echivalente; utilitarismul nu justifică întotdeauna încălcarea unei datorii în virtutea consecinţelor bune.

[Kant susţine că datoriile morale nu trebuie încălcate niciodată, indiferent de consecinţe, deci nici una dintre cele trei acţiuni nu e justificată: el respinge deviza „E de preferat să moară un om decât să piară un întreg popor”.]

Pentru un consecinţionist contează consecinţele sub aspectul mărimii răului („numărul contează”): dacă nu e justificat moral să minţi pentru a evita un rău mic, e justificat moral să minţi pentru a evita un dezastru, dar nu toţi sunt de acord că e justificat moral să ucizi o persoană nevinovată pentru a evita un dezastru. Hooker e de acord că e justificată moral uciderea persoanei pentru a evita un dezastru pe motivul că nu avem de ales altceva mai bun decât „cel mai mic rău”. Anscombe refuză să accepte sacrificarea unei vieţi pentru a evita un război nuclear pe motivul că ea ar fi semnul mentalităţii care transformă sacrificiul voluntar într-o datorie. Dar nu există reguli absolute pentru a stabili în ce condiţii o datorie poate fi încălcată; există numai ineliminabila „judecată calitativă” (phronesis) care rezolvă cazurile în funcţie de context. De

11

asemenea, ce înseamnă un „mare rău”, un „dezastru”? Nu există unităţi de măsură, e o chestiune de phronesis (de judecată calitativă, fără reguli, în funcţie de circumstanţe).

Soluţia generală: a introduce în cod interdicţii de tării diferite, dar nu absolute (care să nu depindă deloc de consecinţe). Nu putem elimina vaguitatea şi imprecizia din moralitate. Pentru un consecinţionist „numărul contează”. T. Hill jr. a argumentat că şi pentru Kant „numărul” ar putea conta.

12