Cât timp acordăm pentru sufletul nostru?

Dacă omul se va ocupa numai de lucrurile pentru trup, atunci spune-mi când se va ocupa cu cercetarea voii lui Dumnezeu?

Întrebare: Cum putem folosi timpul cu înţelepciune?

Răspuns: Creştinul trebuie să petreacă cea mai mare parte a timpului având grijă de suflet: să facă rugăciuni, să mediteze la Dumnezeu şi să se îndeletnicească cu ceea ce trebuie, având în vedere desăvârşirea în faptele bune, iar restul timpului să-l folosească îngrijindu-se de trebuinţele trupului. Dar, dacă omul se va ocupa numai de lucrurile pentru trup, atunci spune-mi când se va ocupa cu cercetarea voii lui Dumnezeu, cu cântarea psalmilor? Când se va mai ruga şi aşa mai departe?

Postul se trăiește cu bucurie

Prin post, omul îşi arată intenţia sa cea bună. Face, din mărime de suflet, o asceză, iar Dumnezeu îl ajută.

Prin post omul îşi arată intenţia sa cea bună. Face, din mărime de suflet, o asceză, iar Dumnezeu îl ajută.

Dacă însă se sileşte pe sine, şi spune: „Ce să fac? Este vineri şi trebuie să postesc”, atunci se va chinui. În timp ce, dacă ar înţelege folosul postului şi ar posti, s-ar bucura, gândindu-se că în această zi Hristos a fost răstignit. Iar Lui nici apă nu I-au dat să bea, ci oţet, iar eu să beau apă toată ziua. Iar dacă face aceasta, atunci va simţi înlăuntrul său o bucurie mult mai înaltă decât a celui care bea cele mai bune răcoritoare. 

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 196-197)

Cum scăpăm de cârtirea în fața greutăților.

Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plesneşte şi se duce la altul care cârteşte.

Cui se datorează cârtirea şi cum poţi scăpa de ea? Ea se datorează ticăloşiei omului şi este alungată cu doxologie. Cârtirea naşte cârtire, iar doxologia naşte doxologie. Când cineva nu cârteşte pentru o greutate pe care o întâmpină, ci slăveşte pe Dumnezeu, atunci diavolul plesneşte şi se duce la altul care cârteşte, pentru a-i încurca aceluia şi mai mult lucrurile. Deoarece, cu cât cârteşte cineva mai mult, cu atât se distruge pe sine. 

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 157)

Sfinţire fără smerire nu se poate

Când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu

„dreptatea” pe care n-o avem şi, necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin

peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu.

De ce îngăduie Dumnezeu aşa palme peste faţa dreptului? Răspundem că nu este altă cale de sfinţire şi că, înaintea lui Dumnezeu, nici cerul nu este destul de curat; iar sfinţire fără smerire nu este. Nouă însă, celor păcătoşi şi grei la pricepere, Dumnezeu nu are cum ne aduce aminte de păcatele noastre, ştiute sau neştiute, ca să ni le cunoaştem şi să ni le mărturisim – de vreme ce nu luăm aminte la predica Bisericii –, decât luând, cu atât mai vârtos, prăjina ocărilor. Dacă ne-am cunoaşte cât suntem de păcătoşi, ne-ar fi mult mai uşoară ispăşirea vinovăţiilor. Dar când nu ne cunoaştem vinovăţiile, ne înşelăm după părerea noastră cu „dreptatea” pe care n-o

avem şi, necunoscându-ne, nu răbdăm cele ce vin peste noi, cu rânduiala lui Dumnezeu. 

(Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, ediție îngrijită de Pr. Prof. Simion Todoran și Monahia Zamfira Constantinescu, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1995, p. 45)

Cel care abia a descoperit credința are nevoie de sprijinul celor apropiați?

Sprijinul exterior este important. Chiar Apostolul Pavel spune că

„tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Omul care a

dobândit credinţa tinde să comunice cu cei care sunt credincioşi deja. 

Are nevoie oare cel care abia a descoperit Ortodoxia de sprijinul celor apropiaţi?

Sprijinul exterior este important. Chiar Apostolul Pavel spune că „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune” (I Corinteni 15, 33). Omul care a dobândit credinţa tinde să comunice cu cei care sunt credincioşi deja.

Pe de altă parte, acest sprijin nu-l poate duce total pe calea credinţei. Dacă omul se va sprijini doar pe alţii, atunci credinţa sa poate să dispară. Astfel s-a întâmplat cu mulţi. Spre exemplu, dacă un elev dintr-o familie îmbisericită ajunge la facultate şi se confruntă cu viaţa veselă şi distractivă de student şi nu are ceva mai mult decât ajutorul extern, atunci lumea sa lăuntrică se destramă.

De aceea, este foarte important ca atitudinea interioară a omului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică să fie una temeinică. Atitudinea sa faţă de Trupul lui Hristos trebuie să fie o atitudine nu ca faţă de un locaş sau o adunare de cunoscuţi sau parohie (eu îi cunosc şi ei mă cunosc). Este foarte important să existe un ritm interior al vieţii bisericesti. Acesta este individual, dar anume cunoaşterea faptului că faci parte din Biserică, că te spovedeşti şi te împărtăşeşti este foarte importantă.

(Preot Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor,traducere din limba rusă de Eugeniu Rogoti, Editura Sophia, București, 2009, p. 285)

Jertfa pe care o putem face pentru a șterge păcatele

Toate păcatele se fac sau împotriva lui Dumnezeu, sau împotriva noastră, sau împotriva aproapelui, și la aceste trei păcate sunt ispăşitoare și plătesc aceste trei fapte bune; postul, pentru noi; milostenia, pentru aproapele, şi rugăciunea pentru Dumnezeu. Cine doreşte să îmblânzească pe Dumnezeu către sine, trebuie să se silească la aceste trei fapte bune.

Sufletul care a defăimat pe Ziditorul pentru plăcerea zidirii trebuie să vindece cu durere de bunăvoie dulceaţa cea volnică, şi cu întristare de bunăvoie desfătarea prin care s-a lipsit de dumnezeiasca lumină. Şi fiindcă pedeapsa curăţeşte greşeala, cu dreptul este să primească pedeapsă, cel care a îndrăznit să săvârşească păcatul. Dar fiindcă omul, păcătuind, a defăimat culmea binelui şi l-a schimbat cu o zidire netrebnică şi lesne de defăimat, care este mare ocară a Prea Înaltei şi Prea Cinstitei Măriri, cu cuviinţă este ca cel care a ocărât un asemenea Stăpân să se smerească şi să se defaime de bunăvoie până la pământ. În acest fel se nevoiesc aceia cărora le-a deschis Dumnezeu ochii cu această cerească lumină, să-şi ispăşească păcatul pentru ca să se învrednicească iertării. Dar pentru că păcătuim mai mult la Dumnezeu, cu lucrul, cu trupul şi cu sufletul, este de trebuinţă să facerm odată  cu ispăşirea şi jertfa către Stăpânul, cu cele de mai sus trei fapte bune. Cu milostenia, jertfim lucrul; cu postul jertfim trupul și cu rugăciunea, duhul.

Toate păcatele se fac sau împotriva lui Dumnezeu, sau împotriva noastră, sau împotriva aproapelui, și la aceste trei păcate sunt ispăşitoare și plătesc aceste trei fapte bune; postul, pentru noi; milostenia, pentru aproapele, şi rugăciunea pentru Dumnezeu. Cine doreşte să îmblânzească pe Dumnezeu către sine, trebuie să se silească la aceste trei fapte bune.

(Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 355-356)

Este de dorit ca cei ce se căsătoresc să aibă aceeași credință

La slujba Cununiei este și cuvântul: ”Unirea credinței și împărtășirea Sfântului

Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos

Dumnezeu să o dăm”, cuvânt pe care îl găsim în Sfânta Liturghie. De fapt, numai

la Liturghie și la Cununie se spune lucrul acesta. Și prin aceasta se arată și unirea

credinței, nu numai în unirea fizică sau în unirea spirituală în general.

De aceea, este de dorit ca cei ce se căsătoresc să aibă aceeași credință, credința ortodoxă,

de pildă. Pentru că altfel, dacă sunt de credințe diferite, unitatea este știrbită, este

împuținată. Unitatea adevărată o realizează cei care își trăiesc împreună și credința.

Nu prea se pune, în general, problema credinței la cei care se căsătoresc și la mulți dintre

cei căsătoriți au impresia că relația aceasta de căsătorie nu implică și relația de credință, iar

unii socotesc că  chestiunea credinței este o chestiune particulară. Adică, fiecare se roagă

separat. Dacă se roagă, dacă nu se roagă, nu-i interesează lucrul acesta pentru că relația

de credință este o relație particulară. Să știți că nu-i așa!

Credința în Dumnezeu e in prim-plan, Cununia făcându-se în numele Tatălui și al Fiului și al

Sfântului Duh și Logodna făcându-se în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

La Cununie se spune: ”Doamne Dumnezeul nostru cu mărire și cinste încununează-i pe

dânșii”, deci e vorba de credința ca chestiune care trebuie să fie în prim-plan. Cine are jenă

în a se ruga unul pentru altul în familie înseamnă că are o jenă, în general, în ceea ce

privește credința.

Părintele Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni, Editura Agaton, p.413-414

Împărtăşirea preoţilor şi a credincioşilor

Sfânta Euharistie sau Împărtăşania este Sfânta Taină în care creştinul, sub chipul pâinii şi al vinului, primeşte adevăratul Trup şi

Sânge al Domnului Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci.

Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” ( Ioan 6,54)

Sfânta Euharistie sau Împărtăşania este taina în care creştinul, sub chipul pâinii şi al vinului, primeşte adevăratul Trup şi Sânge al Domnului pentru iertarea păcatelor şi câştigarea vieţii de veci.

Taina Sfintei Împărtăşanii este de origine dumnezeiască şi instituirea ei s-a făcut de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, la Cina cea de Taină, în Joia Mare, când luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor a zis: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu...” Apoi, luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. Hristos a dat poruncă ucenicilor ca această Sfântă Taină să se săvârşească până la a doua Sa venire: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28; Luca 22,19-20, I Corinteni 11, 23-25).

Sfinți Părinți și mari duhovnici despre spovedanie

„Înainte de toate să ne mărturisim bunului și singurului nostru Judecător, iar dacă El poruncește, să ne mărturisim și tuturor. Căci rănile descoperite nu se vor mări, ci se vor tămădui”. - Sfântul Ioan Scărarul

„Intră în Biserica și te căiește; aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor”. - Sfântul Ioan Gură de Aur

„Căința (…) ne deschide cerul”. - Sfântul Ioan Gură de Aur

„Păcatul este o rană care, ascunsă de ochiul medicului, devine incurabilă”. - Sfântul Vasile cel Mare

„Păcatul mărturisit devine mai mic, cel nemărturisit devine mai mare”. - Sfântul Ioan Gura de Aur

„Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune”. - Fericitul Augustin

„Nu-ți descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ți vindece sufletul”. - Sfântul Antonie cel Mare

„Închideţi deci ochii, plecaţi-vă capetele şi îndreptaţi-vă ochii minţii spre adâncul propriei voastre inimi, şi căutaţi: ce patimi, ce şerpi se cuibăresc acolo? Găsiţi-i pe toţi, şi doar atunci să cutezaţi a veni la spovedanie. Nimic să nu ascundeţi.” - Sfântul Luca al Crimeei

„Nu e de ajuns să ne spovedim în fața lui Dumnezeu; se cuvine să ne spovedim de asemenea și în fața celor ce au primit de la Dumnezeu puterea de a spovedi. (...) Bună este spovedania păcatelor,

când în urma ei vine îndreptarea. Dar ce folos este să descoperi rana în fața medicului și să nu întrebuințezi mijloacele de vindecare?” - Fericitul Augustin

„Lăsați-vă casa nemăturată, necurățită, neaerisită, timp de un an! Oare nu va deveni ea o adevărată cocină? Și acum socotiți ce a devenit sufletul aceluia care nu un an, ci douăzeci, patruzeci, șaizeci sau șaptezeci de ani nu și-a curățit sufletul prin spovedanie!” - Părintele Serafim Alexiev

Când te spovedeşti, vrăjmaşul se îndepărtează

Esenţial este ca, atunci când observi că ai greşit împotriva iubirii, îndată să te spovedeşti.

Iubirea este mai presus de toate”. Dacă vei descoperi că nu ai iubire în tine, dar doreşti să o ai, atunci lucrează faptele iubirii, măcar fără iubire la început. Domnul va vedea dorinţa şi străduinţa ta şi va pune iubire în inima ta. Esenţial este ca, atunci când observi că ai greşit împotriva iubirii, îndată să te spovedeşti stareţului. Uneori poate fi din cauza inimii rele, alteori, de la vrăjmaşul. Tu singură nu poţi să ştii, dar când te spovedeşti, vrăjmaşul se îndepărtează".

(Starețul Ambrozie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 150)