Castelul medieval

Scurtă istorie

Castelul feudal

• Pornind din secolul al IX-lea, atacurile barbarilor (vikingi în nord, sarazini in sud) şi conflictele între

seniori determină locuitorii să construiască castele pentru a se putea apara.

Primele castele, din lemn, işi fac apariţia în statele din Europa.

Aceste castele erau ridicate pe o movilă naturală de pământ sau adesea sunt ţăranii care, cu

uneltele lor, ridică movile artificiale.

Locul castelelor este ales cu mare grijă: trebuie să poată supraveghea împrejurimile şi să

controleze rutele strategice (râuri, drumuri).

In vârful movilei, seniorul construieşte un donjon (un turn) din lemn care îi va servi drept locuinţă

şi unde se poate depozita alimente şi arme.

În partea de jos, o curte şi câteva construcţii îşi găsesec locul lor (fierărie, cuptor). Ansmablul

este din nou înconjurat de o palisadă şi un şanţ.

Seniorul părea protejat dar, în fapt, castelul din lemn este foarte fragil. Atacatorii pot să treacă de

apărare punând foarte simplu foc.

Cum au evoluat castelele din sec. al XI-lea?

• Din acestă cauză, atunci când seniorii devin mai bogaţi, ridică construcţii mai solide din piatră. Pentru a putea construi un castel, trebuie să fie destul de bogat: materialele (lemnul, piatra,unelte etc.), meşterii (dulgheri, zidari, tăietori în piatră etc.), şi muncitorii costau foarte mult. Astfel, doar regii şi seniorii puteau finanţa asemenea munci. Fiecare personă importantă vrea să-şi arate puterea printr-un castel frumos.

Un şantier putea să ţină 10 sau chiar 20 de ani. Putea să coste echivalentul a mai multe zeci de milioane de dolari de astăzi. Trebuia să angajeze zidari şi echipe de munictori. Munca se efectua manual. Castelul era ridicat pe punctul cel mai înalt al domeniului.

Cine erau constructorii acestor castele?

• Zidarii.

Planul construcţiei unui castel era încredinţat la un meşter zidar. El angaja ajutoare pentru a taia şi sculpta piatra şi muncitori pentru a ridica zidurile. Pe un şantier se puteau număra 400 de zidari şi 2000 de muncitori.

Fiecare zidar însemna pietrele pe care le tăia, gravând o marcă, numită “marca muncitorului”. Aceste mărci serveau la calcularea salariului. Alte marci numite “de pozitie” indicau locul unde piatra trebuia să fie aşezată.

Dulgherii puteau sa exercite meseria de tăietori. Ei uscau, decupau trunchiuri de arbori. Ei le afumau şi uscau pentru a rezista mai mult timp. Potriveau grinzile, le modelau apoi, odata lemnul pus pe acoperiş, ei instalau ardeziile sau ţiglele de pământ ars, în funcţie de regiune.

Fierarii fabricau unelte şi le reparau pe cele stricate. Ucenicii erau chemaţi să păzească focul aprins.

Astfel printr-o muncă grea, la care erau angajaţi o mulţime de oameni, castelul prindea, încet, încet contur.

Castelul medieval În decursul

timpului

castelele

au devenit

ansambluri

impunătoare

cuprinzând

în interior

mai multe

construcţii.

• Pentru a pătrunde în interior, trebuia să ai aprobarea gărzilor. Apoi trebuia să treci o imensă poartă care era un grilaj greu din fier. De acolo trecerea se face peste podul mobil, protejat de două mari turnuri, după care un nou grilaj de fier şi o poartă imensă din lemn masiv făceau trecerea în interiorul castelului. Din înălţimea zidurilor soldaţii supravegheau împrejurimile. În sfârşit ajungem în interiorul castelului unde, un nou zid proteja donjonul, locul unde seniorul îşi avea locuinţa.

• Donjonul, cel mai adesea rotund, constituia locuinţa seniorului şi cuprindea camere de dormit, săli comune, bibliotecă şi sala de muncă.

• Nici un zid nu nu măsura mai puţin de 2,80 m grosime, cele mai masive depăşind 5 m şi chiar 7,50 m.

• O mică capelă era adesea plasată pe lângă camera seniorului. Ea era decorată cu fresce, vitralii şi o cruce de aur pusă în altar. În fiecare dimineaţă seniorul şi soţia lui veneau acolo să se roage şi să asiste la slujbă. Alte persoane se duceau într-o capelă mai mare situată în curtea castelului.

Aspecte ale vieţii din castel

• Un loc aparte îl ocupa bucătaria, situată la parterul donjonului. În absenţa seniorului, bucătăria era liniştită. Ea era o imensă cameră în care şemineul ocupa un spaţiu important.

• Bucătarii dispuneau de diferite ustensile: mojar, care servea la zdrobirea ierburilor şi a boabelor, agitătorul, un bătător de carne, o spumuitoare din metal şi diferite cuţite pentru a tăia carnea şi legumele. Şemineul era singurul mijloc de încălzire. Bucătarul dădea ordine ajutoarelor sale care, tăiau legumele,curăţau păsările şi băteau carnea pentru a o frăgezi. Un tânăr

• ajutor de bucătar “cel ce învârteşte frigarea”, trebuia să învârtă tija, pe care se găsea carnea, deasupra focului. Nu era prea comod să stai timp îndelungat lângă vatră, care degaja o căldură insuportabilă. Pentru a coace pâinea, un cuptor în cupolă era amenajat în colţul şemineului. În mijlocul bucătăriei se afla o masă mare în jurul căreia se agitau ajutoarele bucătarului pentru a pregăti cina.

La masă cu seniorii • La etaj se afla o mare sală de luat masa şi pentru odihnă. În zilele de sărbătoare

seniorul organiza mari banchete. Mai multe mese erau instalate în salonul mare, în formă de U, mijlocul rămânea liber astfel încât fiecare mesean putea admira scamatorii, trubadurii sau alte divertismente. Familia seniorului şi oaspeţii de vază mâncau la masa de onoare, mai înaltă decât cele ale altor comeseni. Sosirea servitorilor era anunţată totdeauna de sunete de trompetă. Invitaţii de vază erau serviţi în farfurii de aur sau argint, în timp ce alţii puneau alimentele pe mari bucăţi de pâine uscată. Fiecare poseda un cuţit dar, în general, mâncau cu mâinile. Ca şi în zilele noastre era rău privit cel ce făcea zgomot în timp ce mânca, dar unii seniori luau în râs acest lucru. Resturile erau distribuite săracilor care aşteptau la porţile castelului.

Igiena la curtea unui senior

• Nu trebuie uitate aspectele legate de igienă. Latrinele(WC) se găseau la fiecare etaj, unele deasupra celorlalte. Cele mai înalte dădeau direct în aer liber. Ele erau compuse dintr-un scaun din piatră, acoperit cu o bucată de ţesătură pentru a proteja de frig. Excrementele cădeau fie în şanţ, fie într-o groapă prevăzută în acest scop. Seniorul dispunea, uneori, de toalete proprii. Benzi de pânză jucau rolul de hârtie igienică iar, pentru a împiedeca mirosurile urâte, ierburi aromate erau puse pe jos.

• Singuri, oamenii cei mai bogaţi îşi puteau oferi plăcerea unei băi calde şi parfumate, deoarece, aceasta costa destul de mult. Pentru a face o baie, seniorul depăşea salariul săptămânal al unui muncitor necalificat. Săpun, din ulei de măsline parfumat cu ierburi, era utilizat în sudul Europei din sec. al VIII-lea. În nord unde se foloseau produse locale făcute pe bază de grăsimi animale, răşini şi sodă, săpunul nu a fost introdus decât mai târziou.

• Hainele murdare erau puse într-un vas, în care se punea săpun lichid, apoi se băteau cu un bătător de lemn.

Armele în evul mediu • Securea

Securea era la inceput arma pedestraşilor şi de abia din sec al XII

– lea cavalerii o adoptă. La sfârşitul sec. al XIII –lea, pedestraşii

adaugă un vârf ascuţit la capătul mânerului pentru a străpunge

armurile. Securea devine o halebardă.

Pumnalul

Mai mult sau mai puţin scurt, această armă se purta la centură.

Pedestraşii îl utilizau pentru a ucide cavalerii căzuţi la pământ. El

permite de asemenea sa pareze loviturile.

Ghioaga

O singură lovitură cu această armă era suficientă pentru a zdrobi

capul unui om. Ea nu este depaşită decât în sec. al XIV - lea când

armurile devin mai solide.

Arcul

Este o armă economicaă şi foarte veche. Pentru a evita ca săgetile

lor să fie oprite de scuturile inamice, arcaşii le trimeteau în sus,

asfel ca ele să cadă vertical spre adversari.

Tunul

Erau tuburi groase din fier, puse pe un suport de lemn. În

momentul tragerii, toată lumea se lăsa la pamânt, exceptând

trăgătorul chemat să pună focul în gura tunului.

Arbaleta

Este mai usor de manevrat decât catapulta pentru că poate să-şi

regleze tirul către toate direcţiile. Unele puteau lansa o săgeata de

5 m lungime la o distanţă de circa 50 de m.

Catapulta

Serveşte la lansarea unor pietre, animale moarte. Se acţionează

cu ajutorul a două roţi şi necesită oameni pricepuţi.

Berbecele

Grecii şi romanii îl utilizau des. Era o grindă lungă de lemn, având

capătul din fier şi era folosit pentru a distruge porţile şi zidurile.

Asediul unei cetăţi

Soldaţii inamici dau

foc satelor şi

determină pe locuitorii

lor să fugă. Toată

lumea se refugiază în

curtea castelului

(curtea de jos) cu

animalele şi proviziile

lor. Apărătorii astupă

ferestrele, pregătesc

armele şi îşi fac

rezerve de apă.

Duşmanii încep asediul

castelului, îşi ridică

corturile şi împiedică

orice ieşire din castel.

Ei folosesc la asediu catapulte (1), turnuri de asalt (2),

berbeci (3).

Cu ajutorul scărilor şi turnurilor de asalt, ei încearcă

să treacă peste zidurile castelului. Pentru a şubrezi

zidurile ei le bombardau cu ajutorul catapultelor sau

balistelor, aruncând pietre, torţe aprinse, ghiulele

încălzite, cadavre de animale ( pentru a contamina apa

castelului) sau chiar trimeteau prizonierii în zbor direct

deasupra zidurilor. În sfârşit oamenii încercau să

incendieze porţile de lemn sau să le spargă cu

berbecii. Unii încercau să distrugă bazele zidurilor

săpând gropi, în care puneau praf de puşcă( aceasta

după apariţia acestuia în Europa) pe care îl aprindeau.

Explozia antrena prăbuşirea zidurilor. Din înălţimea

zidurilor soldaţii apărătorii resping atacurile,

răspunzând cu arcurile lor şi aruncând de pe ziduri,

asupra inamicului, tot felul de materiale: plumb topit,

smoală, apă clocotită, pietre sau chiar deşeuri. Uleiul

fiert, contrar ideii susţinută de unii, era puţin folosit

deoarece era foarte scump. De asemenea cu ajutorul

unor ciomege încercau să îndepărteze scările folosite

de inamic pentru a escalada zidul.`

Dacă atacul asupra cetăţii nu dădea rezultate

imediate, duşmanul rămânea în jurul castelului

împiedecând orice ajutoare să sosească în ajutorul

celor asediaţi, până ce aceştia epuizându-şi rezervele

de hrană şi apă erau nevoiţi să se predea.

Dacă asediul se prelungea până la venirea iernii,

atunci, din cauza condiţiilor nefavorabile, duşmanii

ridică asediul reîntorcându-se la casele lor.

Locuitorii încep să-şi reconstruiască casele lor şi

să repare stricăciunile făcute castelului.