NESECRET

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE ,,CAROL I” NESECRET FACULTATEA DE COMANDĂ ŞI STAT MAJOR Exemplar nr.

Catedra Securitate şi Apărare Naţională

COL.PROF.UNIV.DR.IORDACHE CONSTANTINLECTOR UNIV.DR. COMAN DANIELA

LT.COL. LECTOR UNIV.DR. BODESCU ALIN

DREPT

LEGISLAŢIE MILITARĂ

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE ,,CAROL I”BUCUREŞTI, 2010

NESECRET1 din 243

NESECRET

Cursul a fost discutat şi aprobat în Şedinţa Comisiei Didactice de Specialitate a Catedrei.

NESECRET2 din 243

NESECRET

CUPRINS

INTRODUCERE ....................................................................................5

TEMA Nr. 1: CADRUL JURIDIC AL APĂRĂRII NAŢIONALEŞI AL APĂRĂRII COLECTIVE ............................................................7

TEMA Nr. 2: ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI MILITARECU ACQUIS-UL NATO ŞI AL U.E. ....................................................41

TEMA Nr. 3: DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC. SECURITATEA COLECTIVĂ ÎN SISTEMUL O.N.U. (O.S.C.E)......68

TEMA Nr. 4: REGIMUL JURIDIC AL TERITORIULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL. TEATRE DE ACŢIUNI MILITAREŞI ZONE DE OPERAŢII. ACORDURI PRIVIND STATUTUL FORŢELOR. (S.O.F.A.).TRANSFERUL DE AUTORITATE (T.O.A.) ...100

TEMA Nr. 5 : REGLEMENTARILE JURIDICE PRIVIND UTILIZAREA SPATIULUI AERIAN ROMANESC .........................111

TEMA Nr. 6: DREPTUL CONFLICTELOR ARMATE: STATUTUL JURIDIC AL COMBATANŢILOR; REGIMUL JURIDIC AL MIJLOACELOR ŞI METODELOR DE LUPTĂ .........116

TEMA NR. 7: DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR: PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CONFLICTELE ARMATE; PROTECŢIA SPECIALĂ A UNOR CATEGORII DE PERSOANE ŞI DE BUNURI CIVILE; TRATAMENTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI ŞI AL DEŢINUŢILOR CIVILI .....147

TEMA Nr. 8: DREPTUL INTERNAŢIONAL APLICABIL CONFLICTELOR AERIENE .............................................................167

TEMA Nr. 9: DREPTUL INTERNAŢIONAL APLICABIL CONFLICTELOR PE MARE .............................................................179

NESECRET3 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 10: DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL. CRIMELE ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII ŞI CRIMELE DE RĂZBOI. REPRIMAREA ÎNCĂLCĂRILOR NORMELOR DE DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR ......................................................200

TEMA Nr. 11: LECŢII ALE ISTORIEI DIN DOSARELE MARILOR PROCESE MILITARE ....................................................213

CONCLUZII .......................................................................................233

BIBLIOGRAFIE .................................................................................235

NESECRET4 din 243

NESECRET

INTRODUCERE

Controlul democratic al forţelor armate este o problemă complexă în contextul schimbărilor produse în ceea ce priveşte gama de misiuni şi rolul forţelor armate, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Schimbarea naturii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi în special creşterea pericolului reprezentat de terorismul internaţional a reclamat cu stringenţă asigurarea unui control specific cu privire la condiţiile în care un stat utilizează forţele armate pentru rezolvarea diferendelor internaţionale.

Dimensiunea internaţională a controlului instituţional democratic asupra forţelor armate reprezintă, în general, o măsură de consolidare a încrederii internaţionale, o contribuţie importantă la consolidarea “păcii democratice" între state. Principiul care direcţionează reglementările internaţionale în acest domeniu este interzicerea generală a utilizării forţei cu unele excepţii specificate în textul Cartei O.N.U.

Conform Curţii Internaţionale de Justiţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite, pentru utilizarea forţei legitime trebuie să fie respectat dreptul aplicabil conflictelor armate, în special principiile şi normele de drept internaţional umanitar. Acest imperativ este un motiv pentru exercitarea controlului forţelor armate, o încălcare a acestor norme internaţionale atrăgând responsabilitatea statului. Un stat democratic – unde drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt respectate - nu poate ignora condiţia imperioasă ca drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului să fie strict respectate de către forţele armate, atunci când sunt angajate în operaţiunii militare internaţionale. Controlul democratic asupra forţelor armate reprezintă o garanţie că drepturile omului şi libertăţile fundamentale sunt respectate pentru combatanţii forţelor armate, dar şi de către membrii forţele armate pe durata desfăşurării misiunilor internaţionale.

Separat de responsabilitatea statului, o încălcare a normelor dreptului internaţional umanitar poate atrage răspundere penală individuală a personalului forţelor armate. Dreptul penal internaţional prevede sancţiuni specifice împotriva membrilor forţelor armate care comit crime împotriva umanităţii sau crime de război.1 Comandamentul operaţional al forţelor armate trebuie să împiedice săvârşirea unor astfel de acte de către personalul forţelor armate.

1 În 1998 prin Statutul Curţii Penale Internaţionale s-a stabilit responsabilitatea penală individuală pentru “crime de război”

NESECRET5 din 243

NESECRET

În ceea ce priveşte folosirea forţei armate, autorizată de către Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în baza Capitolului VII al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ceea ce este relevant este modul în care deciziile de a recurge la folosirea forţei sunt luate, în Consiliul de Securitate, fie în orice altă organizaţie internaţională (regională) care acţionează în conformitate cu mandatul acordat de Consiliul de Securitate pentru salvgardarea păcii şi securităţii internaţionale.

NESECRET6 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 1.CADRUL JURIDIC AL APĂRĂRII NAŢIONALE

ŞI AL APĂRĂRII COLECTIVE

A. Controlul autorităţilor civile interne asupra forţelor armateControlul democratic asupra forţelor armate se referă în principal la

existenţa unui organ democratic ales care revizuieşte şi supraveghează deciziile adoptate de organele sau de autorităţile cu competenţe militare. Rolul Parlamentului ca un organism ales este, prin urmare, de o importanţă specială în conceptul de control democratic al forţelor armate. Puterile Parlamentului asupra sectorului militar pot cuprinde puterea de a legifera, de a aproba bugetul, de a consilia, de a penaliza şi de a aproba anumite acţiuni. Nivelul acestei de puteri, cu toate acestea, va varia de la stat la stat. La nivel legislativ, aprobarea şi controlul execuţiei bugetului se încadrează întotdeauna în sfera atribuţiilor Parlamentului şi constituie un important mecanism de control de către Parlament, în domeniul militar de asemenea. În acest sens, trei tipuri de Parlament au fost identificate: parlamente care fac bugetul şi care au capacitatea de a modifica sau respinge propunerile de buget, precum şi capacitatea de a formula propuneri de alternative de buget. Cel de-al doilea şi cel mai răspândit în Europa este reprezentat de parlamentele care influenţează bugetul, respectiv cele care pot modifica sau respinge bugetul, fără posibilitatea de a transmite propriile lor propuneri. În ultima categorie sunt cuprinse Parlamentele cu un rol redus asupra formulării bugetului. Acestea în mod tradiţional, îşi dau acordul la bugetul pentru apărare prezentat de către guvern ca o cifră globală.

Controlul direct este mai proeminent în cazul în care Parlamentul ia sau participă la procesul de luare a deciziilor militare. Unele ţări au dezvoltat o mai fermă legislaţie privind desfăşurarea de trupe în străinătate. Pe de altă parte, un nivel scăzut de implicare a Parlamentului poate fi văzut atunci când, de exemplu, aprobarea parlamentară prealabilă nu este necesară pentru participarea în orice fel de misiuni în străinătate sau de declarare a stării de urgenţă. Numai câteva parlamente deţin puterea de autorizare prealabilă, în toate situaţiile, indiferent de natura operaţiunilor internaţionale. Parlamentele cele mai bine informate se pare că sunt acele cu putere de autorizare prealabilă.

Controlul direct al Parlamentului poate avea loc şi ex post facto, acest tip de control fiind utilizat pentru a monitoriza transparenţa şi legalitatea procedurii. Chiar dacă în multe parlamente există o lipsă de informaţii bugetare privind misiunile militare specifice, în special cu

NESECRET7 din 243

NESECRET

privire la misiunile internaţionale, controlul bugetului şi al cheltuielilor este comun tuturor parlamentelor şi nu poate fi neglijat. Cu toate acestea în multe ţări achiziţiile pentru apărare reprezintă unul dintre principalele subiecte pe agenda de audieri şi investigaţii a comisiilor de apărare.

Mecanismele de control indirect ale Parlamentului constau într-un anumit grad de interferenţă în deciziile militare sau adăugarea de condiţii la deciziile militare. Acesta poate fi cazul referitor la controlul asupra deciziilor de echipamente, inspecţii şi de vizitare de trupe în străinătate şi de control privind argumentele, care este un fel de control mult mai difuz. În plus, atunci când îndeplineşte rolul său instituţional de a propune, de a analiza politicile generale de apărare, participarea Parlamentului trebuie să fie interpretată ca un mecanism de control. Incontestabil, comisiile parlamentare de apărare, prin intermediul specializării lor în probleme militare şi de apărare, constituie un eficient şi, prin urmare, extrem de important organism ce îndeplineşte funcţiile ce revin Parlamentului. În cele din urmă, orice Parlament va exercita nu numai control ex-post, dar va şi trimite concluziile altor instituţii cum ar fi cele din sistemul judiciar, ombudsmanului şi organelor de audit.

Atunci când se are în vedere nivelul executiv, impactul cadrului constituţional este deosebit de important. În monarhii şi republici parlamentare, monarhul sau preşedintele au un control simbolic sau formal asupra activităţilor militare. Pe de altă parte, preşedinţii din regimurile prezidenţiale au puteri substanţiale, cum ar fi rolul de comandant suprem, preşedinte al Consiliului Naţional de Apărare, precum şi de numire în posturi militare. Unele constituţii prevăd un organ colegial, la nivel execuţie - un Consiliu Naţional de Apărare specific, a cărui principală sarcină este aceea de a coordona şi de a lua în considerare principalele probleme legate de apărare, iar în unele state, de a raporta Parlamentului2. Cu toate acestea, rolul de şef al statului fiind preponderent, într-un astfel de Consiliu, efectele controlului nu sunt atât de puternice aşa cum ar putea părea. Ministrul apărării nu este, de obicei, comandantul-şef; el va fi totuşi primul care trebuie să răspundă la anchetele şi dezbaterile parlamentare.

2 Potrivit art. 119 din Constituţia României - republicată - publicată în Monitorul Oficial   nr. 767 din 31 octombrie 2003,   „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.”

NESECRET8 din 243

NESECRET

Rolul sistemului judiciar în controlul asupra forţelor armate este dublu. În primul rând, curţile constituţionale, în calitate de gardieni ai statului de drept, ai procedurilor democratice şi ai protecţiei drepturilor omului, verifică constituţionalitatea activităţilor militare, atunci când unele acte sau decizii se poate să fi subminat aceste principii. În al doilea rând, instanţele judecătoreşti militare sunt competente să judece infracţiunile comise de militari. La nivel constituţional, situaţia instanţelor militare în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei variază de la constituţii ce nu conţin dispoziţii specifice privind instanţele militare de judecată, la reglementarea constituţională a instanţelor militare, la dreptul constituţional de a adopta legi pentru crearea de instanţe militare, până la interzicerea constituţională a instanţelor militare. Fie ad-hoc sau permanente, instanţele judecătoreşti în cauză trebuie să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile de independenţă şi de imparţialitate prevăzute de articolul 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La nivel naţional, două entităţi complementare, ale căror funcţii de supraveghere şi de putere variază, au fost identificate în controlul asupra forţelor armate: Avocatul poporului (Ombudsmanul) şi Curtea de Conturi. Chiar dacă gradul de control al Ombudsmanului diferă considerabil între state, rolul acestei instituţii nu ar trebui să fie trecut cu vederea. Unele state au conferit competenţe Ombudsmanului cu privire la reclamaţiile referitoare la forţele armate. La celălalt capăt al spectrului, unele ţări au instituit un Ombudsman specializat (militar), ale cărui sarcini sunt de a rezolva cererile primite de la persoane fizice (atât militari, cât şi alţi cetăţeni) care ar putea fi afectate de deciziile sau acţiunile militare şi de a asigura respectarea de către forţele armate a principiilor constituţionale, dar şi de a asista supravegherea parlamentară şi de a acţiona ca un organ consultativ pentru şefii militari şi/sau ministru. În plus, rolul jucat de structurile de audit şi Curtea de Conturi, care controlează legalitatea şi oportunitatea cheltuielilor publice, este un element important şi constituie un răspuns adecvat la îngrijorarea tot mai mare a cetăţenilor.

Mecanismul de control intern al forţelor armate nu trebuie să fie neglijat, deoarece el este o componentă esenţială a funcţionării legale a sistemului naţional de apărare.

NESECRET9 din 243

NESECRET

B. Dimensiunea internaţională a controlului democratic al forţelor armate participante la operaţii multinaţionale

La nivel internaţional, controlul forţelor armate poate fi efectuat de organizaţiile internaţionale la care statele sunt parte şi/sau de tribunale internaţionale.

În primul rând, utilizarea forţei la nivel internaţional trebuie să fie legitimă. Statele se pot apăra individual sau colectiv, dar pentru ca acţiunile lor să fie legitime, ele trebuie să respecte condiţii stricte, care au fost stabilite de dreptul internaţional. În funcţie de considerarea prezenţei militare ca fiind legală sau ilegală, în conformitate cu legislaţia internaţională, se va prefigura competenţa organului de control implicat la nivel internaţional. Intervenţiile ilegale se referă, în principal, la ocupaţia de către forţele armate a unui teritoriu străin şi la actele ilegale comise de forţele armate într-un teritoriu străin. Acestea vor fi, în principiu, examinate de către instanţele internaţionale, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), Curtea Internaţională de Justiţie (ICJ) sau Curtea Penală Internaţională (CPI) pentru acele state care au ratificat statutul său. Intervenţiile legale, cum ar fi cele care se referă la plasarea forţelor armate la dispoziţia unui stat de către un alt stat pentru menţinerea păcii sau constituirea de forţe multinaţionale, au o anumită caracteristică, deoarece ele au fost decise sau autorizate de către o organizaţie internaţională, pe baza unui tratat internaţional, a unor acorduri speciale sau a altor instrumente, prin care s-au stabilit responsabilităţile şi condiţiile intervenţiei militare. Organul care a autorizat sau a decis aceste intervenţii va fi, în primul rând, organul de control, deşi instanţele internaţionale ar putea avea, de asemenea, un cuvânt de spus.

Există diferite tipuri de organizaţii internaţionale a căror misiune este de a proteja şi de a contribui la apărarea colectivă internaţională, pentru realizarea climatului de securitate şi pace. Caracteristica lor comună este că existenţa lor a fost aprobată de parlamentele naţionale care prin ratificare au decis modalităţile de control al deciziilor luate la nivelul executiv al organizaţiei.

Organizaţia Naţiunilor Unite are un caracter global şi un mandat larg, din partea statelor membre, să autorizeze adoptarea de măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor la adresa păcii internaţionale. Consiliul de Securitate al ONU poate decide sau autoriza o intervenţie militară; este principalul furnizor de legitimitate a utilizării forţei. Adunarea Generală a ONU, care este un for interguvernamental, ar

NESECRET10 din 243

NESECRET

trebui considerat ca organismul de control, deşi aceasta nu poate decât să facă recomandări cu privire la aceste aspecte şi să aprobe bugetul ONU, în cadrul căruia misiunile şi operaţiile internaţionale sunt finanţate. Chiar dacă acest control ar putea părea marginal, este de menţionat că Adunarea Generală a ONU a întărit condiţiile de autorizare sau de utilizarea forţei prin identificarea a cinci criterii suplimentare de legitimitate: gravitatea pericolului, scop corespunzător, ultimă instanţă, mijloace proporţionale şi echilibrul consecinţelor.

La nivel regional, instituţiile inter-parlamentare din cadrul sau legate de organizaţiile internaţionale, care se ocupă de probleme internaţionale de securitate şi de apărare, au o putere limitată de control. Adunarea Parlamentară a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord apare mai mult ca o legătură între parlamente şi Alianţă decât ca un organ de control al deciziilor luate de către organismul de luare a deciziilor în cadrul NATO.

Adunarea Uniunii Europei Occidentale, care este chiar prima adunare europeană interparlamentară pentru probleme de securitate şi de apărare, care şi-a transferat activităţile sale operaţionale către Uniunea Europeană, este principalul forum cu rol de cooperare al parlamentelor naţionale în probleme de apărare.

În Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, intrat în vigoare la întâi decembrie 2009, cunoscut şi ca Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de reformă al UE, Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în UE, indică complementaritatea lucrărilor parlamentarilor naţionali şi membrilor Parlamentului European şi recunoaşte necesitatea unei cooperări mai strânse între acestea. În timp ce protocolul, care este anexat la Tratatul de reformă, deschide posibilităţi suplimentare pentru dialog interparlamentar cu privire la politica de securitate şi apărare comună, acesta este insuficient, pentru că nu merge mai departe de a propune organizarea de conferinţe drept cadru pentru dialog. Dar, Adunarea a afirmat de mai mulţi ani, atât în rapoartele sale, cât şi în dialogul cu guvernele statelor membre, că în interesul legitimităţii democratice, politica externă, de securitate şi apărare europeană, trebuie să fie supuse unui control democratic a parlamentarilor naţionali reuniţi într-o Adunare Europeană interparlamentară3.

3 Costel Dediu, Aspecte juridice ale planificării şi desfăşurării operaţiilor multinaţionale, Teză de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2010.

NESECRET11 din 243

NESECRET

La nivel internaţional, instanţele internaţionale joacă un rol important în supravegherea forţele democratice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Penală Internaţională şi Curtea Internaţională de Justiţie au contribuit mult la dezvoltarea şi punerea în aplicare a normelor internaţionale, cum ar fi cele de protecţie a drepturilor individuale ale personalului militar, legalitatea utilizării forţei, precum şi definirea crimelor internaţionale. Cu toate acestea, politica externă şi de securitate comună şi politica europeană de securitate şi de apărare, ca atare, sunt excluse de la jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie.

Pentru a înţelege cadrul general de control democratic al forţelor armate, este important să se ţină cont de dimensiunea internaţională a utilizării forţei, împreună cu problemele şi deficitele inerente în proiectarea mecanismelor de control.

În momentul în care se pune problema dislocării de trupe pentru a participa la misiuni internaţionale de menţinere a păcii, o serie întreagă de probleme de responsabilitate democratică apar, cum ar fi cele privind autoritatea şi responsabilitatea pentru deciziile de a disloca forţele militare, selectarea obiectivelor, suportarea riscurilor şi implementarea mandatelor. Astfel, în scopul de a stabili cu exactitate ce acte şi probleme ar trebui să fie sub controlul democratic al forţelor armate, este necesar să se analizeze diferite tipuri de prezenţe ale forţelor armate pe un teritoriu străin. Pentru identificare, cine - la nivel internaţional - ar trebui să exercite acest control, este important să se clarifice statul sau organismul internaţional responsabil de actele forţelor armate într-un teritoriu străin, ţinând cont de posibilitatea apariţiei unor anumite situaţii specifice şi de normele juridice internaţionale şi principiile aplicabile în fiecare situaţie. Identificarea statului responsabil, la nivel internaţional, este relevantă pentru dimensiunea internă de control, pentru că alocarea responsabilităţii unui anumit stat dă posibilitatea ca mecanismele interne de control, aşa cum sunt descrise mai sus, să fie utilizate în acest scop.

În caz de infracţiuni comise de către membrii forţele armate ale unui stat în timpul ocupaţiei unui teritoriu străin de către astfel de forţele armate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în mai multe cazuri că responsabilitatea internaţională aparţine statului ocupant, cu condiţia ca forţele sale armate să exercite controlul total şi efectiv asupra teritoriului străin ocupat. Relevante pentru acest tip de prezenţă militară străină sunt speţele de la CEDO: cazurile Loizidou contra Turcia, Cipru contra Turciei, Ilaşcu si alţii contra Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova. În Issa şi alţii contra Turciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

NESECRET12 din 243

NESECRET

reiterat acelaşi raţionament - în cazul actelor comise în caz de ocupaţie, de către forţele armate, ale unui teritoriu străin, controlul trebuie să fie exercitat la nivel internaţional de către organismele internaţionale, precum şi de Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instanţele judecătoreşti internaţionale, iar, la nivel intern, de către autorităţile statului ocupant.

Responsabilitatea în caz de acte ilegale comise de forţele armate într-un teritoriu străin, în alte situaţii decât ocupaţie (în timpul unei intervenţii militare într-un teritoriu străin care nu îndeplineşte condiţiile auto-apărare legitimă) a fost evaluată de către instanţele judecătoreşti şi de tribunalele internaţionale. Inter alia, sunt relevante aici: cazul judecat de Curtea Internaţională de Justiţie referitor la activităţile militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua (Nicaragua contra Statele Unite ale Americii; Hotărârea din 27 iunie 1986); cazul judecat de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie referitor la Dusko Tadic (Hotărârea Curţii de Apel din 15 iulie 1999); cazul judecat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitor la Issa şi alţii contra Turciei. S-a arătat că, în mod natural, responsabilitatea aparţine statului intervenient pentru actele forţelor sale armate. Deci, în astfel de situaţii, controlul trebuie să fie exercitat la nivel internaţional de către foruri internaţionale, cum ar fi Consiliul de Securitate şi instanţele judecătoreşti internaţionale, iar, la nivel intern, de către autorităţile stat intervenient.

În ceea ce priveşte situaţia bazelor militare străine, Comisia de la Veneţia a examinat problematica referitoare la obligaţiile juridice internaţionale ale statelor membre ale Consiliului Europei în materia facilităţilor secrete de detenţie şi transportului inter-statal de prizonieri.4

Responsabilitatea pentru actele forţelor armate dintr-o bază militară străină pe teritoriul statului primitor revine statului trimiţător, dar distribuţia (între cele două state) a competenţelor de control este reglementată în principal de acordul bilateral dintre cele două state (un acord de cooperare de apărare sau acordul bilateral privind statutul forţelor, în cazul în care un acord multilateral privind statutul forţelor nu este aplicabil).

Situaţia forţelor armate ale unui stat plasate la dispoziţia unui alt stat este acoperită de regula stabilită în articolul 6 din Proiectul de articole

4 Vezi pe larg Opinia privind obligaţiile legale internaţionale ale statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte facilităţile de detenţie secretă şi transportul de prizonieri intre state, adoptată de Comisia de la Veneţia în cea de a 66-a sesiune plenară 17-18 martie 2006 , disponibilă la: http://www.venice.coe.int:80/docs/2006/CDL-AD(2006)009-e.asp

NESECRET13 din 243

NESECRET

privind responsabilitatea statelor, adoptat de către Comisia de Drept Internaţional5 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 2001: "Conduita unui organ pus la dispoziţia unui stat de către un alt stat va fi considerată un act al acelui din urmă stat în conformitate cu dreptul internaţional în cazul în care organul acţionează în exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală ale statului la a cărui dispoziţie a fost pus. ". În comentariu la acest articol, Comisia de Drept Internaţional a subliniat că "simplul ajutor sau asistenţa oferite de către organele unui stat unui alt organ pe teritoriul celui din urmă nu sunt acoperite de articolul 6. De exemplu, forţele armate pot fi trimise pentru a ajuta un alt stat, în exercitarea dreptului de autoapărare colectivă sau în alte scopuri. În cazul în care forţele în cauză rămân sub autoritatea statului trimiţător, ele exercită elemente de autoritate guvernamentală ale statului respectiv şi nu ale statului primitor. Situaţii pot apărea, de asemenea, în cazul în care organul unui stat acţionează pe baza unor instrucţiuni comune ale propriului sau altui stat sau poate exista o singură entitate, care este un organ comun al mai multor state. În aceste cazuri, conduita în cauză este atributabilă ambelor state în conformitate cu alte articole din acest capitol." Deci, în cazul forţelor armate ale unui stat plasate la dispoziţia unui alt stat, controlul va fi exercitat, la nivel intern, de către autorităţile statului la a cărui dispoziţie forţele au fost plasate, în măsura în care condiţiile stabilite prin articolul 6 din Proiectul de articole ale Comisiei de Drept Internaţional privind răspunderea statului sunt îndeplinite. În cazul în care forţele în cauză rămân sub autoritatea statului trimiţător, exercitând elemente ale autorităţii guvernamentale ale acestui stat mai degrabă decât ale statului primitor, controlul va fi exercitat, la nivel intern, de către autorităţile statului trimiţător. În cazul în care forţele armate ale unui stat acţionează pe baza unor instrucţiuni comune ale propriului stat sau ale unui alt stat, controlul va fi exercitat, la nivel intern, de către autorităţile din ambele state. La nivel internaţional, controlul va fi exercitat de către organismele internaţionale competente.

5 Codificarea în dreptul internaţional reprezintă operaţiunea de grupare si sistematizare a normelor dreptului internaţional public, în scopul asigurării unităţii acestor norme, a precizării conţinutului lor si a înlăturării eventualelor contradicţii dintre ele. Obiectul codificării l-a constituit, în primul rând, normele cutumiare. Codificarea oficiala se realizează prin acordul statelor, în cadrul organizaţiilor internaţionale sau al conferinţelor si are un caracter obligatoriu. În cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atribuţii în domeniul codificării dreptului internaţional – Comisia de Drept Internaţional, formata din experţi cu pregătire juridica. Codificări cu valoare deosebita sunt considerate: Convenţiile asupra dreptului marii (Geneva, 1958), Convenţia privind relaţiile diplomatice (Viena, 1961), Convenţia asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963), Convenţia privind dreptul tratatelor (Viena , 1969).

NESECRET14 din 243

NESECRET

Responsabilitatea pentru actele comise de către forţele armate care iau parte la operaţiuni de menţinere a păcii (sau coaliţii multinaţionale) decise sau autorizate de către Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a fost examinată de către diferitele foruri internaţionale, inclusiv de instanţele internaţionale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului îşi bazează raţionamentele sale, în cazul mai sus menţionat, pe lucrări ale Comisiei de la Veneţia. În avizul cu privire la drepturile omului în Kosovo: posibilitatea stabilirii mecanismelor de revizuire, Comisia de la Veneţia a declarat: "contingentele KFOR sunt grupate în patru brigăzi multinaţionale. Trupele KFOR provin de la 35 state NATO şi non-NATO. Deşi brigăzile sunt responsabile pentru o anumită zonă de operaţiuni, toate acestea cad "sub comanda şi controlul unificat " (Rezoluţia 1244 a Naţiunilor Unite, anexa 2, alin. 4). " Comanda şi controlul unificat" este un termen militar, care cuprinde numai o formă limitată de transfer de putere asupra trupelor. Naţiunile contributoare cu trupe [TCNs], nu au transferat "comandă completă" asupra trupelor lor. Când TCNs contribuie cu trupe la o operaţie condusă de NATO, de obicei ele transferă numai puteri limitate de "control operaţional" şi/sau " comandă operaţională". Aceste puteri dau comandantului NATO dreptul de a da ordine de natură operaţională comandanţilor unităţilor naţionale respective. Comandanţii naţionali trebuie să pună în aplicare astfel de ordine, pe baza propriei lor autorităţi naţionale. Comandanţii NATO nu pot da alte tipuri de ordine (de exemplu, cele care afectează statutul personal a unui soldat, inclusiv luarea măsurilor disciplinare), după cum comandanţii NATO, în principiu, nu au dreptul de a da ordine individuale militarilor.

În caz de infracţiuni comise de către forţele armate care iau parte la operaţiuni de menţinere a păcii (sau coaliţii multinaţionale) decise sau autorizate de către Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, controlul este exercitat, la nivel internaţional, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, în cazul în care forţe armate sunt puse la dispoziţia ONU sau ONU exercită controlul efectiv asupra lor. În acelaşi timp, statele contributoare îşi păstrează controlul pe probleme disciplinare şi penale, precum şi puterea de a îşi retrage militarii în orice moment.

În legătură cu problemele de mai sus, întrebarea referitoare la aspectele comenzii străine asupra militarilor sau unităţilor naţionale este una importantă şi nerezolvată încă. Subordonarea personalului sau unităţilor comenzii superioare a forţelor armate străine este o problemă importantă legată de controlul forţelor armate, nedezbătută, din păcate, în

NESECRET15 din 243

NESECRET

profunzime de mediul academic. Mai mult decât atât, în general, statele nu ridică întrebări constituţionale în ceea ce priveşte transferul de autoritate asupra trupelor în cooperarea militară multinaţională şi în ceea ce priveşte limitele în exercitarea transferului drepturilor lor suverane în domeniul apărării. În fapt, constituţiile nu au norme cu privire la această problemă. Mai mult, dezbaterea permisibilităţii subordonării forţelor armate unei comenzi străine este, de asemenea, săracă.

Un alt subiect este problematica transferului de competenţe de comandă entităţilor internaţionale de securitate colectivă. În cazul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, de exemplu, acest transfer de competenţe a fost limitată la anumite competenţe de comandă, în funcţie constituţia statelor membre. Sistemul juridic german prevede că dacă un militar primeşte un ordin de la un superior acest ordin este revocabil şi limitat în timp şi domeniu de aplicare, dacă ordinul ce trebuie îndeplinit vine de la un comandant străin. Chestiunea necesităţii aprobării unei legislaţiei specifice pentru un transfer general de putere unui comandant străin rămâne deschisă.

Participarea naţională la misiuni internaţionale de pace a devenit o problemă importantă de politică externă şi de apărare, care este de interes direct pentru parlamente.

Unele constituţii fac trimitere explicită la autorizarea pentru a trimite trupe pentru a participa la misiuni în afara frontierelor lor6.). Instrumentele juridice, la dispoziţia parlamentelor, pentru a direcţiona politica guvernului naţional cu privire la acest subiect diferă în funcţie de tradiţiile şi dispoziţiile constituţionale. Principalul indicator al rolului unui anumit parlament în desfăşurarea de trupe în străinătate constă în competenţa de a aproba formal participarea naţională la o operaţie, înainte ca personalul naţional să fie dislocat în misiune. Folosind acest indicator se pot desprinde trei grade de implicare în trimiterea trupelor în străinătate: ridicat, pentru parlamentele cu putere de autorizare prealabilă; mediu,

6 Constituţia României - republicată - stipulează în art. 118 alin (1) „ Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.”Legea 42 din 15 martie 2004, privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, publicată în Monitorul Oficial 242 din 18 martie 2004, introduce principiul potrivit căruia aprobarea Parlamentului este necesară „în situaţia în care trimiterea forţelor armate în afara teritoriului statului român în misiunile prevăzute la art. 2 lit. b) si d) nu se face în baza unui tratat internaţional la care România este parte”

NESECRET16 din 243

NESECRET

pentru parlamentele a căror putere de autorizare prealabilă este limitat de excepţii semnificative; şi scăzut, pentru parlamentele fără puterea de autorizare prealabilă.

Dacă există interese comune, naţiunile vor intra în parteneriate politice, economice şi militare. Aceste parteneriate pot apărea atât la nivel regional, cât şi global, după cum naţiunile vizează oportunităţi pentru a-şi promova interesele sau urmăresc asigurarea reciprocă împotriva ameninţărilor de securitate percepute sau reale. Factori de ordin cultural, psihologic, economic, tehnologic, precum şi factori de ordin politic influenţează împreună constituirea şi funcţionarea alianţelor sau coaliţiilor militare.

În timp ce alianţele formează baza pentru a răspunde unei varietăţi de ameninţări regionale sau globale, coaliţiile sunt create pentru scopuri limitate şi pentru o perioadă limitată de timp. Aceste diferenţe impun planificatorilor militari abordări diferite. Planificatorii trebuie să analizeze în profunzime scopurile politice ale fiecărui stat contributor înaintea oricărei planificări detaliate plecând de la următoarele ipoteze-cheie:

a. Operaţiunile militare viitoare sunt susceptibile de a fi din ce în ce mai mult multinaţionale în caracter;

b. Operaţia multinaţională poate fi efectuată în cadrul unei alianţe sau prin formarea unei coaliţii;

c. Este recunoscută nevoia crescândă de a fi mai bine pregătiţi pentru operaţii specifice unei coaliţii;

d. În cele mai multe cazuri, operaţiile unei coaliţii vor fi facilitate prin selecţia unei naţiuni lider;

e. Este imperios necesară existenţa unei entităţi sau organizaţii internaţionale recunoscute (de exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite), care să impună sancţiuni şi să supravegheze activitatea coaliţiei7.

C. Tendinţe şi limite juridice pentru organizarea şi desfăşurarea operaţiilor militare multinaţionale

În decursul ultimului deceniu şi jumătate s-a realizat un progres substanţial în dezvoltarea şi utilizarea operaţiilor de pace ca un instrument pentru a aplana conflictele, dar există limite în ceea ce priveşte progresele ce pot fi aşteptate. Numărul de contributori cu trupe şi de trupe dislocate în operaţii de pace a atins un nivel fără precedent, dar cea mai mare parte a

7 Multinational Interoperability Council, Coalition Building Guide, May 2005, p13, http://www1.apan-info.net/DesktopModules/Bring2mind/DMX/Download.aspx?TabId=3772&DMXModule=9502&Command=Core_Download&EntryId=6355&PortalId=41

NESECRET17 din 243

NESECRET

trupelor a venit de la un număr limitat de state. Chiar şi statele cu voinţă politică şi dorinţă de rezolvare a conflictelor se pot implica doar cu un procent redus de trupe în operaţii de pace la un moment dat. Operaţiile de pace au fost supuse unor serii de evoluţii de la prima misiune de pace administrată de Naţiunilor Unite în 1948. O trăsătură caracteristică a celor mai recente evoluţii, care au început în urmă cu un deceniu, este că operaţiile de pace de astăzi sunt acceptate ca instrumente de rezolvare a situaţiilor de criză din lume. Sporirea eficienţei acestora este acum pe ordinea de zi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a organizaţiilor regionale şi majorităţii structurilor guvernamentale ale statelor. Numărul operaţiilor şi numărul trupelor dislocate după 2003 au atins un nivel fără precedent. Deşi numărul statelor contributoare a crescut, se poate observa atingerea unor limite de participare cu trupe. În aceste condiţii, Centrul de Studii de Securitate şi Pace (CPASS) al Universităţii Georgetown, Washington şi Institutul de Cercetări privind Pacea Internaţională din Stockholm au iniţiat un proiect comun de cercetare în vederea analizării limitelor progreselor privind dezvoltarea şi utilizarea operaţiilor de pace şi perspectivele acestora în viitor. Proiectul8 a urmărit găsirea răspunsurilor la o serie de întrebări, inclusiv cele legate de (1) domeniul de aplicare al operaţiilor de pace ONU şi non-ONU; (2) natura relaţiei dintre Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte organizaţii implicate în misiuni de menţinere a păcii; (3) perspectivele operaţiilor de pace în toate regiunile din lume; (4) factorii care afectează capacitatea globală a trupelor participante la operaţiile de pace, inclusiv caracteristicile contributoriilor cu trupe şi (5) diferitele concepţii privind definirea şi cerinţele operaţiilor de pace. Pe baza acestor studii au putut fi identificate tendinţele şi limite aferente descrise în continuare.

a) Tendinţe organizaţionaleCreşterea numărului de operaţii de pace a determinat numeroşi

analişti să pună la îndoială dorinţa organizaţiilor regionale de a dubla sau completa eforturile Organizaţiei Naţiunilor Unite. O analiză detaliată a datelor FBA relevă faptul că Organizaţia Naţiunilor Unite şi organizaţiile regionale nu au concurat atât de mult în a se completa fiecare. De exemplu, actorii non-ONU, în coordonarea eforturile lor cu Organizaţia

8 Proiectul s-a concretizat în publicarea lucrării Peace Operations: Trends, Progress, and Prospects, editată de Donald C. F. Daniel, Patricia Taft, şi Sharon Wiharta. Un sumar al rezultatelor proiectului se regăsesc în raportul special nr.215 „Whither peace operations?” publicat de Institutul Păcii din Statele Unite ale Americii la 6 noiembrie 2008. Pentru mai multe detalii vezi :http://www.usip.org/pubs/specialreports/sr215.pdf

NESECRET18 din 243

NESECRET

Naţiunilor Unite, de multe ori au căutat sprijinul material al Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi, în general, şi-au recunoscut propria lor incapacitate de a trata singure solicitările de menţinere a păcii. Pe de altă parte, în măsura în care organizaţiile regionale au devenit mai active în misiunile de menţinere a păcii, în aceeaşi măsură a crescut şi implicarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, există două caracteristici negative ale acestei imagini, altfel pozitive, a complementarităţii. Prima este aceea că numărul de trupe este limitat. Ca rezultat, atât Organizaţia Naţiunilor Unite, cât şi entităţile non-ONU se plâng că nu au trupe suficiente pentru a acoperi toate situaţiile neprevăzute. Cea de-a doua este că Organizaţia Naţiunilor Unite a ajuns să fie puternic dependentă de un număr mic de state contributoare, mai puţin dezvoltate, cum ar fi India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Ghana, Iordania, state ale căror forţe nu sunt îndeajuns profesionalizate. În contrast, misiunile non-ONU, în general, atrag cea mai mare parte a trupelor din state cu armatele cu un grad ridicat de profesionalizare.

Natura şi locaţia unui conflict determină adesea care organizaţie se va implica cu forţele de menţinere a păcii. Organizaţia Naţiunilor Unite este, în general, instrumentul ales pentru misiuni în Africa şi pentru misiuni complexe, cum ar fi cele care implică asistarea statelor falimentare în care există un acord al părţilor la conflict. Organizaţiile regionale şi coaliţiile sunt, de obicei, actorii aleşi pentru cele mai dificile misiuni de pace, de regulă misiuni de impunere a păcii sau pentru misiuni în care partenerii regionali doresc un răspuns rapid sau mai robust la o criză. În anumite circumstanţe, ca în Balcani la finele secolului XX, o organizaţie regională, NATO, a preluat o misiune ONU atunci când s-a ajuns la convingerea că prezenţa unei forţe mult mai credibile este necesară. În alte împrejurări, Organizaţia Naţiunilor Unite a preluat misiuni de la puteri regionale, fie din cauza lipsei de resurse necesare pentru a desfăşura o misiune, cum a fost în cazurile Liberiei, în 2003 şi Coastei de Fildeş, în 2004, fie după ce o putere a iniţiat o misiune cu intenţia declarată de a o transfera Organizaţiei Naţiunilor Unite, după reinstaurarea condiţiilor de securitate, ca în cazul Haiti în 2004.

b) Tendinţe referitoare la contributorii cu trupe9 Operaţiile de pace nu se pot desfăşura în condiţiile în care statele nu

asigură trupele necesare. Dintr-un potenţial de 157 de ţări contributoare cu trupe identificate în baza de date CPASS, care a acoperit perioada din

9 Costel Dediu, Aspecte juridice ale planificării şi desfăşurării operaţiilor multinaţionale, Teză de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I, Bucureşti, 2010.

NESECRET19 din 243

NESECRET

2001 până în 2006, optzeci şi şapte dintre acestea au fost desemnate ca state contributoare având la bază criteriile referitoare la participarea, la un moment dat, cu cel puţin o sută de militari la cel puţin o misiune. În funcţie de numărul de trupe al fiecărui stat contributor şi a numărului de ani în care contribuţiile au fost făcute, statele desemnate ca state contributoare au fost plasate în două grupuri: 47 de ţări au fost identificate ca state cu o contribuţie majoră, reprezentând în fapt aproximativ 85 la sută din forţele dislocate, iar 40 de ţări au fost identificate ca având o contribuţie minoră. O comparaţie a profilurilor statelor contributoare a evidenţiat unele rezultate frapante. Statele cu o contribuţie majoră sunt state democratice, bogate sau cu un venit pe cap de locuitor mediu, stabile în plan intern, foarte dezvoltate din punct de vedere tehnologic şi bine conectate în relaţia cu restul lumii. Statele necontributoare sau cu contribuţii nesemnificative sunt state cu regimuri politice anacronice sau cu structuri guvernamentale autocratice, cu niveluri scăzute ale patrimoniului naţional, ale stabilităţii interne şi ale dezvoltării tehnologice şi de conectivitate cu restul lumii. Cele mai multe state cu contribuţii minore au fost plasate între cele două categorii, cel mai adesea însă mai aproape de cea din urmă categorie. Pe scurt, atunci când ţările sunt clasificate pe baza de nivelul lor de contribuţii, un profil comun în cadrul fiecărei categorii apare. Modelul este clar: cu cât este mai mare de nivelul de contribuţie, cu atât mai mult în această categorie se regăsesc state democratice, cu o înaltă calitate a vieţii şi cu forţe armate puternice. Din toate caracteristicile, mărimea forţelor armate a fost probabil cea mai proeminentă la dimensionarea contribuţiei. Statele cu armate mari (100000 şi peste) au avut contribuţii de aproximativ 3500 de militari pe an; cele cu armate medii (de la 25000 la 99999) au avut contribuţii de aproximativ 1000 de militari pe an, în timp ce cele cu armate mici (mai puţin de 25000) au avut contribuţii de aproximativ 640 de militari pe an. Probabilitatea ca un stat cu o armată de mai puţin de 4000 militari să contribuie la misiuni de pace a fost aproape de zero. Numărul personalului dislocat în 2006 a ajuns la cifra fără precedent de 150000, dar această cifră a reprezentat doar 1 la sută din toate armatele din lume şi doar circa 5 la sută din media contributoriilor cu forţe. În afară de toate generalizările despre lipsa de voinţă politică, alţi doi factori explică un astfel de procent scăzut. În primul rând, natura provocatoare a operaţiilor de pace contemporane solicită trupe profesionalizate, dar numai 60 de state din lume posedă forţe adecvate din punctul de vedere al pregătirii şi dotării necesare participării la astfel de operaţii. În 2006, 42 din aceste 60 de ţări au fost desemnate ca

NESECRET20 din 243

NESECRET

state contributoare. În al doilea rând, chiar şi în cazul unei naţiuni care are voinţa politică necesară şi o armată profesionistă, doar un procent redus de trupele sale poate fi aşteptat să fie dislocate în afara ţării la un moment dat pentru o multitudine de motive, cum ar fi cele legate de angajamentele anterioare, restricţii legale, cicluri de rotaţie sau, uneori, chiar reduceri ale forţelor armate. Deşi contribuţiile totale au crescut în acest ultim deceniu, efectul combinat al acestor factori aproape conduce la certitudinea că procentele forţelor dislocate vor rămâne scăzute. În timp ce multe armate se reduc, o bună parte din ele ar trebui să devină mai flexibile, mai rapid dislocabile, şi, odată cu creşterea numărului de centre de pregătire pentru menţinerea păcii, în mai mare măsură să efectueze astfel de misiuni.

c) Tendinţe referitoare la misiunile cu un grad ridicat de pericol şi capacităţi de nişă

Există două zone în care limitele resurselor disponibile vor rămâne deosebit de critice. Una este cea referitoare la furnizarea de capacităţi de a întreprinde operaţii cu grad ridicat de pericol, iar cealaltă este cea referitoare la capacităţi specializate sau de nişă necesare pentru a asigura succesul în misiuni complexe care au ca scop revitalizarea statelor falimentare. Pentru misiuni cu grad ridicat de pericol, este necesar un nivel adecvat al capacităţii operaţionale de conducere în pregătirea şi stabilirea unei misiuni. Există doar trei state - Statele Unite, Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii - care au capacitatea de desfăşurare la nivel global şi alte şapte state - Australia, Brazilia, Germania, India, Italia, Nigeria, Rusia şi Africa de Sud - cu resurse de nivel regional necesare pentru a planifica o misiune, înfiinţarea şi organizarea unor comandamente, precum şi furnizarea iniţială de trupe de menţinere a păcii, la care apoi alte state ar contribui. În plus faţă de capacităţile de conducere, sunt necesare capabilităţi, echipamente şi sisteme de aprovizionare specifice. Acestea includ elicoptere, armamente non-letale, sisteme de apărare aeriană şi trupe care pot acţiona pe timp de noapte şi în medii urbane, precum şi capacitatea de a desfăşura simultan activităţi de reconstrucţie în anumite zone şi acţiuni de luptă în alte zone sau de a trece rapid de la activităţile de reconstrucţie la acţiuni de luptă. Mai mult, misiunile în care ordinea publică ridică numeroase probleme pot cere nu numai capabilităţi militare robuste, dar şi unităţi specializate de poliţie, de administrare a justiţiei, de refacere a infrastructurii, de asigurare de servicii sociale sau de deminare, de manipulare a agenţilor chimici şi biologici. Nu există variaţie considerabilă în dorinţa statelor de a furniza aceste capabilităţi, dar imaginea de ansamblu este pozitivă. Deşi Africa este un continent cu

NESECRET21 din 243

NESECRET

resurse limitate, state ca Senegal, Ruanda, Kenya, Angola, Mozambic, Africa de Sud au avansat în unul sau mai multe domenii, în mod deosebit în furnizarea trupelor de jandarmi şi a echipelor de deminare. În Asia de Est, doi lideri regionali, China şi Japonia, au devenit contributori notabili cu capabilităţi speciale. Statele vest-europene, în special Franţa, Italia, Spania, Olanda, Portugalia sunt importante nu numai pentru capabilităţi specializate, dar şi pentru oferta de capacităţi de instruire de poliţie pe care le oferă în special naţiunilor din Africa. Noile state membre ale Uniunii Europene şi ale NATO, cum ar fi Polonia şi România, văd în furnizarea de capabilităţi specializate oportunităţi de afirmare ca furnizori de securitate regională.

d) Tendinţe regionaleEuropa a acordat o atenţie deosebită eforturilor sale de a construi şi

utiliza organizaţii regionale de securitate. Problema fundamentală nu este dacă europenii vor participa la operaţiuni, pentru că la această întrebare s-a răspuns în mare parte afirmativ, ci mai degrabă cum se vor organiza ei înşişi pentru a participa la operaţiuni şi la ce nivel de implicare. În timp ce Africa are problema evoluţiei relaţiei dintre organizaţia regională reprezentată de Uniunea Africană şi organismele subregionale, europenii au două organizaţii regionale reprezentate de NATO şi Uniunea Europeană. Relaţiile dintre cele două organizaţii sunt complexe şi statele membre au multe de făcut pentru a determina pentru fiecare organizaţie ce va face, cu cine şi cu ce resurse.

Nu în cele din urmă, doi factori semnificativi vin să contureze abilitatea guvernelor şi a populaţiei din Europa de a juca un rol crescut în operaţiile de pace: (1) cât de mult sunt dispuse să cheltuie pentru a construi capabilităţile necesare operaţiilor de pace şi (2) cât de mare este nivelul pierderilor acceptabile având în vedere creşterea gradului de pericol al operaţiilor de pace. Din analiza evoluţiilor rezultă că nu există niciun indiciu că bugetele de apărare vor creşte sau că astfel de cheltuieli vor deveni mai eficiente, în contrast cu presiunea opiniei publice pentru întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru reducerea pierderilor până la zero. Această contradicţie între alocările bugetare insuficiente şi reducerea pierderilor conduce la pierderea susţinerii opiniei publice, cu toate consecinţele de rigoare.

e) Sustenabilitatea operaţiilor militareChestiunea sustenabilităţii este o problemă majoră şi ea aparţine nu

numai factorilor militari – cum ar fi încadrarea cu personal, dotarea şi logistica - dar şi voinţei politice şi susţinerii de către societate. Sustenabilitatea presupune

NESECRET22 din 243

NESECRET

angajarea politică pe termen lung. Sustenabilitatea nu va fi niciodată realizată dacă naţiunile vor continua să privească operaţiile ca pe cea din Afganistan, ca o activitate secundară, impunând limitări contingentelor lor naţionale, problemă care creează serioase impedimente eficacităţii operaţiilor. Sustenabilitatea este o necesitate pentru o distribuţie corectă a costurilor şi riscurilor, pentru creşterea interoperabilităţii şi standardizării între aliaţi. Putem spune, prin urmare, că sustenabilitatea, ca o capabilitate care menţine nivelul ridicat al intensităţii operaţiilor, este cu mult mai importantă acum decât a fost pe timpul Războiului Rece. Dacă luăm în consideraţie implicarea în Bosnia, Kosovo, Iraq şi Afganistan este limpede că aceste operaţii cer angajament pe termen lung. Sustenabilitatea poate fi realizată numai dacă naţiunile şi organizaţiile iau această problemă serios în considerare. Spre exemplu, statele membre NATO dispun la ora actuală în total de mai mult de 2 milioane de militari şi aproape o mie de elicoptere. Vedem, în acelaşi timp, că NATO are dificultăţi în asigurarea unui număr mic de elicoptere de transport, complementare.

f) Procesul de luare a deciziei pentru participarea la operaţiile militare multinaţionale

Procesul de luare a deciziei pentru participarea la operaţiile militare multinaţionale este guvernat de o serie de principii, de reguli de natură politică, de reglementări de natură juridică, şi nu numai:

– operaţiile se află sub autoritatea unei organizaţii internaţionale sau regionale de securitate;

– decizia de participare la operaţie se ia, pentru fiecare caz în parte, ca răspuns la solicitarea ONU sau a unei organizaţii regionale de securitate;

– modalităţile de realizare a operaţiei se definesc de către ONU sau de către organizaţia regională desemnată prin mandat de către ONU;

– operaţia constituie parte la eforturile desfăşurate pentru menţinerea/restaurarea păcii şi stabilităţii, printr-o soluţie politică;

– pentru fiecare operaţie se va stabili un obiectiv politic clar şi un mandat precis, realizabil, de către ONU sau de către organizaţia mandatată;

Principiile amintite au un caracter de generalitate şi implică în mod deosebit factorul politic care, de altfel, este cel care decide executarea sau nu a unei operaţii. Plecând de la principiile enunţate mai sus, în cele ce urmează, vom analiza competenţele în procesul de luare a deciziei pentru participarea la operaţiile militare sub egida ONU, NATO şi UE, precum şi aspectele privind nevoia de cooperare inter-organizaţională necesară desfăşurării unor astfel de operaţii.

NESECRET23 din 243

NESECRET

D. Competenţe în procesul de luare a deciziei pentru operaţiile militare ONU, NATO şi UE

Decizia politică adoptată la nivelul organizaţional de vârf al comunităţii internaţionale este punctul de plecare al acţiunilor militare şi depinde, cel puţin teoretic, de respectarea şi/sau susţinerea conceptului de pace şi securitate internaţională10.

a) Competenţele structurilor Organizaţiei Naţiunilor UniteEste o prerogativă a Consiliului de Securitate al ONU, acţionând în

capacitatea sa de organ cu primă responsabilitatea pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, pentru a determina când şi unde o misiune ONU de pace trebuie să fie desfăşurată. Consiliul de Securitate răspunde pentru rezolvarea crizelor, de la caz la caz, şi are o gamă largă de opţiuni de la dispoziţia sa. Totuşi, fără a aduce atingere capacităţii sale de a face acest lucru şi pentru a răspunde flexibil, după cum o cer circumstanţele, Consiliul de Securitate poate să ia în considerare următorii factori atunci când are în vedere stabilirea unei noi operaţii de menţinere a păcii:

- dacă o situaţie există şi continuarea acesteia este de natură să pună în pericol sau constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale;

- dacă există organizaţii regionale sau sub-regionale gata şi în stare să asiste la rezolvarea situaţiei;

- dacă există o încetare a focului şi dacă părţile s-au angajat la un proces de pace destinat obţinerii unei soluţii politice;

- dacă există un obiectiv politic clar şi dacă acesta poate fi reflectat în mandat;

- dacă poate fi formulat un mandat precis pentru o operaţiune ONU;- dacă siguranţa şi securitatea personalului ONU pot fi asigurate la

un nivel rezonabil, inclusiv şi în mod deosebit, dacă garanţii rezonabile pot fi obţinute de la principalele părţi sau fracţiuni în această privinţă11.

Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor Unite joacă un rol determinant în a ajuta Consiliul de Securitate să stabilească dacă desfăşurarea unei

10 Gl.lt.prof.univ.dr. Ilie Marin, Despre operaţiile militare internaţionale, Editura Academiei de Înalte studii militare, Bucureşti, 200211 Pentru mai multe detalii în ceea e priveşte modul de lucru al Consiliului de Securitate vezi şi: United Nations Security Council, Provisional rules of procedure of the Security Council, New York, 1983, (adopted by the Security Council at its 1st meeting and amended at its 31st, 41st, 42nd, 44th and 48th meetings, on 9 April, 16 and 17 May, 6 and 24 June 1946; 138th and 222nd meetings, on 4 June and 9 December 1947; 468th meeting, on 28 February 1950; 1463rd meeting, on 24 January 1969; 1761st meeting, on 17 January 1974; and 2410th meeting, on 21 December 1982. Previous versions of the provisional rules of procedure were issued under the symbols S/96 and Rev. 1-6)http://www.un.org/Docs/sc/scrules.htm

NESECRET24 din 243

NESECRET

misiuni de menţinere a păcii a ONU este cel mai potrivit curs de acţiune, sau dacă alte opţiuni ar trebui să fie luate în considerare. Pe măsură ce conflictul se dezvoltă, se agravează sau se aproprie de rezolvare, în mod normal vor avea loc consultările între statele membre, Secretariatul, părţile implicate, actorii regionali şi statele potenţial contributoare. Una sau mai multe din părţi pot chiar insista pentru implicarea ONU ca o condiţie prealabilă pentru semnarea unui acord de pace. În această fază iniţială de consultări, Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite poate decide efectuarea unei evaluări strategice a situaţiei, care implică toţi actorii principali din cadrul ONU, cu scopul de a identifica posibile opţiuni pentru implicarea organizaţiei. Evaluarea strategică este posibil să implice, de asemenea, consultări cu statele membre, inclusiv potenţiale state gazdă, precum şi organizaţii inter-guvernamentale şi alţi parteneri cheie. Evaluarea strategică permite planificatorilor şi factorilor de decizie ONU posibilitatea de a efectua o analiză sistemică largă a situaţiei, identificarea posibilităţilor de rezolvare a conflictelor şi a priorităţilor de construire a păcii, precum şi definirea unui cadru adecvat pentru implicarea ONU. De îndată ce condiţiile de securitate permit, Secretariatul desfăşoară de obicei o Misiune de evaluare tehnică în ţara sau teritoriul în care se preconizează desfăşurarea unei misiuni ONU. Rolul Misiunii de evaluare tehnică este de a analiza şi a evalua nivelul general de securitate, umanitar, politic, respectarea drepturilor omului şi situaţia militară la faţa locului, precum şi implicaţiile unei eventuale misiuni de menţinere a păcii. Ca atare, Misiunea de evaluare tehnică poate fi formată din reprezentanţi de la mai multe departamente şi birouri din cadrul Secretariatului, dar şi ai agenţiilor specializate, fonduri şi programe, şi ar trebui să implice reprezentaţi ai statelor membre interesate. Pe baza constatărilor şi recomandărilor Misiunii de evaluare tehnică, Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite va înainta un raport Consiliului de Securitate, prin care se recomandă opţiunile posibile pentru stabilirea unei misiuni ONU de menţinere a păcii, inclusiv dimensiunea şi resursele necesare. Consiliul de Securitate poate adopta o rezoluţie de autorizare a desfăşurării unei misiuni a Organizaţiei Naţiunilor Unite de menţinere a păcii, stabilind în acelaşi timp mărimea şi mandatul său.12

Presiunile opiniei publice de a opri sacrificarea civililor sau de a evita o catastrofă umanitară poate conduce Consiliul de Securitate la

12 Pentru mai multe detalii vezi: United Nations Peacekeeping Operations Principles and Guidelines, 2008, http://www.peacekeepingbestpractices.unlb.org/PBPS/Library/Capstone_Doctrine_ENG.pdf

NESECRET25 din 243

NESECRET

decizia de a autoriza o misiune de menţinere a păcii în condiţii care sunt departe de ideal. Cu toate acestea, Secretariatul are responsabilitatea de a furniza Consiliului de Securitate o evaluare exactă a riscurilor asociate cu decizia sa şi de a asigura că mandatul său şi capabilităţile sunt adaptate la cerinţele situaţiei. Lecţiile învăţate pe parcursul ultimelor şase decenii indică faptul că o operaţie de menţinere a păcii este puţin probabil să reuşească, atunci când una sau mai multe din următoarele condiţii nu sunt îndeplinite:

- O pace de menţinut. O misiune de menţinere a păcii poate reuşi doar în cazul în care părţile implicate sunt cu adevărat doritoare să rezolve conflictul printr-un proces politic. O misiune de menţinere a păcii desfăşurată în absenţa unui astfel de angajament prezintă riscul de a adânci conflictul sau, mai rău chiar, de a deveni parte în conflict. Semnarea unui acord de încetare a focului este un indicator important că părţile sunt gata să se angajeze într-un dialog politic. Cu toate acestea, semnarea unui astfel de acord nu se traduce automat în realitate, în special în cazul în care părţile au făcut-o ca rezultat al presiunilor internaţionale. Judecarea intenţiilor reale ale părţilor nu este niciodată uşoară, iar desfăşurarea unei misiuni de menţinere a păcii implică întotdeauna un element de risc. Totuşi, în urma aprecierii nivelului de angajament al părţilor, Secretariatul trebuie să fie întotdeauna pregătit să prezinte Consiliului de Securitate realitatea şi nu ceea ce ar dori să audă. Dacă părţile nu apar angajate în rezolvarea paşnică a conflictului, Consiliul de Securitate ar trebui să fie încurajat să exploreze întreaga gamă de opţiuni la dispoziţie, cum ar fi trimiterea unei misiuni în avans, reluarea procesului de mediere sau alte soluţii pentru realizarea păcii.

- Implicarea regională. Multe din crizele aduse în faţa Consiliului de Securitate sunt regionale în caracter. Foarte rar se întâmplă ca problemele dintr-un stat să fie tratate izolat de statele vecine. Atitudinea statelor vecine poate fi un factor important în determinarea viabilităţi unui proces de pace. Rolul actorilor sau organizaţiilor regionale trebuie să fie examinat cu atenţie de către Secretariat şi Consiliul de Securitate încă din momentul în care o operaţiune este luată în considerare. O gestionare eficientă pe plan regional poate aduce beneficii importante în încurajarea părţilor să respecte cele convenite şi în prevenirea răspândirii conflictului. Excluderea actorilor regionali de la procesul de pace poate avea un efect negativ, de unde şi necesitatea gestionării adecvate a participării acestora.

- Susţinerea deplină a deciziei în Consiliul de Securitate. În timp ce stabilirea unei misiuni de menţinere a păcii impune numai nouă de voturi

NESECRET26 din 243

NESECRET

din cei cincisprezece membri ai Consiliului de Securitate, un alt rezultat al votului decât unanimitatea creează un handicap serios. Divergenţele din cadrul Consiliului de Securitate sunt susceptibile de a trimite mesaje mixte părţilor şi poate submina autoritatea şi legitimitatea misiunii în ochii parţilor şi a populaţiei ca un întreg. Orice percepţie privind neangajarea deplină a Consiliului de Securitate în punerea în aplicare a unui acord de pace este susceptibilă de a încuraja acţiuni subversive atât la nivel regional, cât şi local, precum descurajarea contribuţiilor de la statele membre. Pe de altă parte, transmiterea unor semnale puternice din partea Consiliului de Securitate poate spori foarte mult impactul misiunii.

- Un mandat clar şi realizabil cu resursele necesare. Atunci când Consiliul de Securitate decide o operaţiune de menţinere a păcii, Secretariatul trebuie să ajute la asigurarea unui mandat clar şi realizabil. Din moment ce credibilitatea unei misiuni de menţinere a păcii a Organizaţiei Naţiunilor Unite este dependentă de capacitatea de a-şi îndeplini sarcinile sale stabilite prin mandat, este important să se asigure că mandatul reflectă nivelul de resurse pe care naţiunile sunt capabile şi dispuse să le ofere. Trebuie să se asigure că statele membre vor fi gata să finanţeze operaţia, să contribuie cu forţe şi să ofere sprijinul politic necesar pe o bază continuă. Desfăşurarea unei misiuni de menţinere a păcii a Organizaţiei Naţiunilor Unite este doar un început al unei implicări pe termen lung în procesul de construire a păcii. În recomandarea resurselor Consiliului de Securitate, Secretariatul şi partenerii săi trebuie să efectueze o evaluare riguroasă a cerinţelor pentru un angajament pe termen lung. Totodată, în efectuarea acestei evaluări trebuie să fie examinat scenariul pentru cel mai grav caz. Planificarea care are în vedere numai o implicare pe termen scurt sau pentru cel mai bun caz s-a dovedit falimentară şi ar trebui să fie evitată. Dacă evoluţia situaţiei de pe teren necesită o adaptare a mandatului misiunii, aceasta ar trebui să se facă în mod explicit, redefinindu-se rolul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Dacă o schimbare în mandat implică o creştere semnificativă în numărul, domeniul de aplicare sau complexitatea sarcinilor atribuite unei misiuni, Secretariatul ar trebui să caute resursele suplimentare necesare care să corespundă mandatului.13

Organizaţia Naţiunilor Unite nu are armată sau forţe de poliţie proprii. Pentru fiecare nouă misiune de menţinere a păcii, Secretariatul trebuie să caute contribuţii în forţe militare, de poliţie şi alte categorii de personal din state membre care nu au nicio obligaţie de a le furniza.

13 Pentru mai multe detalii vezi: http://www.peacekeepingbestpractices.unlb.org/PBPS/Pages/Public/Download.aspx?docid=895

NESECRET27 din 243

NESECRET

Consultările susţinute cu statele contributoare cu trupe şi cu alte state în toate etapele planificării şi procesului de luare a deciziilor sunt critice pentru succesul oricărei misiuni de menţinere a păcii.

Astfel de consultări pot lua mai multe forme şi ar trebui să fie ţinute cel puţin în toate momentele cheie ale operaţiei, inclusiv pe timpul sau cu ocazia:

a) elaborării conceptului operaţiei şi elaborarea mandatului unei noi misiuni;

b) pregătirii oricărei modificări a mandatului, în special dacă aceasta vizează reducerea sau extinderea rolului misiunii, introducerea de funcţii sau componente noi sau suplimentare, sau o schimbare în autorizarea folosirii forţei;

c) reînnoirii mandatului;d) schimbărilor semnificative din punct de vedere politic, militar sau

umanitar;e) deteriorării rapide a situaţiei de securitate pe teren;f) încheierii, retragerii sau reducerii operaţiei, inclusiv cu ocazia

tranziţiei de la menţinerea păcii la post-conflict.Deoarece operaţiile de menţinere a păcii nu ar fi posibile fără

participarea statelor contributoare, este vitală întreprinderea tuturor eforturilor pentru a se asigura că acestea sunt pe deplin consultate cu privire la orice decizii care pot afecta propriul personal.

b) Competenţele structurilor NATOCreată pentru a proteja libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi

prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu prevederile Cartei ONU, Alianţa Tratatului Atlanticului de Nord funcţionează şi este condusă printr-o structură instituţională de elaborare a politicilor şi de adoptare a deciziilor, care oferă fundamentul cooperării reale pentru întreaga gamă de activităţi în care este implicată Alianţa. Cel mai important organism de decizie al Alianţei Nord-Atlantice este Consiliul Atlanticului de Nord (NAC), care este învestit cu autoritate politică şi puteri decizionale reale. NAC este alcătuit din reprezentanţi permanenţi cu rang de ambasador ai tuturor statelor membre ale Alianţei, dar se reuneşte şi la niveluri mai înalte, cum ar fi reuniunea bianuală, la nivel de miniştri de Externe sau reuniunile circumstanţiale, la nivel de miniştri ai Apărării. Reuniunile la vârf, cu participarea şefilor de stat sau de guvern, au loc atunci când trebuie examinate probleme deosebit de importante sau în momente cruciale pentru politica de securitate a NATO. La nivel de ambasadori, când poartă denumirea de Consiliu Permanent, NAC se reuneşte

NESECRET28 din 243

NESECRET

săptămânal sau ori de câte ori este necesar. NAC este singurul organism al NATO a cărui autoritate derivă explicit din textul Tratatului Atlanticului de Nord, are puterea de a crea oricâte organisme subordonate sunt necesare pentru buna funcţionare a Alianţei, iar hotărârile sale au acelaşi statut şi validitate, indiferent de nivelul reuniunii la care au fost luate. NAC are un rol important şi în raport cu opinia publică sau cu statele din afara NATO, explicând acestora orientările şi deciziile sale. Toţi membrii NATO au aceleaşi drepturi şi acelaşi statut în cadrul NAC, şedinţele fiind conduse de Secretarul general al Alianţei sau, în absenţa acestuia, de Secretarul general adjunct. Ca şi în cazul tuturor celorlalte foruri decizionale ale Alianţei, hotărârile în cadrul NAC se iau prin consens.14 Comitetul pentru planificarea apărării (DPC) este alcătuit, în mod normal, din reprezentanţii permanenţi, dar, ca şi NAC, se reuneşte cel puţin de două ori pe an, la nivelul miniştrilor apărării15. DPC, care în ciuda aparenţelor este tot un organism civil, se ocupă cu rezolvarea problemelor de apărare şi cu planificarea apărării colective. Forul pentru planificare militară oferă principii călăuzitoare pentru autorităţile militare ale NATO şi, în limitele competenţelor sale, are aceleaşi funcţii şi atribuţii ca şi NAC. Miniştrii apărării din statele membre fac parte totodată şi din Grupul pentru planificare nucleară (NPG), unde se dezbat probleme specifice, de politică, asociate cu forţele nucleare. Consultările din cadrul NPG acoperă o gama largă de subiecte privind politica nucleară, incluzând desfăşurarea, siguranţa, securitatea şi longevitatea armamentului nuclear, comunicaţiile şi sistemele informaţionale auxiliare, precum şi chestiuni mai complexe, cum ar fi proliferarea nucleară16. Cele trei structuri de consultare şi decizie ale Alianţei sunt asistate şi ajutate în activitatea lor de un număr de comitete, grupuri, birouri şi agenţii auxiliare formate la semnarea Tratatului Atlanticului de Nord sau ulterior, în funcţie de necesităţile ivite, de-a lungul celor 60 de ani de existentă ai Alianţei. Pe lângă dimensiunea politică de decizie, NATO include, inerent, o componenta militară. Cel 14 Petru mai multe detalii vezi: The consultation process, http://www.nato.int/issues/consultation/index.html, Petru mai multe detalii vezi Consensus decision-making at NATO, http://www.nato.int/issues/consensus/index.html , Petru mai multe detalii vezi The North Atlantic Council, NATO's key political decision-making body, http://www.nato.int/issues/nac/index.html 15 Petru mai multe detalii vezi: The Defence Planning Committee, One of NATO's key defence decision-making bodies http://www.nato.int/issues/dpc/index.html 16 Petru mai multe detalii vezi: The Nuclear Planning Group http://www.nato.int/issues/npg/index.html

NESECRET29 din 243

NESECRET

mai înalt for militar al NATO este Comitetul Militar (MC)17. Cu un rol similar cu cel al comitetelor auxiliare, dar cu statut special de autoritate militară superioară în cadrul NATO, MC sprijină şi asistă NAC, DPC şi NPG, fiind subordonat acestora. MC este format în mod obişnuit din reprezentanţii militari naţionali, ofiţeri superiori delegaţi de statele membre la NATO, care se întâlnesc săptămânal, în fiecare joi, la o zi după întâlnirile NAC, pentru a putea urmări cu consecvenţă deciziile Consiliului. Ca şi organismele politice decizionale, MC se reuneşte trianual şi la nivel înalt, anume al Şefilor de State Majore ale statelor membre. Islanda, care nu are forţe militare, este reprezentată de un oficial civil. MC este însărcinat cu recomandarea spre atenţia autorităţilor politice ale NATO a acelor măsuri considerate necesare pentru apărarea comună în aria de acţiune a NATO. Rolul său principal este de a oferi îndrumare şi consiliere asupra politicii şi strategiei militare. În caz de criză, tensiune sau război, responsabilităţile MC sunt călăuzirea NAC şi DPC cu privire la situaţia militară, elaborarea de recomandări asupra utilizării forţei, aplicarea planurilor şi elaborarea regulilor de angajare corespunzătoare.

c) Competenţele structurilor UE. Inovaţii aduse de Tratatul de la Lisabona

Din punct de vedere istoric, problematica politicilor externă, de securitate şi de apărare au fost considerate obstacole în calea procesului de constituţionalizare a integrării europene. Evoluţiile în aceste domenii au fost modelate prin competiţia între modelul interguvernamental şi cel supranaţionalist, precum şi de opţiunile divergente ale statelor membre ale UE în ceea ce priveşte domeniul securităţii şi apărării. Tratatul reformator de la Lisabona atribuie un grad înalt de relevanţă domeniului politicii externe, de securitate şi de apărare prin introducerea unor elemente inovatoare, în special în ceea ce priveşte structurile instituţionale şi formele flexibile de integrare. Elementele reformatoare au fost influenţate de tendinţele tradiţionaliste divizate ale statelor membre. Spre exemplu, principiul consensului în domeniul politicii de securitate şi apărare a fost menţinut aproape fără modificări, iar domeniile rezervate statelor membre au fost demarcate chiar mai accentuat decât înainte.

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a fost semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007 de cele 27 de state membre ale Uniunii Europene (UE) şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, după

17 Petru mai multe detalii vezi: The Military Committee, NATO's senior military authority, http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_49633.htm?selectedLocale=en

NESECRET30 din 243

NESECRET

ratificare sa de către cele 27 state membre ale Uniunii. Documentul amendează tratatele actuale în vigoare, fără a le înlocui şi este rezultatul unui proces mai îndelungat prin care s-a urmărit reformarea cadrului legal şi instituţional al Uniunii. Condiţiile impuse de trecerea de la 15 la 27 de state membre în urma celui de-al cincilea val al extinderii au făcut necesară reformarea instituţiilor Uniunii, precum şi a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia, în vederea sporirii eficienţei întregului sistem comunitar. Tratatele anterioare de la Amsterdam (1997) şi Nisa (2001) au reprezentat paşi înainte care au pregătit Uniunea pentru aceste transformări, însă modificările introduse s-au dovedit a fi insuficiente.

Intrarea în vigoare a Tratatului de reformă al UE are efecte importante în ceea ce priveşte creşterea coordonării între principalele instituţii şi resursele acestora, precum şi confirmarea trendului ascendent al dezvoltărilor din zona “Europei apărării” – Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA).

Tratatul influenţează pozitiv capacitatea UE de a se manifesta ca actor global în două domenii importante. Este vorba, în primul rând, de armonizarea cadrului instituţional general al Uniunii, fapt care va conduce la facilitarea şi eficientizarea relaţiilor dintre structurile Consiliului şi ale Comisiei în managementul situaţiilor de criză.18 În al doilea rând, o serie de prevederi noi ale Tratatului, care vizează creşterea rolului UE în sistemul internaţional prin perfecţionarea Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) şi a PESA, reprezintă fundamente pe care UE poate să funcţioneze ca o uniune politică reală, capabilă să-şi definească şi impună obiectivele comune în arena internaţională.

La modul concret, principalele modificări instituţionale aduse de Tratat, care ar putea să conducă la creşterea coerenţei în manifestările externe ale Uniunii vizează crearea funcţiilor de preşedinte al Consiliului European şi de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, precum şi înfiinţarea unui Serviciul European de Acţiune Externă.

1. Preşedintele Consiliului European – reprezintă o poziţie cheie preluată din proiectul de Tratat Constituţional. Acesta va fi ales de Consiliul European, prin majoritate calificată, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate (maximum două mandate). Tot prin majoritate calificată, preşedintele va putea fi revocat din funcţie. Acesta va prezida Consiliul

18 Coordonarea insuficientă între structurile şi instrumentele de intervenţie ale Consiliului şi cele ale Comisiei Europene, în diferite regiuni ale globului, a constituit un adevărat laitmotiv al criticilor la adresa implicărilor operaţionale ale UE în managementul situaţiilor de criză.

NESECRET31 din 243

NESECRET

European, asigurând continuitatea, coeziunea şi consensul liniilor directoare trasate în cadrul acestui for suprem al Uniunii. În domeniul PESC, Tratatul îi conferă Preşedintelui Consiliului European un rol important alături de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate („va asigura reprezentarea Uniunii în domeniul PESC fără a aduce atingere prerogativelor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate”).

2. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate este practic vechiul ministru de externe, propus în proiectul de Tratat Constituţional şi constă în contopirea posturilor de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună şi de Comisar pentru Relaţii Externe din cadrul Comisiei Europene. Această funcţie reprezintă una dintre cele mai importante inovaţii instituţionale aduse de noul tratat în domeniul PESC/PESA. Acesta va fi ales de către Consiliul European prin majoritate calificată, fiind responsabil de coordonarea domeniul PESC/PESA la nivelul Uniunii Europene. Titularul acestei funcţii are o poziţie cheie la nivelul Uniunii Europene, prin faptul că va prezida Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe şi va reprezenta poziţia (unitară) a UE pe plan extern, fiind, de asemenea, şi unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. În activitatea sa va fi sprijinit de un corp diplomatic, format din funcţionari din departamentele relevante din cadrul Secretariatului General al Consiliului, Comisie şi diplomaţi detaşaţi ai statelor membre.

3. Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE), reprezintă structura de lucru a Înaltului reprezentant, formată din funcţionari din departamentele relevante din cadrul Secretariatului General al Consiliului, Comisie şi diplomaţi detaşaţi ai statelor membre. Componenţa noului Serviciu va urmări convergenţa politicilor externe ale statelor membre, precum şi crearea unei culturi comune a statelor în domeniul extern. Organizarea şi funcţionarea SEAE vor face obiectul unei decizii a Consiliului, decizie care va fi adoptată ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în baza unei propuneri a Înaltului Reprezentant, după consultarea Parlamentului European şi obţinerea aprobării Comisiei Europene. Consiliul European din 29 - 30 octombrie 2009 a indicat că este avută în vedere adoptarea acestei decizii de către Consiliu cel târziu până la sfârşitul lunii aprilie 2010. Indicaţiile preliminare privind încadrarea acestui serviciu propun un raport de 2/3 la 1/3 între experţii structurilor comunitare şi cei naţionali (detaşaţi din capitale).

NESECRET32 din 243

NESECRET

4. Consiliul - această instituţie, constituită din reprezentanţii statelor membre la nivel ministerial, rămâne principalul organ de adoptare a deciziilor, alături de Parlamentul European. Tratatul de la Lisabona prevede câteva modificări organizatorice importante şi anume, restructurarea sistemului de exercitare a preşedinţiei Consiliului; practica rotaţiei semestriale între statele membre este menţinută, elementul de noutate fiind acela că un grup de trei state va putea asigura, în comun, pe o perioadă de 18 luni, îndeplinirea unor funcţii ale Preşedinţiei; acestea vor putea partaja preşedinţia unor formaţiuni / organizări ale Consiliului pentru perioade mai lungi decât cele semestriale. Structura formaţiunilor / organizărilor Consiliului este amendată, în sensul separării actualului Consiliu Afaceri Generale şi Relaţii Externe (CAGRE) în două formaţiuni distincte: Consiliul pentru Afaceri Generale (cu rol de orientare/ coordonare a activităţii tuturor celorlalte formaţiuni/ organizări) şi Consiliul pentru Relaţii Externe (care, prin excepţie de la regula comună, va fi prezidat de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate). În ceea ce priveşte procedura de adoptare a deciziilor la nivelul Consiliului, acestea se pot adopta în unanimitate, cu majoritate simplă sau cu majoritate calificată. În prezent, majoritatea calificată reprezintă un număr fix de voturi acordat fiecărui stat membru, în funcţie de ponderea sa la nivelul Uniunii. Tratatul de la Lisabona modifică definiţia majorităţii calificate, aceasta fiind egală cu cel puţin 55% dintre statele membre, a căror populaţie cumulată va trebui să reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii. Noua formulă este prevăzută să intre în vigoare de la 1 noiembrie 2014.

Tratatul inovează considerabil în domeniul Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA), urmărind obiectivul de a întări dimensiunea de securitate a UE. Reformele propuse în acest domeniu vizează promovarea PESA de o manieră susţinută ce poate conduce în timp la apariţia progresivă a unei apărări comune, dar numai în cazul existenţei consensului pe această dimensiune la nivelul Consiliului European. Conform prevederilor Tratatului, realizarea progresivă a apărării comune la nivelul UE trebuie să se deruleze în armonie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO. Tratatul are implicaţii directe asupra apărării, vizând în principal creşterea nivelului de ambiţie al Uniunii prin extensia spectrului de misiuni, clauza de solidaritate, clauza de apărare reciprocă şi cooperarea structurată permanentă.

Extinderea gamei misiunilor de tip Petersberg

NESECRET33 din 243

NESECRET

Continuând trendul ascendent al dezvoltărilor europene din domeniu, Tratatul de la Lisabona reconfirmă angajamentele de la Amsterdam, referitoare la apărarea comună, extinzând, în acelaşi timp, amploarea şi paleta misiunilor de tip Petersberg. Dacă Tratatul UE, care a introdus „misiunile Petersberg”, la Amsterdam, includea „misiuni umanitare şi de salvare, de menţinere a păcii, ale forţelor luptătoare în gestionarea crizelor, inclusiv misiuni de impunere a păcii”, extinderea lor, în acord cu Strategia de securitate europeană a vizat „operaţii întrunite de dezarmare, sprijin acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului şi reforma în sectorul de securitate”. La toate acestea, Tratatul de la Lisabona adaugă, conform art. 28 B, „consiliere militară şi asistenţă, stabilizare post-conflict”, precizând că „toate aceste misiuni pot contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora”. Acelaşi articol (28 B) reiterează că aceste misiuni specifice trebuie să fie definite şi lansate la decizia Consiliului European, sub supravegherea Înaltului Reprezentant, care va asigura coordonarea instrumentelor civile şi militare implicate.

1. Clauza de asistenţă mutuală în cazul unei agresiuni armateFăcând trimitere la art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite privind dreptul la apărare, este prevăzută asistenţa mutuală în cazul unei agresiuni armate împotriva unui stat membru. Inserarea acestei clauze răspunde şi necesităţilor derivate din procesul de absorbţie a funcţiilor UEO la nivelul UE. Astfel, Art. V din Tratatul de la Bruxelles (1948) referitor la apărarea colectivă este practic transpus într-o formulă adaptată la nivel comunitar. De asemenea este menţionat faptul că această prevedere nu trebuie să vină în contradicţie cu angajamentele asumate de unele state membre UE la nivelul NATO (pentru acestea NATO rămânând forumul esenţial pentru apărarea colectivă).

2. Clauza de solidaritateAceasta prevede ca atunci când unul dintre statele membre face

obiectul unui atac terorist sau al unei catastrofe naturale ori provocate de om, Uniunea şi celelalte state să acţioneze împreună, în spirit de solidaritate. „Uniunea va mobiliza toate mijloacele, la dispoziţia sa, inclusiv resursele militare oferite de statele membre, pentru prevenirea ameninţării teroriste pe teritoriul statelor membre, protejarea instituţiilor democratice şi a populaţiei civile împotriva oricărui atac terorist”.

3. Cooperarea structurată permanentă / “Permanent Structured Cooperation (PSC)”

NESECRET34 din 243

NESECRET

Statele membre, care îndeplinesc criterii mai avansate în domeniul capabilităţilor militare şi doresc să îşi asume angajamente suplimentare, în perspectiva celor mai exigente misiuni, pot realiza între ele o cooperare structurată, devansând celelalte naţiuni din cadrul Uniunii. În aceste condiţii, progresele în domeniul Politicii Europene de Securitate şi Apărare vor menţine unele modalităţi decizionale specifice, facilitând, totodată, o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

PSC este văzută ca o soluţie pentru relansarea procesului de dezvoltare a capacităţilor de apărare la nivel european pe baze solide, prin reducerea duplicărilor şi punerea în comun a resurselor. Ideea de bază care se desprinde din studiile dedicate acestui subiect leagă succesul potenţial al iniţiativei de presiunea politică şi un demers inclusiv şi progresiv pentru dezvoltarea în comun a capacităţilor de apărare. La acestea se adaugă creşterea participării la operaţiile de gestionare a crizelor, ca subiect care rămâne important pentru asumarea de către statele europene a unei responsabilităţi crescânde în zona PESA.

Posibile „criterii de convergenţă” menţionate în plan cantitativ şi calitativ s-ar dovedi astfel valoroase. Deşi pentru unele state decizia participării în cadrul PSC va reprezenta o decizie politică dificilă, faptul că scopul PSC îl va reprezenta obţinerea de obiective concrete, coroborat cu tendinţa diminuării bugetelor alocate apărării, va spori gradul de cooperare al statelor în dezvoltarea capacităţilor de apărare.

Există o diferenţă de opinii asupra gradului de incluziune pe care îl poate implica PSC. Astfel, cea mai mare parte a analiştilor susţin că majoritatea statelor interesate de această iniţiativă ar trebui să poată participa. Şansele de cooperare şi crearea de sinergii cresc prin participarea unui număr mai mare de state. Modelul utilizat poate fi acela al zonei euro. Un număr minoritar de opinii consideră că se poate opta pentru un grup restrâns de state, în special cele cu potenţial militar considerabil şi cu participări importante în operaţiile UE de management al situaţiilor de criză.

Considerând prima opţiune, este subliniată necesitatea fixării de criterii, însă ele nu ar trebui neapărat îndeplinite de la început, mai importante fiind voinţa politică şi angajamentul de dezvoltare a capacităţilor în vederea participării la cele mai solicitante operaţii. Aceasta se justifică şi prin faptul că, în rândul statelor, grupul celor care cheltuiesc cel mai mult pentru apărare nu este identic cu al celor care au participarea cea mai activă în operaţii şi cu al celor care sunt dispuse să pună în comun resursele naţionale.

NESECRET35 din 243

NESECRET

Alte principii importante care ar trebui luate în considerare se referă la: pragmatism, criterii orientate spre obţinerea de rezultate (output oriented), crearea unui pachet de criterii cu posibilitatea unor compensări între acestea şi păstrarea flexibilităţi în procesul de implementare, punerea în comun a resurselor (pooling and sharing), asigurarea unui rol important pentru EDA, încurajarea oricăror forme de cooperare, inclusiv pe baze geografice. Şi în acest context, este reliefată importanţa sprijinului pentru acest fel de iniţiativă la cel mai înalt nivel politic, printr-o abordare top-down.

4. Agenţia Europeană de Apărare (European Defence Agency - EDA)

O altă noutate consfinţită de Tratat constă în statuarea rolului Agenţiei Europene de Apărare ca instituţie deja funcţională, plasată sub autoritatea Consiliului. Tratatul menţionează, de asemenea, o serie de responsabilităţi noi, care vor fi atribuite Agenţiei, între care: contribuie la identificarea cerinţelor în materie de capacităţi ale statelor membre; promovează armonizarea în materie de achiziţii, precum şi cercetarea în domeniul apărării; contribuie la identificarea şi implementarea măsurilor necesare pentru întărirea bazelor industriale şi tehnologice ale sectorului de apărare şi gestionează mecanismul de aplicare a cooperării structurate permanente.

d) Nevoia de cooperare inter-organizaţională

ONU gestionează cel mai mare număr de misiuni de pace în întreaga lume. Intervenţiile conduse de ONU în Cambogia, Timorul de Est, El Salvador, Mozambic, Namibia şi Sierra Leone au reprezentat tot atâtea succese în orientarea societăţilor afectate de războaie pentru realizarea unei guvernări democratice durabile. Există multe operaţii ONU fără nicio implicare a UE sau NATO. Dar nu există nicio operaţie a UE sau NATO fără autorizarea şi implicarea, uneori foarte importantă, din partea ONU.

ONU deţine experienţa cea mai diversă, cea mai larg acceptată legitimitate şi cea mare autoritate formală. Spre deosebire de toate celelalte organizaţii, ONU se poate impune legal atât în cazul statelor membre, cât şi în cel al statelor ne-membre. ONU deţine cel mai simplu aparat decizional şi cele mai simple aranjamente de comandă şi control. Consiliul de Securitate al ONU este mai mic, ca şi compunere, decât structurile similare ale NATO şi UE. Acesta ia decizii printr-o majoritate

NESECRET36 din 243

NESECRET

calificată şi doar cinci dintre membrii săi au capacitatea de a bloca decizii în mod unilateral. Odată ce Consiliul de Securitate a determinat scopul unei operaţii şi ia decizia de a o lansa, hotărârile următoare aparţin în mare măsură secretarului general şi personalului subordonat acestuia, cel puţin până la următoarea analiză a Consiliului de Securitate, adică, în general, într-un interval de şase luni. Formal, ţările contributoare cu trupe nu pot influenţa acest proces în niciun fel. În operaţiile conduse de Naţiunile Unite, lanţul de comandă civil şi cel militar sunt unificate şi integrate, cu primat ne-univoc al autorităţii civile, de la secretarul general ONU la comandantul forţelor locale, prin intermediul reprezentantului său civil local. Agenţiile specializate ale ONU posedă o panoplie largă de capabilităţi civile şi militare semnificative pentru acţiunile de construire a naţiunilor. Toate operaţiile conduse de Naţiunile Unite sunt planificate, controlate şi susţinute de mai puţin de o sută de lucrători ONU civili şi militari de la cartierul general din New York. Cea mai mare a parte a trupelor ONU provin din lumea a doua şi a treia, având costuri per militar de câteva ori mai mici decât în cazul trupelor din armatele occidentale. ONU are în prezent dislocaţi mai mult de 58.000 de militari în 17 ţări diferite, la un cost de mai puţin de 4 miliarde de USD anual. Această valoare reprezintă mai puţin decât au cheltuit Statele Unite într-o lună de operaţii în Irak.

În ciuda acestor avantaje, ONU prezintă unele limitări evidente. Deşi Consiliul de Securitate al ONU este mai compact decât structurile similare din NATO şi UE, acesta este mai divers din punct de vedere regional şi ideologic, fiind deci dispus spre blocaje, generate de divergenţele puternice dintre Est şi Vest sau Nord şi Sud. Acest fapt a fost evident în cazul Kosovo. Probabil că importanţa acordată obstacolului constituit de dreptul la veto al membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU este exagerată. După 1989, Consiliul a convenit lansarea a peste 30 de expediţii militare, în timp ce Consiliul Nord Atlantic a reuşit acest lucru doar de trei ori, iar Consiliul UE de două ori. La începutul lui 2005, Marea Britanie şi Statele Unite au ajuns la concluzia, fără îndoială corectă, că aveau mai multe şanse să-şi asigure sprijinul ONU decât pe cel al NATO sau UE pentru invazia lor din Irak. De aceea, până în ziua de astăzi, conflictul din Kosovo rămâne singurul exemplu în care NATO a reuşit să ajungă la un acord asupra unei intervenţii într-o situaţie în care Consiliul de Securitate al ONU nu reuşise să facă acest lucru.

Larga libertate de care se bucură secretarul general al ONU şi reprezentanţii săi locali în cazul controlului operaţional al operaţiilor

NESECRET37 din 243

NESECRET

căştilor albastre determină limitarea dorinţei anumitor naţiuni de a contribui la acestea. Procedurile NATO şi UE oferă ţărilor contributoare cu trupe un control curent mult mai mare asupra modului de folosire a trupelor lor decât permite ONU. De aceea, guvernele occidentale preferă aceste instituţii atunci când misiunile de impunere a păcii au un nivel de risc ridicat. Această tendinţă este evidenţiată de prevalenţa interdicţiilor naţionale în cazul anumitor tipuri de activităţi care caracterizează din ce în ce mai mult operaţiile NATO.

Natura austeră a încadrării cu personal pentru operaţiile de menţinere a păcii a cartierului general al ONU limitează capacitatea acestei organizaţii de a planifica şi sprijini misiuni de mare amploare sau cu un grad înalt de complexitate. În practică, ONU poate alcătui şi sprijini forţe expediţionare de maxim 20.000 de oameni, echivalentul unei divizii întărite. Forţele ONU necesită întotdeauna o intrare permisivă în teatru, ceea ce presupune că acestea se pot disloca numai unde sunt invitate s-o facă.

În contrast, NATO poate disloca forţe puternice şi numeroase pe care le poate folosi pentru a forţa intrarea în teatru, dacă este necesar. Drept urmare, în timp ce ONU este cea mai potrivită organizaţie pentru cele mai multe operaţii de menţinere a păcii şi de impunere a păcii cu scopuri limitate, NATO este mai bine pregătit pentru misiuni mai dificile, de tipul celor din Balcani. Pe de altă parte, NATO nu are capacitatea de a asigura implementarea prevederilor civile şi depinde întotdeauna de ONU şi/sau de unele coaliţii create ad hoc, formate din ţările dispuse să-şi asume multitudinea de funcţii non-militare esenţiale pentru succesul oricărei operaţii de construire a păcii. Drept urmare, „strategia de ieşire” a NATO depinde întotdeauna de acţiunea altor organizaţii.

Deciziile NATO se bazează pe consens şi toate statele membre au dreptul la veto. Consiliul Nord Atlantic supune operaţiile aflate sub autoritatea sa unui proces de examinare şi decizie cu o mai mare continuitate decât o face Consiliul de Securitate. Pe când cel de al doilea ia doar o singură decizie în privinţa unei anumite operaţii, o dată la şase luni, permiţând secretarului general ONU să acţioneze relativ fără restricţii în îndeplinirea mandatului său pe parcursul acestor intervale de timp. Statele contributoare cu trupe au de aceea un cuvânt mai puternic de spus în privinţa aspectelor operaţionale. Nivelul controlului deţinut astfel face guvernele mai dispuse să contribuie cu trupe la NATO decât la ONU, în cazul operaţiilor cu grad ridicat de risc.

NESECRET38 din 243

NESECRET

Trupele NATO sunt mult mai bine echipate şi, respectiv, mai costisitoare decât cea mai mare parte a celor destinate operaţiilor ONU. Bunăstarea personalului şi resursele permit operaţiilor NATO o planificare şi susţinere superioară din punct de vedere profesional, dar au în acelaşi timp ca rezultat un raport general inferior celui al ONU.

Procesul decizional al UE în domeniul securităţii şi al apărării se bazează, de asemenea, pe consens. Uniunea Europeană are un personal militar şi politico-militar mai flexibil, parţial, deoarece poate, dacă doreşte, să solicite sprijinul NATO pentru planificarea şi asigurarea altor funcţii. La fel ca şi ONU, Uniunea Europeană poate folosi o gamă largă de mijloace civile esenţiale pentru orice operaţie de construire a păcii. La fel ca militarii NATO, militarii UE sunt mai costisitori decât cei din trupele ONU. La fel ca mecanismele NATO, dar spre deosebire de cele ale ONU, mecanismele UE oferă guvernelor contributoare cu trupe o posibilitate mai mare de a influenţa întrebuinţarea operaţională a contingentelor lor.

În ultima perioadă, atenţia s-a îndreptat spre elaborarea de modalităţi care să permită NATO să sprijine UE în vederea planificării şi desfăşurării operaţiilor militare. Totuşi, în domeniul construirii păcii, Uniunea Europeană are cel puţin la fel de mult de oferit NATO pe cât are NATO de oferit Uniunii Europene. Este posibil să ne imaginăm situaţii militare neprevăzute în care Uniunea Europeană s-ar putea implica, iar NATO nu. Este imposibil de conceput invers. În orice operaţie militară condusă de NATO, toate funcţiile civile esenţiale vor fi inevitabil delegate Uniunii Europene, statelor sale membre, Canadei şi Statelor Unite, precum şi altor organizaţii internaţionale, aşa cum s-a întâmplat în Afganistan, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. Teoretic, NATO şi-ar putea dezvolta propriile capabilităţi de implementare în domeniul civil. Totuşi, practic, după ce au depus un efort atât de mare pentru construirea capacităţilor Uniunii Europene în acest domeniu, aliaţii europeni vor dori probabil prea puţin să facă acelaşi efort pentru a construi capacităţi similare în cadrul NATO. De aceea, dacă NATO nu-şi va crea propria capacitate de a disloca şi instrui forţe de poliţie, de a promova dezvoltarea societăţii civile, de a stimula dezvoltarea economică şi de a executa orice alte sarcini civile esenţiale pentru îndeplinirea misiunii, atunci trebuie să convină asupra unor aranjamente mai sigure cu Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunile Unite, care să ofere garanţia că alte state şi organizaţii vor contribui la asigurarea acestei capacităţi în sprijinul viitoarelor operaţii militare conduse de NATO.

NESECRET39 din 243

NESECRET

Uniunea Europeană, prin structurile sale, are potenţialul de a deveni cea mai eficientă organizaţie internaţională pentru managementul crizelor, utilizând atât forţa militară, cât şi componenta civilă. UE are şi câteva slăbiciuni politico-militare, îi lipseşte unitatea decizională, precum şi capabilităţile militare importante. În domeniul geopoliticii şi al securităţii există multe divergenţe interne în ceea ce priveşte statutul alianţei transatlantice, relaţiile cu Rusia, problemele din jurul Mediteranei şi ale Orientului Mijlociu.

În timp ce NATO reprezintă o organizaţie a cărei misiune fundamentală constă în apărarea colectivă şi care poate furniza, în principal, forţa militară necesară pentru gestionarea unei situaţii de criză, Uniunea Europeană, prin PESA, poate oferi atât sprijin politic, cât şi financiar pentru toate fazele şi formele unei situaţii de criză, atât pentru operaţiile militare cât şi pentru cele non-militare (ajutor umanitar, sprijin pentru reconstrucţia instituţiilor statului în domeniul sănătăţii, educaţiei, economic, etc.).

Principalele provocări în ceea ce priveşte relaţia dintre NATO şi UE constau în identificarea gradului de duplicare, a relaţiilor de cooperare şi a nivelului de complementaritate între Grupurile Tactice de Luptă ale UE şi Forţa de Răspuns NATO (NRF). În conformitate cu viziunea europeană, EU BG şi NRF trebuie să fie complementare şi capabile să se întărească reciproc, ambele structuri de forţe constituind un mijloc de dezvoltare a capabilităţilor NATO şi PESA. Între cele două structuri de forţe există mai multe asemănări date de nivelul de operativitate al celor două elemente, de gama de misiuni pe care pot să le execute, de rolul pe care îl au în procesul de transformare şi modernizare a forţelor militare ale NATO şi ale UE. Însă, între cele două structuri de forţe există şi diferenţe provenite, în special, din dimensiunea forţei şi implicarea SUA în constituirea NRF. De asemenea, Forţa de Răspuns NATO este o forţă întrunită (are în compunere structuri de forţe terestre, aeriene şi maritime) pe când Grupul Tactic de Luptă al UE este o structură de forţe terestre sprijinită de la nivel strategic de elemente de forţe aeriene şi forţe maritime.

NESECRET40 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 2ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI MILITARE

CU ACQUIS-UL NATO ŞI AL U.E.

Situaţiile conflictuale internaţionale recente, care au reclamat utilizarea de forţe militare sub mandat O.N.U. (O.S.C.E.), indiferent de intensitate sau loc al desfăşurării, au relevat importanţa unei cooperări fructuoase între structurile militare şi autorităţile civile (organizaţiile civile).

Cooperarea civili – militari (C.I.M.I.C.) reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate în scopul colaborării structurilor militare cu instituţiile publice (populaţie civilă) în zone (teatrul) de acţiuni militare.

Misiunile C.I.M.I.C. se pot organiza şi în afara teritoriului naţional, în cadrul operaţiunilor de sprijinire a păcii mandatate de O.N.U. (O.S.C.E.) şi care pot fi gestionare de N.A.T.O. (U.E.). În planificarea operaţiilor (acţiunilor) C.I.M.I.C. vor fi respectate normele stipulate în conţinutul instrumentelor juridice cu vocaţie în această materie: Carta O.N.U.; Convenţiile (protocoalele) internaţionale; mandatele C.S./O.N.U. şi ale O.S.C.E.; S.O.F.A. /Acordul privind Statutul Forţelor Armate ale contingentelor participante.

Dreptul Internaţional Public reprezintă ansamblul raporturilor juridice care se pot realiza între subiectele de drept internaţional (state, organizaţii internaţionale). Procesul de elaborare, ratificare şi aplicare a acestor norme reprezintă ordinea juridică în plan internaţional pentru momentul istoric respectiv.

Nicolae Titulescu afirma în conţinutul operei sale juridice „Dicţionarul Juridic” - în anul 1937, „Legea internaţională apare în ochii tuturor nu drept o lege de coordonare şi situaţia fiecărui stat în raport cu celelalte, nu o situaţie de dependenţă, ci drept o situaţie de independenţă”.

Funcţia principală a dreptului internaţional (intern) constă în prescrierea regulilor de conduită absolut necesare pentru funcţionarea instituţiilor civile şi a organismelor militare.

În conţinutul Constituţiei României, art. 118, alin. 1, se stipulează: „În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale, la care România este parte, armata contribuie la apărare colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la misiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”.

Consiliul de Securitate al O.N.U. încheie acorduri S.O.F.A., cu părţile interesate, pentru stabilirea şi garantarea drepturilor şi obligaţiilor personalului militar şi civil implicat în operaţiunea de sprijinire a păcii,

NESECRET41 din 243

NESECRET

conform prevederilor stipulate în Convenţia privind Privilegiile şi Imunităţile aprobate de Adunarea Generală O.N.U. în anul 1946.

Cooperarea civili-militari a devenit o particularitate a operaţiunilor umanitare . După experienţa acumulată în urma desfăşurării operaţiunilor de sprijinire a păcii, reprezentanţii organizaţiilor civile şi cei ai organizaţiilor militare au recunoscut faptul că îmbunătăţirea coordonării şi cooperării este de o importanţă vitală. Civilii şi militarii colaborează fructuos în domeniile: construcţii, logistică, transporturi, aprovizionare materială şi asistenţă medicală. În multe situaţii cooperarea civili-militari s-a realizat ad-hoc, la solicitarea organizaţiilor civile, iar reprezentanţii instituţiilor umanitare au ocupat funcţii de conducere în cadrul alianţei civili-militari. Asistenţa militară a operaţiunilor umanitare concură la instaurarea păcii şi ordinii în zona de conflict. Se pot releva o serie de motive pentru necesitatea cooperării civili-militari: nevoia de specialişti civili în rezolvarea unor aspecte ale crizei; realizarea climatului de ordine şi siguranţă pentru populaţie; utilizarea de tehnică blindată pentru unele misiuni; asigurarea unor canale de comunicare cu populaţia din zona conflictului; rezolvarea tuturor aspectelor juridice relevate în S.O.F.A. (Acordul privitor la statutul forţelor).

La nivel operaţional militarii trebuie să acţioneze în aşa manieră încât organizaţiile să-i considere necesari în rezolvarea operaţiilor umanitare.

La data de 15 martie 2004 a fost adoptată Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului naţional. Prezenta lege cuprinde dispoziţii generale (art. 1, art. 3), modalităţi de planificare şi trimitere în misiuni a trupelor, realizarea înţelegerilor (acordurilor) tehnice, transferul de autoritate, condiţiile de staţionare.

Conform art. 12/Legea nr. 42/2004, forţele de protecţie cuprind: unităţi şi formaţiuni de protecţie civilă; formaţiunile sanitar-voluntare de Crucea Roşie (interne şi internaţionale). Actul normativ relevă, în conţinutul textului, categoriile următoare de misiuni la care pot participa militarii români: misiuni de apărare colectivă; operaţiuni în sprijinul păcii; misiuni de asistenţă umanitară; exerciţii comune: misiuni de tip coaliţie.

Art. 4 din Legea nr. 42/2004, stipulează „până la data de 30 iunie a fiecărui an C.S.A.T., la propunerea Ministerului Apărării Naţionale sau a altor autorităţi din sistemul naţional de ordine publică ori securitate naţională, analizează şi hotărăşte forţele şi mijloacele ce pot fi puse la dispoziţie în anul următor pentru a participa la misiuni internaţionale”.

NESECRET42 din 243

NESECRET

Trimiterea forţelor armate în afara teritoriului, în misiunile prevăzute la art. 2 litera d se aprobă, la propunerea primului ministru, de către preşedintele României, după consultarea C.S.A.T. Dacă se organizează misiuni de sprijinire a păcii, în afara unor tratate (acorduri), preşedintele va solicita aprobarea Parlamentului. Per a contrario, dacă participarea la misiuni se desfăşoară în baza unor tratate nu se mai impune hotărârea de aprobare a Parlamentului României.

Problemele umanitare şi sprijinul acordat persoanelor, victime ale conflictelor armate sau ale catastrofelor naturale, ocupă un loc important în politica internaţională. Ajutorul umanitar reprezintă un obiectiv important în cadrul activităţilor operaţionale ale O.N.U., printr-o cooperare eficientă cu organizaţiile neguvernamentale (O.N.G.) – Comitetul Internaţional de Crucea Roşie. Uniunea Europeană şi-a mobilizat resursele pentru acordarea ajutorului umanitar în rezolvarea crizelor manifestate după anul 1990 în spaţiul ex–Iugoslav. Dezvoltarea canalelor mass – media de informare a contribuit la materializarea solicitărilor internaţionale, prin implicarea organizaţiilor internaţionale (O.N.G.). Canalele de televiziune au oferit imagini relevante despre războaiele şi conflictele interetnice, desfăşurate în multe zone ale lumii, şi care reclamau sprijinul umanitar internaţional.

Convenţia O.N.U. – din anul 1951 – pentru crearea ÎNALTULUI COMISARIAT AL NAŢIUNILOR UNITE PENTRU REFUGIAŢI (I.C.N.U.R.) a demonstrat în timp valoarea sa juridică şi umanitară.

Creşterea numărului de refugiaţi, de la aproximativ 200.000 în anul 1950 la aproximativ 23 de milioane în prezent, confirmă teza că această problematică reprezintă o sfidare permanentă pentru comunitatea internaţională.

România a adoptat Legea statutului refugiaţilor în anul 1995 şi a militat permanent pentru rezolvarea operativă a situaţiilor generatoare de drame umanitare.

În numeroase cazuri, deplasările de populaţie sunt determinate de interesele meschine ale autorităţilor publice naţionale sau de politica nefastă în plan internaţional. În războaiele din ex-Iugoslavia, Afganistan şi Irak s-a înregistrat implicarea organizaţiilor internaţionale şi a factorului miliar pentru stoparea (limitarea) tragediilor umanitare, urmărindu-se diminuarea exodului de refugiaţi.

Războiul din Kosovo a fost considerat „intervenţie umanitară” iar Comitetul Internaţional de Cruce Roşie şi voluntarii organizaţiei

NESECRET43 din 243

NESECRET

„Medecins Sans Frontieres” au acţionat cu multă abnegaţie în operaţiunile de asistenţă umanitară.

Protecţia populaţiei civile este o problemă relativ nouă în dreptul internaţional. Articolul 25 din Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului pe uscat (anexe la convenţia a II – a din 17/29 iulie 1899 de la Haga) interzicea atacarea sau bombardarea oraşelor, satelor, locuinţelor sau edificiilor care nu sunt apărate.

În dreptul pozitiv internaţional, regulile privind protecţia persoanelor civile şi a bunurilor civile sunt cuprinse în conţinutul următoarelor instrumente juridice:

Convenţia de la Geneva, din 12 august 1949, privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război (Convenţia a IV-a);

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, 9 decembrie 1948;

Rezoluţia C.S. – O.N.U. nr. 2444/XXII – „Respectarea drepturilor omului în conflictele armate”, 19 decembrie 1968;

Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, 30 noiembrie 1973;

Protocolul Adiţional I la Convenţiile din 12 august 1949, privind protecţia victimelor, conflictelor armate internaţionale, din 8 iunie 1977;

Protocolul Adiţional II la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional, 8 iunie 1977 – art.13;

Convenţia internaţională contra luării de ostatici, 17 decembrie 1979;

Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, 10 decembrie 1984;

Convenţia cu privire la drepturile copilului, 20 noiembrie 1989.

Conform articolului 50 din Protocolul Adiţional I din 1977, sunt considerate a fi persoane civile: membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii în planul aprovizionării cu hrană şi echipamente, membrii echipajelor marinei comerciale şi ai aviaţiei civile, persoanele care nu fac parte din forţele combatante, membrii personalului militar sanitar şi religios, reţinuţi sub autenticitatea puterii deţinătoare, în scopul asistenţei prizonierilor de război.

Persoanele civile au dreptul la respectul persoanei şi onoarei lor, a drepturilor familiale, a convingerilor şi practicilor lor religioase. Ele vor fi

NESECRET44 din 243

NESECRET

tratate, în toate circumstanţele, cu omenie şi vor fi protejate contra oricărui act de violenţă sau intimidare. Sunt interzise: omorul, torturarea, pedepsele corporale, mutilările, experimentele medicale sau ştiinţifice . Persoanele civile nu vor putea fi folosite drept scuturi umane şi nu vor fi supuse unor constrângeri fizice (psihice) în vederea obţinerii de informaţii.

Spitalele organizate să ofere îngrijire răniţilor, bolnavilor, trebuie să fie protejate şi este interzisă atacarea lor, ca obiective militare, dar trebuie să fie marcate cu emblema specifică (crucea roşie pe fond alb sau semiluna roşie pe fond alb) şi vor fi destinate exclusiv actelor medicale.

De o protecţie specială vor beneficia transporturile de răniţi şi transporturile de ajutor umanitar. Cooperarea civili – militari (C.I.M.I.C.), pe durata desfăşurării conflictului armat, impune luarea măsurilor necesare pentru: stabilirea, în conformitate cu art. 14 din Convenţia a IV-a de la Geneva 1949, a unor zone sanitare sau de securitate care nu vor face obiectul atacurilor militare din partea adversarului; evacuarea personalului combatant şi a tehnicii militare din zonele de securitate şi zonele sanitare; depărtarea populaţiei civile şi a bunurilor cu caracter civil din proximitatea obiectivelor militare; evitarea plasării obiectivelor militare în apropierea zonelor dens populate cu civili; evitarea deplasărilor de populaţie civilă în teatrul acţiunilor militare; lansarea de avertismente pentru populaţia civilă înaintea declanşării atacurilor militare; întreruperea sau anularea unui atac militar când sunt estimate pierderi importante de vieţi în rândul populaţiei civile. Zonele de securitate, zonele sanitare, localităţile fără apărare (convenite cu parteaadversă, prin intermediul puterilor protectoare şi a organizaţiilor internaţionale) sunt destinate asigurării protecţiei populaţiei civile, a refugiaţilor şi a bolnavilor.

ASPECTE JURIDICE PRIVIND LIMITAREA UTILIZĂRII ARMELOR CONVENŢIONALE

Prin Legea nr. 416/26.06.2003, România a aderat la art.1, în forma modificată, adoptat la Geneva 21 decembrie 2001, din Convenţia privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau care ar lovi fără discriminare, adoptată la Geneva – 1980. Prin aceeaşi lege, România aderă la Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor capcană şi altor dispozitive, în forma modificată, adoptat la Geneva – mai 1996.

NESECRET45 din 243

NESECRET

Prin art. 3/Legea nr. 416 din 26.06.2003, România aderă şi la Protocolul Adiţional privind interzicerea armelor laser care pot provoca orbirea (Protocol IV, adoptat la Viena – octombrie 1995) – anexă la Convenţia de la Geneva – octombrie 1980.

a) Convenţia de la Geneva 1980 nu se aplică în situaţie de tulburări şi tensiuni interne (revolte, acte de violenţă izolate sau sporandice) şi alte acte care nu sunt conflicte armate.

În cazul conflictelor armate fără caracter internaţional se aplică prevederile prezentei convenţii internaţionale, dar nu trebuie să fie afectată suveranitatea entităţilor statale.

b) Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor armelor capcană şi a altor dispozitive (Protocolul II, modificat la 3 mai 1996)

Se referă la utilizarea pe sol a minelor, armelor capcană şi a altor dispozitive pentru a interzice accesul la plaje, la traversarea căilor navigabile sau a cursurilor de apă. Nu se aplică la utilizarea minelor antinavă, pe mare sau pe căile navigabile interne. Protocolul nu se aplică în situaţii de tensiuni şi tulburări sporandice sau acţiuni care nu reprezintă conflicte armate interne.

Nici o prevedere a acestui protocol nu poate fi invocată pentru a justifica o intervenţie directă sau indirectă pe teritoriul unui stat.

Definirea următorilor termeni în conţinutul prezentului protocol: mină – o muniţie plasată sub sol, pe sol sau în apropiere de

sol, ori de altă suprafaţă şi concepută pentru a exploda în prezenţa, la apropierea sau la contactul cu o persoană ori cu un vehicul;

mina plasată la distanţă – o mină care este lansată de o piesă de artilerie, de un lansator de rachete, de un aruncător de mine sau de o instalaţie similară ori lansată dintr-o aeronavă; minele lansate la mai puţin de 500 m dintr-un sistem amplasat pe sol nu sunt considerate a fi „plasate de la distanţă”;

mina antipersonal – o mină concepută pentru a exploda în prezenţa, la apropierea sau la contactul cu o persoană şi destinată să scoată din luptă, să rănească ori să ucidă una sau mai multe persoane;

armă - capcană – orice dispozitiv sau material care este conceput, construit ori adaptat pentru a ucide sau a răni şi care funcţionează pe neaşteptate când o persoană atinge sau se apropie de un obiect aparent inofensiv, ori execută o acţiune aparent sigură;

alte dispozitive – muniţii şi dispozitive amplasate manual, inclusiv dispozitive explozive improvizate, concepute pentru a ucide, a

NESECRET46 din 243

NESECRET

răni sau a produce pagube materiale şi care sunt declanşate manual, prin comandă de la distanţă ori automat, după un anumit interval de timp;

câmp de mine – o zonă determinată în care au fost amplasate mine;

zonă minată – o zonă periculoasă datorită prezenţei minelor.Fiecare stat (parte contractantă sau parte la un conflict) este

răspunzător pentru toate minele, armele–capcană şi alte dispozitive utilizate de către el şi se angajează să le îndepărteze, să le mute, să le distrugă sau să le întreţină.

Armele trebuie să se conformeze standardelor şi limitărilor prevăzute în Anexa tehnică, referitoare la fiecare categorie particulară.

Este interzisă folosirea minelor autodezactivante dotate cu un mecanism antimânuire conceput să poată acţiona după ce mina a fost scoasă din starea de funcţionare.

La art. 7 se stipulează „Este interzisă în toate împrejurările, în ofensivă sau defensivă, îndreptarea armelor împotriva populaţiei civile, civililor izolaţi sau a bunurilor cu caracter civil.

Este interzisă folosirea discriminatoare a acestor categorii de arme, evitarea de cauzare a pierderilor incidentale în rândul civililor, luarea măsurilor de informare şi protejare a populaţiei civile”.

Este interzisă folosirea minelor antipersonal care nu sunt detectabile, aşa cum este specificat în paragraful 2 din Anexa tehnică – „minele antipersonal fabricate ulterior datei de 1 ianuarie 1997 trebuie să încorporeze în construcţie un material sau dispozitiv care permite detectarea minei cu ajutorul unui echipament tehnic obişnuit de detectare a minelor şi care furnizează un semnal de răspuns”.

Este interzisă utilizarea minelor antipersonal plasate de la distanţă care nu sunt în conformitate cu Anexa tehnică – „Amplasarea şi suprafaţa estimată a zonei unde se găsesc minele plasate de la distanţă trebuie să fie indicate prin raportare la coordonatele punctelor de referinţă şi marcate pe teren cu prima ocazie.

Numărul total şi tipurile de mine amplasate, data şi ora amplasării, precum şi intervalele de timp pentru autodistrugere trebuie înregistrate.

Marcajul pe mine trebuie să fie vizibil, lizibil, durabil şi rezistent la efectele de mediu.

Toate minele antipersonal plasate de la distanţă trebuie să fie concepute şi fabricate astfel încât nu mai mult de 10% din minele activate să nu se autodistrugă în interval de 30 de zile de la plasarea lor. Fiecare mină va avea un dispozitiv complementar de autodezactivare.

NESECRET47 din 243

NESECRET

Trebuie realizată o avertizare prealabilă şi eficientă privind amplasarea sau lansarea de mine plasate de la distanţă care pot afecta populaţia civilă.

Fără a prejudicia reglementările dreptului internaţional, aplicabile în cazul conflictelor armate, referitoare la trădare şi perfidie, se interzice în toate circumstanţele folosirea armelor–capcană şi a altor dispozitive care sunt asociate cu:

1. embleme, marcaje sau semnale de protecţie, recunoscute pe plan internaţional:

2. persoane bolnave, rănite sau decedate;3. locuri de înhumare, incinerare sau morminte;4. instalaţii, materiale, furnituri sau transporturi sanitare:5. jucării pentru copii sau alte obiecte ori produse concepute pentru

alimentaţia, sănătatea, igiena, îmbrăcarea sau educarea copiilor;6. alimente sau băuturi;7. ustensile de bucătărie sau aparate menajere, cu excepţia celor

din unităţi, tabere sau depozite militare;8. obiecte de natură evident religioase;9. monumente istorice, opere de artă sau lăcaşuri de cult care

reprezintă moştenirea culturală sau spirituală a popoarelor;10. animale sau carcasele acestora.Este interzisă utilizarea armelor capcană în orice municipiu, oraş,

sat sau altă zonă cu o concentrare similară de civili, în care au loc lupte.Toate informaţiile referitoare la câmpurile de mine, zonele minate,

mine, arme–capcană şi alte dispozitive trebuie înregistrate conform prevederilor Anexei tehnice.

Toate aceste înregistrări trebuie să fie păstrate de către părţile la un conflict şi care trebuie, imediat după încetarea ostilităţilor active, să ia toate măsurile adecvate, inclusiv protejarea civililor împotriva efectelor câmpurilor de mine. Statele contractante trebuie să furnizeze celorlalte părţi la conflict, precum şi secretariatului general al O.N.U., toate informaţiile pe care le posedă referitoare la câmpurile de mine şi zonele minate.

După încetarea ostilităţilor active, toate câmpurile de mine, zonele minate, minele, armele capcană (alte dispozitive) trebuie îndepărtate şi distruse.

Părţile vor depune eforturi pentru a încheia un acord, între ele, cu alte state şi cu organizaţii internaţionale, privind acordarea de asistenţă tehnică şi materială.

NESECRET48 din 243

NESECRET

Statele contractante se angajează, fără prejudicierea prevederilor constituţionale şi a altor prevederi legale, să coopereze şi să transfere tehnologii în scopul facilitării aplicării interdicţiilor şi restricţiilor relevante stabilite în acest protocol.

Prevederile acestui protocol se aplică şi pe durata executării misiunilor de sprijinire a păcii, misiuni constituite în conformitate cu capitolul VII al Cartei O.N.U.

Şeful Forţei sau al misiunii va fi informat permanent despre amplasarea câmpurilor de mine (mine, arme–capcană, dispozitive), cunoscute în zona în care forţa sau misiunea îşi exercită funcţiile.

Pentru misiunile umanitare sau de anchetă ale sistemului O.N.U. se asigură protecţia personalului participant.

Aceste prevederi se aplică oricărei misiuni a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii care execută activităţi cu consimţământul statului sau statelor gazdă, conform convenţiilor de la Geneva – 1949 şi Protocoalelor Adiţionale I, II – 1977.

Fără a prejudicia privilegiile şi imunităţile de care s-ar putea bucura, personalul participant trebuie să respecte legislaţia statului gazdă şi să se abţină de la orice activitate incompatibilă cu caracterul imparţial şi internaţional al îndatoririlor sale.

Conform art. 13, statele semnatare ale prezentului protocol trebuie să asigure diseminarea informaţiilor în rândul forţelor armate şi al populaţiei civile.

b) Un alt instrument juridic internaţional important este Protocolul adiţional IV adoptat la Viena – octombrie 1995.

Conform acestui protocol este interzisă utilizarea armelor laser, special concepute încât unica lor funcţie de luptă este să fie provocarea orbirii permanente. Prin „orbire permanentă” se înţelege pierderea ireversibilă şi necorectabilă a vederii.

De la 1 ianuarie 2007, România aplică politica comercială a U.E., adică a adoptat tariful vamal comun, schema de preferinţe generalizate a U.E., măsurile de apărare comercială, acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare încheiate cu ţările terţe şi angajamentele comerciale din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

La reuniunea Consiliului European de la Hampton Court, şefii statelor şi guvernelor europene şi-au exprimat interesul de a revitaliza politica energetică a Europei, având în vedere noile provocări extrem de complexe şi în continua dezvoltare care se manifestă la nivel european şi

NESECRET49 din 243

NESECRET

global, în particular în ceea ce priveşte securitatea energetică şi necesitatea combaterii schimbărilor climatice.

În acest context, Comisia Europeana (CE) a publicat, „Cartea Verde privind strategia europeana pentru energie durabilă, competitivă şi sigură” – document de referinţă pentru noua politică comunitara în domeniul energetic.

Comisia Europeană a subliniat necesitatea unei abordări europene comune cu privire la politica în domeniu, încurajând adoptarea unor măsuri la nivel comunitar şi naţional, axate pe trei piloni: competitivitatea (în concordanţă cu obiectivele Agendei Lisabona), securitatea alimentării şi dezvoltarea durabilă.

Cartea Verde se fundamentează pe o serie de analize care arată posibilitatea creşterii cererii de energie şi, implicit, a dependenţei de importul de hidrocarburi la nivel U.E., de la 50% (în prezent) până la 70% (orizontul 2030). Situaţia gazului natural este şi mai stringentă, previziunile arătând posibilitatea creşterii importurilor cu 80% în următorii 25 de ani. (U.E. are în prezent doar trei importante surse de aprovizionare: Federaţia Rusa, Norvegia şi Algeria).

Din punct de vedere al competentelor, U.E. trebuie să construiască o abordare comuna a problemei energetice, care să respecte însă suveranitatea statelor membre, în special în privinţa resurselor energetice interne şi în stabilirea „energy mix” (structurii şi ponderii diferitelor forme de producţie de energie).

Cartea Verde indică şase domenii prioritare de acţiune, respectiv: 1. energie pentru dezvoltare economică şi locuri de muncă în

Europa: realizarea pieţelor interne europene de electricitate şi gaze naturale; preţuri mai mici şi creşterea securităţii alimentării; necesitatea continuării măsurilor de implementare a cerinţelor pieţei interne;

2. o piaţă de energie internă care garantează securitatea alimentării: solidaritate între statele membre;

3. securitatea şi competitivitatea alimentării cu energie: către un mix de energie durabil, mai eficient şi mai divers; suveranitatea statelor membre în legătură cu stabilirea „energy mix”, sugerând însă necesitatea dezvoltării producerii de energie din surse regenerabile;

4. o abordare integrată în combaterea schimbărilor climatice;5. încurajarea inovării: un plan european strategic pentru tehnologii

energetice;6. către o politică energetică externă coerenta:

- diversificarea surselor şi rutelor de transport pentru energie; NESECRET50 din 243

NESECRET

- exportul modelului şi principiilor pieţei interne europene; - promovarea politicilor şi tehnologiilor U.E. (eficienţă

energetică; dezvoltarea surselor regenerabile; facilitarea cooperării tehnologice şi industriale; promovarea mecanismelor protocolului de la Kyoto).

Un obiectiv pentru U.E. este, în cadrul negocierilor internaţionale, ca ţările dezvoltate să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 30% până în 2020, în comparaţie cu 1990. În plus, în 2050, volumul global de emisii GES trebuie redus cu până la 50% faţă de 1990, ceea ce presupune reduceri de 60-80% în ţările industrializate până în 2050.

Un angajament din partea U.E. este de a reduce, indiferent de situaţie, emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 20% până în 2020 faţă de 1990.

Îndeplinirea obiectivului strategic pentru U.E. reclamă să se transforme într-o economie cu o eficienţă energetică ridicată şi cu emisii reduse de CO2, care să fie catalizatorul unei noi revoluţii industriale, să accelereze trecerea la o creştere economică cu emisii reduse de carbon şi, după o anumită perioadă, să crească semnificativ cantitatea de energie cu emisii reduse. Provocarea constă în a realiza aceste lucruri, astfel încât Europa să exploateze la maxim avantajele potenţiale în materie de competitivitate şi să limiteze eventualele costuri.

În următorii douazeci de ani, U.E. va trebui să investească 900 de miliarde de euro în noile capacităţi de electricitate. Producţia de electricitate va depinde în mare măsură de gaze. Fără o inovaţie tehnologică semnificativă, petrolul rămâne predominant în transport. Prin urmare, securitatea furnizării acestor combustibili prezintă o importanţă capitală pentru economia U.E..

U.E. are relaţii fructuoase şi solide cu furnizorii tradiţionali de gaze din Spaţiul Economic European (SEE), în special cu Norvegia, şi din afara acestuia - cu Rusia şi Algeria. Promovarea diversităţii în materie de surse, furnizori, trasee şi metode de transport rămâne la fel de importantă pentru U.E.. Trebuie puse în aplicare mecanisme eficiente de solidaritate între statele membre, în eventualitatea unei crize energetice. Acesta este un aspect deosebit de important, având în vedere că mai multe state membre depind în mare parte sau în totalitate de un singur furnizor de gaze.

U.E. trebuie sa-i accelereze ritmul pentru a oferi o viziune pe termen lung, credibilă, asupra viitorului energiei regenerabile în U.E., folosind instrumentele existente, în special directiva privind energia regenerabilă.

NESECRET51 din 243

NESECRET

Comisia propune, în foaia sa de parcurs, pentru energia regenerabilă, un obiectiv obligatoriu de creştere a ponderii energiei regenerabile de la 7%, cât este în prezent, la 20% din totalul surselor sale de energie până în 2020. Obiectivele dincolo de 2020 ar fi evaluate prin prisma progreselor tehnologice.

Pentru îndeplinirea obiectivului de 20%, va fi nevoie de dezvoltarea masivă a celor trei sectoare ale energiei regenerabile: electricitate, biocarburanţi, sisteme de încălzire şi răcire. Până în 2020, sursele de energie regenerabilă ar putea acoperi circa o treime din consumul de electricitate al U.E..

În ceea ce priveşte sistemele de încălzire şi răcire, sunt aşteptate progrese datorită mai multor tehnologii. În Suedia, de exemplu, au fost instalate peste 185.000 de pompe termice geotermale. Germania şi Austria sunt pe primul loc la încălzirea solară. În cazul în care şi alte state membre ajung la aceste niveluri, ponderea energiei regenerabile pentru încălzire şi răcire va creşte cu 50%.

Politica U.E. este de a forţa companiile energetice “integrate”, care deţin atât infrastructura de producţie cât şi de distribuţie, să vândă în totalitate reţelele proprii de transmisie a gazului şi electricităţii, fapt care ar contribui la investiţii majore în domeniul transmisiei.

U.E. va permite companiilor să menţină proprietatea asupra activelor, dar managementul, inclusiv deciziile de investiţii şi comerciale, să fie transferate la un Independent System Operator (ISO), care ar plăti o taxă pentru utlizarea reţelelor.

Reglementările actuale U.E. în domeniul ajutorului de stat nu vor mai permite, în viitor, investiţii masive în surse convenţionale de energie, aceasta însemnând că modelul privind preţurile reglementate se va reduce îndată ce vor fi necesare investiţii masive în infrastructura energetică.

Principalele obiective sunt: – compania de transport să fie complet independentă de compania

de producţie/distribuţie; – trebuie asigurată funcţionarea absolut independentă a sistemului de

transport, mai ales în ceea ce priveşte planul investiţional, şi acordarea accesului la reţea.

– modificări în actuala legislaţie pentru a garanta investiţii suficiente în infrastructura de electricitate şi gaze naturale: sistemele de transport pentru energie electrică şi gaz să nu poată fi deţinute de companii din ţări terţe fără un acord între U.E. şi ţara respectivă bazat pe principiul reciprocităţii;

NESECRET52 din 243

NESECRET

Deschiderea frontierelor şi existenţa unor modalităţi de transport diverse asigură cetăţenilor europeni un nivel înalt de mobilitate, iar bunurile sunt transportate rapid şi eficient de la producător la consumator.

Posibilitatea de a transporta oameni şi bunuri rapid, eficient şi ieftin este o temă centrală a obiectivului Uniunii Europene de realizare a unei economii dinamice şi a unei societăţi coezive. Sectorul de transport generează 10% din veniturile uniunii, măsurată prin intermediul produsului intern brut, reprezentând aproximativ 1000 de miliarde euro pe an. De asemenea, oferă aproximativ 10 milioane locuri de muncă.

Înlăturarea barierelor în comerţul şi transportul transfrontalier a crescut volumul transportului de bunuri şi persoane pe distanţe lungi. Acest fenomen a devenit şi mai reprezentativ odată cu creşterea semnificativă a transportului, în special cel rutier de marfă, între noile statele membre şi restul uniunii.

Creşterea constantă a mobilităţii pune presiune asupra sistemului de transport. De asemenea, creşterea volumului transportului rutier şi aerian duce la creşterea poluării şi creşterea consumului de carburant.

Deşi mare parte din aspectele legate de transport sunt reglementate la nivel naţional, este important pentru piaţă unică europeană să beneficieze de o singură infrastructură de transport. În ultimii 10 ani, Uniunea Europeană a deschis pieţele naţionale de transport către competiţie, în special în sectoarele rutier şi aerian.

Uniunea Europeană a promovat proiecte majore de infrastructură prin intermediul reţelelor de transport transeuropene, printre care se numără:

- înlăturarea problemelor de trafic pe calea navigabilă est-vest: Rin, Main, Dunăre;

- program de regularizare a traficului din zona coastei Uniunii Europene;

- îmbunătăţirea căilor ferate în majoritatea teritoriului din spaţiul comunitar.

Liberalizarea nu a rezolvat însă anumite probleme de sistem, cum ar fi ambuteiajele, prevalenţa traficului rutier asupra celorlalte mijloace de transport terestru, poluarea şi fragmentarea sistemului de transport, incluzând legături greoaie între anumite regiuni şi lipsa unor legături adecvate între reţelele regionale şi naţionale.

Importanţa Tratatului de la LisabonaTratatul de la Lisabona este rezultatul lucrărilor juriştilor

consiliului: respectând misiunea ce le fusese încredinţată (şi în stilul NESECRET53 din 243

NESECRET

tratatelor de la Amsterdam şi Nisa), aceştia nu au făcut decât să modifice tratalele precedente prin amendamente, fără să propună inovaţii majore. Textul constituţiei a fost preluat (aproape) fragment cu fragment, însă nu direct, ci prin trimiteri punctuale la articole completate sau modificate din tratatele de la Roma şi Maastricht.

Principalele reforme instituţionale. Faţă de constituţia anterioară, Tratatul de la Lisabona nu înregistrează modificări semnificative de fond; dispoziţiile acesteia au fost preluate integral, dar într-o ordine diferită şi integrate în tratatele de la Roma şi Maastricht.

Modificând situaţia existentă în prezent – preşedenţia Consiliului European asigurată de şeful de stat sau de guvern din statul membru care deţine în acel moment preşedenţia Consiliului de miniştri, Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European. Acesta va avea un mandat de doi ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată. Desemnarea acestui preşedinte stabil, care va asigura reprezentarea externă a uniunii, va spori astfel continuitatea şi vizibilitatea diplomaţiei europene.

Coerenţa politicii externe şi de securitate comună va fi de asemenea ameliorată în viitor, prin crearea unui post de înalt reprezentant pentru Afaceri Externe şi politică de securitate, în acelaşi timp vicepreşedinte al Comisiei Europene, care va dispune de prerogativele unui ministru de externe al uniunii, fiind ajutat şi de un important serviciu diplomatic.

Din 2014 se schimbă modul de realizare a majorităţii calificate pentru deciziile luate în Consiliul de miniştri. Noul sistem, are drept scop stabilirea unui nou echilibru, mai echitabil, între statele mici şi cele mari.

Din 2014, structura Comisiei Europene va fi redusă: numărul de comisari va fi coborît de la 27 la 18, iar viitorii comisari vor fi aleşi printr-un sistem de rotaţie egalitară între statele membre, pentru un mandat de 5 ani.

Puterile Parlamentului European sunt întărite, datorită generalizarii procedurii codeciziei în procesul legislativ, iar parlamentele naţionale dobândesc puterea de a controla respectarea principiului subsidiarităţii şi vor avea astfel un rol în procedura legislativă europeană.

Prin intermediul unei referinţe înscrise în tratatul de reformă, Carta europeană a drepturilor fundamentale dobandeşte forţă juridică obligatorie.

Acceptarea acestor reforme a fost însă făcută numai cu importante compromisuri în favoarea principalilor opozanţi, ţările eurosceptice.

Noua ponderare a voturilor în Consiliul de miniştri pentru calcularea majorităţii calificate este amânată pentru 2014, cu o posibilitate de decalare până în 2017.

NESECRET54 din 243

NESECRET

Principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului naţional a fost suprimat; clauza aferentă din proiectul de constituţie este însă înlocuită în noul tratat cu o declaraţie cu privire la principiile edictate de Curtea Europeană de Justiţie.

Apar şi alte modificări, dar acestea nu au consecinţe importante în plan juridic: termenii constituţie şi constituţional dispar din noul text; este suprimată, de asemenea, referinţa la simbolurile uniunii: drapelul, imnul şi deviza.

Modificări ale Tratatului de instituire a Uniunii EuropeneValorile aflate la baza uniunii sunt sunt incluse în preambul şi în

primele articole. Principiul competenţei de atribuire (cunoscut şi sub denumirea de principiul împuternicirii speciale limitate) este reafirmat, iar în plus apar şi câteva precizări în ceea ce priveşte respectarea competenţelor statelor membre: amendamentul 1-6 la T.U.E. prevede că: „1. Delimitarea competenţelor uniunii este reglementată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. 2. În temeiul principiului atribuirii, uniunea nu acţionează decât în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru atingerea obiectivelor stabilite de către acestea. Orice altă competenţă neatribuită uniunii prin tratate aparţine statelor membre.”.

De asemenea, prin noul tratat se instaurează o nouă procedură ce va permite întărirea prerogativelor parlamentelor nationale în faţa instituţiilor uniunii.

Consiliul European devine o instituţie a uniunii. Sunt precizate funcţiile viitoare ale acestuia, componenta, modul de funcţionare şi de luare a deciziilor, fără să existe modificări semnificative faţă de situaţia de fapt actuală. Singura excepţie este reprezentată de desemnarea în viitor a unui preşedinte al consiliului, ales pe o durată de 2 ani şi jumătate, cu un mandat reînnoibil o singură dată, şi cu atribuţii bine delimitate: „Preşedintele Consiliului European: (a) prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European; (b) asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu preşedintele comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale; (c) acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului European; (d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European. Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a uniunii în

NESECRET55 din 243

NESECRET

probleme referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al uniunii pentru Afaceri Externe şi politica de securitate. Preşedintele Consiliului European nu poate exercita un mandat naţional”  (Amendamentul 16, de adaugare a Art. 9-6 B la T.U.E.).

Noul tratat schimbă regulile privitoare la votul cu majoritate calificată în Consiliul de miniştri. Pentru luarea unei decizii, în viitor va fi necesară o majoritate de 55% a statelor membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia europeană. Aceste prevederi vor fi aplicate din 2014, dacă niciun stat membru nu solicită prelungirea cu încă trei ani (până în 2017) a aplicării regulilor actuale - Amendamentul 17 la T.U.E., Art. 9C alin. 3 şi 4 din T.U.E..

Numărul deputaţilor europeni a fost fixat pentru viitor la 750 (plus un preşedinte), cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru şi fără ca vreunui stat membru să i se poată atribui mai mult de nouăzeci şi şase de locuri - Art. 9A-2 din Tratatul U.E.. Pentru că tratatul ar trebui să fie ratificat înainte de alegerile parlamentare din 2009, această cifră ar trebui urmată pentru noile alegeri.

Repartizarea locurilor în parlament se va face şi în viitor în conformitate cu principiul „proporţionalităţii degresive”, ceea ce înseamna că statele mari vor accepta să fie sub-reprezentate pentru a permite o reprezentare mai bună a statelor mici, iar fiecare stat membru va dispune de suficiente locuri astfel încât să fie posibilă reprezentarea tuturor curentelor/partidelor politice naţionale. Deşi aceste principii sunt aplicate şi în prezent, cu privire la distribuirea locurilor pe ţări în Parlamentul European, totuşi, în cazul ratificării tratatului, va fi pentru prima dată când ele vor fi efectiv codificate în tratate.

Politica externă şi de securitate comună capătă o nouă dimensiune prin Tratatul de la Lisabona, în special prin crearea unui post de înalt reprezentant pentru politică externă (numit şi respectiv demis de Consiliul European, având drept misiune conducerea PESC şi fiind în acelaşi timp vicepreşedinte al Comisiei Europene – Amendamentul 19, de introducere a Art. 9E la T.U.E.) şi prin inscrierea în tratat a caracterului interguvernamental al PESC.

Tratatul facilitează şi în continuare recursul la cooperarea consolidată între statele membre care doresc să avanseze mai repede decât altele în domenii în care unanimitatea va rămâne regula – exemplu fiscalitatea sau politica externă.

NESECRET56 din 243

NESECRET

Uniunea dobândeşte personalitate juridică, iar cei trei piloni (politicile comunitare, PESC şi cooperarea judiciară şi poliţienească în materie penală) vor fuziona. În materie de cooperare judiciară şi poliţienească, cele mai multe decizii vor fi luate cu majoritatea voturilor statelor membre (şi nu cu unanimitate). Pentru că favorizează o mai bună colaborare între statele membre, aceste dispoziţii vor sprijini probabil lupta împotriva terorismului, dar vor da, în acelaşi timp, un nou avânt politicii comune cu privire la imigraţie. Politicii externe şi de securitate comună îi sunt dedicate reguli şi proceduri particulare, ea nefiind efectiv comunitarizată.

Condiţiile impuse pentru a cere aderarea la uniune sunt înscrise în tratat şi completate prin criteriile fixate de consiliu. De asemenea, noul tratat instituie o procedură de retragere voluntară a unui stat membru din uniune, pentru aceasta fiind necesar un acord între U.E. şi statul membru în cauză, acord votat în consiliu cu majoritate calificată şi aprobat de parlament - amendamentele 56 şi 57 din Tratatul de la Lisabona, cu privire la viitoarele articole 34 şi 35 TUE.

Tratatul de la Roma va purta în continuare denumirea de Tratatul cu privire la funcţionarea uniunii (TFU). Acestă modificare de denumire aduce cu ea şi câteva inovaţii punctuale.

Până în acest moment, tratatele nu conţineau o delimitare prea clară a competenţelor statelor membre şi ale uniunii. Tratatul de la Lisabona încearcă să rezolve această problemă, precizând că uniunea vamală, comerţul, concurenţa, politica monetară sunt aspecte ce ţin de competenţa exclusivă a comunităţii (Amendamentul 19 la TCE); în schimb politica socială, energia, piaţa internă sau cercetarea sunt domenii în care va exista şi în continuare o competenţă partajată între uniune şi statele membre. Competenţele uniunii sunt extinse la domenii precum spaţiul, energia, protecţia civilă, sportul, turismul, sănătatea publică, regiunile ultraperiferice, cooperarea administrativă.

Funcţia legislativă a Parlamentului European este întărită semnificativ: noul tratat lărgeşte la mai mult de 40 de domenii regula majorităţii calificate, iar procedura codeciziei este generalizată.

Faţă de textul tratatului constituţional, Tratatul de la Lisabona aduce însă câteva chestiuni în plus. Mai întâi, la cererea Lituaniei, a fost inclusă o clauză de solidaritate în domeniul energetic între statele membre în caz de dificultăţi semnificative de aprovizionare. Apoi, lupta împotriva

NESECRET57 din 243

NESECRET

schimbărilor climatice va figura pentru viitor în cadrul politicilor uniunii, dând astfel expresie juridică voinţei statelor europene de a se implica activ în acest sens.

Tratatul nu preia schimbarea propusă a denumirii actelor normative adoptate de instituţiile comunitare. Legile europene şi legile cadru europene nu vor înlocui astfel cunoscutele regulamente, directive etc..

Acestea sunt câteva din noutăţile cele mai semnificative introduse prin Tratatul de la Lisabona. Intrarea lor în vigoare depinde de ratificarea tratatului în fiecare din cele 27 de state membre, proces destul de dificil de realizat până la data limită fixată - ultimul trimestru din 2008.

Influenţe ale politicilor comunitare asupra dezvoltării RomânieiProcesul de formulare a poziţiei României pentru anumite politici

presupune colaborarea tuturor instituţiilor cu atribuţii în domeniul respectiv. Poziţia prezentată de România în grupurile de lucru din cadrul Consiliului European este pregătită de către grupurile de lucru din ţară, avizată de către Departamentul pentru Afaceri Europene şi Ministerul Afacerilor Externe şi transmisă de acesta din urma reprezentanţei României la Uniunea Europeană. La întâlnirile grupurilor de lucru de la Bruxelles participă, pe lângă reprezentantul permanent al Ministerului de Resort, la misiune, şi un delegat din ţară al ministerului, specializat pe problema aflată în discuţie.

Pentru asigurarea continuităţii, persoana care participă la grupurile de lucru din cadrul consiliului participă şi la întâlnirile comitetelor organizate în cadrul Comisiei Europene.

Principalele teme aflate în dezbatere la nivel european sunt: schimbările climatice, biotehnologiile (organismele modificate genetic), protecţia şi conservarea solului.

Există iniţiative care contribuie la susţinerea politicilor comunitare. Sub egida Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, iniţiativă a României, a fost lansat Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat de Mediu, care are drept scop asigurarea unui viitor economic viabil, durabil şi atractiv în regiunea Mării Negre.

În acest scop, forumul îşi propune: - amplificarea la nivel regional a comunicării multidimensionale

centrate pe problematica mediului şi a dezvoltării sustenabile prin declanşarea şi rafinarea exerciţiului participativ la nivelul comunităţilor de deţinători de interese locale şi regionale specifice;

NESECRET58 din 243

NESECRET

- amplificarea colaborării centrate pe problematica integrării politicilor de mediu în politicile sectoriale de dezvoltare economică la nivelul regiunii;

- amplificarea comunicării multidimensional focalizate pe identificarea celor mai eficace căi de răspuns regional la provocările globale de mediu (schimbări climatice, deşertificare, pierdere de biodiversitate);

Iniţiativa României se încadrează în liniile politicii europene de vecinătate, intrând totodată şi în sfera politicii marine europene.

Înscriindu-se în contextul internaţional, România a ratificat convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, fiind apoi prima parte aflată pe Anexa I a convenţiei care a ratificat şi Protocolul de la Kyoto la convenţie. Prin semnarea şi ratificarea convenţiei şi a protocolului şi prin adoptarea obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 8%, în perioada 2008-2012, faţă de anul de bază 1989, România şi-a manifestat clar preocuparea privind schimbările climatice globale şi angajamentul politic privind îndeplinirea obligaţiilor asumate. Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la nivel internaţional la 16 februarie 2005. Primii paşi pe plan naţional au fost făcuţi în iulie 2005, odată cu adoptarea Strategiei Naţionale privind Schimbările Climatice (SNSC). Concretizarea strategiei a fost făcută prin adoptarea Planului Naţional de Acţiune privind schimbările climatice care include acţiunile pentru implementarea acestuia.

România susţine obiectivul general al U.E. de reducere cu 30% a emisiilor de gaze cu efect de sera de către ţările dezvoltate până în anul 2020 (faţă de anul de referinţă prevăzut de Protocolul de la Kyoto), în contextul finalizării cu succes a negocierilor internaţionale, pentru a îndeplini angajamentul intern al U.E. de a stabiliza temperatura medie globală cu maximum 2 grade Celsius (şi angajamentul intern de reducere cu 20%).

Politica de mediu în România s-a rezumat, până în prezent, la adoptarea şi aplicarea standardelor europene, fără a exista o abordare proactivă. Având în vedere că, în România, protecţia mediului practic nu exista până în urmă cu 10 ani, precum şi eforturile făcute pe durata procesului de preaderare în toate sectoarele economice, probabilitatea unor iniţiative în domeniu a fost foarte mică. Pentru moment, România urmăreşte iniţiativele europene în materie, participă la grupurile de lucru, contribuind, astfel, la elaborarea şi stabilirea noilor norme comunitare.

NESECRET59 din 243

NESECRET

Piaţa muncii din România a suferit profunde transformări generate de reformele economice. Condiţiile sociale au determinat accentuarea migraţiei, care au cauzat la rândul lor scăderea constantă a populaţiei şi, implicit, a populaţiei active implicată în economie.

România îşi concentrează eforturile asupra celor trei priorităţi prevăzute de Agenda Lisabona revizuită: atragerea şi menţinerea mai multor oameni pe piaţa forţei de muncă, reinserţia şomerilor pe piaţa muncii, îmbunătăţirea adaptabilităţii întreprinderilor şi lucrătorilor, precum şi creşterea investiţiilor în capitalul uman. Aceste elemente vor asigura convergenţa cu prevederile conţinute în obiectivele strategiei de dezvoltare durabilă – problema demografică şi migraţia, excluziunea socială, precum şi elementele asociate cum ar fi sănătatea populaţiei şi aspectele sensibile ale sărăciei.

În privinţa forţei de muncă, îmbătrânirea populaţiei, precum şi problemele demografice sunt direcţii ce se află în atenţia autorităţilor române, deoarece efectele acestora pot avea consecinţe pe plan economic. În acest context au fost luate măsuri în ceea ce priveşte sistemul de pensii, prelungirea vieţii active, atragerea pe piaţa muncii a tinerilor, flexibilitatea programului, reconcilierea vieţii de familie cu cea profesională.

În acelaşi timp obiectivele de prosperitate şi solidaritate urmăresc creşterea standardului de viaţă, al veniturilor, locuri de muncă mai bine plătite precum şi o diversificare a acestora.

Egalitatea de şanse ocupă un loc important în domeniul social, atât în ceea ce priveşte egalitatea între femei şi bărbaţi, cât şi integrarea persoanelor cu deficienţe.

Teme de actualitate privind sănătatea publică privesc în primul rând problemele ridicate de alimentaţia nesănătoasă care are consecinţe în numărul mare al persoanelor supraponderale, dar şi în ceea ce priveşte numărul mare al îmbolnăvirilor. În aceste condiţii starea de sănătate a populaţiei are un impact major asupra muncii şi, deci, asupra economiei, astfel trebuie acordată o atenţie sporită unei nutriţii sănătoase, la care se adaugă mişcarea fizică, ce reprezintă elemente importante ale stării de sănătate a populaţiei.

Acestor aspecte de îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei li se adaugă şi strategia Comisiei Europene privind „Europa nefumătoare”, cu efecte benefice asupra sănătăţii individuale.

Politicile naţionale în domeniul forţei de muncă, politicii sociale, sănătăţii, asigurării sociale sunt în concordanţă cu politicile la nivel european atât în privinţa transpunerii legislaţiei, cât şi în aplicarea acesteia,

NESECRET60 din 243

NESECRET

iar în privinţa noilor propuneri de directivă are loc procesul de formulare a poziţiei României, acesta necesitând colaborarea instituţiilor cu atribuţii în domeniul respectiv.

Asigurarea continuităţii activităţii se realizează prin participarea aceleiaşi persoane la grupurile de lucru din cadrul consiliului şi la întâlnirile organizate în cadrul Comisiei Europene.

În ceea ce priveşte reforma judiciară şi lupta împotriva corupţiei, România trebuie să îşi continue eforturile de a atinge obiectivele specifice şi, în special:

să finalizeze adoptarea noului Cod de procedură civilă, să continue procesul de adoptare a noului Cod de procedură penală şi să consolideze noul Cod penal;

să rezolve problemele organizaţionale de personal şi cu care sistemul judiciar din România se confruntă în prezent şi să utilizeze rezultatele studiilor şi proiectelor-pilot în vederea stabilirii unor indicatori de performanţă pentru sistemul judiciar;

să stabilească o strategie anticorupţie coerentă la nivel naţional care să vizeze administraţia locală şi să monitorizeze punerea în aplicare a acesteia.

Este important ca autorităţile române să promoveze un dialog deschis cu cetăţenii săi prin consolidarea transparenţei reformelor întreprinse în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare, inclusiv în ceea ce priveşte corupţia. Este esenţială existenţa unei voinţe politice constante de reformare a sistemului judiciar şi de luptă împotriva corupţiei.

România va primi sprijin pentru eforturile sale de reformă a sistemului judiciar şi de combatere a corupţiei. Acest sprijin va include concentrarea şi orientarea finanţării CE în cadrul diferitelor programe disponibile pentru România, asupra sprijinului în favoarea consolidării instituţionale şi a programelor de formare legate de reforma judiciară şi de lupta împotriva corupţiei.

Importanţa primordială a principiului statului de drept pentru U.E. implică faptul că toţi actorii – comisia, România şi celelalte state membre – trebuie să coopereze pentru a garanta că România realizează o reformă eficace a sistemului său judiciar, pentru a combate criminalitatea şi corupţia la toate nivelurile.

NESECRET61 din 243

NESECRET

ARMONIZAREA LEGISLAŢIEI MILITARE ROMÂNEŞTI CU ACQUIS-UL UNIUNII EUROPENE

Profesionalizarea armatei implică un nou cadru politico-militar şi juridic pentru Armata României şi pentru capacitatea sa de reacţie rapidă. O prioritate specială va fi acordată unor noi pachete legislative de planificare a forţelor, generare de capacităţi pentru misiunile U.E. şi dislocare în teatrele de operaţii militare.

În prezent, reforma militară a atins un nivel avansat, prin executarea noilor misiuni în cadrul alianţei euroatlantice. România a devenit furnizor de securitate pentru Balcani şi Caucaz.

Asigurarea suveranităţii naţionale, apărarea spaţiului aerian, securizarea căilor de comunicaţii şi de transport reprezintă priorităţi pentru integrarea României în Uniunea Europeană. Se impune, în mod stringent, modernizarea flotei de transport strategic, dezvoltarea sistemului de control aerian naţional şi conectarea la sistemul N.A.T.O.

Procesul de reformă a sistemului militar naţional nu poate fi complet fără transformări fundamentale în toate componentele sale, inclusiv în domeniul achiziţiilor, al tehnologiilor utilizate şi al logisticii. Modernizarea managementului achiziţiilor pentru apărare, în vederea armonizării practicilor şi metodelor utilizate cu cele existente în ţările membre ale N.A.T.O. şi ale U.E., a presupus implementarea unui pachet de acte normative care să asigure gestionarea unitară şi coerentă.

În afara reglementărilor specifice achiziţiilor de tehnică militară, în Ministerul Apărării Naţionale au fost introduse şi aplicate şi alte proceduri. În conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr. 182/2002, a fost introdusă, cu titlul de obligativitate, utilizarea sistemului de achiziţii electronice. În anul 2009 s-au efectuat licitaţii în sistem electronic, ceea ce a permis realizarea de economii de fonduri de aproximativ 40%. La nivelul Ministerului Apărării Naţionale se aplică un Cod etic al personalului implicat în procesul de achiziţii.

Pentru viitorul sigur al Europei se impune dezvoltarea cooperării, în deplină armonie, între U.E. şi N.A.T.O., precum şi eliminarea disensiunilor apărute între S.U.A. şi unele state ale Europei.

Revizuirea constituţiei, în anul 2003, prin armonizarea textului cu legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene a compatibilizat valorile fundamentale româneşti cu instituţiile similare europene. Eforturile pentru integrarea armatei naţionale în structurile de securitate euroatlantice au determinat alinierea instituţiilor juridice militare la standardele occidentale, cu trecerea de la o armată de masă (sistemul clasic defensiv, cu încorporarea obligatorie) la o armată modernă profesionistă. În procesul de aderare la instituţiile de securitate euroatlantice, a fost necesară reorganizarea şi retehnologizarea forţelor armate, adaptarea cadrului naţional legislativ în vederea realizării flexibilităţii necesare luării

NESECRET62 din 243

NESECRET

deciziilor de participare a forţelor şi mijloacelor la misiuni în afara teritoriului naţional. În Constituţia României, Art. 118, se stipulează „în condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”, prevăzându-se, în continuare, că „pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte”.

În urma acestor modificări de text constituţional, Ministerul Apărării Naţionale a promovat proiectul de lege privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, fiind adoptată Legea nr. 42/2004. Dispoziţiile acestui act normativ simplifică procedurile care permit deplasarea trupelor româneşti în afara graniţelor ţării şi prevede posibilitatea ca structurile specializate ale Ministerului Apărării să realizeze acordurile tehnice privind participarea concretă în teatrul de operaţii.

Legea nr. 42/2004 are ca principal obiectiv eficientizarea actului de decizie, în sensul creşterii operativităţii trimiterii forţelor armate în misiuni internaţionale.

Creşterea rolului preşedintelui României în luarea deciziei a fost necesară pentru asigurarea operativităţii în îndeplinirea misiunilor. Preşedintele nu poate trimite forţe armate în afara teritoriului naţional decât dacă obligaţia rezultă din tratatele internaţionale la care România este parte, acte care sunt ratificate de parlament. Fondurile necesare pregătirii şi trimiterii de unităţi militare la misiunile internaţionale se aprobă de parlament. În Art. 7, din prezenta lege, se stipulează obligaţia preşedintelui de a informa parlamentul despre decizia de a trimite forţe în afara graniţelor naţionale.

Prima misiune cu componentă militară a Uniunii Europene în spaţiul balcanic a fost Acţiunea comună 2004/570/P.E.S.C.O. privind operaţiunea militară a Uniunii Europene în Bosnia şi Herţegovina, adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 12 iulie 2004.

Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam au introdus instrumente de acţiuni politico-diplomatice, militare şi de securitate potrivit Politicii Externe de Securitate Comună (P.E.S.A.).

În cadrul Consiliului European s-a stabilit că uniunea trebuie să creeze mecanismele necesare pentru a prelua în întregime contribuţiile de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor definite de Tratatul asupra Uniunii Europene, denumite şi misiunile Petersberg, prin dezvoltarea capabilităţilor civile şi militare pe care aceasta le are la dispoziţie. În

NESECRET63 din 243

NESECRET

gestionarea crizelor regionale, Comisia Europeană are un rol esenţial, ca organ executiv.

Misiunea ALTHEA a Uniunii Europene în Bosnia şi Herţegovina a debutat la 2 decembrie 2004 şi a preluat responsabilităţile misiunii S.F.O.R. a N.A.T.O. Baza Juridică a participării României la această operaţiune a reprezentat-o acordul semnat la data de 22 noiembrie 2004. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2004 relevă ratificarea acordului dintre România şi Uniunea Europeană privind cadrul general de participare a trupelor române la operaţiunile U.E. de gestionare a crizelor. Concomitent cu acest acord România a semnat „declaraţia oficială de renunţare, în limita prevederilor legale naţionale, la orice pretenţii împotriva unui alt stat participant la o misiune de gestionare a crizelor condusă de Uniunea Europeană, pentru daunele produse prin rănirea sau moartea personalului său ori pentru distrugerea sau pierderea bunurilor din proprietatea statului român, puse la dispoziţia Uniunii Europene, dacă această rănire, moarte sau pagubă a fost cauzată de personalul respectiv în exercitarea atribuţiilor oficiale şi în legătură cu operaţiunea de gestionare a crizelor condusă de U.E.”.

Prin semnarea acordului, România a contribuit la executarea operaţiilor de gestionarea a crizelor sub egida Uniunii Europene.

Statutul personalului misiunii ALTHEA a fost acelaşi cu cel avut de personalul militar care a participat la I.F.O.R./S.F.O.R.

Consiliul European procedează la o evaluare periodică a ameninţărilor cu care se confruntă U.E.

Tratatul Uniunii Europene de la Lisabona conferă noi competenţe în domeniul cooperării administrative, militare şi de afaceri interne (este prevăzută crearea unui Parchet European). Pe lângă redenumirea politicii europene de securitate şi apărare (P.E.S.A.) în politică de securitate şi apărare comună (P.S.A.C.), U.E. consacră principiul solidarităţii statelor membre în faţa riscurilor de securitate regională.

Clauza de „apărare reciprocă” relevă că dacă unul dintre statele membre va face obiectul unei agresiuni armate, celelalte state au obligaţia să-i ofere asistenţă prin orice mijloace (inclusiv militare). Această clauză exprimă pentru prima dată o „solidaritate militară” proprie statelor membre U.E. şi distinctă de cea conferită de Art. 5 din Tratatul Organizaţiei Nord Atlantice (N.A.T.O.). Uniunea Europeană poate executa misiuni specifice pentru lupta împotriva terorismului, misiuni de prevenire a conflictelor şi misiuni de stabilizare postconflict. Uniunea Europeană se va baza pe

NESECRET64 din 243

NESECRET

forţele naţionale sau multinaţionale, puse la dispoziţie de către statele membre.

U.E. are instituţii cu competenţe specifice domeniului politico-juridico-militar capabile să se conexeze la nivelul european (naţional) pentru asigurarea spaţiului de securitate şi apărare comună. U.E. respectă identitatea naţională a statelor membre, structurile fundamentale constituţionale şi funcţiile esenţiale ale statului în planul asigurării integrităţii teritoriale statale pentru menţinerea ordinii publice interne.

Conform Art. 118, alin. 1 din Constituţia României „armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care, conform Art. 119 din Constituţie, „organizează şi coordonează unitar activităţile de apărare a ţării şi cele de participare la misiuni internaţionale”, va trebui să aibă noi atribuţii pentru o eficientă conlucrare cu noile instituţii europene, precum Comitetul Politic de Securitate şi Agenţia Europeană pentru Armament, Cercetare şi Capabilităţi Militare (activează sub autoritatea Consiliului de miniştri al U.E.).

Această agenţie europeană are ca principală misiune identificarea obiectivelor de capacitate militară ale statelor membre şi evaluarea respectării angajamentelor de capacităţi puse la dispoziţie de către statele membre ale U.E.

Spaţiul juridic unic european asigură protecţia drepturilor omului, dezvoltarea economică în România, precum şi nevoia de securitate şi integritate teritorială. Uniunea Europeană duce o politică externă comună bazată pe dezvoltarea solidarităţii reciproce a statelor membre, pe identificarea problemelor de interes general. Uniunea Europeană respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru statele membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în cadrul N.A.T.O. Pentru punerea în aplicare a politicilor de securitate şi de apărare comune, statele membre pun la dispoziţie U.E. capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliul de miniştri. Statele membre sunt obligate să-şi îmbunătăţească progresiv capacităţile militare.

NESECRET65 din 243

NESECRET

România va trebui să identifice necesităţile operaţionale, să promoveze măsurile necesare satisfacerii lor şi să contribuie la întărirea bazei industriale şi tehnologice în sectorul de apărare.

Uniunea Europeană mobilizează toate resursele militare în vederea: prevenirii ameninţărilor teroriste pe teritoriul statelor membre; protejării instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist. Managementul situaţiilor de criză, în domeniul securităţii naţionale, capătă valenţe noi în funcţie de nevoile de securitate ale U.E. la momentul respectiv.

Legislaţia militară românească trebuie să devină suplă, dinamică şi capabilă să răspundă exigenţelor politicii militare ale U.E.

Apreciem că situaţia ţărilor europene va cunoaşte nuanţări specifice, funcţie de situaţia concretă în care se vor găsi: vor aparţine structurilor de securitate europene sau euroatlantice, vor aparţine unor alianţe central-europene, vor rămâne la statutul de nealiniere, în zona tampon sau, altfel spus, în zona „gri”.

România va trebui, în etapa următoare, pentru a putea construi o societate modernă, democratică, să-şi canalizeze întreg potenţialul, să valorifice la maximum poziţia sa geostrategică şi să joace un rol activ în cadrul sistemelor de cooperare economică şi de securitate.

România va avea în politica de asigurare a securităţii naţionale două orientări majore care trebuie să constituie ghidul de conduită în perioada care urmează: înfăptuirea unei politici externe capabilă să asigure creşterea rolului României în cadrul sistemelor de cooperare regională şi globală; înfăptuirea unei politici interne de reformare a întregului sistem de securitate bazat pe abordarea integrară a unor procese şi instituţii, cu logici de dezvoltare şi sisteme de interacţiuni diferite dar a căror rezultantă să fie în măsură să răspundă prompt gamei largi de riscuri şi ameninţări, indiferent de natura lor.

Strategia de securitatea naţională a României relevă, în acest sens, următoarele obiective: „păstrarea independenţei, suveranităţii, unităţii şi integrităţii teritoriale a statului român, în condiţiile specifice integrării ţării în Uniunea Europeană; garantarea ordinii constituţionale, consolidarea statului de drept şi a mecanismelor democratice de funcţionare a societăţii româneşti; asigurarea libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi îndatoririlor constituţionale, a egalităţii şanselor, perfecţionarea sistemului politic şi dezvoltarea modalităţilor de realizare a solidarităţii sociale, aprofundarea reformei în justiţie, întărirea autorităţii instituţiilor statului, consolidarea mecanismelor de

NESECRET66 din 243

NESECRET

respectare şi aplicare a legii; relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi şomajului, perfecţionarea mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei financiare; dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc; asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului social; modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice, garantarea siguranţei cetăţeanului; optimizarea capacităţii de apărare naţională în strictă conformitate cu standardele U.E.; îmbunătăţirea capacităţii de participare la acţiunile internaţionale pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate; îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi protecţia copilului, dezvoltarea instituţiilor de educare, cercetare şi cultură; reforma administraţiei publice şi dezvoltarea regională, în corelaţie cu practicile şi reglementările europene; armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic multicultural, având drept garanţii ale securităţii participarea socială, integrarea interculturală şi subsidiaritatea în actul de guvernare; acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi programatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor internaţionale, la care România este parte, a obiectivelor şi principiilor Cartei O.N.U.; diversificarea şi strângerea legăturilor cu românii care trăiesc în afara graniţelor ţării; participarea activă la acţiunile de cooperare internaţională pentru combaterea terorismului şi a crimei organizate transfrontaliere; dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi a unei conduite participative pe plan regional, pentru consolidarea stabilităţii şi rezolvarea crizelor; asigurarea securităţii ecologice; implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor strategiei de securitate”.

În domeniul politico-administrativ, realizarea obiectivelor de securitate naţională solicită dezvoltarea capacităţii normative a statului român, prin măsuri adoptate în mod democratic, care să respecte principiul separării puterilor în stat şi să asigure reforma instituţională şi administrativă. Statul, ca organizator al coeziunii naţionale şi sociale, trebuie să devină o instituţie suplă şi eficientă.

NESECRET67 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 3DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC. SECURITATEA

COLECTIVĂ ÎN SISTEMUL O.N.U. (O.S.C.E.)

ROLUL ORGANIZAŢILOR INTERNAŢIONALE ÎN REZOLVAREA DIFERENDELOR DINTRE STATE

A. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (O.N.U.)

Rolul Adunării Generale O.N.U.Potrivit art. 10 şi 11 din Carta O.N.U., Adunarea Generală este

obligată să examineze, oricând, orice diferend şi orice situaţie internaţională care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională, să facă recomandări statelor ori Consiliului de Securitate asupra modului de rezolvare a acestora sau să atragă atenţia Consiliului de Securitate asupra situaţiilor care ar putea pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.

Recomandările Adunării Generale pot avea ca obiect fie indicarea procedurilor de aplanare paşnică, fie modul concret de rezolvare a diferendului. Ea poate face recomandări din oficiu, ori la sesizarea unui stat membru O.N.U. care nu este parte la diferend, a unui stat membru care este parte la diferend, sau a Consiliului de Securitate.

Adunarea Generală a fost de la începutul funcţionării sale un cadru adecvat pentru dezbaterea problemelor cardinale ale epocii contemporane, iar statele implicate în situaţii internaţionale complexe au recurs adesea la Adunarea Generală pentru a-şi prezenta poziţiile şi a găsi o rezolvare, dezbaterile din acest for având o influenţă politică şi morală în determinarea părţilor de a acţiona în sensul pozitiv pentru căutarea unei soluţii paşnice, conformă cu principiile şi normele dreptului internaţional, cu interesele păcii şi securităţii internaţionale.

Adunarea Generală a avut în numeroase diferende un rol activ, prin rezoluţiile sale invitând părţile să reia tratativele directe sau indicându-le căile concrete de soluţionare, stabilindu-se secretarului general al O.N.U. importante misiuni de bune oficii şi cooperarea cu statele aflate în diferend, pentru facilitarea soluţionării în mod paşnic.

Se poate afirma că rolul exercitat de Adunarea Generală a fost unul important, fără a diminua cu nimic, prin aceasta, „răspunderea primordială” pe care Carta o atribuie Consiliului de Securitate în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Deşi a fost implicată în

NESECRET68 din 243

NESECRET

multitudinea diferendelor internaţionale apărute în perioada postbelică, numai o mică parte a fost supusă atenţiei organizaţiei, statele preferând să urmeze alte căi pentru reglementarea diferendelor apărute.

Problema esenţială ca O.N.U. să poată juca un rol important în domeniul reglementării paşnice a diferendelor este de a întări încrederea statelor pentru a supune atenţiei Organizaţiei diferendele lor, pe care nu le pot rezolva rapid pe calea negocierilor directe. Statele vor avea un tratament echitabil şi un sprijin deplin în găsirea unor soluţii în conformitate cu principiile dreptului internaţional, ale echităţii şi justiţiei.

Un rol important pentru soluţionarea unor diferende concrete l-au avut sesiunile extraordinare de urgenţă ale Adunării Generale, atunci când Consiliul de Securitate s-a implicat pentru deblocarea situaţiilor şi promovarea unor măsuri în direcţia soluţionării diferendului.

Realităţile internaţionale reclamă creşterea calitativă a activităţii Adunării Generale, asumarea de către aceasta a unor sarcini tot mai complexe în prevenirea diferendelor sau aplanarea acestora în faze incipiente.

Rolul Consiliului de SecuritateConform Cartei O.N.U., Consiliului de Securitate are răspunderea

principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, fiind abilitat să constate existenţa oricărei ameninţări împotriva păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune şi să facă recomandări ori să hotărască ce măsuri trebuie să fie luate în acest scop (art. 39).

În legătură cu rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale, Consiliului de Securitate poate lua măsuri importante în legătură cu acele diferende care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională.

Când consideră necesar, Consiliul de Securitate are dreptul să invite la negocieri părţile aflate în diferend, dacă prelungirea acestuia ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională, să rezolve neînţelegerea prin mijloacele de soluţionare paşnică prevăzute în Carta O.N.U. sau, dacă este cazul, să indice el însuşi părţilor aflate în diferend, în orice stadiu s-ar afla acesta, ce proceduri sau metode de soluţionare să utilizeze.

În baza competenţei sale generale, de a purta răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul de Securitate poate oferi bunele oficii, poate acţiona ca anchetator, mediator sau conciliator.

NESECRET69 din 243

NESECRET

De altfel, în pofida amplelor competenţe ce i-au fost conferite prin Cartă, Consiliul de Securitate a avut o participare relativ scăzută şi limitată în soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, raportat la numărul mare de diferende ce au avut loc în lume în perioada postbelică şi care au ameninţat pacea şi securitatea mondială.

În situaţia în care a acţionat, totuşi, iar statele aflate în diferend au dovedit voinţă de cooperare, Consiliul de Securitate a avut contribuţii utile în promovarea soluţionării paşnice a diferendelor.

Rolul secretarului general al O.N.U.Secretarul general este funcţionarul cel mai important al

organizaţiei, cu atribuţii foarte diverse şi complexe.În materie de soluţionare a diferendelor rolul său este redus,

secretarul general având dreptul de a semnala Consiliul de Securitate asupra oricărei probleme care, după aprecierea sa, ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională (art. 99) şi obligaţia de a îndeplini orice sarcini încredinţate de celelalte organe principale ale O.N.U. (art. 98).

În cadrul diferendelor internaţionale, secretarul general a intervenit şi a acţionat cu operativitate, adeseori în mod util, pentru apropierea poziţiilor părţilor şi netezirea asperităţilor, îndeplinind direct sau prin reprezentanţii săi personali misiuni de bune oficii, de mediere sau de conciliere, de informare a organizaţiei mondiale asupra situaţiei de fapt diferendului, făcând părţilor implicate sau celorlalte organisme ale O.N.U. propuneri concrete de soluţionare.

În contextul actual, atribuţiile fiind conferite secretarului general prin Carta O.N.U. în domeniul rezolvării paşnice a diferendelor internaţionale limitate, succesul acţiunilor sale depinde în mare măsură de abilităţile şi competenţa cu care îndeplineşte această funcţie şi de încrederea pe care statele i-o acordă. Dar realitatea vieţii internaţionale pledează pentru o lărgire a atribuţiilor acestuia, pentru sporirea rolului său, date fiind rezultatele pozitive obţinute în numeroase ocazii, în care organisme ale O.N.U. nu au intervenit sau nu au obţinut rezultatele scontate.

B. ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ŞI SECURITATE ÎN EUROPA (O.S.C.E.)

NESECRET70 din 243

NESECRET

La 1 august 1975, la Helsinki, şefii celor 35 de state participante au semnat Actul Final al Conferinţei de la Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa, privind: reţinerea de la ameninţarea cu utilizarea forţei şi de la utilizarea acesteia; respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv libertatea de gândire şi conştiinţa, a religiei şi credinţei; egalitatea în drepturi şi dreptul la autodeterminare al popoarelor. Documentul Final de la Helsinki a pus bazele unei dezvoltări ulterioare a procesului iniţiat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Ulterior, asemenea reuniuni au fost ţinute la Belgrad, Madrid Viena şi Budapesta..

Colapsul comunismului, reprezentat de dărâmarea zidului Berlinului, a impus remodelarea securităţii europene într-un mod considerabil. Cartha de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la 21 noiembrie 1990, după încheierea summit-ului şefilor de state şi de guvernare ai statelor membre ale C.S.C.E., a marcat primul pas pentru transformarea organizaţiei.

Charta de la Paris a fost primul document internaţional care a luat act de sfârşitul războiului rece, marcând deschiderea unei noi ere de colaborare între statele europene.

Procesul de instituţionalizare al C.S.C.E. a fost grăbit, în anii care au urmat Chartei de la Paris, de violenţa procesului de destructurare a fostei Iugoslavii şi a U.R.S.S. A fost lărgit rolul Biroului de la Praga, iar preşedintele executiv, a cărui funcţie fusese creată prin Carta de la Paris, a primit atribuţii precise în cadrul reuniunii de la Helsinki. El a devenit responsabil de coordonarea activităţilor curente ale C.S.C.E. şi de organizarea procesului de consultare a statelor membre.

Funcţia de secretar a fost creată în cadrul conferinţei Consiliului Ministerial ce a avut loc la Stockholm, în zilele de 14 şi 15 decembrie 1992.

Summit-ul de la Budapesta a decis creşterea competenţei preşedintelui executiv şi a secretarului general, a secretariatului, a Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale şi a Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului. C.S.C.E. a căpătat o nouă denumire – O.S.C.E.

În prezent O.S.C.E. cuprinde 55 de state, acoperind o zonă extinsă, incluzând: Rusia, toate statele europene; S.U.A. şi Canada.

Organizarea şi funcţionarea O.S.C.E.

NESECRET71 din 243

NESECRET

Conferinţa ŞEFILOR DE STAT SAU DE GUVERN (Summit) a statelor membre trasează priorităţile şi liniile directoare la cel mai înalt nivel politic. După stabilirea, prin Carta de la Paris - 1990, a desfăşurării periodice a acestora, la fiecare doi ani, Conferinţele C.S.C.E./O.S.C.E. La nivel înalt au avut loc la Helsinki (1992), Budapesta (1994), Lisabona (1996) şi Istambul (18-19 noiembrie 1999).

CONSILIUL MINISTERIAL se reuneşte, de regulă, o dată pe an (atunci când în anul respectiv nu are loc Summit-ul O.S.C.E.), la nivel de miniştri ai afacerilor externe şi este organul central de decizie politică al O.S.C.E. Ministrul de externe al ţării gazdă pentru reuniunile Consiliului Ministerial deţine funcţia de preşendinte în exerciţiu al O.S.C.E. Perioada de preşedinţie se încheie odată cu reuniunea ministerială care, de regulă, are loc în luna decembrie.

CONSILIUL SUPERIOR (care a înlocuit Comitetul Înalţilor Funcţionari) răspunde de orientarea, coordonarea şi gestionarea tuturor activităţilor O.S.C.E., examinează şi stabileşte politica şi orientările bugetar-financiare. Anual, Consiliul Superior se întruneşte, ca Forum Economic, la Praga.

CONSILIUL PERMANENT (fostul Comitet Permanent) se ocupă de activitatea politică, decizională şi operaţională curentă a O.S.C.E. Se întruneşte la Viena, de regulă săptămânal, în şedinţe plenare, precum şi, ori de câte ori se consideră necesar, în reuniuni speciale, extraordinare sau de urgenţă. Sub egida Consiliului Permanent funcţionează diferite grupuri de lucru ad-hoc, deschise participării tuturor statelor membre. Pentru creşterea transparenţei procesului decizional şi lărgirea ariei de consultări în cadrul acestuia, prin Carta Securităţii Europene adoptată la Istambul, în 1999, a fost creat Comitetul Pregătitor, ca structură subordonată Consiliului Permanet.

Reuniunile structurilor menţionate mai sus (în afara Summit-ului O.S.C.E.) sunt prezidate de reprezentanţii preşedinţiei în exerciţiu. Reuniunile grupărilor de lucru pot fi prezidate de reprezentanţii ţărilor din troica O.S.C.E., din însărcinarea preşedinţiei în exerciţiu. Preşedinţia şedinţelor summit-elor O.S.C.E. se asigură prin rotaţie.

FORUMUL DE COOPERARE ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII, parte integrată a O.S.C.E., se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru

NESECRET72 din 243

NESECRET

consultări şi negocierea de măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euro-atlantică. Obiectivele principale ale acestui for sunt: negocierile privind controlul armamentelor şi măsurile de dezarmare, creşterea încrederii şi securităţii; consultările regulate de cooperare intensă în probleme de securitate; reducerea, în continuare, a riscurilor unui conflict armat. Forumul se ocupă, de asemenea, de aplicarea măsurilor de creştere a încrederii şi securităţii (C.S.B.M.), pregătirea seminariilor privind doctrinele militare, organizarea reuniunilor anuale de evaluare a aplicării angajamentelor asumate în domeniul militar, precum şi examinarea şi clarificarea schimbului de informaţii convenit, conform măsurilor de încredere. Sub auspiciile Forumului au loc reuniunile anuale de evaluare a aplicării Documentului de la Viena, privind măsurile de creştere a încrederii şi securităţii, reuniunile de evaluare a aplicării Codului de Conduită, ca seminarii pe diferite teme. Forumul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe plenare şi în cadrul a două grupuri de lucru.

PREŞEDINTELE ÎN EXERCIŢIU – ministrul de externe al ţării care găzduieşte reuniunea Consiliului Ministerial al O.S.C.E, pe anul în curs – este investit cu responsabilitatea generală asupra activităţii executive a O.S.C.E.

SECRETARUL GENERAL este numit de Consiliul Ministerial pentru o perioadă de trei ani. La Viena el acţionează ca reprezentant al preşedintelui în exerciţiu şi-l sprijină pe acesta în toate activităţile vizând promovarea obiectivelor O.S.C.E. Sarcinile Secretarului general includ, de asemenea, gestionarea structurilor şi operaţiunilor O.S.C.E. Secretarul general are în subordinea sa Secretariatul O.S.C.E., cu sediul la Viena (şi o unitate la Praga), structurat pe trei departamente: Politic (probleme generale - sprijinirea activităţii preşedintelui în exerciţiu, pregătirea reuniunilor, contactate cu organizaţii internaţionale etc.); Centrul pentru Prevenirea Conflictelor, în competenţa căruia intra activitatea operaţională a O.S.C.E. în domeniul prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, sprijinirea activităţii misiunilor O.S.C.E.; Departamentul administrativ-financiar şi pentru organizarea conferinţelor (traduceri, documentaţie, protocol).

În cadrul Secretariatului funcţionează, totodată, un Oficiu de presă al O.S.C.E. În cadrul Secretariatului există, de asemenea, un Coordonator pentru activităţi economice şi de mediu ale O.S.C.E., în ale cărui sarcini intră consolidarea capacităţii Consiliului Permanent şi ale altor instituţii

NESECRET73 din 243

NESECRET

O.S.C.E. de a examina aspectele economice, sociale şi de mediu ale securităţii.

ÎNALTUL COMISAR PENTRU MINORITĂŢI NAŢIONALE – instrument creat pentru a se ocupa de tensiunile etnice, în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se dezvolta într-un conflict. El poate preveni situaţiile conflictuale (de criză) şi identifică soluţii pentru reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar acţionează independent, mandatul său conţine prevederi ce-i impun păstrarea confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu care a fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste recomandări nu au un caracter obligatori. Obiectivul acestora este de a încuraja părţile în identificarea de soluţii paşnice pentru rezolvarea problemelor.

BIROUL PENTRU INSTITUŢII DEMOCRATICE ŞI DREPTURILE OMULUI (O.D.I.H.R.), cu sediul la Varşovia, este instituţia O.S.C.E. responsabilă cu promovarea drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept. Se ocupă de organizarea reuniunilor şi seminariilor privind îndeplinirea angajamentelor asumate în domeniul dimensiunii umane. O.D.I.H.R. are un rol deosebit în monitorizarea alegerilor şi dezvoltarea instituţiilor electorale naţionale, acordând asistenţă tehnică pentru dezvoltarea instituţiilor juridice, promovarea acţiunilor organizaţiilor neguvernamentale şi a societăţii civile, pregătirea observatorilor pentru alegeri şi respectarea drepturilor omului, a ziariştilor, oferă sprijin logistic pentru seminariile O.S.C.E. Această instituţie a marcat evoluţii considerabile, definind un nou concept de funcţionare, prin consolidarea mijloacelor operaţionale şi sporirea implicării sale în diferite acţiuni ale O.S.C.E., îndeosebi în zone de tensiune, în favoarea structurilor democratice şi drepturilor omului.

MISIUNI ALE O.S.C.E. s-au desfăşurat în Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Armenia, Tadjikistan şi, începând cu 16 martie 2001, la Belgrad. În afară de misiuni există şi alte activităţi O.S.C.E. în domeniul prevenirii conflictelor, gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Din diferite motive, ţările pe teritoriul cărora ele se desfăşoară au evitat acceptarea denumirii de „misiuni”. Dintre acestea menţionăm: Nogorno Karabah; Grupul de asistenţă din Cecenia; O.S.C.E. în Albania; Grupul de

NESECRET74 din 243

NESECRET

consultanţă şi monitorizare din Belarus; Coordonatorul pentru proiecte O.S.C.E. în Ucraina.

CURTEA DE CONCILIERE ŞI ARBITRAJ, creată conform Convenţiei privind concilierea şi arbitrajul în cadrul O.S.C.E., intrată în vigoare în decembrie 1994 (după depunerea instrumentelor de ratificare de către 12 state semnatare). În funcţiile Curţii intră reglementarea diferendelor ce-i sunt supuse de către statele semnatare ale Convenţiei, prin concilierea sau arbitraj, după caz. Sediul Curţii este la Geneva. România a semnat şi ratificat această Convenţie.

O.S.C.E. este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, iniţiat şi promovat de Uniunea Europeană. Totodată, O.S.C.E. joacă un rol important în programul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

C. SITUAŢII ÎN CARE SE POATE RECURGE ÎN MOD LEGAL LA FOLOSIREA FORŢEI ARMATE ADMISE ÎN CARTA O.N.U.

În sistemul juridic O.N.U., dreptul de legitimă apărare capătă două sensuri:

- unul larg, care desemnează rezistenţa armată faţă de acţiunile unui stat care, recurgând în mod ilegal la forţă, violează normele imperative ale dreptului internaţional; dreptul de folosire a forţei armate în caz de autoapărare include atât măsuri de autoapărare adoptate de stat pentru a respinge agresiunea, cât şi acţiunile O.N.U. şi ale organizaţiilor regionale în cazul ameninţării contra păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune;

- unul restrâns, prin care legitima apărare reprezintă dreptul la autoapărare individuală sau colectivă.

Articolul 51 din Carta O.N.U. stabileşte situaţiile legale în care statul are dreptul de a recurge la forţa armată fără autorizaţie prealabilă din partea Consiliului de Securitate, dar sub controlul acestuia.

Dreptul la legitimă apărare este una dintre cele mai reprezentative instituţii contemporane, instituţie ce are la bază practici deja existente în viaţa internaţională, cum ar fi: autoprotecţia, dreptul la intervenţie, represaliile armate şi apărarea colectivă.

Este de remarcat că dreptul la autoapărare este limitat în timp şi condiţionat în exercitare: se naşte în momentul în care s-a comis o

NESECRET75 din 243

NESECRET

agresiune armată şi încetează atunci când Consiliul de Securitate a luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. El se poate exercita în următoarele situaţii:

în cazul unui act de agresiune cu folosirea forţelor armate;

dacă actul de agresiune este anterior măsurilor de autoapărare;

actul de agresiune reprezintă o anumită gravitate.

Existenţa unui act de agresiune cu folosirea forţei armateDin punct de vedere juridic, determinarea cu precizie a existenţei

unui act de agresiune marchează momentul când se naşte dreptul la autoapărare, dar dificultatea rezidă din faptul că nu orice folosire a forţei armate este un act de agresiune, cum nici riposta la o asemenea folosire a forţei nu este un act de autoapărare.

În doctrina dreptului internaţional umanitar există diverse curente de opinie referitoare la sfera dreptului la autoapărare. Unele încearcă să-l lărgească, altele să-l restrângă.

În cazul primelor, un stat care s-ar socoti ameninţat de un pericol iminent de atac din partea altui stat ar avea dreptul (legitimă apărare) să folosească forţa armată împotriva acelui stat, dar asta contravine articolului 51 din Carta O.N.U. (care condiţionează naşterea dreptului la autoapărare de existenţa unuia act de agresiune armată).

A fost propusă introducerea în Cartă a conceptului de „agresiune economică colectivă” care ar genera dreptul la autoapărare în cazul unei „agresiuni economice”. De asemenea, mai există o teză conform căreia, pe baza conceptului de autoapărare, s-ar putea recurge la forţa armată sub pretextul „luptei împotriva terorismului” şi, mai nou, acelui al intervenţiei umanitare, ca acţiune cu caracter preventiv.

La polul opus se află opiniile conform cărora ar trebui să se restrângă dreptul la autoapărare. Ele sunt direcţionate împotriva mişcărilor de eliberare naţională care luptă contra dominaţiei străine sau a regimurilor rasiste, a căror luptă a fost legitimată prin Protocolul de la Geneva din 1977 şi pe care unele state le consideră „mişcări teroriste”.

Ambele teze contravin, prin interpretările lor, articolului 51 din Carta O.N.U.

NESECRET76 din 243

NESECRET

Anterioritatea actului de agresiune în raport cu autoapărareaDreptul la autoapărare se naşte condiţionat de existenţa unui atac

armat. Anterioritatea actului de agresiune în raport cu autoapărarea este o condiţie sine qua-non a naşterii acestui drept.

Principiul anteriorităţii este legat de intenţie, ca element unic al laturii subiective a agresiunii. În toate cazurile, agresorul realizează caracterul ilicit al acţiunilor sale.

Principiul anteriorităţii este consacrat de expresia „primul recurs la forţă”, potrivit căruia statul care atacă primul cu forţa armată un alt stat săvârşeşte un act de agresiune. Se exclude, în acest fel, din sfera dreptului de autoapărare a războiului preventiv şi posibilitatea de a invoca „un atac iminent” pentru un război de agresiune.

Gravitatea actului de agresiuneDefiniţia agresiunii face referire la actele comise cu intenţie (latura

subiectivă) şi la gravitatea acestor acte (latura obiectivă).Rezoluţia Adunării Generale O.N.U., din anul 1974, califică

agresiunea drept crimă împotriva păcii, comiterea ei atrăgând răspunderea internaţională. Ocuparea de teritorii străine pe calea agresiunii este nulă „ab initio”.

Faptele de importanţă minoră (provocările, incidentele de frontieră, etc.), deşi presupun ameninţarea cu forţa sau folosirea ilegală a acesteia, nu justifică folosirea forţei armate în baza dreptului de autoapărare.

La începutul mileniului al III-lea, după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, au apărut aspecte problematice generate de interpretarea extensivă a articolului 51 al Cartei O.N.U. argumentându-se că statele pot exercita atacuri anticipate şi preventive (războaie preventive), fără să se fi produs un act de agresiune şi fără ca reacţia prezumtivei victime să mai fie condiţionată de proporţionalitate cu atacul, deoarece acesta în plan material nici nu s-a produs.

Unele state au adoptat doctrina militară bazată pe ideea războiului preventiv. NATO şi-a propus ca acţiunea să fie preventivă pentru a face faţă cu eficacitate noilor tipuri de riscuri şi ameninţări cu care se confruntă omenirea la momentul actual.

Reglementarea juridică a uzului de forţă în relaţiile internaţionale a parcurs o evoluţie considerabilă până în mileniul al treilea, începând cu doctrina războiului just în timpurile străvechi, continuând cu completa libertate de a utiliza forţa, până în secolul XX, şi sfârşind cu instituirea principiului fundamental al nerecurgerii la forţă, în care sunt legitime doar

NESECRET77 din 243

NESECRET

actele decise de Consiliul de Securitate sau cele ale statelor în lupta de autoapărare. Ordinea juridică internaţională a ajuns să fie echivalentă ordinii juridice statale care interzice violenţa între particulari şi monopolizează constrângerea armată la nivelul instituţiilor publice în folosul întregii comunităţi. Lipsa unor organe superioare statale în relaţiile internaţionale continuă să genereze interpretări diferite ale dreptului internaţional şi este necesară o permanentă cooperare internaţională pentru actualizarea acestuia la nivelul noilor realităţi ale momentului. Cunoaşterea legitimităţii utilizării forţei în relaţiile internaţionale poate amplifica voinţa şi puterea militarilor de a-şi îndeplini misiunile naţionale şi multinaţionale.

Majoritatea statelor membre U.E. consideră că este imperios necesar ca O.N.U. să coordoneze activităţile de control şi supraveghere în procesul de restabilire a păcii în Orientul Apropiat (inclusiv situaţia din Irak).

Extinderea misiunii N.A.T.O. în provinciile din Afganistan are o miză importantă în evoluţia procesului politic, asupra credibilităţii alianţei militare.

N.A.T.O., în cadrul acţiunilor sale, va trebui să se bazeze pe valorile democraţiei şi puterea militară a binomului U.E. – S.U.A.

În ultimul deceniu s-au întreprins acţiuni concrete în planul modernizării armatei române, realizării unei capacităţi operaţionale şi de interoperabilitate cu armatele statelor membre N.A.T.O.

România şi-a adus aportul la operaţiunile N.A.T.O. din Balcani şi este în curs de a suplimenta participarea la operaţiunile de pace din Afganistan.

Caracteristica fundamentală a operaţiunilor multinaţionale o reprezintă primordialitatea obiectivelor politice, care se transmite de la nivel strategic până la cel tactic, în plus sunt adesea de lungă durată; suferă multiple schimburi pe parcursul desfăşurării lor; presupun menţinerea neutralităţii forţelor angajate în zona de conflict. Sunt imprevizibile pentru că unele pot rezolva criza imediat, dar subminează activitatea locală cauzând fragmentări sociale ulterioare, sau pot provoca instabilitate pe termen lung, iar unele acţiuni ale unor unităţi tactice pot produce consecinţe deosebite la un nivel operativ şi chiar strategic. Pentru evitarea unor astfel de situaţii este necesară integrarea activităţilor din teatru de operaţii cu cele prevăzute în planurile specifice ţării în cauză, în scopul realizării obiectivelor regionale, naţionale sau internaţionale.

Operaţiile întrunite multinaţionale presupun: disciplină; pregătire; adaptabilitate; existenţa unui grup diversificat de forţe; unităţi militare; grupuri internaţionale şi naţionale de ajutor; departamente de poliţie şi

NESECRET78 din 243

NESECRET

pompieri; agenţii guvernamentale şi nonguvernamentale specializate. Factorii politici ghidează orice decizie precum şi modul de desfăşurare a oricărei acţiuni într-o asemenea operaţie.

Utilizarea Forţelor Întrunite Multinaţionale are ca obiective: dorinţa statelor de a contribui la realizarea unui climat de securitate şi încredere între acestea şi crearea unei noi arhitecturi de securitate colectivă pe plan regional mondial.

Cele mai cunoscute Forţe Armate Întrunite Multinaţionale se află sub comanda O.N.U. şi au la baza constituirii lor Carta O.N.U. prin reglementările prevăzute în capitolele VI, VII şi VIII ca legătură a iniţierii şi desfăşurării unei operaţii multinaţionale.

Ca orice tip de operaţie militară acestea necesită respectarea unor reglementări legale aparţinând Dreptului Internaţional Umanitar.

În cadrul O.N.U. există organe de decizie şi organe de planificare şi conducere a operaţiilor multinaţionale. Organismele de decizie sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate şi Secretarul General.

Algoritmul luării deciziei la nivel O.N.U. va fi: iniţierea – se face în cadrul Consiliului de Securitate de către Secretarul General, care numeşte un Reprezentant Special al Secretariatului General pentru zona de conflict, cu autoritate supremă în zonă şi atribuţii speciale privind aspectele politice ale unui posibil tratat de pace.

Departamentul Operaţiilor de Menţinere a Păcii întocmeşte o evaluare generală a situaţiei în zona de conflict.

Implicarea N.A.T.O., tot mai intensă în acţiunile desfăşurate de forţe multinaţionale, a determinat adaptarea unor procedee de planificare ce trebuie cunoscute şi aplicate de toate statele care-şi afirmă disponibilitatea de participare.

În perioada actuală, operaţiile militare altele decât războiul, capătă o amploare din ce în ce mai mare, ducând la abordarea unor structuri organizatorice noi pentru toate categoriile de forţe ale armatei.

Specialiştii militari abordează, din ce în ce mai des, noi procedee de desfăşurare a acestor tipuri de operaţii, elaborând noi algoritmi privind activitatea statelor majore pentru planificarea operaţiilor.

Operaţiile militare altele decât războiul sunt axate pe realizarea descurajării şi prevenirii războiului, rezolvarea conflictelor şi promovarea păcii.

Potrivit specialiştilor militari occidentali, spectrul acestor operaţii, altele decât războiul, ce pot fi desfăşurate în cadrul multinaţional, este mult mai larg, iar participarea la astfel de acţiuni reprezintă adevărate

NESECRET79 din 243

NESECRET

„provocări” unice, specifice din punct de vedere regional, ce necesită luarea în considerare a unor elemente cheie pentru cooperarea multinaţională: respect şi încredere reciprocă; raporturi de comandă cât mai bune între parteneri.

Operaţiunile militare altele decât războiul sunt acele operaţii care cuprind: controlul armamentelor, sprijinul acordat autorităţilor civile locale; asistenţa umanitară şi ajutor în caz de dezastru natural; asistenţă pentru probleme de securitate; asistenţă acordată unei naţiuni; sprijinirea operaţiilor antidrog; combaterea terorismului; operaţii în sprijinul păcii; demonstraţia de forţă; sprijinul acordat insurgenţilor/contrainsurgenţilor; intervenţii limitate ca: operaţii de evacuare noncombatanţi, atacuri, raiduri; operaţii de salvare.

Operaţiile militare altele decât războiul capătă o amploare din ce în ce mai mare ducând la abordarea unor structuri organizatorice cu totul noi pentru toate categoriile de forţe ale armatei.

Caracteristica fundamentală a operaţiilor militare altele decât războiul este primordialitatea obiectivelor politice, care se transmit de la nivel strategic până la nivel tactic.

Principalele operaţii militare altele decât războiul se desfăşoară într-o compunere şi organizare multinaţională, de unde şi caracterul multinaţional al operaţiilor.

Multinaţionalitatea operaţiilor militare altele decât războiul (ca şi caracterul strategic) are în subsidiar dorinţa statelor de a contribui la realizarea unui nou climat de securitate şi de încredere între state, precum şi a unei noi arhitecturi de securitate colectivă, pe plan regional şi mondial.

Costurile imense ce le presupune intervenţia în zona de conflict (urgenţe civile, combaterea terorismului, a traficului de droguri şi a fundamentalismului religios) se pot suporta mai uşor printr-o participare multinaţională.

Operaţiile militare altele decât războiul sunt adesea de lungă durată şi suferă schimbări pe timpul desfăşurării lor – ele pot pune în pericol obiectivele pe termen lung. Exemplu: operaţiile de menţinerea păcii presupun ca forţele să-şi menţină neutralitatea, deşi unul sau mai mulţi beligeranţi pot încerca să provoace o reacţie din partea forţelor de menţinere a păcii, care ar submina eforturile pe termen lung.

La tulburările civile interne, operaţiile militare pot rezolva cauza imediată, dar subminează legitimitatea autorităţilor locale şi cauzează fragmentări sociale ulterioare. O acţiune rapidă, eficientă din partea unei armate, rezolvă o problemă imediată, fără să producă consecinţe de

NESECRET80 din 243

NESECRET

moment, pe termen lung, poate însă provoca şi instabilitate – impactul unei astfel de operaţii armate poate produce consecinţe deosebite la nivel operativ sau chiar strategic.

S.U.A. au dezvoltat o strategie aparte de cea a N.A.T.O. în această privinţă, şi anume strategia MOOTW (Military Operations Other Than War). Victoria se obţine într-o modalitate mai subtilă decât într-un război clasic, mai ales când este vorba de operaţii de sprijin a păcii. Victoria „end-state” (stare finală) şi obiectivele politico-militare sunt în strânsă legătură între ele şi definesc într-un fel succesul sau eşecul unei MOOTW.

Comandanţii integrează activităţile din teatrul de operaţii cu cele prevăzute în planurile specifice ţării în cauză, în scopul de a realiza obiectivele regionale, naţionale şi uneori chiar internaţionale. În operaţiile militare duse pe timp de război se precizează obiectivele dorite, care, odată atinse, presupun victoria (end-state) şi planuri de sprijin.

Obiectivele dorite sunt:- obiectivele strategice – prevenirea continuă a ostilităţilor din

operaţiile de menţinere a păcii;- obiectivele specifice – redeschiderea şcolilor publice după un

dezastru naţional.Mediul MOOTW este complex, el presupune disciplină, pregătire,

adaptabilitate la diferite situaţii, inclusiv trecerea rapidă MOOTW la acţiunile proprii războiului.

Nu poate exista o linie de demarcaţie clară între MOOTW şi război, de aceea comandanţii trebuie să câştige sau să menţină iniţiativa şi să stabilească inclusiv planul pentru ducerea unei acţiuni de luptă ca un domeniu sau o consecinţă a întregului plan de campanie. În perioadele turbulente, imediat următoare acţiunilor de luptă, unui mare număr de unităţi li se poate ordona să treacă la MOOTW.

Capacitatea forţelor armate de a acţiona organizat în medii de criză şi în condiţii extreme, poate asigura succesul conducerii de facto a operaţiilor, în mod normal controlate de alte agenţii. Până la restabilirea infrastructurilor civile, forţele militare ar fi cele mai indicate să coordoneze activităţile postconflictuale.

Forţele rămân implicate în astfel de operaţii până când ameninţarea militară încetează, guvernul civil este restabilit şi agenţiile civile îşi asumă responsabilitatea conducerii activităţilor.

Planificarea şi conducerea activităţilor post conflictuale solicită o diversitate de posibilităţi, perspective, specializări, cooperări şi asistenţe

NESECRET81 din 243

NESECRET

din partea agenţiilor guvernamentale, a categoriilor de forţe armate ale aliaţilor sau a partenerilor de coaliţie.

Intrarea în noul mileniu ne arată nu numai că lumea nu mai este ca altădată, ci şi că nimic nu e definitiv, că trăim într-un mediu aflat în continuă schimbare sub impactul modernităţii. Încercând să ne adaptăm la noile condilii actuale, ne schimbăm cu toţii şi se schimbă şi viziunea asupra drepturilor noastre. Statele trec prin procese revoluţionare de tranziţie şi se reformează şi întreaga comunitate internaţională. Răspunzând provocărilor generate de noua situaţie a modernităţii, de noile ameninţări şi riscuri globale, dreptul internaţional umanitar trebuie să se transforme şi el. În pofida caracterului său umanitar, dreptul internaţional al conflictelor armate, ca orice drept obiectiv de altfel, presupune o luptă permanentă şi susţinută pentru realizarea sa efectivă în practica relaţiilor sociale.

D. OPERAŢII ÎN SPRIJINUL PĂCII

Conceptul de operaţie în sprijinul păcii a intrat într-o nouă fază, datorită în principal contextului creat de diplomaţia preventivă. Astfel, se acreditează tot mai mult ideea că o asemenea operaţie nu reprezintă neapărat o intervenţie militară postconflictuală, ci poate fi şi o acţiune de prevenire, de împiedicare a izbucnirii unui conflict.

Nu există o definiţie clară pentru oepraţiunile de sprijin al păcii. Pentru operaţiunile de menţinere a păcii, parte integrantă a acestora, cea mai reuşită dintre definiţii este cea dată de Academia Internaţională a Păcii, în 1978: „operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii sunt acele operaţii desfăşurate prin intervenţia paşnică a unui terţ în scopul prevenirii, limitării, moderării sau încetării ostilităţilor interne sau între state; în concret este vorba de intervenţia organizată şi dirijată a unor subiecte de drept internaţional care folosesc pentru stabilirea şi menţinerea păcii forţe militare poliţieneşti şi civile multinaţionale”.

Doctrina internaţională de specialitate consideră că aceste definiţii sunt anacronice; teza se fundamentează pe faptul că, în documentele O.N.U. şi ale O.S.C.E., operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii reprezintă o intervenţie ce se extinde atât la posibilităţile de prevenire a conflictelor, cât şi la cele de restabilire a păcii, cuprinzând diplomaţia preventivă, realizarea păcii (peace-making), menţinerea păcii (peace-keeping), impunerea păcii (peace-enforcement) şi construcţia păcii (peace-building).

NESECRET82 din 243

NESECRET

DEFINIŢIE: „Operaţiile în sprijinul păcii sunt operaţii multifuncţionale, realizate în mod imparţial, în sprijinul unui mandat O.N.U. sau O.S.C.E., incluzând forţe militare şi agenţii diplomatice şi umanitare desemnate pentru a realiza cerinţe politice pe termen lung sau alte condiţii specificate în mandat”.

Natura complexă a acestor operaţiuni, dificultatea demarcării limitelor dintre operaţiunile clasice (de menţinere a păcii, în sens restrâns) şi cele actuale, generate de cerinţele şi realităţile lumii contemporane (de sprijin al păcii, în sens larg, de la prevenirea conflictelor până la reconstrucţia sau consolidarea păcii), a determinat lansarea unor noi concepte, care acoperă întreaga gamă definită.

Operaţiile în sprijinul păcii au apărut ca o consecinţă a războiului rece, care nu a permis folosirea normală a sistemului de securitate colectivă.

Datorită intereselor politico-economice şi militare, promovate şi susţinute în trecut de cele două super-puteri (U.R.S.S. şi S.U.A.) de-a lungul anilor, cristalizarea principiilor care stau la baza operaţiilor pentru pace, dar mai ales unitatea de vederi, s-a realizat în timp îndelungat. Astfel, în condiţiile războiului rece, diferendele, de multe ori ireconciliabile, între membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate, au determinat (prin exercitarea excesivă a dreptului de veto) blocarea unor acţiuni ce s-ar fi putut rezolva pe baza prevederilor capitolului VII al Cartei O.N.U. Această situaţie a condus la căutarea şi găsirea unor forme noi de acţiune pentru stoparea ostilităţilor, controlul şi limitarea conflictelor.

O primă formă a fost adoptarea Rezoluţiei 377 din 1950, a Adunării generale a O.N.U. („Uniting for Peace” – unire pentru Pace), prin care se acordă Adunării Generale a O.N.U. o a doua responsabilitate pentru menţinerea păcii şi stabilităţii. Sistemul creat de această rezoluţie a furnizat, de fapt, doar o metodă pentru ca disputa să poată fi adusă în faţa Adunării Generale O.N.U.

Cu toate acestea, procedura cuprinsă în Rezoluţia 377 a fost aplicată în cazurile crizelor Canalului de Suez şi Ungariei (1956), Libanului şi Iordaniei (1958), Namibiei (1981), şi în problema palestiniană (1980, 1982), şi au fost iniţiate şi două operaţiuni concrete de menţinere a păcii, respectiv U.N.E.F. I (Gaza şi Sinai – 1957-1967) şi U.N.S.F. (noua Guinee de Vest, 1962 – 1963).

Cea de-a doua formă a vizat operaţiunile pentru pace propriu-zise. La început, ele nu au fost fundamentate teoretic, doctrinar sau încadrate

NESECRET83 din 243

NESECRET

strict în paragrafe precise ale Cartei, ci au constituit răspunsul practic la acele probleme internaţionale care se impuneau a fi soluţionate. Dificultatea delimitării riguroase a operaţiilor de menţinere a păcii în gama mijloacelor prevăzute în Carta O.N.U. a fost sintetizată foarte plastic de fostul Secretat General al O.N.U., Dan Hammarskjold, care spunea că aceste acţiuni pot fi regăsite în „capitolul şase şi jumătate” al Cartei. Sublinia astfel că operaţiunile de menţinere a păcii depăşesc mijloacele diplomatice clasice de reglementare paşnică a conflictelor, precum cele enunţate de capitolul VI, dar nu răspund condiţiilor descrise în capitolul VII.

Din aceste motive, majoritatea Rezoluţiilor Consiliului de Securitate, prin care s-au iniţiat operaţiuni de acest gen, nu fac referiri exprese la capitolele VI sau VII ale cartei O.N.U. Prima referire de acest fel apare în preambulul Rezoluţiei 598 din 1987, prin care s-a aprobat operaţiunea U.N.I.I.M.O.G., care invocă articolele 39 şi 40 ale Cartei. Erau vizate însă, nu mijloacele folosite, ci determinarea existenţei unei violări a păcii. Singura rezoluţie cu un limbaj limpede în această privinţă, acţionând în virtutea capitolului VII al Cartei O.N.U., este rezoluţia 689 din 1991, prin care se instituiau operaţiunile U.N.I.K.O.M. Această trimitere exactă nu are însă o semnificaţie proprie aparte, întrucât crearea U.N.I.K.O.M. era prefigurată deja într-un complex de condiţii puse Irakului de către Consiliul de Securitate prin rezoluţia 687 din 1991, acţiune care făcea parte dintr-un şir complex de decizii din categoria „peace enforcement”, adică operaţiune de impunere a păcii.

După încetarea războiului din Golful Persic, din anul 1991, odată cu victoria coaliţiei internaţionale antiirakiene au urmat acţiuni politico-diplomatice şi militare care vizau căderea regimului Sadam Hussein, determinarea şi distrugerea arsenalului militar chimic, apreciat ca un real pericol pentru securitatea globală şi regională.

Rezoluţia nr. 687 a C.S./O.N.U. – din 03.04.1991 - prevedea înfiinţarea Comisiei speciale de inspecţie a O.N.U. pentru dezarmarea Irakului.

Ulterior a fost editată Rezoluţia 715, din 11 octombrie 1991, document juridic care impunea un control permanent al instalaţiilor militare cu potenţial real de fabricare a armelor chimice. După încheierea ostilităţilor militare din Golful Persic, S.U.A. a dus o politică de încurajare a poporului kurd în planul afirmării autonomiei teritoriale. În anul 1992, populaţia kurdă proclamă statul federal kurd, iniţiativă blocată şi subminată de statele vecine Irakului: Siria, Turcia, Iran.

NESECRET84 din 243

NESECRET

S.U.A., Marea Britanie şi Franţa au stabilit două zone de interdicţie aeriană pentru limitarea controlului guvernamental irakian asupra sudului (populaţie preponderent şiită) şi a nordului (populaţie preponderent kurdă).

Rezoluţia 986, din 14 aprilie 1995, a C.S./O.N.U. a lansat programul „Petrol contra hrană”, care permitea exporturi de petrol irakiene în valoarea de 2 mil.$, în vederea asigurării necesarului de alimente şi medicamente pentru populaţia civilă din Irak. Coaliţia Internaţională va lansa, la 16 decembrie 1998, o operaţiune amplă „Vulpea Deşertului” pentru distrugerea unor obiective militare de informaţii ale Irakului.

Atacurile teroriste asupra unor obiective pe teritoriul S.U.A., 11 septembrie, 2001, au determinat schimbări majore în politica americană faţă de Irak.

Prin Rezoluţia nr.1368, din 12 septembrie 2001, a Consiliului de Securitate, actele teroriste împotriva S.U.A. au fost calificate ca fiind acte de agresiune armată directe, în sensul propriu al cuvântului, ceea ce a dat, în conformitate cu art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite, dreptul la legitimă apărare individuală şi colectivă, a constituit temeiul de legitimitate pentru operaţiunea antiteroristă împotriva regimului taliban din Afganistan, pentru activarea art. 5 din Tratatul Atlantic şi formarea unei ample coaliţii internaţionale care să desfăşoare un lung război global contra terorismului.

La 14 mai 2002, sub egida comisiei de supraveghere, verificare şi inspecţie a O.N.U. se pune în practică un sistem consolidat de control al materialelor care ar putea avea utilizare militară, iar în septembrie Tony Blair face public un raport al serviciilor britanice de informaţie potrivit căruia „Regimul Irakian continuă să-şi dezvolte armele de distrugere în masă şi ar fi în măsură ca în scurt timp să producă arme nucleare”.

În faţa ameninţărilor directe, Irakul a trimis la O.N.U. întreaga documentaţie în legătură cu programul de înarmare chimic, şi biologică, din care rezultă că după 1996 acesta a fost supus controlului comisiilor de inspecţii. Argumentele Bagdadului au fost neconvingătoare astfel că, în ianuarie 2003, în discursul privind starea naţiunii, preşedintele Busch a acuzat Irakul de preocupări pentru producerea bombei nucleare şi de sprijin acordat Al-Qaida.

Dealtfel decizia, de a ataca Irakul fusese luată încă din octombrie 2002 când Congresul american a autorizat recurgerea unilaterală la forţă.

Pentru o aparentă şansă de evitare a războiului, la 18 martie 2003, George W. Bush a transmis un ultimatum lui Saddam Hussein pentru părăsirea Irakului în 48 de ore. Retragerea inspectorilor O.N.U. şi a altor oficiali străini din Irak a fost semnalul clar că urmează invazia. La 20

NESECRET85 din 243

NESECRET

martie 2003, forţele aliate americane şi britanice declanşează acţiunile militare contra Irakului, prin lovituri aeriene şi cu rachete asupra obiectivelor militare irakiene, iar la 1 Mai 2003, preşedintele Bush anunţă că principalele acţiuni de luptă în Irak au luat sfârşit. În continuare coaliţia este angajată în asigurarea securităţii şi reconstrucţiei Irakului.

CLASIFICAREA OPERAŢIILOR ÎN SPRIJINUL PĂCII

Operaţiile în sprijinul păcii sunt definite într-un mod cuprinzător într-unul din documentele nou apărute, şi anume „DOCTRINA PENTRU OPERAŢIILE ÎNTRUNITE MULTINAŢIONALE”. Aceste operaţii presupun acţiuni complexe şi multifuncţionale desfăşurate imparţial în baza unui mandat O.N.U. sau O.S.C.E., ce implică forţe militare, agenţii diplomatice şi organizaţii umanitare, fiind destinate realizării unui acord politic pe termen lung sau altor condiţii specificate în mandat.

Acesta include: operaţii de menţinere a păcii; impunerea păcii; prevenire a conflictului; construcţia păcii; realizarea păcii; operaţii umanitare.Operaţiile de menţinere a păcii sunt în general întreprinse în baza

cap.VI al Cartei ONU, care se referă la soluţionarea paşnică a diferendelor. Potrivit acestui capitol, sunt utilizate negocierile, medierea, arbitrajul între părţile aflate în conflict şi mijloacele juridice ale dreptului internaţional. Operaţiile de menţinere a păcii includ:

a) observarea - ca element de bază în operaţiile de menţinere a păcii, are drept scop fundamental supravegherea, monitorizarea şi raportarea evoluţiei situaţiei din zonă şi respectarea condiţiilor stabilite prin acorduri şi armistiţiu;

b) interpunerea de forţe - ce presupune menţinerea separării forţelor militare opozante, ca urmare a unei încetări temporare a focului sau a unui acord oficial de încetare a focului;

c) asistenţa pentru tranziţie - care constă în acţiunile militare întreprinse ca urmare a încetării focului, înainte de instalarea instituţiilor civile abilitate pentru o misiune de consolidare a păcii pe termen lung. Ele sunt desfăşurate în timp ce este negociat un acord de pace şi apoi ca un element de implementare a acestuia. Scopul lor este de a sprijini tranziţia,

NESECRET86 din 243

NESECRET

de la conflict la starea de pace, cu o structură politică acceptabilă pentru naţiunea respectivă şi comunitatea internaţională.

Operaţiile de impunere a păcii sunt desfăşurate în baza capitolului VII al Cartei ONU, care se referă la ameninţările la adresa păcii, violarea păcii şi la actele de agresiune. În baza acestui capitol, O.N.U. are dreptul să întreprindă acţiunile militare cele mai potrivite pentru a menţine sau restaura pacea şi securitatea internaţională. De asemenea, capitolul VII autorizează utilizarea forţelor armate puse la dispoziţia O.N.U. de către statele refractare la acestea. Ele sunt desfăşurate atunci când nu a fost realizat consensul tuturor părţilor în conflict sau evoluţia evenimentelor este nesigură.

Prevenirea conflictului presupune acţiuni desfăşurate în baza capitolului VI al Cartei ONU. Ele cuprind o gamă largă de activităţi, de la iniţiativele diplomatice, la desfăşurarea preventivă de forţe, în scopul împiedicării escaladării disputelor în conflicte armate sau a răspândirii lor. Prevenirea conflictului poate să includă, de asemenea, misiuni de descoperire şi cercetare a unor fapte, consultare, înştiinţare, inspecţii şi monitorizare. Acţiunile şi misiunile specifice militare includ:

a) desfăşurarea preventivă, care reprezintă dispunerea unor forţe cu suficiente capacităţi de descurajare, pentru a preveni izbucnirea ostilităţilor, acest lucru putând fi realizat sub forma: desfăşurării de exerciţii şi survolări; poziţionarea de forţe navale gata de acţiune; dislocarea de forţe aeriene sau terestre în regiunile adiacente zonei cu probleme sau chiar dislocarea unei forţe în interiorul acestei zone;

b) avertizarea timpurie despre un potenţial conflict, care va fi realizată prin activităţile de monitorizare executate de aliaţi sau parteneri; identificarea oportună a problemelor permite elaborarea la timp a variantelor de acţiune;

c) cererea acţiunilor aeriene, terestre şi maritime care pot fi monitorizate în comun de mijloacele alianţei sau coaliţiei; utilizarea în mod transparent a activităţilor de cercetare poate avea un efect de descurajare;

d) evacuarea necombatanţilor şi impunerea sancţiunilor pot fi utilizate, de asemenea, în cadrul prevenirii conflictului.

Construcţia păcii este realizată cu prioritate prin mijloace diplomatice. Sprijinul militar în construcţia păcii este indirect, de stat major sau de planificare şi în forma implicării directe de forţe şi mijloace militare. El include misiunile de prevenire a conflictului, precum

NESECRET87 din 243

NESECRET

cercetarea, supravegherea, sau chiar misiuni de impunere a păcii sub forma sancţiunilor.

Realizarea păcii cuprinde acţiunile care sprijină măsurile şi structurile politice, economice, sociale şi militare, desfăşurate pentru întărirea şi consolidarea acordurilor politice şi înlăturarea cauzelor unui conflict. Acţiunile includ mecanisme de identificare şi sprijinire a structurilor care au ca obiective consolidarea păcii, promovarea încrederii şi bunăstării, sprijinirea reconstrucţiei economice.

Operaţiile umanitare cuprind:a) asistenţa umanitară, care se desfăşoară în scopul

înlăturării sau reducerii urmărilor dezastrelor naturale sau cauzate de om, al unor situaţii endemice ce produc suferinţe umane, precum foametea, bolile, sărăcia etc. Ele sunt limitate ca durată şi amploare şi pot preceda sau însoţi eforturile umanitare ale organizaţiilor civile specializate, precum şi ale autorităţilor civile din ţara gazdă (primele responsabile cu asigurarea de ajutor);

b) ajutor în caz de dezastre, care implică satisfacerea unor necesităţi vitale de supravieţuire a oamenilor aflaţi în primejdie, în special a hranei, adăpostului, asistenţei medicale, şi în funcţie de mandatul forţei, sprijinul poate consta în protejarea agenţiilor ce acordă ajutor, crearea şi menţinerea rutelor de aprovizionare cu ajutoare, iar în unele situaţii extreme, forţa multinaţională poate primi responsabilitatea directă de distribuire a ajutoarelor în scopul asigurării fluxului acestora; amploarea unui dezastru poate depăşi posibilităţile proprii ale unei naţiuni de a face faţă urmărilor, situaţie în care se impune acordarea de asistenţă internaţională;

c) apărarea drepturilor omului, care reprezintă un element de bază al operaţiilor umanitare. Prevenirea sau împiedicarea amplificării şi răspândirii abuzurilor privind încălcarea drepturilor omului pot necesita iniţierea unei operaţii de impunere a păcii pentru care forţele multinaţionale trebuie pregătite corespunzător.

CONCEPTUL NATO PRIVIND OPERAŢIILE ÎN SPRIJINUL PĂCII

Schimbările de ordin calitativ şi cantitativ cu care se confrunta comunitatea internaţională pe linia controlului şi soluţionării crizelor, au

NESECRET88 din 243

NESECRET

determinat intensificarea preocupărilor privind aspectele conceptuale, organizatorice şi practice ale activităţii din acest domeniu.

În condiţiile în care obiectivele operaţiunilor de sprijin a păcii s-au extins, căpătând un caracter de mare diversitate, a fost necesară elaborarea de noi concepte şi constituirea de organisme şi organe specializate pentru transpunerea în practică a acestora.

În acest sens, specialiştii N.A.T.O. au elaborat conceptul de „Operaţii de sprijin al păcii” în concordanţă cu noile responsabilităţi asumate de alianţă în actualul context internaţional de securitate, precum şi cu principiile O.N.U. şi O.S.CE. în acest domeniu.

Potrivit noului concept, operaţiunile de sprijin al păcii, cuprind acţiuni şi activităţi din domeniul prevenirii conflictelor, restabilirii păcii, menţinerii păcii, acordării sprijinului umanitar, impunerii păcii şi edificării ei.

Prevenirea conflictelor cuprinde activităţile şi demersurile diplomatice, desfăşurate în conformitate cu prevederile capitolului VI al Cartei O.N.U., pentru a se evita desfăşurarea de trupe şi escaladarea disputelor în conflictele armate.

Principalele activităţi desfăşurate în acest sens sunt: misiuni de documentare la faţa locului; consultări; inspecţii; acţiuni de monitorizare.Restabilirea păcii reprezintă acţiunile desfăşurate după declanşarea

unui conflict în scopul convenirii unui aranjament de pace. Se realizează prin:

bune oficii; mediere; conciliere; izolare diplomatică; impunere de sancţiuni.Menţinerea păcii constă în acţiunile şi activităţile desfăşurate după

convenirea unui armistiţiu, în scopul prevenirii reînceperii ostilităţilor între părţile aflate în conflict. Principalele operaţiuni pentru menţinerea păcii sunt:

desfăşurarea de forţe în teren, cu consimţământul părţilor; supervizarea liniilor de demarcaţie; supravegherea respectării încetării focului; controlul asupra zonelor tampon;

NESECRET89 din 243

NESECRET

supravegherea frontierelor.Ajutorul umanitar cuprinde acţiunile destinate diminuării şi

eliminării suferinţelor umane, îndeosebi în condiţiile în care autorităţile din zonă nu dispun de capacitatea sau posibilitatea de a asigura servicii adecvate pentru sprijinirea populaţiei. Se poate realiza în cadrul unui ansamblu de operaţiuni de menţinere a păcii sau ca misiune independentă.

Impunerea păcii reprezintă, potrivit prevederilor capitolului VII al Cartei O.N.U., măsurile cu caracter militar întreprinse în vederea revenirii la starea de pace în zonele de conflict.

Edificarea păcii constă în identificarea şi sprijinirea structurilor capabile să asigure consolidarea aranjamentelor politice în scopul prevenirii reizbucnirii conflictelor.

Activitatea de planificare militară a operaţiunilor de sprijin al păcii este determinată de următoarele elemente:

gama de operaţiuni N.A.T.O. în sprijinul păcii - cuprind acordarea de asistenţă, asigurarea de servicii, amplasarea de observatori, dislocarea de forţe...;

operaţiunile de sprijin al păcii - au drept scop să creeze condiţii pentru soluţionarea politică a conflictelor;

în aceeaşi arie pot fi organizate simultan mai multe elemente ale operaţiunilor de sprijin al păcii sub mandat O.N.U. sau O.S.C.E;

la baza operaţiunilor de sprijin al păcii stau rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. sau al Consiliului O.S.C.E şi Decizia Consiliului Atlanticului de Nord;

extinderea mandatului NATO de la menţinerea păcii la impunerea păcii se face pe baza deciziei Consiliului de Securitate şi a unei noi avizări a consiliului Atlanticului de Nord.

Principiile organizării şi desfăşurării acţiunilor militare Unitatea de comandă, asigurată de reprezentantul Secretarului

General al O.N.U., care este responsabil de aducerea la îndeplinire a scopurilor politico-militare ale operaţiei. În acelaşi timp, şeful militar trebuie să aibă controlul operaţional asupra tuturor forţelor militare şi a componentelor civile care concură la îndeplinirea misiunilor cu caracter militar. Lipsa de unitate în comanda tuturor agenţilor de pe teatru va duce la o abordare confuză şi incoerenţa personală a militarilor.

Imparţialitatea, care trebuie să asigure îndeplinirea misiunilor prin tratarea nepărtinitoare a părţilor implicate în conflict, şi fără a se amesteca în problemele interne ale acestora.

NESECRET90 din 243

NESECRET

Credibilitatea, prin asigurarea unei asemenea cantităţi de forţe care să asigure eficienţa grupării, să creeze încrederea în rezolvarea în bune condiţii a misiunii primite şi, fără a da impresia că reprezintă o ameninţare la adresa părţilor aflate în conflict, să aibă toate mijloacele pentru a nu exista nici o îndoială că nu este în măsură să-şi îndeplinească misiunea.

Folosirea raţională şi limitată a forţei, ceea ce semnifică faptul că puterea şi modul de întrebuinţare a unităţilor militare multinaţionale trebuie să fie bine justificate şi folosite cu grijă. O forţă sub necesar poate duce la neglijarea rolului acestor unităţi, alta, peste necesar, la escaladarea conflictului.

Respectul reciproc, asigurat de consensul părţilor implicate de a accepta întrebuinţarea forţelor sub egida O.N.U.

Transparenţa operaţiilor, aceasta manifestându-se prin informarea cât mai corectă, justă şi rapidă a autorităţilor civile şi militare şi a opiniei publice despre compunerea, misiunile şi acţiunile forţelor angajate în operaţiile de sprijin al păcii.

Coordonarea dintre acţiunile militare şi civile, în scopul îndeplinirii misiunilor şi realizării obiectivelor propuse (acţiuni tip CIMIC).

Libertatea de manevră a forţelor angajate, esenţială pentru realizarea misiunii, şi asigurată, de regulă, cu acordul forţelor angajate în conflict.

Flexibilitatea, semnificând faptul că forţele angrenate trebuie să fie în măsură să treacă rapid de la o situaţie la alta.

Factorii care influenţează folosirea forţelor armate în reglementarea situaţiilor de criză şi în operaţiile de sprijin al păcii sunt:

autoapărarea, care dă dreptul forţelor implicate în operaţiunile de sprijin al păcii să folosească forţa şi care se va utiliza în raport cu amploarea atacului;

legitimitatea, acordată de documentele O.N.U. dar şi de hotărârile guvernelor care sprijină operaţiunile;

perseverenţa, aceste operaţii pot fi de scurtă sau de lungă durată, unele dintre ele pot dura ani de zile pentru a obţine rezultatele scontante; o altă faţetă a perseverenţei este stabilirea acelor variante posibile şi acţiunea eficientă şi continuă pentru îndeplinirea obiectivelor propuse;

stabilirea unor scopuri militare clare, fiecare operaţie având un obiectiv precis; comandantul forţelor multinaţionale trebuie să înţeleagă

NESECRET91 din 243

NESECRET

aceste obiective, să stabilească metodele şi procedeele necesare pentru a le atinge şi să garanteze îndeplinirea lor.

Condiţiile de implicare a N.A.T.O. în operaţiile de sprijin al păcii sunt:

asigurarea controlului politic de către o organizaţie internaţională (O.N.U., O.S.C.E., ...);

solicitarea aprobării sau consimţământul ţării gazda (fac excepţie cazurile de impunere a păcii);

participarea voluntară a partenerilor şi aliaţilor; planificare militară de către Comitetul Militar N.A.T.O.Relaţiile de comandă se stabilesc astfel: în cazul operaţiunilor efectuate sub mandat O.N.U,, şeful

misiunii sau comandantul forţei este selecţionat pe baza consultărilor dintre Consiliul de Securitate O.N.U. şi Consiliul Atlanticului de Nord;

în cazul misiunilor executate sub comanda O.S.C.E., şeful misiunii sau comandantul forţei este selecţionat prin consultări între Comitetul Înalţilor Funcţionari şi Consiliul Atlanticului de Nord;

comandantul forţei de sprijin al păcii este de regulă un general aparţinând unei naţiuni membre a organizaţiei sub al cărui mandat are loc acţiunea;

comandantul forţei de sprijin al păcii este de regulă general, aparţinând unei naţiuni membre a organizaţiei sub al cărei mandat este organizată operaţiunea (O.N.U., O.S.C.E, ...), pe cât posibil dintre cele participante la operaţiune;

în cazul în care Alianţa decide să acţioneze în sprijinul O.N.U. sau O.S.C.E, comandantul forţei este de regulă desemnat dintre generalii ce încadrează structurile militare integrate implicate;

comandantul forţei de sprijin îşi exercită comanda asupra tuturor unităţilor componente;

contingentele naţionale pot include mai multe unităţi care acţionează separat, fără a avea relaţii funcţionale una cu cealaltă;

fiecare naţiune participantă desemnează un ofiţer care, în afara atribuţiunilor de bază, să îndeplinească rolul de reprezentant naţional în relaţiile cu comandamentul forţei; acesta răspunde de ordinea, disciplina şi problemele administrative ale contingentului naţional;

în cazul în care în forţa de sprijin există mai multe elemente, Alianţa desemnează un comandant al contingentului său.

NESECRET92 din 243

NESECRET

COMANDA MILITARĂ A OPERAŢIILOR ÎN SPRIJINUL PĂCII

Conducerea militară a forţei de menţinere a păcii se realizează pe trei paliere distincte:

- la comandamentul central O.N.U.;- la nivelul întregii forţe;- la nivelul comenzii directe a fiecărui contingent naţional.La comandamentul central O.N.U., atribuţii de comandă are

Secretarul General al organizaţiei care este comandantul suprem al tuturor forţelor de menţinere a păcii instituite de Naţiunile Unite. El este ajutat de către consilierii săi pe probleme militare din Departamentul Operaţiunilor de Menţinerea Păcii în cadrul căruia, din anul 1993, s-a constituit o celulă de planificare militară (o sală de operaţiuni).

La nivelul întregii forţe constituite pentru o misiune de pace au atribuţii de conducere militară comandantul forţei, personalul din comandamentul forţei subordonat nemijlocit acestuia, statul major şi statul major civil.

Comandantul Forţei este numit de Secretarul General, cu acordul Consiliului de Securitate al părţilor în dispută şi guvernul ţării gazdă, şi răspunde în faţa Secretarului General de îndeplinirea mandatului încredinţat, subordonându-se direct acestuia.

Secretarul General este acela care are dreptul de a aprecia competenţa şi eficienţa cu care un comandant numit îşi exercită atribuţiile şi de a-l destitui din funcţie atunci când nu mai corespunde exigenţelor acestuia.

Comandanţii de forţe sunt selecţionaţi din ţările care contribuie la constituirea misiunilor.

Comandantului Forţei i se subordonează întreg personalul din comandamentul acesteia şi din contingentele naţionale. el stabileşte structura ierarhică a forţei şi are dreptul de a-şi delega atribuţiile.

Comandamentul Forţei reprezintă organul de conducere al tuturor activităţilor ce se desfăşoară în cadrul operaţiunii şi este compus din personalul subordonat direct comandantului, statul major militar şi statul major civil.

Decizia privind calitatea şi cantitatea personalului se ia cu prilejul încheierii acordurilor de constituire a forţei, neexistând un standard obligatoriu de organizare a acesteia, diferenţele existente între diferitele forţe reflectând anumite necesităţi locale. Înfiinţarea comandamentelor şi

NESECRET93 din 243

NESECRET

respectarea funcţiilor din statul de organizare se realizează de către Consilierul Militar al Secretarului General împreună cu Biroul Subsecretarului General, şef al DPKO.

Personalul din comandament, subordonat direct comandantului, deţine atribuţii de consiliere pe diferite probleme politice şi este controlat prin intermediul adjunctului comandantului.

De obicei, în afara şefului statului major, se subordonează direct comandantului:

- adjunctul acestuia;- consilierul politic superior;- consilierul juridic;- purtătorul de cuvânt însărcinat cu informaţiile politice;- însărcinatul cu informaţii publice cu caracter militar;- ofiţerii de legătură ai forţei cu părţile în dispută.Statul major militar este compartimentul de bază prin care

comandantul realizează conducerea forţelor subordonate, constituind centrul unde se elaborează, în mod unitar, măsurile militare privind pregătirea şi desfăşurarea operaţiunii.

În compunerea lui intră:- Şeful de Stat Major;- Adjunctul Şefului de Stat Major care asigură controlul ofiţerului

însărcinat cu informaţiile publice cu caracter militar şi a ofiţerilor de legătură ai forţei cu părţile în dispută;

- Biroul operaţii;- Serviciul logistic care se ocupă de problemele de personal;- Sectorul probleme economice şi ajutoare umanitare.Statul major civil reprezintă componenta civilă a misiunii, iar

principalele sale atribuţii se referă la:- finanţe;- deplasarea contingentelor naţionale suplimentare şi a

unităţilor logistice în zona de operaţii;- încheierea contractelor de procurare a produselor

necesare forţei şi angajarea populaţiei civile pentru îndeplinirea unor activităţi în folosul forţei;

- asigurarea legăturilor forţei cu sediul O.N.U. şi cu toate părţile interesate;

- rezolvarea reclamaţiilor;- întreţinerea cartierului general al forţei.

NESECRET94 din 243

NESECRET

La nivelul contingentelor naţionale au atribuţii de conducere comandanţii unităţilor şi formaţiunilor respective. Un contingent naţional cuprinde întreaga participare a unei ţări la operaţiunea respectivă.

Deoarece contingentele naţionale sunt subdiviziuni ale forţei, ele se subordonează direct şi nemijlocit Comandantului Forţei, potrivit principiului militar universal conform căruia comandanţii se succed pe nivele ierarhice, răspunzând de disciplina subunităţilor aflate sub autoritatea lor şi asumându-şi adesea anumite responsabilităţi şi competenţe penale referitoare la subordonaţii lor. Comandantul Forţei este investit cu autoritate deplină de comandă, din punct de vedere operativ, asupra contingentelor naţionale, cu excepţia deciziilor administrative şi disciplinare.

Conducerea operativă de către comandantul forţei a unui contingent naţional reprezintă doar o parte a actului de comandă, fiind temporară şi numai pentru misiunea respectivă.

Potrivit principiului unităţii de comandă care se aplică în cazul forţelor multinaţionale, un contingent naţional, fiind o parte componentă a forţei, nu poate primi instrucţiuni şi ordine decât pe cale ierarhică, de la Comandantul Forţei, şi nici propriul guvern nu poate încălca acest principiu. În ceea ce priveşte autoritatea administrativă şi jurisdicţia penală, comandantul unui contingent naţional se subordonează total autorităţilor naţionale. Comandanţii contingentelor naţionale sunt responsabili de ordinea şi disciplina din unităţile lor şi au atribuţii precise pe această linie prevăzute în acordul de participare încheiat de Statul lor cu O.N.U. Ei sunt numiţi de guvernele lor cu acordul O.N.U. şi pot îndeplini funcţii de comandă în cadrul unor unităţi sau în statul major al forţei. De asemenea, retragerea lor din funcţie sau destituirea pe motive de incompetenţă se face din iniţiativa autorităţilor naţionale. Totuşi, în anumite cazuri, şi O.N.U. poate cere retragerea unui comandant de contingent naţional.

Comandantul Forţei nu este investit cu competenţe disciplinare, chiar dacă întreg personalul misiunii îi este subordonat; acest mod de reglementare a ordinii disciplinare în interiorul forţei îşi are sursa în suveranitatea statală asupra contingentului naţional care include dreptul autorităţilor naţionale de a reglementa relaţiile lor cu proprii cetăţeni.

Singura posibilitate pe care Comandantul Forţei o are pentru a interveni în sancţionarea unui militar din compunerea forţei este de a coopera cu superiorii naţionali ai acestuia.

NESECRET95 din 243

NESECRET

Cu aprobarea O.N.U., în anumite cazuri extreme, se poate cere guvernului de care aparţine contingentul, rechemarea militarilor respectivi sau chiar a întregului contingent; când se constată încălcarea regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate.

Comandantul contingentului naţional asigură, prin competenţele sale, şi respectarea regulilor internaţionale de disciplină în interiorul forţei prevăzute în documentele de funcţionare a acestuia. În caz de contradicţie între regulile disciplinare interne şi cele internaţionale trebuie să se aplice cele internaţionale.

Un comandant de unitate trebuie să se asigure că ordinele pe care le primeşte sunt investite cu autoritatea Comandantului Forţei şi, prin aceasta, cu aprobarea Secretarului General al O.N.U. Singura derogare de la acest principiu se poate înregistra într-o forţă de pace care nu aparţine de O.N.U., atunci când contingentele naţionale sunt puse sub comanda directă a propriilor guverne sau a ambasadorilor lor în statul gazdă; în astfel de cazuri, Ministerul Apărării Naţionale va emite o directivă operativă către comandantul contingentului respectiv.

În operaţiunile desfăşurate de O.S.C.E., conducerea unitară a forţei se realizează prin intermediul Şefului misiunii care este desemnat după consultări corespunzătoare cu Preşedintele în exerciţiu. Şeful misiunii va exercita comanda operaţională în zona misiunii consultând şi urmând directivele grupului ad-hoc; el va fi responsabil în faţa Preşedintelui în exerciţiu care este considerat comandantul suprem al tuturor forţelor O.S.C.E.

În concepţia N.A.T.O., unitatea de comandă a forţelor militare este considerată ca esenţială. Structura de comandă a operaţiunii trebuie să ia în considerare specificitatea fiecărei misiuni şi modalităţile de care se dispune pentru a fi dusă la îndeplinire de către O.N.U. sau O.S.C.E. ori de către statele participante respectându-se cerinţa eficientă, o operaţiune de menţinere a păcii la care ea participă trebuie să asigure o concordanţă deplină între toate aspectele misiunii- politic, civil, administrativ, juridic, umanitar şi militar.

RECRUTAREA PERSONALULUI

În domeniul recrutării personalului care va participa la acţiunile militare de păstrare a păcii regula generală este aceea a consimţământului guvernelor interesate care decurge din principiul fundamental al suveranităţii şi independenţei statelor în relaţiile lor internaţionale şi presupune ca selecţia viitoarelor căşti albastre să se facă pe baza unor

NESECRET96 din 243

NESECRET

norme internaţionale acceptate de către statele şi de persoanele care vor participa la misiunile de pace.

Recrutarea se realizează pe baza voluntariatului participării şi a unor condiţii de recrutare înscrise în acordurile internaţionale încheiate cu prilejul iniţierii operaţiunii. Reprezentanţii ţărilor participante la încheierea acestor acorduri cu O.N.U. trebuie să fie pregătiţi pentru a nu accepta orice condiţii care ar putea angaja ţara respectivă într-un mod dezavantajos. O dată acceptate, condiţiile nu mai pot fi modificate decât cu mare dificultate.

Până în prezent nu există un sistem general pe deplin conturat care să stabilească precis modalităţile concrete de recrutare, limitele de vârstă pe categorii de personal, apartenenţa la diferite arme şi specialităţi, calităţile fizice şi intelectuale, nivelul de cultură, etc. S-au format însă criterii speciale, pe categorii de personal sau pe domenii de selecţionare.

S-au concretizat, de asemenea şi anumite criterii fixe pentru testele de recrutare medicale, fizice şi psihice, potrivit standardelor O.N.U. Examinarea va avea în vedere faptul că persoana respectivă va fi supusă la condiţii de muncă mai grele decât serviciul normal din timp de pace.

Standardele medicale O.N.U. pentru operaţiunile de menţinere a păcii nu împiedică însă contingentele naţionale de a-şi stabili propriile standarde medicale la un nivel de calificare mai înalt.

În recrutarea personalului poate fi avută în vedere şi necesitatea stăpânirii nu numai a limbii engleze, ci şi a expresiilor uzuale în limba ţării gazdă, criteriul impus de nevoia îndeplinirii unor misiuni de conciliere şi anchetă, uneori chiar la nivelul subunităţilor mai mici.

În condiţiile în care parteneriatul pentru pace presupune suportarea în întregime a cheltuielilor de către ţările participante, pot fi stabilite şi anumite criterii sociale, cum ar fi: starea civilă, starea socială, starea sănătăţii membrilor de familie apropiaţi, etc. deoarece astfel de criterii ar putea influenţa includerea în forţa de pace.

INSTRUIREA PERSONALULUI

Şi instruirea personalului reprezintă o condiţie importantă în realizarea eficienţei forţelor de menţinere a păcii. Modalitatea de instruire depinde de timpul avut la dispoziţie de la primirea misiunii până la „gata de luptă”.

O dată dislocat în zonă, un contingent naţional îşi poate roti unităţile la îndeplinirea misiunilor astfel încât să se dispună de timpul necesar

NESECRET97 din 243

NESECRET

pentru învăţarea temeinică a procedeelor specifice de desfăşurare a operaţiunii.

Se recomandă ca pentru personalul din toate armele programul de instruire să cuprindă următoarele probleme:

- observarea şi raportarea datelor observării;- transmisiuni;- protecţia personalului, demnitarilor, convoaielor, instalaţiilor şi

poziţiilor împotriva acţiunilor teroriste;- drept internaţional aplicabil în conflictele armate;- îndatoririle serviciului de pază;- topografie, citirea hărţilor;- cunoaşterea armamentului şi muniţiei;- mijloace şi metode de cercetare radioelectronică;- procedee de culegere de informaţii;- psihologie socială şi relaţii cu publicul pentru a se câştiga

simpatia şi încrederea populaţiei din zonă;- pregătirea fizică;- securitatea personalului, informaţiilor şi clădirilor.Instruirea diferitelor specialităţi militare va cuprinde tematica

specifică fiecărei arme.Imediat după instalarea în zona de operaţiuni, militarii vor fi

instruiţi rapid asupra următoarelor probleme concrete ale misiunii primite:- mandatul primit şi acordul privind statutul forţelor (S.O.F.A.)

ca şi eventualele modificări ulterioare ale acestora ce influenţează drepturile, privilegiile şi îndatoririle căştilor albastre ori modul de funcţionare a forţei;

- observarea şi raportarea; actualizarea cunoaşterii armamentului, echipamentelor, autovehiculelor şi avioanelor, în special a celor nou achiziţionate sau modificate de către părţile în dispută;

- procedee de mediere şi acordarea de bune oficii; procedee de patrulare;

- planurile de securitate şi alarmare a forţei;- cunoaşterea planurilor de acţiune în situaţii speciale de atacuri

teroriste, accidente aviatice, dezastre naturale;- modul de acţiune în caz de rătăcire sau dispariţie;- exerciţii privind participarea contingentului la constituirea

rezervei forţei şi antrenarea pentru integrarea în această rezervă.Instruirea forţelor de menţinere a păcii trebuie să aibă ca obiective

formarea şi dezvoltarea la întreg personalul a unor atitudini, aptitudini, NESECRET98 din 243

NESECRET

cunoştinţe, deprinderi şi calităţi, cum ar fi: imparţialitate, tact, răbdare, profesionalism, disciplină, adaptabilitate, vigilenţă, bun simţ.

Departamentul de menţinere a păcii al O.N.U. recomandă ţărilor care acceptă să participe la operaţiuni de pace să aibă în atenţie următoarele aspecte principale privind recrutarea şi instruirea:

- selecţionarea celor mai bune efective, cu starea sănătăţii perfectă, disciplinate, cu un înalt nivel de cultură şi civilizaţie;

- cunoaşterea în condiţii foarte bune a situaţiei politico-militare din ţară şi zona de desfăşurare;

- explicarea cu rigurozitate a mandatului şi misiunilor ce le vor avea de îndeplinit;

- întreg personalul trebuie să se străduiască să demonstreze o imparţialitate ireproşabilă faţă de părţile în conflict, abţinându-se de la orice acţiuni care ar dezavantaja pe unul dintre beligeranţi;

- ofiţerii şi subofiţerii, gradaţii şi soldaţii trebuie să fie oameni inteligenţi, cu spirit de orientare şi tact, flexibili, să se adapteze la situaţii neprevăzute, capabili să convingă şi să negocieze în condiţii dificile cu populaţia şi autorităţile statutul–gazdă, cu părţile în conflict;

- prin întreaga lor ţinută şi mod de acţiune, căştile albastre trebuie să prezinte imaginea unor „mesageri ai păcii”, să fie cinstiţi, abţinându-se de la orice act ce ar dăuna O.N.U. sau propriului stat;

- instruirea trebuie să-i înveţe pe participanţii la misiunile de pace că disciplina este la fel de necesară ca în război, iar încălcarea ei va duce la îndepărtarea din unitate şi la sancţiuni severe.

Esenţial în domeniul instruirii militarilor pentru participarea la misiunile de pace este înţelegerea profundă a faptului că se trece de la o modalitate de pregătire în care importantă era ura faţă de adversarul ce trebuia învins la o alta, total diferită, în care trebuie să te antrenezi pentru a înfrunta o situaţie fără adversar, mediind conflictul dintre alte două părţi aflate în dispută.

Această delicată situaţie de „terţ supraveghetor” nu trebuie însă să afecteze la militari spiritul combativ: ei trebuie să rămână militari, să poată face faţă oricând situaţiilor neprevăzute. Să folosească mijloacele militare din dotare. Deosebit de important în instruirea căştilor albastre este asigurarea, încă din timpul pregătirii naţionale, a problemelor de interoperabilitate şi compatibilitate cu celelalte naţiuni participante la misiune.

NESECRET99 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 4REGIMUL JURIDIC AL TERITORIULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL. TEATRE DE ACŢIUNI MILITARE

ŞI ZONE DE OPERAŢII. ACORDURI PRIVIND STATUTUL FORŢELOR. (S.O.F.A.).

TRANSFERUL DE AUTORITATE (T.O.A.)

Reglementarea statutului forţelor participante într-o operaţiune în sprijinul păcii necesită încheierea unui acord între organizaţia de securitate, al cărei mandat abilitează formarea forţei multinaţionale şi desfăşurarea operaţiunilor, pe de o parte, şi statul pe al cărui teritoriu urmează să se facă dislocarea forţei, pe de altă parte. În cazul PSO desfăşurate sub mandat ONU, pe baza deciziei Consiliului de Securitate, Secretarul General încheie cu autoritatea supremă a statului-gazdă un acord privind statutul forţelor.

Există şi situaţii când încheierea acestui acord nu este posibilă sau se desfăşoară cu greutate, ceea ce crează probleme în îndeplinirea misiunilor (când la conducerea statului primitor nu se află o putere legitimă).

În scopul elaborării cu operativitate a acordurilor privind statutul forţelor participante la PSO, în cadrul ONU s-a elaborat un Acord model (SOFA-ONU), ce urmează a fi dezvoltat şi încheiat de organizaţie cu statele gazdă, funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte. Acest document model conţine, în linii mari, toate domeniile şi principiile pe care le-am analizat în cadrul SOFA-NATO.

Ca şi SOFA-NATO, SOFA-ONU reglementează poziţia juridică al participanţilor în cadrul operaţiunii, drepturile şi obligaţiile care le revin. Acest statut trebuie să nu contravină prevederilor legilor naţionale ale fiecărui stat care participă cu forţe la operaţiune.

Privilegiile şi imunităţile acordate participanţilor la PSO urmăresc atingerea a două obiective principale:

1. Independenţa operaţiunii faţă de autorităţile statului gazdă;2. Libertatea de mişcare a personalului în zona de dislocare.Operaţiunea, proprietatea, fondurile şi mijloacele acesteia, precum

şi întregul personal se vor bucura astfel de privilegiile şi imunităţile prevăzute în SOFA-ONU şi în Convenţia privind privilegiile şi imunităţile ONU (1946). Convenţia prevede următoarele privilegii şi imunităţi pentru funcţionarii ONU, cu care sunt asimilaţi membrii PSO:

NESECRET100 din 243

NESECRET

a. Imunitate de jurisdicţie privind actele îndeplinite în calitate oficială;

b. Scutiri de impozite asupra salariilor primite din partea ONU;c. Imunitate privind obligaţiile decurgând din serviciul

naţional;d. Scutire de restricţiile de imigrare şi de înregistrare a

străinilor (inclusiv a membrilor de familie);e. Privilegii privind facilităţile de schimb, ca cele acordate

agenţilor diplomatici de rang comparabil;f. Facilităţi de repatriere în perioadele de criză, ca cele

acordate agenţilor diplomatici (inclusiv membrii de familie);g. Scutire de taxe vamale pentru efecte importate la instalare.Privilegiile şi imunităţile sunt acordate în interesul ONU şi nu

pentru beneficiul personal al membrilor forţei. În cazul în care imunitatea unui participant împiedică cursul justiţiei, ea poate fi ridicată de către Secretarul General. În acest sens, ONU trebuie să coopereze permanent cu autorităţile statelor pentru a facilita administrarea justiţiei, impune dreptul şi securitatea şi preveni producerea abuzurilor în legătură cu privilegiile şi imunităţile acordate membrilor forţei.

Referitor la jurisdicţia penală, se remarcă două reguli:1. Personalul misiunii este sub autoritatea legilor naţionale ale

contingentului din care face parte şi i se aplică măsurile disciplinare şi penale naţionale;

2. Personalul misiunii beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală chiar şi pentru infracţiuni săvârşite în afara îndatoririlor de serviciu, spre deosebire de membrii forţelor al căror statut este reglementat de alte tipuri de SOFA.

În ce priveşte jurisdicţia civilă, membrii misiunii se bucură de imunitate funcţională de jurisdicţie civilă, astfel că pentru faptele ilicite civile săvârşite de aceştia, în cadrul serviciului, va răspunde ONU. Pentru pagube cauzate în afara serviciului, persoana nu mai beneficiază de imunitate de jurisdicţie civilă, răspunderea revenind acesteia personal sau statului de care aparţine.

Pe lângă problemele de mai sus, SOFA-ONU conţine, ca şi în cazul SOFA-NATO, şi prevederi din toate celelalte domenii relevante pentru staţionarea şi acţiunea trupelor pe teritoriul statului gazdă (circulaţia persoanelor, suportul logistic, rezolvarea pretenţiilor, cooperarea cu autorităţile locale etc.), precum şi pentru aplicabilitatea convenţiilor internaţionale de drept umanitar.

NESECRET101 din 243

NESECRET

** *

Aria geografică şi persoanele cărora li se aplică prevederile SOFA-NATO sunt bine determinate şi nu ridică nici un fel de probleme juridice. În ce priveşte aplicarea funcţională, unitară, a prevederilor acestui document pot apărea unele disensiuni.

SOFA-NATO a fost concepută în sprijinul cooperării militare, astfel că pare logic ca el să se aplice ori de câte ori statele NATO desfăşoară astfel de activităţi. Activităţile de cooperare militară de mare amploare permit militarilor să se familiarizeze cu condiţiile geografice în care vor putea fi solicitaţi să opereze , în situaţiile prevăzute de art. 5, şi promovează cooperarea generală şi capacitatea de apărare în conformitate cu prevederile art. 3 din Tratatul de la Washington.

Mai mult, statele NATO prezumă aplicarea SOFA-NATO, atunci când trimit sau primesc trupe, indiferent de natura misiunii sau a staţionării în teritorii străine, cu excepţia situaţiilor în care statutul forţelor este definit de alte aranjamente acceptate de statul primitor (acreditări diplomatice, înţelegeri bilaterale de completare a SOFA-NATO etc.). Deoarece o forţă (membru al forţei) poate fi trimisă într-un teritoriu străin numai cu consimţământul statului primitor, în cazul în care acesta are unele obiecţii faţă de regula de mai sus, el poate impune aplicarea SOFA-NATO cu rezerve (clauze).

În mod similar, ar trebui să se aplice şi SOFA-PfP, ori de câte ori statele PfP trimit sau primesc forţe (membri ai forţelor), întrucât acest acord extinde doar aplicarea geografică a SOFA-NATO, fără a adăuga alte criterii funcţionale. Argumentul principal care stă la baza extinderii acestei reguli este acela că activităţile desfăşurate în spiritul NATO şi al Parteneriatului pentru Pace urmăresc să dezvolte şi să întărească relaţiile între statele NATO şi statele PfP. Aplicarea SOFA-PfP doar în cazul activităţilor PfP va conduce la reducerea cooperării sau la proceduri complicate de negociere a diverse înţelegeri sau SOFA paralele, care oricum vor conţine prevederi similare SOFA-NATO, până la urmă.

INSTRUMENTE DE REGLEMENTARE A STATUTULUI FORŢELOR ÎN CADRUL NATO

NESECRET102 din 243

NESECRET

1. Anexa juridică la planurile de operaţii ale NATO. Acest document, conţinând în mare parte proceduri de DI, este

întocmit de către consilierii juridici din cadrul structurilor NATO. Scopul său este să îndrume elementele de planificare şi cele de execuţie, din cadrul unei forţe, în privinţa aspectelor legale pe care aceştia trebuie să le ia în considerare în planificarea şi executarea unei operaţii în sprijinul păcii. În principiu, Anexa juridică trebuie să cuprindă:a. Referiri la instrumentele juridice internaţionale relevante pentru operaţiune;b. Baza legală pentru implementarea operaţiunii (de exemplu: rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU sau ale Consiliului Nord Atlantic);c. Descrierea atribuţiilor consilierilor juridici şi a echipelor acestora din teatrul de operaţii (inclusiv obligaţia de a revizui OPLAN);d. Proceduri de soluţionare a pretenţiilor faţă de forţă şi membrii acestora;e. Orice prevederi juridice relevante pentru operaţiune;f. Proceduri de obţinere a asistenţei juridice;g. Proceduri de soluţionare a abaterilor disciplinare;h. Proceduri de soluţionare a violărilor legilor ţării gazdă şi a dreptului conflictelor armate;i. Proceduri privind armamentul, documentele, echipamentul şi alte materiale capturate;j. Descrierea statutului legal al forţei de sprijin al păcii;k. Proceduri privind deţinuţii, solicitanţii de azil şi refugiaţii;l. Proceduri de contractare a achiziţiilor de bunuri şi servicii;m. Proceduri privind organizaţiile internaţionale cu autoritate juridică de operare în zona de operaţii (de exemplu: Comisia Internaţională de Cruce Roşie);n. Orice document de natură juridică cu relevanţă pentru operaţiune.

Anexa juridică trebuie să fie dezvoltată odată cu celelalte secţiuni ale planului de operaţii. Ea trebuie să sprijine şi să fie conformă cu concepţia de operaţii a planului şi regulile de angajare. O anexă juridică bine întocmită va permite evitarea problemelor legale care, în unele situaţii, pot reduce sau chiar anula eficienţa unei operaţiuni de sprijin al păcii.

2. Asistenţa juridică pentru planificatorii PSO din cadrul NATO.Pe lîngă întocmirea Anexei juridice la OPLAN, consilierii juridici

trebuie să sprijine planificatorii unei operaţii de sprijin al păcii prin:NESECRET103 din 243

NESECRET

a. Consultanţă juridică în procesul de negociere al SOFAb. Pregătirea membrilor forţei asupra legilor şi obiceiurilor statului primitor, regulilor de angajare, dreptului conflictelor armate şi semnificaţiei prevederilor SOFA;c. Depistarea personalului necorespunzător din punct de vedere juridic pentru forţa de sprijin al păcii; d. Pregătirea juridică a personalului destinat să participe la o operaţie de sprijin al păcii de durată lungă, în cadrul unei forţe multinaţionale.e. Asistarea elementelor înaintate şi de cercetare din teatrul de operaţii şi a comandanţilor formaţiunilor din cadrul forţei.

3. Promovarea cunoaşterii şi difuzarea DI şi DIU în cadrul forţelor NATO şi a celorlalte componente participante la operaţiuni. Participând la operaţiuni în afara graniţelor ţării de menţinere a păcii, de impunere a păcii, umanitare, de poliţie etc., autorităţile române au datoria să se supună, pe lângă normele şi principiile DI, dispoziţiilor Rezoluţiei nr. 287 din 15.11.1999 a Adunării Atlanticului de Nord privind respectarea şi garantarea respectării DIU, care “cheamă guvernele şi parlamentele membrilor Alianţei Nord-Atlantice: ... să dezvolte şi să implementeze programe cuprinzătoare de educare în spiritul DIU a întregului personal militar şi de poliţie implicat în operaţiuni de război, de menţinere a păcii şi de apărare a păcii”.

4. Acordurile de standardizare NATO în domeniul juridic. Se impune elaborarea acestor instrumente juridice deoarece nu toate

statele membre sunt părţi la aceleaşi instrumente internaţionale, aplicabilitatea DI fiind oarecum complicată astfel. În acest sens, pot fi exemplificate:

- STANAG 2033: Interogatoriul prizonierilor de război;- STANAG 2044: Procedurile de deţinere a prizonierilor de

război;- STANAG 2074: Identificarea bunurilor serviciilor sanitare

militare;- STANAG 2084: Evaluarea şi exploatarea materialelor şi

documentelor capturate de la adversar;

- STANAG 2087: Utilizarea transportului aerian de către serviciul sanitar în zonele înaintate;

- STANAG 2026: Ordinele de deplasare.NESECRET104 din 243

NESECRET

5. Documente ad-hoc de reglementare a statutului forţelor NATO.În cazul PSO, negocierea SOFA între organizaţia care execută

operaţiunea şi ţara gazdă trebuie să înceapă cât mai curând în procesul de planificare deoarece elaborarea acordului este adesea un proces de durată.

Este posibil ca dislocarea forţei de sprijin al păcii în ţara gazdă să fie necesară înainte de finalizarea SOFA. În această situaţie, comandanţii structurilor NATO vor acţiona pe baza unui ghid întocmit ad-hoc, conţinând domeniile şi principiile de bază ale SOFA şi ale DI:

a. Jurisdicţia penală şi civilă;b. Soluţionarea pretenţiilor în legătură cu pagubele;c. Importul de armament, provizii şi echipament;d. Libertatea de mişcare;e. Scutirea de taxe fiscale şi vamale;f. Servicii de comunicaţii şi poştale;g. Utilizarea drumurilor, căilor navigabile, porturilor, aeroporturilor

şi utilităţilor publice;h. Achiziţii locale de bunuri, servicii şi angajarea forţei de muncă

locale;i. Obţinerea monedei locale;j. Înmatricularea vehiculelor şi permisele de conducere.

Instrumente juridice de drept internaţional umanitar, cu relevanţă pentru statutul forţelor.

1. Cercetarea şi urmărirea în justiţie a infracţiunilor grave la convenţiile umanitare. În cazul acţiunilor NATO, această responsabilitate revine statelor contributoare cu trupe, dar sunt raportate şi Comandamentului Aliat.

2. Dezvoltarea unui cadru legislativ naţional privind crimele de război şi cooperarea judiciară în acest domeniu, prin aderarea la Statutul Curţii Penale Internaţionale.

În vederea judecării crimelor cele mai grave, care privesc comunitatea internaţională în ansamblul ei, a fost înfiinţată Curtea Penală Internaţională de la Haga. În baza Statutului ei, adoptat la Roma, în data de 17.07.1998, Curtea este complementară jurisdicţiilor penale naţionale şi are competenţă în privinţa următoarelor crime:

a. crima de genocid;NESECRET105 din 243

NESECRET

b. crimele împotriva umanităţii;c. crimele de război;d. crima de agresiune.

Principala limitare a Curţii constă în faptul că competenţa sa jurisdicţională poate fi exercitată numai în legătură cu state care au ratificat Statutul, atunci când una din infracţiunile de mai sus a fost comisă:

a. pe teritoriul sau la bordul unei (aero)nave aparţinând unui stat parte;

b. de către o persoană resortisantă a unui stat parte (SCPI art. 12).Mai mult, Curtea poate solicita consimţământul şi statelor terţe

pentru a-şi exercita competenţa în cazul unor asemenea crime.Chiar şi în cele două situaţii de mai sus, un stat parte nu poate fi

constrâns să acţioneze împotriva unui stat terţ, de o manieră incompatibilă cu prevederile DI în materie de imunitate a statelor sau imunitate diplomatică a persoanelor sau bunurilor, dacă statul terţ nu consimte să cooperereze în vederea ridicării imunităţii (SCPI art. 98, alin. 1). În sensul prevederilor de mai sus, Curtea nu poate solicita unui stat parte să predea o persoană acuzată aparţinând unui stat terţ, dacă pe baza acordurilor încheiate între cele două state este necesar consimţământul statului de trimitere în vederea unei astfel de predări (SCPI art. 98, alin. 2).

Caracterul complementar al SCPI face ca acesta să fie compatibil cu orice acord privind statutul forţelor, în situaţia în care un stat parte la SOFA, fără a fi semnatar al SCPI, are jurisdicţie exclusivă asupra unei infracţiuni internaţionale deosebit de grave.

3. Planificarea operaţiilor NATO cu aplicarea prevederilor DIUOperaţiile desfăşurate de NATO în ultimii ani au demonstrat că nu

au fost luate toate măsurile de precauţie necesare pentru evitarea producerii de pierderi şi pagube civile incidentale, care să nu fie excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat. Trebuie găsită o alternativă la utilizarea excesivă a forţei aeriene, ca modalitate de ducere a unui război, care, deşi reduce considerabil pierderile în rândul forţei, este în mare măsură nediscriminatorie, producând însemnate pierderi şi pagube civile “colaterale”.

Prin luarea în considerare a prescripţiilor de DIU, pot fi stabilite şi reguli mai drastice în privinţa atacurilor asupra ţintelor civile (adesea obiective cu dublă utilizare, civilă şi militară) şi limitarea armelor susceptibile de a cauza pagube colaterale.

NESECRET106 din 243

NESECRET

4. Comisia internaţională de stabilire a faptelor prevăzute de art. 90 din Protocolul adiţional I, organizată din 1992, este un veritabil instrument de aplicare a DIU.

În ultimii ani, învăţămintele şi concluziile conformităţii acţiunilor NATO cu DIU au fost luate în considerare tot mai mult de către anumite organe ale Alianţei. Astfel, în Rezoluţia nr. 287 adoptată de Adunarea Parlamentară a NATO la 15 noiembrie 1999 sunt precizate următoarele idei referitoare la respectarea şi garantarea respectării prevederilor de DIU: aprecierea deciziei NATO de a interveni pentru stoparea masivelor violări ale drepturilor omului în Kosovo; sublinierea faptului că utilizarea forţei este limitată de DIU; atragerea atenţiei autorităţilor politice şi militare că atât Convenţia de la Geneva din 1949 cât şi Protocoalele adiţionale din 1977 reprezintă esenţa contemporană a DIU; accentuarea faptului că scopul DIU este protecţia victimelor războiului incluzând şi reglementarea conducerii ostilităţilor; reiterarea obligaţiei statelor de a respecta şi a garanta respectarea DIU în toate împrejurările; atragerea atenţiei asupra faptului că civilii şi obiectivele civile sunt adesea ţinte ale violării DIU.

În plus, Rezoluţia Adunării Parlamentare a NATO conţine un îndemn pentru ca membrii guvernelor şi parlamentelor statelor NATO:

- să continue dezvoltarea analizei strategiilor militare şi să se asigure că toate armele folosite în război sunt conforme cu DIU;

- să dezvolte şi să implementeze programe de instruire în domeniul DI şi DIU pentru educarea personalului militar şi poliţienesc în desfăşurarea acţiunilor militare şi de sprijin al păcii;

- să grăbească procesul de reprimare a violărilor DI şi DIU prin legislaţia naţională şi să sprijine tribunalele internaţionale penale, ratificând fără întârziere Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma;

- să ratifice, în cazul în care nu s-a făcut deja, Protocoalele adiţionale I şi II la Convenţiile de la Geneva;

- să eficientizeze activitatea de expertiză juridică şi de asistenţă a CICR în vederea îmbunătăţirii implementării şi respectării DIU şi de către alte state.

În viitor vor putea fi identificate şi alte posibilităţi de intensificare a participării NATO la activitatea de asigurare a aplicării eficiente a DIU atât în timp de pace cât şi în situaţii de criză ori de conflict armat, deoarece responsabilităţile deciziei de a acţiona ca organizaţie de securitate include răspunderi în aplicarea normelor umanitare.

În ţara noastră a fost elaborată Doctrina pentru Operaţiile Întrunite Multinaţionale, având pricipal scop instruirea personalului şi structurilor

NESECRET107 din 243

NESECRET

din Armata României desemnate să participe la operaţii întrunite multinaţionale sub mandatul organizaţiilor de securitate.

În Capitolul III, Secţiunea a 6-a, sunt reglementate aspecte de ordin general privind conflictele armate. Câteva reguli de drept internaţional al războiului, prezentate în art. 121, au relevanţă şi pentru statutul forţelor:

- protecţia membrilor forţelor armate bolnavi şi răniţi în luptă, a prizonierilor de război;

- interzicerea tratamentelor inumane, luării de ostatici, torturii (v. SOFA-SEC.ONU);

- interzicerea execuţiilor arbitrare şi neasigurării garanţiilor judiciare în faţa tribunalelor (v. SOFA-NATO: Jurisdicţia penală);

- protecţia combatanţilor scoşi din luptă sau care se predau şi dreptul acestora la tratament medical;

Modalitatea de încheiere şi conţinutul SOFA sunt detaliate în art. 165. În cazul acordurilor negociate între Naţiunile Unite şi ţările gazdă, se subliniază necesitatea unei coordonări amănunţite între comandanţii militari şi reprezentantul secretarului general în teatrul de operaţii. Pe lângă aspectele abordate anterior în lucrarea de faţă, SOFA trebuie să prevadă cine deţine autoritatea unei forţe întrunite multinaţionale. În consecinţă, SOFA este unul din documentele oficiale care stau la baza transferului de autoritate în situaţia în care un contingent naţional urmează să participe la operaţiuni în cadrul unei forţe întrunite multinaţionale (art. 80).

Prin respectarea regulilor de angajare, atât în conflicte armate, cât mai ales în operaţiuni în sprijinul păcii, se asigură protecţia militarilor în faţa legii şi, în acelaşi timp, se evită discreditarea forţei şi a organizaţiei internaţionale sau a statului trimiţător.

Regulile de angajare sunt directive ce precizează limitările şi circumstanţele conform cărora forţele iniţiază sau continuă acţiunile de angajare cu forţe şi elemente ostile. Aceste reguli stabilesc când, unde şi în ce condiţii poate fi utilizată forţa, iar toate contingentele din compunerea forţei multinaţionale trebuie să adere la un singur set de reguli de angajare.

Regulile de angajare trebuie să reflecte normele de DI, precum şi legile interne ale statului trimiţător şi nu pot conţine reglementări contrare acestora (art. 124-129).

În cadrul atribuţiilor ce revin consilierului juridic în procesul de planificare a operaţiilor întrunite multinaţionale (Anexa nr. 6 din Doctrină: Ghidul de planificare), unele au relevanţă pentru statutul forţelor:

NESECRET108 din 243

NESECRET

a.Revizuirea şi completarea SOFA şi ROE;b.Instruirea militarilor asupra SOFA şi ROE;c.Stabilirea unei proceduri de raportare pentru evenimente care

presupun acordarea de compensaţii (v. SOFA-NATO: Pretenţii);d.Raportarea incidentelor grave în care sunt implicate statul

primitor, forţa multinaţională sau contingentul naţional (v. SOFA-NATO: Jurisdicţia penală; Soluţionarea pretenţiilor);

e.Stabilirea existenţei de acorduri redundante între contingentul naţional şi elemente ale forţei multinaţionale, ale statului primitor sau ONU.

Acte normative care reglementează activitatea militarilor români în cadrul unei forţe întrunite multinaţionale

1. Legislaţie internă:- Constituţia României;- Legea apărării naţionale a României;- Legea privind statutul cadrelor militare;- Legea privind regimul armelor şi muniţiilor;- Codul penal.

2. Acorduri internaţionale- Declaraţia de la Sankt Petersburg, având ca efect utilizarea

anumitor proiectile în timp de război (1868);- Declaraţia privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care

au ca unic scop de a răspândi gaze asfixiante sau vătămătoare (Haga 1899);

- Declaraţia privitoare la interzicerea utilizării gloanţelor care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc (Haga 1899);

- Declaraţia privitoare la interzicerea de a lansa proiectile şi explozibili din înaltul baloanelor (Haga 1907);

- Convenţia privitoare la începerea ostilităţilor (Haga 1907);- Convenţia privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru

(Haga 1907);- Convenţia privitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor şi

persoanelor neutre în caz de război terestru (Haga 1907);- Convenţia relativă la regimul navelor de comerţ inamice la

începutul ostilităţilor (Haga 1907);- Convenţia referitoare la transformarea navelor de comerţ în

bastimente de război (Haga 1907);- Convenţia referitoare la punerea minelor submarine automate

de contact (Haga 1907);NESECRET109 din 243

NESECRET

- Convenţia privind bombardarea prin forţe navale în timp de război (Haga 1907);

- Convenţia referitoare la unele restricţii în exercitarea dreptului de capturare în războiul pe mare (Haga 1907);

- Convenţia referitoare la drepturile şi îndatoririle puterilor neutre (Haga 1907);

- Convenţia I de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie;

- Convenţia a II-a de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare;

- Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor;

- Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949 referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război;

- Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia proprietăţii culturale în caz de conflict armat;

- Protocolul adiţional I din 1977 la Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale;

- Protocolul adiţional II din 1977 la Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional;

- Convenţia din 1980 asupra interzicerii sau restricţiilor privind utilizarea de anumite arme convenţionale care pot fi considerate ca excesiv de periculoase sau având efecte nediscriminatorii (patru protocoale privind: 1- fragmentele nedectabile; 2- utilizarea de mine, capcane şi alte dispozitive; 3- utilizarea materialelor incendiare; 4- utilizarea laserilor).

- Convenţia din 1993 privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora;

- Convenţia din 1997 privind interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor antipersonal şi distrugerea lor;

- Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998.

NESECRET110 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 5REGLEMENTARILE JURIDICE PRIVIND UTILIZAREA SPATIULUI

AERIAN ROMANESC

A. INSTRUMENTE JURIDICE DE REPRIMARE A TERORISMULUI AERIAN PE PLAN MONDIAL RATIFICATE DE ROMÂNIA

După cel de-al doilea război mondial, o dată cu intensificarea şi creşterea gradului de periculozitate a acţiunilor de terorism internaţional, s-a evidenţiat preocuparea statelor pentru combaterea acestui flagel prin elaborarea unor instrumente juridice care să asigure cooperarea internaţională.

1. Rezoluţia Adunării General a ONU 3034 (XXVII) cu privire la prevenirea terorismului internaţional

Adoptată în data de 18.12.1972, rezoluţia a fost intitulată “Măsuri vizând prevenirea terorismului internaţional care pune în pericol sau distruge vieţi omeneşti nevinovate, sau care afectează libertăţile fundamentale şi studierea cauzelor care generează forme de terorism şi acte de violenţă, care îşi au originea în sărăcie, decepţii, nemulţumiri şi disperare, inclusiv propria lor viaţă pentru a încerca să aducă schimbări radicale”.

Aşa cum rezultă din titlul rezoluţiei, Adunarea Generală a propus o abordare globală a terorismului internaţional vizând trei coordonate principale: definirea terorismului internaţional; studierea cauzelor generale ale fenomenului terorist şi găsirea de soluţii eficiente pentru prevenirea şi combaterea acestui flagel.

2. Convenţia ONU referitoare la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor , Tokio - 14.09.1963

Intrată în vigoare la data de 04.12.1963, convenţia constituie cel mai vechi tratat internaţional care are drept obiect aviaţia civilă, sub aspectul încălcărilor săvârşite la bordul aeronavelor în timpul zborului. Ţara noastră a aderat la aceată convenţie prin Decretul nr.62/1973.

Din textul art.1 al Convenţiei, rezultă că sfera de aplicare a acesteia sunt infracţiunile şi actele care, constituind sau nu infracţiuni pot compromite securitatea navei sau a persoanelor, ori a bunurilor de la bord.

NESECRET111 din 235

NESECRET

Convenţia reglementează de asemenea, capturarea ilicită de aeronave, în acelaşi timp prevăzându-se şi că, diferendele dintre state se vor soluţiona pe cale de negocieri, arbitraj sau în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie.

3. Convenţia O.N.U. pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile, Montreal - 23.09.1971

Se intitulează Convenţia cu privire la actele de intervenţie ilicită îndreptate împotriva aviaţiei civile, altele decât cele prevăzute la Haga în 1970.

Potrivit prevederilor art.1 al Convenţiei, comite o infracţiune orice persoană care, în mod ilicit, cu intenţie:

săvârşeşte un act de violenţă împotriva unei persoane aflate la bordul aeronavei înzbor, dacă acest act este de natură să pună în pericol securitatea aeronavei;

distruge o aeronavă în serviciu sau îi cauzează deteriorări care o fac inaptă de zbor ori care sunt de natură să pună în pericol securitatea aeronavei;

plasează sau face să se plaseze într-o aeronavă în serviciu, prin orice mijloace, un dispozitiv sau substanţe apte să distrugă aeronava sau să-i producă deteriorări care să o facă inaptă în zbor, ori sunt de natură să-i pună în pericol securitatea aeronavei în zbor.

4. Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv a diplomaţilor.

Conferinţa de la Viena din 1961 a adoptat Convenţia asupra relaţiilor diplomatice.

Potrivit textului convenţiei, prin expresia persoană care se bucură de protecţie internaţională se înţelege: şef de stat, membru al unui organ de conducere care îndeplineşte funcţia de şef de stat, şef de guvern, ministru al afacerilor externe, reprezentant al unei organizaţii interguvernamentale şi membrii familiilor acestora (care îi însoţesc).

5. Convenţia internaţională contra luării de ostaticiScopul convenţiei, aşa cum arată parţial şi titlul, este acela de a

preveni şi pedepşi sechestrările de persoane denumite în convenţie ostateci.

NESECRET112 din 235

NESECRET

Textul defineşte această infracţiune astfel: “comite infracţiunea de luare de ostateci ... oricine sechestrează o persoană sau o reţine şi o ameninţă că o va omorî, o va răni sau că va continua să o deţină pentru a constrânge o terţă parte (un stat, o organizaţie interguvernamentală, o persoană fizică sau juridică ori un grup de persoane) să îndeplinească sau să se abţină de la un act, ca o condiţie explicită sau implicită a punerii în libertate a ostatecului”.

Terorismul, prin efectele şi consecinţele sale, pune în pericol însăşi existenţa valorilor umane universale. Creşterea, fără precedent, a actelor teroriste,a impus reacţia comunităţii internaţionale, care, mai solidară şi mai unită ca niciodată, a declanşat lupta cu terorismul. În aceste condiţii, se poate afirma că terorismul a devenit o problemă transnaţională. Dimensiunea internaţională a combaterii terorismului a căpătat o importanţă capitală, atât în ceea ce priveşte cooperarea şi susţinerea politică, dar mai ales în necesitatea armonizării şi conjugării capacităţilor care pot fi angajate în această acţiune.

Valul atentatelor teroriste, săvârşite asupra teritoriului S.U.A., a pus în faţa comunităţii internaţionale, a organismelor de securitate, politicienilor, specialiştilor militari şi civili dimensiunea reală a efortului pentru menţinerea securităţii globale şi regionale.

Prin amploarea şi consecinţele pe termen lung ca şi prin impactul psihologic asupra opiniei publice mondiale, atacurile teroriste asupra teritoriului S.U.A. au costituit consacrarea terorismului ca nouă formă de război neconvenţional şi asimetric. cu aceasta, spectrul războiului, se lărgeşte prin includerea unei forme de conflict atipică, neevidenţiată până acum, în care importanţa identităţii autorilor tinde să dispară, iar calitatea şi cantitatea informaţiei tinde să înlocuiască importanţa calităţii şi cantităţii tehnicii şi infrastructurii de război. În aceste condiţii, actele teroriste vor putea fi de acum înainte considerate drept acte de război. Ca atare, percepţia şi modul de abordare a acestor acte se vor modifica considerabil. Dacă până în prezent terorismul era considerat ca o formă de conflict de mică intensitate, fiind situat la extremitatea inferioară a spectrului unui conflict armat care putea genera un război, de acum înainte, fenomenul terorist, în întregul său, va fi tratat drept o nouă formă de război, capabil să determine probleme şi să provoace consecinţe ca şi un război clasic.

Amploarea, diversitatea şi consecinţele atacurilor teroriste, impactul psihologic al acestora asupra opiniei publice şi nu în ultimul rând gradul înalt de periculozitate pe care îl reprezintă, reliefează faptul că lupta împotriva terorismului comportă măsuri specifice atât la nivelul

NESECRET113 din 235

NESECRET

organismelor naţionale cât şi internaţionale. În acest sens, se consideră că la nivel politico-administrativ sunt necesare măsuri privind:

intensificarea cooperării internaţionale pentru armonizarea cadrului legislativ, conceptual şi instituţional în vederea combaterii terorismului;

amplificarea eforturilor diplomatice în vederea determinării statelor sponsori să renunţe la sprijinul terorismului;

conştientizarea şi educarea populaţiei în vederea combaterii acţiunilor teroriste;

securizarea frontierelor şi întărirea măsurilor de securitate şi pază a obiectivelor civile şi militare de importanţă naţională;

reducerea vulnerabilităţii instituţiilor administrative, economice, sociale, culturale, militare etc., faţă de activităţile crimei organizate, inclusiv a terorismului;

realizarea unui sistem unic de management al informaţiilor la nivel naţional şi perfecţionarea cooperării dintre structurile cu implicare în combaterea terorismului şi crimei organizate.

Lupta cu terorismul impune o nouă configuraţie a efortului militar, o nouă dimensionare a spaţiului de confruntare, precum şi o nouă filozofie de abordare a acesteia. Dispersarea şi disimularea elementelor teroriste, ineditul şi imprevizibilul acţiunilor desfăşurate de către aceştia, posibilităţile tot mai crescute de a folosi mijloace de distrugere în masă, cu predilecţie armele chimice şi biologice, concomitent cu creşterea letalităţii actelor teroriste, conferă un mare grad de dificultate în acţiunea de identificare şi anihilare a acestora. Caracteristica principală a acţiunilor teroriste este asimetria. Aceasta, asigură eficacitatea acţiunilor întreprinse de organizaţiile şi grupările teroriste. Terorismul pune la dispoziţia indivizilor sau grupurilor, mijloace şi capacităţi necesare atacului cu succes, forţe considerabile sau chiar structuri ale autorităţii statale, pe care nu le-ar putea angaja într-o acţiune militară de tip clasic.

Forţele armate din majoritatea statelor, cu excepţia S.U.A., nu au avut până acum ca misiune principală lupta împotriva terorismului şi ca atare, pregătirea acestora pentru acţiunile de combatere a terorismului este insuficientă. Doctrina de luptă a forţelor armate, echipamentele şi tehnologiile sofisticate, asigură structurilor militare de tip clasic, destinate a fi utilizate în operaţii militare convenţionale, un avantaj minor în cazul angajării acestora în desfăşurarea unor acţiuni antiteroriste.

În amplul şi omniprezentul proces al globalizării, se impune cu stringenţă perfectarea unor aranjamente specifice de securitate, care să

NESECRET114 din 235

NESECRET

acopere riscurile, ameninţările şi provocările actuale. Conceptul de "securitate prin cooperare" trebuie să devină viabil şi real, să depăşească faza de teoretizare şi experiment. Schimbările profunde, produse în mediul de securitate de atacurile teroriste din septembrie - 2001, nu pot avea un sens pozitiv decât prin conjugarea eforturilor întregii comunităţi internaţionale şi mobilizarea tuturor forţelor capabile să se opună cu eficienţă terorismului.

Se poate aprecia că războiul împotriva terorismului se va desfăşura permanent, într-un climat de pace dură şi fierbinte, în care noţiunile de pace şi război se vor întrepătrunde. Se va impune o strategie coerentă, în care vor fi incluse statele democratice, fiecare sprijinind lupta antiteroristă în plan diplomatic, financiar, logistic şi militar, potrivit posibilităţilor şi cerinţelor impuse de situaţie.

Se afirmă în cercurile de specialişti, că abia încheiat ciclul istoric al Războiului Rece, un altul începe şi că din starea haotică instaurată, cel puţin pentru moment, în lume ia naştere o ameninţare considerabilă construită prin conjugarea terorismului cu crima organizată.

Această simbioză s-a realizat din motive practice şi materiale, având drept explicaţie faptul că organizaţiile şi grupurile sociale interesate au fost nevoite să-şi caute surse proprii de finanţare, astfel încât, numeroase grupări teroriste obţin imense sume de bani din afaceri criminale, mafiote.

În unele cazuri, grupurile teroriste care şi-au pierdut idealurile, obiectivele politice, s-au transformat în organizaţii criminale de tip mafiot, iar în alte împrejurări se realizează o reală întrepătrundere între organizaţiile teroriste şi cele criminale, numeroşi infractori de drept comun fiind racolaţi de organizaţiile teroriste pentru ca în schimbul unor avantaje materiale considerabile să execute atentate cu caracter politic.

Un aspect nou îl reprezintă aşa-zisul narcoterorism, tot mai multe grupuri teroriste ocupându-se cu producerea şi traficul de narcotice, deoarece acest gen de activităţi reprezintă aşa-zisul narcoterorism, tot mai multe grupuri teroriste ocupându-se cu producerea şi traficul de narcotice. Acest gen de activităţi reprezintă o sursă inepuizabilă de venit pentru susţinerea materială a acţiunilor teroriste.

NESECRET115 din 235

NESECRET

TEMA Nr. 6DREPTUL CONFLICTELOR ARMATE: STATUTUL JURIDIC AL

COMBATANŢILOR; REGIMUL JURIDIC AL MIJLOACELOR ŞI METODELOR DE LUPTĂ

STATUTUL COMBATANŢILOR ŞI AL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI

COMBATANŢII LEGALI

Combatanţii se bucură de protecţia dreptului internaţional umanitar şi sunt singurele persoane autorizate să comită acte de ostilitate împotriva adversarilor. Raţiunea acestei protecţii legale constă în faptul că ei pot fi victime ale războiului, prin faptul că acţionând în centrul luptelor, pe care sunt autorizaţi să le poarte, membrii forţelor armate pot fi ucişi, răniţi sau pot cădea în mâinile adversarului.

Din momentul în care s-a convenit că războiul este o relaţie între state şi nu de la individ la individ, era necesar ca celor trimişi să lupte pentru patria lor să li se acorde protecţia legală necesară; dacă cetăţeanul nu respectă obligaţiile militare faţă de statul din care face parte, el se supune sancţiunilor prevăzute de legislaţia naţională care, de regulă, prevede pedepse destul de severe pentu sustragerea de la recrutare sau pentru dezertare. Dilema în care s-ar putea găsi o persoană, în astfel de cazuri a fost rezolvată de dreptul internaţional umanitar prin punerea combatantului sub protecţia legilor naţionale. Combatanţii, cu statut legal, au dreptul de a comite împotriva adversarilor, în timp de războiacte de violenţă cauzatoare de omoruri şi distrugeri fără a avea o răspundere penală. Violenţa, omorul sau distrugerea sunt infracţiuni pedepsite în orice cod penal, pe timp de pace; în timp de război, combatanţii legali sunt abilitaţi de statul lor să comită, în anumite condiţii, astfel de fapte şi chiar în cazul capturării lor de către adversarul împotriva căruia au acţionat, au dreptul la statutul de prizonier de război.

Prerogativele pe care le au combatanţii în timp de război, cu riscurile asumate în mod conştient, au impus dreptului internaţional umanitar să definească cu claritate categoriile de persoane care pot lua parte, în mod legal, la ostilităţi, şi condiţiile pe care să le îndeplinească pentru recunoaşterea unui asemenea statut. În mod tradiţional, dreptul cutumiar şi Convenţiile de la Haga din 1907 au stabilit categoriile de persoane autorizate să participe la ostilităţi (cele care fac parte din armată,

NESECRET116 din 243

NESECRET

trupele de jandarmi, formaţiunile de poliţie şi corpurile de voluntari), cu îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie recunoscute şi autorizate de guvernul pentru care luptă; să fie organizate în mod ierarhic, având în fruntea lor un şef responsabil şi să depindă de comandamentul suprem al armatei; să poarte un semn distinctiv fix şi vizibil la distanţă; să poarte armele pe faţă şi să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.

În definirea generală a art.43 din Protocolul Adiţional I din 1977, combatanţii sunt membrii forţelor armate ale uni părţi la conflict cu excepţia personalului sanitar şi religios; iar forţele armate ale unei părţi la conflict se constituie din toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate care sunt puse sub comanda naţională (internaţională). Forţele armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure respectarea regulilor dreptului umanitar şi sunt constituite (organizate) de fiecare stat conform posibilităţilor şi nevoilor securităţii, apărării naţionale, ceea ce înseamnă că fiecare stat îşi determină singur categoriile de persoane aparţinând forţelor armate, având însă obligaţia de a notifica includerea în forţele armate a unei organizaţii paramilitare.

Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanţii trebuie să se distingă de populaţia civilă atunci când se angajează într-un atac sau într-o acţiune militară de pregătire a unui atac; în acest sens, conform art.44 al Protocolului adiţional I - 1977 şi a practicii general acceptate de state, membrii forţelor armate permanente vor purta uniforma, iar combatanţii care nu sunt membrii forţelor armate în uniformă vor avea cel puţin un semn distinctiv vizibil de la distanţă şi vor purta armele la vedere. Există situaţii, în războaiele de eliberare naţională, când un combatant nu poate fi deosebit de civilii obişnuiţi; acesta îşi va păstra statutul de combatant numai dacă poartă armele la vedere pe timpul fiecărei confruntări militare. În afara membrilor forţelor armate, se mai bucură de statutul de combatant şi locuitorii unui teritoriu care nu a fost încă ocupat şi care, la apropierea inamicului, recurg spontan la arme pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în forţe armate regulate, cu condiţia de a purta armele la vedere şi de a respecta legile şi obiceiurile războiului. Combatanţii pot îndeplini misiuni pe teritoriile controlate de adversar: cercetaşii care culeg informaţii necesare luării deciziilor militare; forţele de comando care execută raiduri, acte de sabotaj şi alte atacuri în spatele liniilor adversarului. În astfel de cazuri, recunoaşterea legalităţii misiunilor este condiţionată de purtarea uniformei militare şi respectarea legilor războiului. Combatanţii îmbrăcaţi în haine civile sau în uniforma

NESECRET117 din 243

NESECRET

adversarului pot fi judecaţi şi condamnaţi (infracţiunea de perfidie) după legislaţia statului captor.

NECOMBATANŢII sunt persoanele care fac parte din forţele armate dar, în virtutea reglementărilor naţionale, nu au misiuni de luptă; intră în această categorie: juriştii, funcţionarii, muncitorii, militarii şi salariaţii civili ai armatei (structurile similare). Cu toate că nu sunt combatanţi, având uniformă militară şi dreptul de a purta arme, aceştia beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de capturare. O tratare specială, de drept umanitar, o are personalul militar sanitar şi religios al forţelor armate; nefiind combatanţi, în cazul în care ajung în puterea adversarului, ei pot să fie returnaţi forţelor armate. Totuşi ei pot fi reţinuţi de Puterea deţinătoare pentru a acorda asistenţă prizonierilor de război; chiar şi în această situaţie ei nu vor fi consideraţi prizonieri, vor beneficia de avantajele şi protecţia oferită prizonierilor pe care îi îngrijesc medical sau îi asistă religios (art.3 din Convenţia a II-a de la Geneva - 1040).

Referitor la statutul persoanelor autorizate să participe la ostilităţi trebuie precizat că fiecare stat este liber să încadreze femei în forţele sale armate, statutul de combatant sau necombatant al acestora fiind determinat de aceleaşi principii ca în cazul bărbaţilor. Beligeranţii trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca la ostilităţi să nu ia parte copiii care nu au împlinit 15 ani, să se abţină de a-i recruta în forţele armate.

De asemenea, combatanţii care cad în mâinile adversarului vor fi prizonieri de război şi nu vo fi traşi la răspundere pentru participarea la acţiuni militare legale; încălcările dreptului internaţional săvârşite de combatanţi pot fi judecate în conformitate cu legile interne ale puterii deţinătoare cu normele dreptului de internaţional. În cazul în care există dubii în legătură cu statutul de combatant sau de necombatant al unei persoane care a participat la ostilităţi, art.45 din Protocolul I – 1977, instituie o prezumţie juridică în favoarea statutului de prizonier de război, până în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un tribunal competent. Un captiv nu va fi pedepsit pentru participarea sa la ostilităţi dacă nu a fost identificat ca fiind combatant ilegal şi nu va fi executată pedeapsa decât în urma unei condamnări pronunţate de o curte penală, legal constituită.

COMBATANŢII ILEGALI

NESECRET118 din 243

NESECRET

Combatantul ilegal nu face parte din forţele armate ale beligeranţilor. Pentru participarea la ostilităţi, el va putea fi judecat şi condamnat pentru actele sale de către puterea captoare. Dacă, în accepţiunea art.44 par. 3 din Protocolul I – 1977 singura condiţie care se cere unui combatant este aceea de a purta armele la vedere, per a contrario, putem considera că un combatant ilegal este acela care pe durata pregătirii şi ducerii unei acţiuni militare nu poartă armele pe faţă participând totuşi la acţiuni împotriva adversarului. Într-o tratare doctrinară, nu poate fi considerat combatant spionul, mercenarul şi criminalul de război.

Spionii sunt persoanele care participă în mod clandestin la acţiunile militare, căutând, sub pretexte false, să culeagă informaţii de interes militar în zona de operaţii a adversarului. Spionii surprinşi în flagrant sunt /pot fi pedepsiţi pentru infracţiunea săvârşită după o judecare prealabilă dar, dacă a ajuns la trupele proprii şi ulterior a fost capturat de adversar, el va fi tratat ca prizonier fără a putea fi tras la răspundere pentru actele anterioare de spionaj. Nu sunt consideraţi spioni militarii în uniformă care au pătruns în zona de operaţii a inamicului pentru a culege informaţii. Conform art.46 din Protocolul Adiţional I -1977, un membru al forţelor armate care este rezident în teritoriul ocupat de adversar şi care culege informaţii de interes militar pentru armata naţională nu va fi considerat spion. Acest rezident nu pierde dreptul la statutul de prizonier şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul când se dedă la activităţi de spionaj.

Mercenariatul este o practică veche şi actualmente reprezintă o ameninţare la adresa stabilităţii internaţionale. În perioada postbelică mercenarii au găsit în Africa un teren propice pentru activităţile lor reprobabile. În conflictul din fosta Iugoslavie au fost semnalaţi mercenari luptând de partea tuturor beligeranţilor. Adunarea Generală O.N.U. a adoptat mai multe rezoluţii care au contribuit la elaborarea “Convenţiei internaţionale împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor”. Ea defineşte infracţiunea de mercenariat, obligând statele să nu angajaze mercenari şi să colaboreze la prevenirea infracţiunii respective, la judecarea şi deţinerea celor condamnaţi. Există şi iniţiative regionale în combaterea mercenariatului cum ar fi “Convenţia asupra mercenaritului în Africa” din 1985.

În dreptul internaţional, mercenarul este considerat un combatant ilegal care nu beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de

NESECRET119 din 243

NESECRET

capturare şi poate fi judecat (condamnat) pentru încălcarea legilor războiului. Protocolul Adiţional I din 1977 în articolul 47, defineşte mercenarul ca fiind persoana care "este special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat şi ia parte directă la ostilităţi; participă la ostilităţi în vederea obţinerii unui avantaj personal şi îi este efectiv promisă de o parte la conflict o remuneraţie superioară aceleia plătite combatanţilor obişnuiţi; nu este nici resortisant al unui beligerant şi nici rezident al teritoriului controlat de acesta, nu este membru al forţelor armate ale beligeranţilor; nu a fost trimisă de un alt stat în misiune oficială pentru conflictul respectiv". Această definiţie evidenţiază caracterul privat al mercenarului, participarea directă la ostilităţi, elementul de extraneitate faţă de teatrul de război şi motivaţia materială a angajării. Este unanim admis faptul că nu se încadrează în noţiunea de mercenariat punerea la dispoziţie de trupe de către o ţară aliată, de o organizaţie internaţională şi nici voluntarii străini înrolaţi în unităţi care fac parte din forţele armate ale unui stat. Deoarece numai Protocolul Adiţional I din 1977 reglementează situaţia mercenarului, opinăm că pentru conflictele armate neinternaţionale sunt aplicate normele din convenţiile de reprimare a mercenariatului iar în caz de captură, dispoziţiile articolului 3 comun din Convenţiile de la Geneva din 1949, Protocolul adiţional II şi legislaţia naţională.

Criminalul de război este un combatant ilegal în sensul că reprezintă o persoană care participă la ostilităţi militare fără a respecta una din condiţiile fundamentale pentru statutul de combatant legal şi anume aceea referitoare la respectarea legilor şi obiceiurilor războiului; este evident că această violare înseamnă scoaterea de sub protecţia legilor internaţionale, judecarea şi condamnarea autorului pentru faptele respective. În acest sens, art.45 par.2 din Protocolul Adiţional I – 1977 prevede: "dacă o persoană căzută în mâinile unei părţi adverse nu este deţinută ca prizonier de război şi trebuie să fie judecată pentru o infracţiune în legătură cu ostilităţile, ea este îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său la statutul de prizonier în faţa unui tribunal juridic şi să solicite ca această problemă să fie soluţionată înainte de a se hotărî asupra infracţiunii; în aceste situaţii, reprezentanţii Puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile, în cursul cărora această problemă trebuie să fie rezolvată, excepţie făcând cazul în care aceste dezbateri se desfăşoară cu uşile închise în interesul securităţii de stat, iar Puterea deţinătoare va informa Puterea protectoare despre aceasta”.

NESECRET120 din 243

NESECRET

Fără a fi reglementate de dreptul internaţional umanitar, statutele dezertorilor şi trădătorilor ridică unele probleme. Conform dreptului intern al statelor, dezertorul este acela care, având mijloace de a lupta, trece la adversar încetând lupta, iar trădătorul este cel care se pune în slujba unei puteri străine; în fapt, dezertarea se poate combina uneori cu trădarea, având multe elemente comune.

APLICAREA DREPTULUI OPERATIONAL.

Managementul apărării, de la obiectivele politice la angajamentele militare şi distribuirea resurselor, reprezintă un proces complex cu valenţe şi consecinţe politice majore.

Pentru România, schimbarea mediului strategic, a determinat o reconsiderare a rolului armatei în contextul internaţional. A crescut numărul de misiuni militare internaţionale, implicarea în operaţiunile de sprijinire a păcii, amplificându-se procesul de cooperare militară multinaţională.

Pentru organizarea obiectivelor de securitate, cu resursele disponibile, o contribuţie importantă şi-o aduc experţii civili, al căror rol va creşte în cadrul acţiunilor de profesionalizare a forţelor armate.

Pentru înţelegerea cadrului legal de acţiune al tuturor compartimentelor unui stat major, din perspectiva dreptului conflictelor armate, este important modul cum sunt receptate şi aplicate principiile dreptului operaţional, în mod deosebit cel de discriminare şi cel de proporţionalitate.

Trebuie realizată delimitarea obiectivelor militare de obiectivele civile.

Respectarea acestor principii, într-un mod în care să nu afecteze îndeplinirea misiunii, presupune reconsiderarea funcţiilor şi activităţilor statelor majore, a compartimentelor din compunerea acestora, indiferent de eşalonul din care fac parte, a procedurilor de lucru, în mod deosebit a celor legate de planificare.

a) COMPARTIMENTUL PERSONAL are ca principale atribuţii rezolvarea problemelor de personal ale eşalonului în cadrul căruia funcţionează. Acestui compartiment îi revin atribuţii importante legate de aplicarea dreptului operaţional, dar care nu comportă o implicare efectivă în procesul conducerii acţiunilor militare. Este utilă o scurtă trecere în revistă a acestor obligaţii deoarece ignorarea regulilor respective poate conduce la grave încălcări ale dreptului, legate de asigurarea respectării

NESECRET121 din 243

NESECRET

persoanei şi care antrenează în mod direct responsabilitatea comandantului. Din anexele la Protocoalele Adiţionale I şi II – 1977, rezultă o serie de atribuţii pentru acest compartiment: va asigura existenţa cărţilor de identitate pentru toţi militarii subordonaţi precum şi pentru persoanele succeptibile de a deveni prizonieri de război (echipaje civile ale navelor şi aeronavelor), persoane care însoţesc forţele armate; verifică existenţa cărţilor de identitate pentru personalul sanitar militar şi civil, (permanent sau temporar) pentru personalul religios militar (civil), personalul de protecţie civilă, personalul afectat protecţiei bunurilor culturale şi jurnaliştilor aflaţi în misiune în zona de responsabilitate a marii unităţi respective.

Pentru persoanele susceptibile de a deveni prizonieri de război (combatanţii, echipajele civile ale navelor şi aeronavelor, personalul militar şi personalul religios militar ) vor fi asigurate plăci de identitate.

În privinţa prizonierilor de război, compartimentul are obligaţia de a le stabili identitatea, iar în situaţia în care statutul de combatant a vreunei persoane capturate este neclar, va fi redactat un raport asupra împrejurărilor în care s-a produs capturarea. Toate datele şi informaţiile privitoare la prizonierii de război vor fi centralizate şi transmise pe scară ierarhică până la Marele Cartier General. La fel se va proceda şi în cazul răniţilor, în sensul că acest birou se ocupă cu investigarea datelor necesare identificării lor. Compartimentul se va ocupa cu identificarea persoanelor decedate pe timpul luptelor, înhumării sau incinerării lor, preluării documentelor de identitate şi evacuării lor, înregistrării locurilor unde au fost îngropaţi cei căzuţi în luptă şi, atunci când situaţia o permite, întocmirii unor rapoarte asupra împrejurărilor în care au avut loc decesele.

Acesta trebuie să solicite, pe cale ierarhică, informaţii despre militarii dispăruţi în vederea stabilirii, prin intermediul organismelor internaţionale abilitate (Agenţia Internaţională de Informaţii sau Puterea Protectoare), a situaţiei reale a persoanelor respective (prizonieri, răniţi, decedaţi).

De asemenea, la acest compartiment este indicat să se centralizeze sesizările privind violările dreptului conflictelor armate comise împotriva militarilor.

b) COMPARTIMENTUL INFORMAŢII în contextul îndeplinirii misiunii specifice de culegere, centralizare, prelucrare şi valorificare a informaţiilor despre inamic, teren şi alţi factori ai situaţiei), va trebui să determine cu precizie: concentrările de persoane civile, mediul civil în care sunt amplasate obiectivele militare; natura zonelor de construcţii (oraşe, sate, adăposturi ş.a.) şi cea a bunurilor civile importante cu precădere a

NESECRET122 din 243

NESECRET

acelora care se bucură de o protecţie specială; existenţa instalaţiilor şi lucrărilor care conţin forţele periculoase; particularităţile mediului natural, din perspectiva vulnerabilităţii sale în condiţiile întrebuinţării unor categorii de armamente puternice.

Organizând cercetarea, ca activitate compatibilă cu dreptul războiului compartimentul de specialitate trebuie să ia în consideraţie şi distincţia pe care normele de drept o fac între activităţile permise şi cele interzise. Culegerea unor informaţii despre inamic, în dispozitivul acestuia, reclamă calităţi de excepţie, o pregătire ireproşabilă, robusteţe, un echilibru psihologic remarcabil şi multă inventivitate în alegerea procedeelor şi a stratagemelor de acţiune. Ceea ce este important este faptul că aceste acţiuni de cercetare sunt licite dacă sunt efectuate în uniformă sau fără a disimula statutul de combatant. În situaţia în care se culeg informaţii acţionându-se în clandestinitate sau sub false pretexte activitatea este considerată spionaj. Ceea ce trebuie să cunoască luptătorii, când primesc şi execută asemenea misiuni, este faptul că, în cazul în care sunt prinşi, îşi pierd dreptul la statutul de prizonier şi riscă să suporte sancţiuni foarte grave (conform legii penale a statului care l-a capturat).

Interogarea combatanţilor capturaţi reprezintă o modalitate de a obţine informaţii. Dreptul operaţional admite interogarea acestora, precizând că obligaţia lor de a răspunde se rezumă numai la datele de identificare personale. Pentru persoanele civile se prevede, în mod expres, că nu pot fi constrânse să furnizeze informaţii sau să obţină informaţii despre alte persoane şi organisme.

Acest aspect trebuie urmărit în special în teritoriul ocupat temporar de agresor, semnalându-se oportun abuzurile la care s-ar deda ocupantul. Normele de drept prevăd, pentru cazurile în care persoanele aflate în puterea autorităţilor militare refuză să dea răspunsuri la problemele solicitate, să nu fie supuse la ameninţări, insulte, la tratamente discriminatorii, indiferent de natura acestora.

c) COMPARTIMENTUL OPERAŢII din compunerea statelor majore de mari unităţi operative, are un rol esenţial în asigurarea, respectarea normelor şi principiilor dreptului conflictelor armate. Îndeplinirea acestui rol depinde de misiunea primită şi de cunoaşterea detaliată a factorilor situaţiei operative.

Cunoaşterea condiţiilor situaţiei operative, a elementelor necesare stabilirii compatibilităţii dintre hotărârea comandantului şi principiile dreptului conflictelor armate, depinde de eficienţa sistemului de cercetare (de calitatea rapoartelor trimise din teatrul acţiunilor militare). În culegerea

NESECRET123 din 243

NESECRET

datelor şi a informaţiilor asupra situaţiei, considerentele militare se completează cu cele umanitare, respectarea regulilor umanitare decurge natural prin măsurile stabilite pe timpul elaborării hotărârii.

Scopul măsurilor de precauţii, care sunt luate în cursul procesului de stabilire a elementelor hotărârii, constă în evitarea pierderilor şi a daunelor civile, iar atunci când acestea sunt inevitabile, să le reducă considerabil. Măsurile sunt diferite în funcţie de natura obiectivelor vizate de adversar.

Astfel, unele obiective militare sunt bine individualizate, dispuse în afara unor concentrări de bunuri şi persoane civile, în timp ce altele se suprapun cu acestea.

Principala problemă o constituie identificarea corectă a obiectivelor militare şi, ulterior, stabilirea mijloacelor adecvate neutralizării sau distrugerii lor, în conformitate cu normele dreptului operaţional. În consecinţă, în concepţia operaţiei vor fi planificate lovituri asupra obiectivelor militare, ţinându-se cont de următoarele limitări şi evitându-se:

a) Atacurile (procedeele de lovire) globale - respectiv, considerarea ca unică ţintă a mai multor obiective individuale, amplasate unele faţă de altele la distanţe mici; în condiţiile în care cel puţin unul dintre ele se află în apropierea unui obiectiv protejat, tratarea lor ca obiectiv unic şi executarea unor lovituri pe baza criteriului suprafeţei acestuia (bombardamente aeriene, foc concentrat de artilerie), ar genera pagube excesive;

b) Atacurile care au ca scop terorizarea populaţiei - respectiv, acele acţiuni în care sunt considerate ţinte populaţia şi bunurile civile. Indiferent de scopul lor, aceste atacuri, ca şi ameninţarea de a recurge la ele, sunt considerate crime de război.

c) Atacurile care au ca scop efectuarea de represalii împotriva populaţiei şi a bunurilor civile sunt interzise. Este o regulă care exprimă elocvent principiul de discriminare între bunurile civile şi obiectivele militare. S-a formulat regula potrivit căreia lupta armată trebuie dusă numai împotriva forţelor armate adverse, orice acţiune intenţionată împotriva altor categorii de persoane şi de bunuri fiind prohibită la modul absolut. Chiar dacă adversarul recurge la această metodă nu s-ar justifica un răspuns similar.

Situaţia devine mult mai complexă în ipoteza în care obiectivele militare sunt dispuse în mijlocul unor concentrări de populaţie civilă şi în vecinătatea unor bunuri civile, astfel fiind imposibilă lovirea lor fără a le afecta pe acestea din urmă. În acest caz, caracterul realist şi practic al dreptului războiului este pus în evidenţă de principiul proporţionalităţii. În

NESECRET124 din 243

NESECRET

aceste cazuri, se admit pierderi pentru necombatanţi şi daune provocate bunurilor civile, statele majore fiind obligate să stabilească acele măsuri de precauţie care duc la limitarea pierderilor umane şi materiale.

De regulă, aceste precauţii nu trebuie să afecteze elementele principale ale concepţiei operaţiei: direcţia de efort, manevra de forţe şi mijloace preconizată. Aplicarea principiului de proporţionalitate prezintă dificultate şi complexitate în funcţie de forma de luptă adoptată, influenţând, în principal, procedeele de acţiune specifice apărării şi ofensivei.

Pregătirea şi ducerea operaţiei de apărare ridică probleme deosebite şi sunt necesare următoarele măsuri de precauţii: îndepărtarea persoanelor şi a bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor militare. Pentru unele categorii de persoane (femei, bătrâni, copii, răniţi şi bolnavi) se impune acţiunea de evacuare, care se organizează în aşa manieră încât să nu capete aspectul unui exod masiv, necontrolat, care să afecteze manevrele militare; dispunerea forţelor militare în afara zonelor dens populate, în condiţiile în care o apărare fermă impune articularea dispozitivului pe elemente tari, cum sunt localităţile mari din zona care favorizează acţiunile ofensive ale adversarului.

Protecţia împotriva atacurilor este o măsură de competenţa autorităţilor naţionale dar trebuie să-şi dea concursul şi statele majore ale marilor unităţi operative. Pentru persoanele civile, pentru bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei (cele de o mare valoare culturală), se asigură adăposturi de către formaţiunile de protecţie civilă. Acestora li se vor crea toate facilităţile pentru îndeplinirea misiunilor specifice. În acest context este posibilă inventarierea bunurilor protejate din fâşia de acţiune şi verificarea modului cum a fost realizată semnalarea acestora (în special a monumentelor, a spitalelor şi a instalaţiilor care conţin forţe periculoase).

Pentru operaţia ofensivă aceste măsuri de precauţie îşi păstrează valabilitatea pe întreaga adâncime a dispozitivului operativ. În plus, dinamica specifică acţiunilor ofensive impune şi alte precauţii pentru a reduce, în limitele posibilului, pierderile civile (materiale) colaterale pe durata atacurilor.

Comandantul trebuie să aprecieze, la propunerea şefului compartimentului operaţii, dacă mijloacele şi procedeele (metodele) de acţiune pe care preconizează să le întrebuinţeze permit limitarea riscurilor pentru populaţia civilă din vecinătatea obiectivelor militare.

NESECRET125 din 243

NESECRET

Atunci când este posibilă alegerea, între mai multe obiective militare, pe lângă criteriile operative, care determină opţiunea, este recomandabil să se ia în consideraţie varianta care prezintă cel mai redus pericol pentru persoanele şi bunurile civile. Se va opta pentru direcţia care prezintă cel mai redus pericol pentru populaţia şi bunurile civile protejate, nu există bunuri de valoare culturală sau spirituală, stabilimentele sunt puţine, există o densitate mai mare de adăposturi pentru populaţia civilă.

Raportul pierderi civile/avantaje militareEvaluarea acestui raport pune probleme comandanţilor. Pentru

fiecare operaţie planificată statul major trebuie să identifice concentrările de persoane civile, existenţa şi dispunerea bunurilor protejate, să analizeze şi să stabilească metodele şi mijloacele care corespund obiectivelor militare, să evalueze eventualele pierderi civile.

COMPARTIMENTUL LOGISTIC are responsabilităţi bine individualizate ce decurg din regulamentele naţionale şi convenţiile internaţionale.

Din regulamentul logisticii acţiunilor militare, prin enunţarea misiunilor forţelor de logistică, rezultă responsabilitatea pentru "strângerea (evacuarea) capturilor de război, hrănirea, echiparea, cazarea şi asistenţa medicală a prizonierilor de război".

Tot din acest document rezultă obligativitatea privind evacuarea răniţilor şi bolnavilor, spitalizarea tratarea şi recuperarea acestora.

Responsabilitatea privind tratamentul prizonierilor de război revine compartimentului logistic din două considerente: a) interpretarea corectă a conţinutului prevederilor Convenţiei a III-a de la Geneva – 1949, conform căreia internarea prizonierilor de război se va face în lagăre destinate exclusiv acestui scop (art.21) care vor trebui dispuse în afara zonelor acţiunilor de luptă (art.23) şi în nici un caz acestea nu trebuie să fie penitenciare sau locaţii cu regim de penitenciar (art.22); b) îndeplinirea condiţiilor menţionate anterior impune dispunerea acestor lagăre în zona logistică, fiind nerecomandabilă încredinţarea prizonierilor de război forţelor militarizate de ordine publică în virtutea principiului potrivit căruia captivitatea nu este o sancţiune de natură penală sau disciplinară, chiar dacă, din considerente practice, paza taberelor poate fi realizată cu trupe ale Ministerului de Interne. Compartimentul logistic organizează evacuarea prizonierilor de război, trierea acestora în punctele de adunare pentru a se determina cei răniţi (bolnavi), în vederea acordării de îngrijiri medicale în stabilimente special destinate. De asemenea, în

NESECRET126 din 243

NESECRET

responsabilitatea sa ar trebui să intre şi pregătirea, din timp, a taberelor de prizonieri (stabilirea locului de dispunere, schema de organizare a acestora, instruirea personalului prevăzut pentru pază şi deservire).

d) COMPARTIMENTUL RELAŢII MILITARI-CIVILI se subordonează şefului de stat major şi este structura care coordonează activităţile de cooperare ale comandamentului propriu cu autorităţile civile (populaţia locală), organizaţiile guvernamentale, neguvernamentale şi internaţionale, în vederea menţinerii legalităţii operaţiilor militare şi sprijinirii îndeplinirii misiunii.

Cooperarea va permite autorităţilor civile să ia toate măsurile pentru a proteja persoanele şi bunurile civile din sfera lor de competenţă administrativă.

Autorităţile civile pot contribui la asigurarea protecţiei unor obiective, în sensul echipării acestora cu semne distinctive suficient de mari şi de vizibile, semnalizarea perimetrului unde sunt dispuse bunurile importante. Măsuri similare vor fi luate şi atunci când în teatrul de acţiuni militare există centrale de producere a energiei nucleare, baraje (diguri), pentru a reduce pericolele ce ameninţă populaţia civilă.

În desfăşurarea operaţiunilor militare este importantă avertizarea populaţiei civile asupra riscurilor pe care le antrenează operaţia ofensivă. În principiu, prevenirea nu este agreată de militari, deoarece constituie o premiză de deconspirare a concepţiei acţiunilor viitoare, cu toate riscurile pe care le comportă această situaţie. Măsurile de prevenire, prin comunicate verbale sau scrise (manifeste, apeluri radiofonice), sunt acceptate în măsura în care nu compromit secretul acţiunilor viitoare şi, implicit, succesul lor. Este important ca, atunci când se dau aceste informaţii, ele să cuprindă şi recomandări privind comportamentul ce trebuie adoptat de populaţia civilă. Persoanele civile pot da concursul, la solicitarea autorităţilor militare, în acţiunile de căutare, adunare şi îngrijire a răniţilor (bolnavilor), la adunarea şi identificarea morţilor.

ASISTENŢA JURIDICĂ ÎN PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA ACŢIUNILOR MILITARE.

În armata României, ca în majoritatea armatelor moderne, comandantul forţelor angajate în acţiuni militare este investit cu responsabilitatea respectării dreptului aplicabil în conflictele armate. Multitudinea şi dinamica schimbării normelor juridice, în materie de drept public şi internaţional, faptul că multe din normele juridice ale dreptului

NESECRET127 din 243

NESECRET

internaţional aplicabil în conflictele armate lasă la latitudinea comandanţilor aprecierea oportunităţii aplicării lor, impune asistenţa juridică a factorilor de răspundere. Este nevoie de o viziune globală asupra cadrului legislativ şi a dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate, viziune pe care nu o poate avea decât un specialist în domeniu. Ca urmare, după 1990, luându-se model armatele occidentale şi revenindu-se la tradiţiile armatei române în domeniu, s-au instituit compartimentele juridice în cadrul comandamentelor marilor unităţi tactice şi operative.

Articolul 82, din Protocolul Adiţional nr.I – 1977, prevede necesitatea existenţei consilierilor militari la eşaloanele cu rang de mare unitate tactică şi mai mare, dar nu exlude posibilitatea funcţionării acestora şi la eşaloanele mai mici. În practica armatei române, la nivel de unitate militară, funcţia de consilier juridic este îndeplinită, prin cumul, de ofiţeri de comandă şi de stat major cu studii sau instruiţi anume în acest domeniu. Opinăm că la război trebuie să existe consilieri juridici militari chiar şi la nivel de batalion (divizion). Experienţa participărilor armatei române la misiunile militare internaţionale, de menţinere sau impunere a păcii, a demonstrat utilitatea consilierilor juridici la nivelul unităţilor (subunităţilor) militare.

Asistenţa juridică nu limitează dreptul comandantului de a adopta, pe propria răspundere, decizii oportune şi optime pentru îndeplinirea misiunii primite de la eşalonul superior. Când comandantul nu ţine seama de propunerile fundamentale ale consilierului juridic şi violează grav dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate, consilierul este obligat să raporteze superiorului său pe linia specialităţii sale. Responsabilitatea consilierului juridic poate fi reclamată când dă un aviz eronat, refuză fără motive temeinice să asigure asistenţă juridică sau în caz de neglijenţă. Instituirea unui regim de responsabilitatea pentru consilierul juridic are menirea de a asigura autoritatea morală şi personală a acestuia, să confere o mai mare eficacitate asistenţei juridice pe care o desfăşoară.

Consilierul juridic are obligaţia de a raporta comandantului, imediat după ce a luat la cunoştinţă, despre producerea unor încălcări ale normelor dreptului intern şi internaţional aplicabil în conflictele armate în fâşia (zona) sa de responsabilitate. Comandantul, personal sau prin statul major, are responsabilitatea juridică de a lua măsurile necesare pentru încetarea violărilor în acest domeniu, de a dispune măsuri disciplinare.

Asistenţa juridică pe timpul conflictelor armate are drept obiective:

NESECRET128 din 243

NESECRET

asigurarea îndeplinirii misiunilor fără încălcarea normelor de drept;

realizarea concordanţei dintre necesităţile militare şi restricţiile impuse de reglementările juridice specifice (interne şi internaţionale) în vigoare;

discriminarea în selectarea obiectivelor şi limitarea pierderilor colaterale;

realizarea proporţionalităţii dintre mijloacele şi metodele folosite şi necesităţile militare;

prevenirea exceselor şi represaliilor pe timpul ducerii acţiunilor militare şi eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor.

Dreptul operaţional introduce, în procesul decizional militar, unele limitări ce constau în constrângeri, restrângeri sau recomandări în plan acţional.

Obligaţiile se referă la ceea ce trebuie să facă combatanţii şi sunt temporale, spaţiale şi acţionale. Acestea se regăsesc în conţinutul planului de acţiune şi al directivei comandantului.

Restricţiile se referă la ceea ce nu are voie să facă combatantul şi pot fi sociale, morale, juridice, religioase. Restricţiile sunt prohibite şi, de regulă, nu se includ în conţinutul planului de acţiune.

Constrângerile îl obligă pe subiect la săvârşirea unei acţiuni, restrângerile îl obligă să se abţină de la săvârşirea acţiunii, iar recomandările lasă la aprecierea acestuia alegerea unei conduite. Ca urmare, pentru a asigura o asistenţă juridică eficientă, se vor avea în vedere toate aceste limitări, prioritare fiind cele referitoare la:

◙ ostilităţile militare, în general;◙ conducerea marilor unităţi, a unităţilor şi subunităţilor;◙ comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război;◙ tratamentul ce se acordă victimelor conflictelor armate;◙ administrarea şi ordinea în teritoriile ocupate.O competentă asistenţă juridică, pe timpul conflictelor armate, dă

comandantului, statului major, comandanţilor de unităţi, convingerea că acţiunile militare desfăşurate sunt legitime şi nu vor fi sancţionaţi pentru comiterea unor crime de război. Prin aceasta se amplifică demnitatea, onoarea şi prestigiul moral al armatei.

De regulă, comandanţii (compartimentele statelor majore) apelează la consilierul juridic pe timpul planificării acţiunilor militare, asistenţa juridică având un caracter constructiv şi preventiv. Consilierul juridic nu intervine pentru a da avizul după finalizarea concepţiei (deciziei), planului

NESECRET129 din 243

NESECRET

şi ordinului de acţiune. Consilierul juridic nu adoptă o atitudine de aşteptare a solicitărilor sprijinului de specialitate şi intervine: pentru stabilirea obiectivelor; alegerea mijloacelor de luptă şi determinarea procedeelor şi măsurilor necesare îndeplinirii misiunii pentru rezolvarea speţelor unde se încalcă normele de drept intern şi internaţional.

Activitatea consilierului juridic pe timpul planificării acţiunilor militare se rezumă, în principal, la:

participarea la orientarea personalului implicat în luptă, executată de comandant sau şeful de stat major;

analizarea situaţiei din domeniul său de responsabilitate, concomitent cu pregătirea estimărilor ce vizează limitările impuse de dreptul conflictelor armate asupra îndeplinirii misiunii;

colaborarea cu compartimentele statului major, în primul rând cu compartimentul operaţii, pentru elaborarea cursurilor acţiunilor militare (selectarea cursului optim), pentru a respecta concepţia eşalonului superior de îndeplinire a misiunii cu mijloacele disponibile, în condiţiile respectării dreptului conflictelor armate;

prezentarea estimărilor (concluziilor, recomandărilor şi propunerilor) referitoare la:

- delimitarea obiectivelor militare de cele civile;- metodele şi mijloacele de luptă admise de dreptul umanitar

internaţional, ce pot fi utilizate pentru îndeplinirea misiunii;- asigurarea protecţiei victimelor de război (prizonieri, bolnavi,

răniţi);- modul de informare şi cooperare cu marile unităţi vecine şi cu

autorităţile civile din zona acţiunilor de luptă;- atitudini ce trebuie adoptate faţă de mijloacele şi personalul ce se

bucură de protecţie specială, conform reglementărilor internaţionale în vigoare (formaţiuni sanitare, personal religios etc.);

- alte date pe care le consideră necesare sau sunt solicitate de statul major;

întocmirea şi actualizarea documentelor de conducere (informare) specifice compartimentului său;

acordarea avizului juridic concepţiei acţiunii (concretizată în decizia comandantului), planului de acţiune al marii unităţi şi ordinului de acţiune al comandantului;

asistenţa celorlalte compartimente ale statului major pentru întocmirea corectă, din punct de vedere juridic, a documentelor de

NESECRET130 din 243

NESECRET

conducere şi informare, o atenţie deosebită acordându-se jurnalului acţiunilor militare.

Compartimentul (consilierul) juridic întocmeşte şi actualizează următoarele documente de conducere şi informare:

planul de acţiune al compartimentului, ca anexă la planul de acţiune al marii unităţi ;

planul de activitate al compartimentului; raportul de informare a comandantului (datele, estimările,

concluziile şi propunerile) (anexa nr.4); informarea de specialitate a unităţilor subordonate şi a marilor

unităţi cu care se cooperează; documente diverse referitoare la cunoaşterea zonei de

responsabilitate, a actelor normative în vigoare etc.Planul de acţiune al compartimentului juridic este documentul care

stă la baza asistenţei juridice, pe timpul operaţiei (luptei), constituind suportul juridic al deciziei comandantului, al ordinelor şi dispoziţiilor date pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiei (luptei).

Acest document se întocmeşte atât sub formă grafică (pe hartă) cât şi sub formă de text.

Partea grafică a planului de acţiune al compartimentului juridic cuprinde informaţii şi date de natură juridică referitoare la:

-biectivele civile (bunuri) aflate sub protecţie specială;-agenţi economici sau lucrări de artă care conţin forţe periculoase

(centrale atomo-electrice, uzine chimice, baraje, diguri);-obiective cu imunitate culturală, aflate sub supraveghere

U.N.E.S.C.O.;- localităţi fără apărare;-zone demilitarizate;- locuri de intervenţie umanitară stabilite prin acord cu Comitetul

Internaţional al Crucii Roşii;-amplasamentele taberelor prizonierilor de război;-amplasamentele taberelor de internare a civililor, organizate pentru

protejarea unor categorii de persoane (victime de război);-comunicaţii destinate transporturilor sanitare efectuate de organele

Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.);-alte date necesare asistenţei juridice ce pot fi reprezentate grafic.Partea de text a planului de acţiune al compartimentului juridic este

determinată de volumul reglementărilor juridice în domeniu, de eşalonul la care se lucrează, de experienţa consilierilor juridici şi cuprinde, de regulă:

NESECRET131 din 243

NESECRET

fundamentele juridice care stau la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunii militare respective: ordinul de acţiune al eşalonului superior, concepţia (decizia) comandantului etc.;

situaţia juridică a desfăşurării conflictului armat, din perspectiva aplicării normelor dreptului internaţional (enumerarea eventualelor încălcări ale regulilor de angajare militară din partea inamicului sau a trupelor proprii);

acorduri, contracte comerciale, încheiate pe timpul pregătirii şi desfăşurării operaţiei (luptei) cu următoarele părţi:

- autorităţi politice şi militare ale ţării cu statut de stat protector pentru România;

- Comitetul Internaţional al Crucii Roşii;- organisme militare ale inamicului, prin care s-au stabilit zone

neutre sau demilitarizate; modul de desfăşurare a unor activităţi non-ostile în vederea adunării răniţilor şi bolnavilor de pe câmpul de luptă; notificări reciproce asupra schimbărilor în structura forţelor combatante sau în cazul ridicării imunităţii culturale a unor obiective civile;

- agenţi economici, în domeniul realizării activităţilor de aprovizionare a trupelor proprii;

situaţii, tabele, grafice care oferă informaţii cu caracter juridic asupra:

- statutului legal al combatanţilor;- modului de marcare a bunurilor şi locurilor aflate sub protecţie

specială;- numărului de prizonieri (modul de tratament);- gradului de informare a organismelor internaţionale, destinate

supravegherii conflictului armat;- gradului de executare a transporturilor sanitare de urgenţă cu

sprijinul Comitetului Internaţional al Crucii roşii;- asigurării, pentru combatanţi, a cărţilor de identitate;- modului de înhumare a morţilor şi înştiinţării rudelor despre

dispariţia lor; măsurile luate în planul asigurării juridice pentru:- utilizarea legală şi oportună a semnelor şi emblemelor care

conferă protecţie specială unor categorii de bunuri şi personal;- cooperarea permanentă cu organismele internaţionale care sunt

autorizate să acţioneze în spaţiul de conflict armat;- tratamentul umanitar al prizonierilor de război sau al civililor

aflaţi în lagărele de internare;NESECRET132 din 243

NESECRET

- sancţionarea abaterilor disciplinare sau penale pentru respectarea normelor imperative ale dreptului internaţional aplicabil conflictelor armate;

- soluţionarea unor acte de reclamaţie din partea unor persoane fizice sau juridice, ca urmare a încălcării drepturilor personale sau patrimoniale;

- respectarea legislaţiei interne şi internaţionale pe timpul ocupaţiei militare;

- încălcări de către adversar, a normelor dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate.

ELABORAREA REGULILOR DE ANGAJARE. (R.O.E.-RULES OF ENGAGEMENT)

Practic, seful statului, in calitate de Comandant suprem al fortelor armate, nu conduce direct pe campul de lupta armata si astfel nu poate lua decizii personale la fata locului si in timp real, astfel cum se intimpla in trecut. Acestuia ii revine responsabilitatea utilizarii mijloacelor violentei armate, pentru aceasta este necesar sa dispuna de mijloace prin care sa dispuna comandantilor militari, instructiuni si ordine clare cu privire la folosirea fortei.

Consideraţii generale. Reguli de elaborare.In acest context cu totul nou, ROE formulate corect si precis

furnizeaza comandantilor operatiunilor militare orientari clare si garantia ca respectarea lor raspunde obiectivelor apararii nationale, eliminand optiunile vagi ale liderilor politici. Parametri clari ai ROE, exprimand vointa autoritatilor nationale de conducere a fortelor armate, elimina confuziile la toate nivelurile ierarhiei militare si permit comandantilor operatiunii sa se concentreze asupra indeplinirii misiunii prin folosirea fortei, asa cum s-a precizat la cel mai inalt nivel.

În armatele statelor occidentale regulamentele militare conţin prevederi exprese asupra regulilor de angajare şi chiar anexe cu exemple de ROE. Aşa este cazul regulamentului american FM-100-23 din 1994 sau a celui englez din 1995 . Trebuie menţionat şi regulamentul american FM-27-100 din 1991 referitor la operaţiuni juridice în care se prevede obligaţia şefului compartimentului juridic de a acorda asistenţă în elaborarea regulilor de angajare în luptă care trebuie să fie în concordanţă cu :

NESECRET133 din 243

NESECRET

-planul de operaţii ,-cu regulile de angajare ale eşaloanelor superioare,-cu politica naţională şi cu legislaţia internă,-cu legislaţia internaţională şi de coaliţie,Se specifică faptul că unele operaţii pot necesita variante de reguli

de angajare în luptă, iar diferite misiuni şi teatre de acţiuni pot impune adoptarea unor ROE specifice.

Competenţa consilierilor juridici americani de a participa la procesul de elaborare a ROE în cadrul comandamentelor operaţionale este susţinută şi prin existenţa „ Manualului Regulilor de Angajare”, care în afara teoriei elaborării , instruirii şi aplicării ROE, conţine zeci de exemple de modalităţi concrete de astfel de reguli pentru toate categoriile de forţe armate şi mijloace de luptă.

În doctrina NATO ROE furnizează comandanţilor de la toate nivelurile orientările politice şi juridice privind uzul de forţă. Ele sunt elaborate de comandanţii de forţe operationale în funcţie de ameninţările concrete şi aprobate de Consiliul Nord Atlantic. Principiile ROE în cadrul NATO sunt folosirea forţei în autoapărare, cu respectarea raportului dintre proporţionalitate şi necesitatea militară, prevăzut de dreptul internaţional al conflictelor armate şi cu admiterea de produceri de pagube colaterale.

Concret, ROE se referă la definirea unor termeni , cum ar fi:- intenţie şi acţiune ostilă.,- minimum sau maximum de forţă,- forţă activă şi forţă pasivă,- bunuri sau persoane protejate,- persoane, bunuri şi zone de aplicabilitate,- autoritatea care poate ordona utilizarea armelor,- arestarea, încercuirea şi percheziţia,- somaţiile şi avertismentele ce trebuie făcute înainte de

deschiderea focului,- interdicţiile şi obligaţiile în caz de folosire a

forţeia8mine,gaze,etc.) La nivel strategic- operativ, ROE sunt directivele pe care

autoritatile publice cu atributii in domeniul militar le pot stabili pentru a delimita circumstantele si limitale in cadrul carora fortele armatepot angaja actiuni militare intr-un anumit context politico-diplomatic si militar. ROE sunt o parte a procesului politic prin care fortele armate se subordoneaza vointei politice si nu pot fi mai restrictive decat permite legalitatea.

NESECRET134 din 243

NESECRET

La nivel operativ-tactic ROE sunt regulile stabilite de comandant cu privire la folosirea armelor. Teoreticienii afirma ca pot fi elaborate ROE pentru starea de pace (ROE generale) , care ar controla folosirea fortei pana in momentul in care se adopta ROE specifice pentru anumita criza. ROE generale permit dreptul la autoaparare si modalitatile de exercitare a acestui drept in spatiul terestru ,maritim sau aerian. ROE speciale sunt elaborate în funcţie de circumstanţe, pentru conflicte armate, operaţii de alianţă saucoaliţie, acţiuni de apărare a ordinii constituţionale, operaţiuni de menţinere apăcii ori de asistenţă umanitară. Ele nu limitează dreptul la autoapărare darprecizează limitele utilizării armelor, atât în ofensivă cât şi în defensivă limite derivate din obiectivele apărării naţionale, din strategia, dreptul intern şi : internaţional cu privire la mijloacele şi metodele de război. Pentru diferite arme şi specialităţi militare pot exista ROE distincte (artilerie, tancuri rachete, geniu, poliţie etc.)

Elaborarea ROE trebuie să fie rezultatul unui efort de echipă, de la autorităţile politice superioare până la statele majore de la fiecare nivel de comandă. Pentru a fi cu adevărat eficace, în special la nivelele tactice inferioare până la soldaţii individuali, ele trebuie să fie scurte şi clare, să evite folosirea limbajului calificat, să aibă priză la cei cărora ii se adresează, să evite descrierea misiunii propriu-zise şi să fie uşor de înţeles, reamintit, exersat şi aplicat.

In armatele statelor occidentale, regulamentele militare conţin prevederi exprese asupra regulilor de angajare şi chiar anexe cu exemple de ROE. Aşa este cazul Regulamentului american FM-100-23 din 1994 sau a( celui englez din 1995. O menţiune specială trebuie făcută şi asupra Regulamentului american FM-27-100 din 1991 referitor la "operaţiuni juridice" în care se prevede obligaţia şefului compartimentului juridic de a acorda i asistenţă în elaborarea regulilor de angajare în luptă care trebuie să fie în concordanţă cu planul de operaţii, cu regulile de angajare adoptate de eşaloanele superioare, cu politica naţională şi cu legislaţia internă,; internaţională şi de coaliţie. Competenţa consilierilor juridici americani de ai participa la procesul elaborării regulilor de angajare în cadrul comandamentelor operaţionale este potenţată de Manualul Regulilor de Angajare care, în afara teoriei elaborării, instruirii şi aplicării ROE conţine zeci de exemple de modalităţi concrete de astfel de reguli pentru toate categoriile de forţe armate şi mijloace de luptă118. în Doctrina NATO, ROE furnizează comandanţilor de la toate nivelele orientările politice şi juridice privind uzul de forţă; ele

NESECRET135 din 243

NESECRET

sunt elaborate de comandanţii de forţe operaţionale în funcţie de ameninţările concrete şi aprobate de Consiliul Nord Atlantic119. Principiile ROE în sistemul NATO sunt folosirea forţei în autoapărare, cu respectarea raportului dintre proportionalitate şi necesitatea militară prevăzut de dreptul internaţional al conflictelor armate şi cu admiterea producerii de pagube colaterale.

Constituind elementul esenţial în utilizarea forţei armate în conformitate ;u strategia militară şi cu dreptul conflictelor armate, ROE exprimă funcţia de control politic asupra armatei într-o societate democratică şi sunt instrumente eficace de conducere a trupelor, de la comandanţii superiori 3ână la comandanţii de plutoane, atât în situaţii de criză cât şi în război.

Reguli de folosire a armelor şi a sistemelor de armeStatutul de combatant implică utilizarea legală a diferitelor

arme şi metode de utilizare a acestora. Dreptul de la Haga poate fi rezumat ca fiind j constituit din regulile care limitează desfăşurarea ostilităţilor militare rationae personae (cine poate fi supus atacului), rationae materie (ce obiective pot constitui ţinta atacului) şi rationae conditionis (care sunt armele şi metodele de război permise)120. Regulamentele militare de luptă prevăd că succesul în (acţiune este condiţionat, între altele de starea tehnică şi de întreţinere a > armamentului şi tehnicii din înzestrare, de cunoaşterea şi folosirea cu maxim j randament a acestora de către fiecare combatant, de folosirea mijloacelor j improvizate sau altor resurse locale, de folosirea iscusită a manevrei.

Combatanţii trebuie să ştie să lupte în condiţiile cele mai complexe, chiar în situaţia întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare, în raioane contaminate radioactiv, chimic şi biologic, cu baraje şi fugase incendiare, cu incendii şi distrugeri. între combatanţi şi mijloacele lor de luptă există o relaţie sinergetică în sensul că persoanele autorizate să participe la ostilităţi îşi îndeplinesc misiunile primite de la statul lor numai prin intermediul mijloacelor şi metodelor de război.

În principiu combatanţii trebuie să folosească mijloacele de luptă puse la dispoziţia forţelor armate şi metodele de luptă prevăzute în regulamentele militare; ei trebuie însă să cunoască mijloacele şi metodele de luptă interzise prin convenţii speciale pentru a nu cădea sub incidenţa sancţiunilor disciplinare sau penale. Precizăm şi faptul că anumite mijloace şi metode de

NESECRET136 din 243

NESECRET

război se pot încadra în mai multe categorii interzise; de exemplu, armele nucleare, atacarea lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase, bombardarea câmpurilor petroliere pot produce, în acelaşi timp, efecte nediscriminante, rău superfluu şi daune grave mediului natural; încadrarea lor în una sau alta din categoriile de arme şi metode interzise ţine mai degrabă de nevoi de sistematizare didactică. Regulile de legitimare a armelor se aplică şi în procesul de inventare a acestora. Art. 36 din Protocolul I obligă statele ca în procesul de cercetare, punere la punct, achiziţionare sau adoptare a unei noi arme, a unor noi mijloace sau a unor noi metode de luptă, să determine ca nu cumva întrebuinţarea acestora să fie interzisă în anumite împrejurări sau în toate împrejurările de către regulile de drept internaţional.

În domeniul interzicerii sau limitării armelor se aplică în primul rând regula generală de prohibiţie bazată pe efectele armelor care produc rău inutil sau superfluu sau care au efecte nediscriminante. Această regulă generală poate apare ca imposibilă în ochii profanilor dar ea îşi are originea în Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 care arată că scopul suficient al războiului (scoaterea în afara luptei a celui mai mare număr de oameni) ar fi depăşit prin folosirea de arme care ar agrava în mod inutil suferinţele oamenilor scoşi în afara luptei sau ar face moartea lor inevitabilă. Fără a fi într-o evidentă superioritate redacţională, regulile fundamentale prevăzute de art. 35 din Protocolul I din 1977 interzic întrebuinţarea armelor, proiectilelor şi materialelor ca şi a metodelor de luptă de natură să provoace suferinţe inutile.

Există însă şi arme special desemnate ca fiind interzise. Au existat chiar conferinţe internaţionale speciale care s-au ocupat de limitarea şi interzicerea unor arme, cum ar fi aceea prin care s-a elaborat Convenţia ONU din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ca lovind fără discriminare; cele 3 protocoale ale Convenţiei (mine, schije nelocalizabile, arme incendiare) au fost completate în 1996 (mine, arme laser). Opinăm că, la fel ca în dreptul penal, unde principiul nullum crimen sine lege obligă la desemnarea precisă a faptelor de pericol social care sunt interzise, la fel, în dreptul conflictelor armate sunt de fapt interzise doar speciile de arme asupra cărora statele s-au pus de acord prin intermediul unor convenţii speciale.

Este vorba de:proiectilele explozibile sau încărcate cu materii fulminante sau

inflamabile cu o greutate mai mică de 400 de grame (Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868);

NESECRET137 din 243

NESECRET

gloanţe care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc, zise şi gloanţe dum-dum după denumirea arsenalului de lângă Calcutta unde armata britanică le fabrica (Declaraţia de la Haga din 1899). Există însă dovezi că britanicii le-au folosit, până la ratificarea Declaraţiei din 1907, contra indienilor rebeli şi a burilor; de asemenea, se pare că ele au fost folosite în războaiele balcanice de greci, turci şi bulgari, în primul război mondial de către germani şi în Maroc şi Războiul civil de către spanioli în perioada interbelică;

gazele asfixiante, toxice sau similare şi alte arme chimice. (Declaraţia de la Haga din 1899, Protocolul de la Geneva din 1925 şi Convenţia asupra armelor chimice din 1993); interdicţia a fost încălcată de către Germania, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman în primul război mondial (începând cu 1915), de Italia în conflictul etiopian în 1935-1936 şi numai ocazional de Japonia contra Chinei între 1937-1942, de Polonia şi Germania între 1939-1942, de SUA în Coreea în 1951-1952, de Republica Arabă Unită în Yemen în 1963-1967, de SUA şi forţele saigoneze în Vietnam între 1969 şi 1975 (doar sub formă de defoliante şi gaz iritant), de forţele portugheze în războaiele coloniale din Guineea Bissau şi Angola în 1968 şi 1970, de URSS în Afghanistan şi de Vietnam în Laos şi Campuchia la începutul anilor '80, de Irak în războiul cu Iran între 1983-1988 ca şi în reprimarea unor revolte interne;

otrava şi armele otrăvitoare (art. 23 din Regulamentul Convenţiei de la Haga din 1907 şi Tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial); ca mijloc de război, ele au fost folosite de Germania în primul război mondial prin otrăvirea fântânilor din Franţa, otrăvirea alimentelor şi lansarea de bomboane otrăvite din avion;

minele şi torpilele submarine (Convenţia a Vlll-a de la Haga din 1907); au fost totuşi utilizate de SUA în Vietnam în 1972 şi în Nicaragua în 1983 şi de Iran în Golful Persic;

aruncătoarele de flăcări şi armele incendiare (Tratatele de pace de la încheierea primului război mondial şi Protocolul al lll-lea al Convenţiei de la Geneva din 1980);

armele bacteriologice (Protocolul e la Geneva din 1925 şi Convenţia din 1972 cu privire la interzicerea perfecţionării producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice)sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor); violarea acestei prohibiţii a fost rară, existând informaţii despre tentative în acest sens ale Japoniei în cel de-al doilea război mondial, ale SUA în Coreea şi în Asia, ale Irakului în ultimele două decenii ale secolului trecut;

NESECRET138 din 243

NESECRET

- Dacă interzicerea armei chimice prin Protocolul din 1925 nu era absolută (anumite state rezervându-şi dreptul de a riposta cu arme chimice contra unui atac chimic al adversarului), Convenţia din 1993 prohibeşte arma chimică în once circumstanţă şi urmăreşte distrugerea arsenalelor chimice.

tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare (Convenţia Naţiunilor Unite din 1976 asupra interzicerii tehnicilor de modificare' a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile);

proiectilele cu schije nelocalizabile cu raze X în corpul uman (Protocolul I al Convenţiei ONU din 1980);

minele şi capcanele terestre. (Protocolul II al Convenţiei ONU din 1980, completat în 1996 şi Convenţia asupra interzicerii folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor antipersonal precum şi distrugerea lor, de la Ottawa din 1977; se apreciază că minele, capcanele (mine-surpriză) şi alte dispozitive au devenit un flagel al războiului contemporan datorită costului lor scăzut (arma săracilor) şi posibilităţilor simple de utilizare ceea ce a făcut ca de la începutul celui de-al doilea război mondial să fie plasate pe teatrele de operaţiuni militare aproximativ 400.000.000 de mine terestre din care cel puţin 60 de milioane în ultimii 15 ani, de multe ori la întâmplare, fără un plan prestabilit care să permită deminarea după încetarea războiului;

armele laser care provoacă orbirea (Protocolul IV din 1996 la Convenţia ONU din 1980); este pentru prima dată din 1868 când o armă este interzisă înainte de a fi utilizată pe câmpul de luptă şi care demonstrează încă o dată dinamismul reglementărilor speciale ale mijloacelor de război.

Printre metodele de război limitate sau interzise de-a lungul timpului, fie prin reguli cutumiare, fie prin dispoziţii convenţionale se numără:

1. Perfidia, ca ansamblu al actelor care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna credinţă a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde protecţia prevăzută în regulile dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate (e o regulă foarte veche. Hugo Grotius menţionând-o încă din antichitate iar sursa ei convenţională fiind art. 23 din Regulamentul de la Haga din 1907, art. 53 din Convenţia l-a din 1949, art. 45 din Convenţia a ll-a din 1949 şi art. 37-39 şi 85 din Protocolul I din 1977); exemplele de perfide date de Protocolul din 1977 (simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentar sau simularea predării; simularea unei incapacităţi datorate rănilor sau bolii; simularea posedării statutului de

NESECRET139 din 243

NESECRET

civil sau de necombatant; simularea posedării unui statut protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale statelor neutre altor state nebeligerante ori organizaţii protectoare precum şi ale adversarului) implică şi regula că stratagemele de război, ca acte care au scopul să inducă în eroare un adversar sau să-l facă să comită imprudenţe dar care nu încalcă nici o regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate deoarece, nefăcând apel la buna credinţă a adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept nu sunt perfide. Sunt permise, spre exemplu, folosirea camuflajelor, a momelilor, a operaţiunilor simulate şi a informaţiilor false;

Minele, capcanele şi alte dispozitive sunt limitate la utilizare (numai împotriva adversarului şi cu condiţia planificării schematice) iar minele antipersonal sunt interzise total.

Refuzul de a lua prizonieri (art. 23 din Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 şi art. 40 din Protocolul adiţional I); ca atare, este interzis de a se ordona să nu existe supravieţuitori, de a ameninţa cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilităţile funcţie de această decizie, chiar dacă astfel de ordine au fost date, cum a fost cazul celui emis de Hitler la 18 octombrie 1942 conform căruia nimeni nu va fi cruţat;

înrolarea forţată a resortisanţilor părţii adverse (art. 23 din Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907, art. 130 din Convenţiaa ll-a de la Geneva şi art. 147 din Convenţia a IV-a);

Distrugerile de bunuri protejate fără necesitate, militară prevăzute de art. 33 din Convenţia a l-a de la Geneva, art. 49, 53 şi 54 ale Convenţiei a IV-a din 1949, art. 4 şi 11 din Convenţia de la Haga din 1954, art. 2 al 3 din Convenţia a IX-a de la Haga din 1907, art. 54 şi 62 din Protocolul adiţional I ş.a.;

Actele sau ameninţările al căror obiect principal este de a răspândi teroarea în populaţia civilă (art. 51.2 din Protocolul I) indiferent dacă efectul a fost atins sau nu; ceea ce contează la această metodă de război este intenţia expresă de a teroriza civilii cu distrugerea totală dar nu este aplicabilă în cazul atacării unui obiectiv militar legitim;

Atacurile nediscriminante, indiferent de forma lor, terestră, bombardament aerian sau naval ori de armele folosite (proiectile bombe, rachete, torpile etc); art. 51 par.4 şi 5 din Protocolul 1 din 1977 desemnează sfera atacurilor fără discriminare (atacuri care nu sunt

NESECRET140 din 243

NESECRET

îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat, cele în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat şi acelea în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate după prescrierile Protocolului) la acelea care sunt capabile să lovească fără deosebire obiectivele militare şi bunuri/persoane civile, dând două exemple de tipuri de atacuri care vor fi, între altele, considerate ca efectuate fără discriminare: a) atacurile prin bombardament, oricare ar fi mijloacele sau metodele utilizate, care tratează ca un obiectiv militar unic un anumit număr de obiective militare net distanţate, situate într-un oraş, sat sau în orice zonă conţinând orice concentraţie analoagă de persoane/bunuri civile şi b) atacurile de la care se poate aştepta să cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti populaţiei civile, rănirea de persoane civile, pagube bunurilor civile sau o combinaţie a acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat);

Represaliile armate, ca metodă de obligare a adversarului de a respecta legile războiului dar prin încălcarea acestora. Avându-şi originea în antica lege a talionului şi fiind multă vreme admise de dreptul războiului, astăzi represaliile împotriva persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie sunt interzise în mod neechivoc prin diferite clauze prohibitive ale convenţiilor internaţionale: art. 46 din Convenţia l-a din 1949; art. 47 din Convenţia a II-a; art. 13 alin.3 din Convenţia lll-a; art. 33 alin.3 din Convenţia a IV-a; art. 20 (răniţi şi bolnavi, serviciul sanitar), art. 52 alin.1 (bunuri civile), art. 53 (bunuri culturale), art. 54 alin.4 (bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei), art. 51 alin.6 (populaţia civilă), art. 55 alin.2 (mediul natural), art. 56 alin.5 (lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase) din Protocolul I din 1977.

Este evident că încălcarea regulilor regimului juridic al mijloacelor şi metodelor de război reprezintă încălcări grave ale convenţiilor speciale care prohibesc sau limitează utilizarea unora dintre ele de către combatanţi. De altfel aceste interdicţii şi limitări se completează cu autorizarea de a utiliza anumite arme fiindcă altfel războiul n-ar mai exista. Regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de război este o tentativă de a echilibra necesitatea militară cu principiile umanitare, cu alte cuvinte o încercare de "umanizare" a conflictului armat.

Regulile de comportamentRegulile de comportament sunt stabilite prin dispoziţii, ordine

sau instrucţiuni elaborate de autoritatea militară componentă care NESECRET141 din 243

NESECRET

vizează modalităţile de conduită tactică în diferite situaţii şi fată de diferite situaţii sau categorii de persoane şi bunuri. O indicaţie precisă asupra posibilelor reguli de comportament ce trebuie elaborate de comandamentele strategice şi/sau operative pentru uzul eşaloanelor tactice putem găsi în statutul juridic al indivizilor, reglementat de dreptul operaţional al conflictelor armate.

Fiecare categorie de persoane este reglementată în mod distinct de dreptul internaţional umanitar, atribuindu-i-se drepturi şi obligaţii specifice care creionează adevărate statute juridice: categoriile fundamentale de persoane (combatanţi şi civili), persoane aflate sub protecţie specială (medici, preoţi, ziarişti etc.) şi victime (prizonieri, răniţi, morţi, dispăruţi, refugiaţi).

Distincţia fundamentală între combatanţi şi civili se bazează pe criteriul esenţial al participării la ostilităţile militare şi pe consecinţa directă ce rezultă de aici că cei care se menţin în afara luptelor nu trebuie să fie atacaţi, spre deosebire de membrii forţelor armate ale inamicului. Criteriul acestei prime disjungeri este dreptul de a se împotrivi adversarului cu mijloace armate şi creează două statute juridice opuse: pe de o parte, combatanţii, care au dreptul (şi obligaţia) de a desfăşura acţiuni armate împotriva obiectivelor militare ale adversarului (dar nu şi împotriva civililor acestuia) şi, pe de altă parte, persoanele civile, care, în schimbul neparticipării lor la ostilităţile militare, nu trebuie să fie atacate în timpul războiului ci, dimpotrivă, trebuie să fie protejate. Acestea din urmă îşi pierd protecţia dacă au comis acte ostile împotriva combatanţilor. Persoanele sub protecţie specială sunt categorii determinate de indivizi pentru care dreptul umanitar instituie un regim de protecţie derogator de la protecţia generală acordată persoanelor civile şi combatanţilor. Această protecţie specială înseamnă o grijă sporită ce trebuie să o manifeste beligeranţii faţă de categoriile respective. Precizăm că sunt protejate în mod special şi anumite persoane aparţinând forţelor armate care nu sunt considerate ca deşi pot purta arme şi uniformă, cum este cazul personalului serviciului sanitar şi religios, precum şi a celui detaşat să exercite activităţi de protecţie civilă.

În domeniul civil, protecţia specială vizează: permiterea funcţionării normale a unităţilor sanitare civile şi a organismelor de protecţie civilă; evitarea producerii de pagube bunurilor culturale şi de cult; evitarea pericolelor la care ar fi expusă populaţia civilă în cazul atacării mediului natural, lucrărilor ori instalaţiilor conţinând forţe periculoase (baraje, diguri, centrale atomo-electrice) ca şi a zonelor de

NESECRET142 din 243

NESECRET

securitate. Victime ale războiului sunt: prizonierii de război; răniţi, bolnavii şi naufragiaţii; persoanele dispărute; refugiaţii; morţii. Dreptul internaţional umanitar conferă tuturor acestor categorii de persoane un tratament umanitar diferenţiat care constă în respect, asistenţă, protecţie şi îngrijiri. în ultimele trei decenii, Adunarea Generală a ONU a adoptat un număr de rezoluţii în care se fundamentează principiile fundamentale de protecţie a persoanelor în perioada de conflict armat, vizând atât persoanele care fac parte din forţele armate, prizonierii de război dar, mai ales, populaţia civilă, femeile şi copii, ziariştii.

Toţi indivizii care intră în câmpul de aplicare rationae personae al dreptului internaţional umanitar intră în raporturi juridice guvernate de acesta, fie acţionând în conformitate cu legile şi obiceiurile războiului, fie abţinându-se de la acţiunile prohibite de normele umanitare.

Declanşarea conflictului armat pune problema determinării spaţiilor geografice pe care se pot desfăşura ostilităţile militare şi, în consecinţă, câmpul de aplicare "rationae loc?' al dreptului internaţional umanitar. Tratatele internaţionale utilizează, în acest sens, diferite concepte ca: teatru de război: teatru de acţiuni militare, zone de operaţiuni, zone de luptă, zone interzise ş.a. De obicei, tratatele impun statelor obligaţii faţă de ansamblul teritoriului lor. în desfăşurarea conflictelor armate, forţele militare ale unui stat se pot găsi şi pe teritoriul altor state sau în marea liberă; este evident că, în astfel de cazuri, convenţiile de drept umanitar au deplină aplicabilitate şi în afara teritoriului beligeranţilor, oriunde s-ar găsi forţele armate129. Fiind o condiţie esenţială de existenţă a statelor, spaţiile geografice sunt reglementate de dreptul internaţional public, care utilizează termeni ca: teritoriul de stat; zone în care statul riveran exercită drepturi suverane; zone demilitarizate, neutralizate sau denuclearizate; marea liberă; fundul mărilor şi oceanelor; spaţiul extraatmosferic ş.a.

Aceeaşi problematică a spaţiului geografic este abordată de ştiinţele militare, în cadrul cărora, geografia militară studiază teritoriile din perspectiva influenţei asupra organizării şi a ducerii ostilităţilor militare utilizând noţiuni ca teatrul de acţiuni militare şi zonele de operaţii.

Diversitatea de abordare a determinat imprecizie şi confuzie în utilizarea noţiunilor respective. Ne interesează modul în care dreptul umanitar interrnaţional reglementează problematica spaţiilor geografice, în care el îşi găseşte aplicarea şi influenţa acestora asupra comportamentului uman.

În conflictele armate cu sau fără caracter internaţional, Dreptul Umanitar impune combatanţilor cunoaşterea şi respectarea anumitor reguli

NESECRET143 din 243

NESECRET

de protecţie umanitară acordată unor categorii determinate de persoane şi bunuri:

Comportă-te ca un soldat disciplinat! Nerespectarea legilor războiului dezonorează armata ta şi pe tine însuţi; ea creează suferinţe inutile departe de a reduce voinţa de luptă a inamicului, din contră, o întăreşte uneori!

Nu lupta decât cu adversarii tăi şi nu ataca decât obiectivele militare!

Nu cauza mai multe distrugeri decât pretinde misiunea ta!Nu lupta cu adversarii în afara luptei sau cu cei care se predau!Adună şi îngrijeşte răniţii şi bolnavii, fie că sunt prieteni sau

inamici!Tratează cu omenie toate persoanele civile şi pe oricare adversar

care se află sub puterea ta!Prizonierii de război trebuie să fie trataţi cu omenie şi nu sunt

obligaţi să dea decât informaţii privind identitatea lor. Nici o tortură fizică sau mentală a prizonierilor de război nu este permisă!

Nu lua ostatici!Abţine-te de la orice act de răzbunare!Respectă persoanele şi bunurile marcate cu semnul Crucii Roşii

(Semilunii), al Protecţiei Civile, al bunurilor culturale, al lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase, precum şi drapelul alb de parlamentar!

Respectă bunurile celorlalţi! Jefuirea este interzisă!Străduieşte-te să împiedici orice violare a îndatoririlor prezentate!

Raportează superiorului tău violările comise! Orice violare a legilor războiului va fi pedepsită!

O regulă generală este aceea conform căreia persoanele protejate nu pot renunţa la drepturile care le sunt asigurate, fie de convenţiile de la Geneva, fie prin acorduri speciale. De asemenea, toate instrumentele internaţionale prevăd că :încălcarea regulilor protecţiei umanitare, în caz de conflict armat, constituie abateri sau infracţiuni care trebuie sancţionate disciplinar şi penal.

Comandanţii militari au obligaţia de a-i împiedica pe membrii forţelor armate, aflaţi sub comanda lor (alte persoane aflate sub autoritatea lor) de a comite infracţiuni.

În vederea asigurării unei protecţii umanitare eficiente, Protocolul Adiţional I – 1977 a stabilit măsurile de precauţie ce trebuie luate de autorităţile militare în pregătirea şi ducerea activităţilor militare. Deşi ele

NESECRET144 din 243

NESECRET

se referă la persoanele şi bunurile civile, putem considera, prin extensie, că sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane şi bunurilor protejate de dreptul conflictelor armate.

În accepţiunea Protocolului I – 1977, atacurile sunt actele de violenţă împotriva adversarului, fie că sunt ofensive sau defensive, indiferent de teritoriul unde au loc şi pot fi operaţiuni terestre, navale sau aeriene.

Comandanţii militari care decid şi pregătesc un atac, conform art. 57/P.A.I. (Geneva),trebuie:

a) să facă tot ceea ce e practic posibil pentru a verifica dacă obiectivele ce vor fi atacate sunt obiective militare;

b) să ia toate măsurile de precauţie în alegerea mijloacelor şi metodelor de atac, în scopul evitării şi reducerii la minim a pierderilor şi pagubelor cauzate persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie umanitară;

c) să se evite lansarea atacului de la care se poate aştepta că va cauza pierderi şi pagube excesive, în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat, persoanelor şi bunurilor protejate;

d) atunci când este posibilă alegerea între mai multe obiective militare, care au ca efect un avantaj militar echivalent, trebuie să se aleagă obiectivul pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel mai mic pentru persoanele şi bunurile civile;

e) întreruperea sau anularea atacului atunci când reiese că obiectivul nu este militar, sau când atacul va cauza incidental pierderi şi pagube materiale excesive;

f) lansarea în timp util, prin mijloace eficace, a unui avertisment în cazul atacurilor care pot afecta persoanele şi bunurile sub protecţie umanitară, afară de cazul când circumstanţele nu permit acest lucru;

g) luarea tuturor măsurilor de precauţie rezonabile în conducerea operaţiunilor militare, pe mare şi în aer, pentru a se evita pierderile şi pagubele în rândul persoanelor şi bunurilor protejate.

De aceste reguli trebuie să se ţină cont în procesul elaborării deciziei de către comandant, la toate nivelurile ierarhice, în darea misiunilor, pe timpul cooperării şi ducerii acţiunilor militare, în toate documentele de planificare, organizare şi control elaborate de statele majore.

NESECRET145 din 243

NESECRET

TEMA NR. 7DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR: PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CONFLICTELE ARMATE;

PROTECŢIA SPECIALĂ A UNOR CATEGORII DE PERSOANE ŞI DE BUNURI CIVILE; TRATAMENTUL

PRIZONIERILOR DE RĂZBOI ŞI AL DEŢINUŢILOR CIVILI

PROTECŢIA UMANITARĂ ÎN CAZ DE CONFLICT ARMAT

Drepturile fundamentale ale omului consacrate prin instrumente juridice internaţionale, au un caracter de universalitate şi, ca atare, trebuie garantate şi respectate în toate împrejurările:

în timp de pace ; în timp de conflict armat, internaţional sau neinternaţional; în timp de tensiuni şi tulburări interne.De asemenea, aceste drepturi trebuie respectate atât pe teritoriul

naţional cât şi în afara acestuia, indiferent de statutul pe care-l au:în misiune oficială; turişti; apatrizi; refugiaţi,migranţi etc.Or, este cunoscut, ca sistemele internaţionale nu asigură o protecţie

adecvată, iar în unele situaţii nici o protecţie drepturilor fundamentale ale omului. Este vorba, în special, de anumite situaţii de violenţă la nivel naţional, precum tensiuni interne, dezordini, tulburări interne, stări de asediu, revoluţii, insurecţii etc. şi care în prezent au devenit tot mai frecvente. De asemenea, protecţia drepturilor omului ale persoanelor care se află în afara ţării lor, în calitate de Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate s-a născut din interacţiunea dialectică dintre două mari forţe antagonice:

necesitatea militară şilegile umanităţii.

Orice conflict armat presupune, din punctul de vedere al celor care-l poartă, o necesitate, de a distruge cât mai mult, de a scoate din luptă un număr cât mai mare de militari ai părţii adverse, într-un cuvânt, de a obţine victoria. Pe de altă parte, legile umanităţii postulează cât mai puţine suferinţe, cât mai reduse pagube materiale şi, fapt foarte important, revenirea cât mai grabnică la starea de pace.

NESECRET146 din 243

NESECRET

Prin intermediul dreptului umanitar internaţional, s-a încercat, şi într-o bună măsură s-a şi reuşit, ca toate acţiunile ce cauzează pierderi şi suferinţe inutile şi nu au nici o legătură directă cu conflictul armat, care stricto-sensu depăşesc „necesităţile militare”, trebuie evitate. Persoanele care nu au (populaţie civilă), sau nu mai au (răniţi, bolnavi, prizonieri etc.) nici un rol în desfăşurarea ostilităţilor trebuie protejate. La fel şi bunurile civile şi locurile care nu servesc la purtarea războiului.

Desfăşurarea războiului, ca activitate militară, depinde de mijloacele şi metodele tehnice din dotarea forţelor combatante, acestea aflându-se într-un continuu proces de perfecţionare, pe baza dezvoltărilor din domeniile tehnicii şi ştiinţei. Ca atare, războiul devine din ce în ce mai „productiv”, afectând un număr tot mai mare de persoane şi bunuri, creând probleme care ajung să repună în cauza prezentul şi viitorul omenirii. Un eventual război, în care s-ar folosi cele mai perfecţionate arme existente în prezent, în arsenalele statelor puternic înarmate, ar echivala cu sinuciderea umanităţii. Lumea contemporană nu mai are de ales între pace şi război, ci între pace şi sinucidere.

Dreptul internaţional umanitar nu este un substitut al păcii, ci, aşa cum aprecia un reputat specialist elveţian, el este pavăza omenirii în faţa provocărilor sângeroase, o mărturie unică a raţiunii şi a speranţei de a stăpâni forţa şi indurarea in fata aberaţiei ucigaşe. De aceea, pe măsură ce noi pericole, tot mai ameninţătoare s-au ivit la orizont, fără a-şi neglija domeniul sau tradiţional-înfrânarea exceselor de violenţă armată-el şi-a extins aria de protecţie umanitară la patrimoniul spiritual al umanităţii, la noi categorii de persoane în suferinţă sau ameninţate-refugiaţi, populaţiile migrate din cauza mizeriei sociale şi economice-, la mediul ambiant. Prin includerea în corpusul sau a unor norme de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, el tinde să devină un adevărat drept uman care să asigure, aşa cum spunea eminentul jurist Jean Pictet, respectul persoanei umane şi înflorirea sa.

În prezent, organizaţii internaţionale umanitare, personalităţi ştiinţifice, numeroase asociaţii şi organizaţii de profil dezbat, în seminarii, mese rotunde, lucrări etc. problematica umanitara în ideea de a degaja soluţii destinate a adapta normele şi principiile dreptului umanitar la imperativele lumii contemporane.

Dreptul internaţional umanitar este ansamblul de norme juridice aplicabile în perioada de conflict armat. El constituie o ramură a dreptului internaţional public.

NESECRET147 din 243

NESECRET

Dreptul internaţional umanitar mai este cunoscut si sub denumirea de dreptul conflictelor armate si constituie expresia moderna a ceea ce în dreptul internaţional clasic se intitula „legile şi obiceiurile războiului”.

PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR ŞI NAUFRAGIAŢILOR

Există în dreptul internaţional un principiu conform căruia persoanele scoase din luptă şi care nu participă direct la ostilităţi vor fi respectate, protejate şi tratate cu omenie.Acest principiu a fost consacrat, în formă embrionară, în Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele în campanie, din 22 august 1864 şi dezvoltat pe parcursul timpului până la valenţele conferite prin protocoalele adiţionale din 8 iunie 1977.

Încadrarea acestor victime de război în beneficiul dreptului umanitar este o acţiune care nu datează decât de 125 de ani, dacă ne referim la momentul formulării ei ca normă de drept pozitiv dar, în acelaşi timp, destul de veche dacă avem în vedere preocupările în domeniu.

Secolul al XIX –lea va intra în istorie ca secolul abolirii sclaviei, al creării Crucii Roşii Internaţionale şi al elaborării primelor convenţii generale cu caracter umanitar, înregistrându-se astfel progrese sensibile în domeniul ameliorării suferinţelor umane şi al consolidării victimelor de război.Ideea după care combatantul inamic prins şi dezarmat nu mai este considerat duşman, ci simplu cetăţean al puterii adverse care trebuie tratat după toate regulile de respect datorate fiinţei umane, se generalizează şi dobândeşte valenţe juridice.

În timp de conflict armat, răniţii, bolnavii şi naufragiaţii se bucură de o protecţie specială, bazată în principal pe prevederile Convenţiilor I şi II de la Geneva din 1949 şi a Protocolului adiţional I din 1977 ( art. 8-34). Convenţia I „ pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie”, Convenţia a II-a „pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare”, în ce priveşte extinderea protecţiei convenţionale la spitalele civile şi la personalulu acestora, ea a fost realizată prin Convenţia a IV-a „privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război” (articolele 18-20)

Conform principiului că persoanele scoase din luptă şi cele care nu participă direct la ostilităţi vor fi respectate, protejate şi tratate cu omenie, persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii care au

NESECRET148 din 243

NESECRET

depus armele şi persoanele care au fostscoase din luptă din cauză de boală, rănire sau orice altă cauză, vor fi în toate împrejurările tratate cu omenie.

Sunt şi rămân interzise, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate:

a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile;

b) luările de ostateci; c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, îndeosebi tratamentele

umilitoare şi înjositoare;d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără judecată

prealabilă de către un tribunal constituit în mod legal sau fără garanţiile judiciare corespunzătoare.

Astfel, în baza articolului 13 comun Convenţiilor I şi a-II-a vor beneficia de protecţie răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, aparţinând următoarelor şase categorii:

1. Membrii forţelor armate ale unei părţi în conflict şi membrii corpurilor de voluntari care fac parte din aceste forţe;

2. Membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă organizate, care aparţin unei părţi în conflict şi care acţionează în interiorul sau în afara propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat;

3. Membrii forţelor armate regulate, care pretind că aparţin unui guvern sau unei autorităţi nerecunoscute de puterea deţinătoare (de exemplu, combatanţii palestinieni capturaţi de Israel);

4. Persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte direct din ele, ca membri civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnitorii, membrii unităţilor de lucru sau de serviciu însărcinaţi cu bunăstarea militarilor;

5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale părţilor în conflict;

6. Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, pune mâna în mod spontan pe arme pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul să se constituie în forţe armate regulate.

Beneficiul protecţiei a fost extins prin convenţii şi la personalul care acordă îngrijiri răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, în această categorie fiind incluşi: personalulu sanitar afectat în mod exclusiv căutării, ridicării, transportului şi tratamentului răniţilor şi bolnavilor; personalul afectat în mod exclusiv administrării formaţiunilor şi stabilimentelor sanitare; militarii folosiţi ca infirmieri şi brancardieri auxiliari la căutarea, ridicarea,

NESECRET149 din 243

NESECRET

transportul sau tratamentul răniţilor şi bolnavilor; personalul Societăţilor naţionale de Cruce Roşie şi al altor societăţi voluntare; personalul medical şi sanitar al navelor-spital şi echipajul acestora.

Condiţiile specifice în care se desfăşoară războiul naval au impus ca personalului afectat îngrijirii naufragiaţiilor să li se asigure o protecţie mult mai largă decât celui care-şi desfăşoară activitatea pe uscat.

Prin cele două convenţii se asigură o protecţie bunurilor materiale afectate transportării, îngrijirii,însănătoşirii şi supravieţuirii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor ca mijloacele de transport sanitare - terestre, navale şi aeriene - , stabilimentele şi instalaţiile situate pe coastă, clădirile şi depozitele stabilimentelor sanitare, materialul afectat acestora, bunurile mobile şi imobile ale societăţilor de ajutor. Şi în acest caz, aceste categorii de persoane au concomitent şi statutul de prizonier de război.

Răniţii, bolnavii şi naufragiaţii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi. Ei vor fi trataţi cu omenie şi îngrijiţi de partea în conflict care îi are în puterea sa fără discriminare, fără nici o deosebire de naţionalitate, sex, rasă, religie etc. Este complet interzisă orice atingere adusă vieţii şi persoanei lor, între altele, de a-i omorî sau extermina, de a-i supune la torturi, de a face experienţe medicale, de a-i lăsa cu premeditare fără ajutor medical sau fără de îngrijiri ori de a-i expune la riscuri de contaminare sau de infecţie, create în acest scop.

Părţile aflate în conflict sunt obligate ca oricând, dar mai ales după o luptă, să ia fără întârziere măsurile posibile pentru a căuta şi ridica răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, pentru a-i proteja contra jafului şi relelor tratamente şi a le asigura îngrijirile necesare, precum şi pentru a căuta morţii şi a împiedica jefuirea acestora.

Comandantul unităţii militare care a ocupat câmpul de luptă este obligat ca în orice moment, dar mai ales, la sfârşitul fiecărei bătălii să ia măsuri pentru strângerea răniţilor şi a morţilor şi ocrotirea lor împotriva relelor tratamente.

Dacă condiţiile militare permit, între comandanţii adverşi ai diferitelor sectoare ale frontului se vor încheia carteluri privind încetarea focului pentru o perioadă determinată de timp pentru a se putea ridica răniţii rămaşi între linii. În situaţia în care o parte beligerantă care se repliază este forţată să abandoneze răniţi sau bolnavi în puterea adversarului, el va lăsa în mod deliberat, atât cât necesităţile militare permit, o parte a personalului şi materialului său sanitar pentru a-i îngriji.

În Convenţia I este prevăzută şi facultatea părţilor de a stabili zone şi localităţi sanitare pentru punerea la adăpost şi îngrijirea răniţilor şi

NESECRET150 din 243

NESECRET

bolnavilor. Asemenea zone pot fi convenite atât la începutul cât şi pe parcursul desfăşurării ostilităţilor, fiind supuse unei protecţii speciale.

Autoritatea militară va putea face apel la caritatea locuitorilor, a comandanţilor navelor comerciale, ori iahturilor sau ambarcaţiunilor statelor neutre, precum şi la societăţile de ajutor pentru ridicarea şi îngrijirea benevolă, sub controlul său, a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor. Persoanelor care răspund la acest apel li se asigură protecţia şi înlesnirile necesare.

Birourile oficiale de informaţii, create în fiecare ţară la începutul ostilităţilor, vor centraliza datele referitoare la starea prizonierilor răniţi, bolnavi sau naufragiaţi şi le vor comunic în cel mai scurt timp posibil puterii căreia aparţin aceştia. Ele vor încheia şi transmite, de asemenea, actele de deces, autorităţile având obligaţia de a veghea ca înhumarea, incinerarea sau imersionarea să fie precedate de un examen atent, şi, dacă este posibil, medical al corpului în vederea stabilirii morţii şi identificarea defunctului.

Prin convenţii, statele se angajează să adopte măsuri legislative pentru pedepsirea în timp de război a oricăror acte individuale de jefuiri şi maltratare a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, folosirea abuzivă a drapelelor şi insignelor Crucii Roşii.

Personalul sanitar nu va mai fi repatriat când cade în puterea adversarului, cum prevedea Convenţia din 1929, ci va putea fi reţinut pentru îngrijirea prizonierilor de război răniţi şi bolnavi ,însă numai în măsura în care starea sanitară şi numărul prizionierilor o vor cere.Membrii personalului sanitar reţinut pentru îngrijiri nu sunt consideraţi prizonieri de război, însă ei vor beneficia pe timpul reţinerii cel puţin de prevederile Convenţiei a III-a din 1949 cu privire la regimul prizonierilor de război.

Militarii care vor fi folosiţi ca brancardieri auxiliari au statut de prizonieri de război, însă vor servi, în măsura în care este nevoie, numai în misiuni medicale.

O reglementare specială este consacrată formaţiunilor şi instalaţiilor sanitare şi navelor-spital.

Spitalele, navele-spital şi formaţiunile sanitare mobile, ca şi transporturile de răniţi şi de bolnavi sau de material sanitar, inclusiv aeronavele sanitare, nu vor putea fi atacate în nici o împrejurare, ci respectate şi protejate de către părţile în conflict, iar dacă acestea cad în puterea părţilor adverse, partea care le-a capturat le va permite să funcţioneze până când va putea ea însăşi să asigure îngrijirea răniţilor şi bolnavilor..

În vederea asigurării unui tratament adecvat, Convenţia I prevede NESECRET151 din 243

NESECRET

crearea de unităţi medicale mobile - ambulanţe - care să însoţească armata în campanie, precum şi servicii medicale fixe. Nici una dintre ele nu poate face obiectul unor atacuri directe.Spitalele, navele-spital şi formaţiunile sanitare mobile, ca şi transporturile de răniţi şi de bolnavi sau material sanitar,inclusiv aeronavele sanitare, nu vor putea fi atacate în nici o împrejurare, ci respectate şi protejate de către părţile în conflict, iar dacă acestea cad în puterea părţilor adverse, partea care le-a capturat le va permite să funcţioneze până când va putea ea însăşi să asigure îngrijirea răniţilor şi bolnavilor.

Personalul sanitar afectat în mod exclusiv pentru căutarea, ridicarea, transportul sau tratamentul răniţilor şi bolnavilor ori pentru prevenirea bolilor, ca şi personalul administrativ al stabilimentelor sanitare va fi respectat şi protejat în toate împrejurările, la fel şi militarii instruiţi în mod special şi folosiţi ca infirmieri sau brancardieri.

Măsurile de represalii asupra răniţilor, bolnavilor.şi naufragiaţilor, precum şi asupra personalului, a clădirilor şi materialului sanitar protejat prin convenţii, sunt interzise.

Personalul unităţilor şi serviciilor medicale va fi respectat, cu condiţia să nu se dedea la acte de ostilităţi.Statutul lor încetează în situaţia în care comit acte vătămătoare pentru partea care-i are în puterea sa.

Personalul ambulanţelor şi unităţilor sanitare nu-şi pierde această calitate când:

a) este înarmat şi uzează de armele din dotare pentru propria apărare sau pentru apărarea răniţilor şi bolnavilor pe care-i are în îngrijire;

b) este păzit de un pichet de sentinele sau de escortă; c) în ambulanţele sau în instalaţiile sanitare se găsesc arme portative

sau muniţii retrase de la răniţi sau bolnavi ce nu au fost predate încă autorităţilor competente;

d) personalul şi materialul din serviciul veterinar se găseşte în ambulanţe sau unităţi sanitare fără a face parte din ele;

e) activitatea umanitară a personalului ambulanţelor sau a unităţilor sanitare fixe s-a extins şi la civilii răniţi sau bolnavi.

Pentru culegerea, transportarea şi îngrijirea răniţilor, bolnavilor şi nafragiaţilor în războiul naval există navele-spital, special construite şi dotate în acest sens. Regimul lor juridic este statuat în cea de-a doua Convenţie de la Geneva din 1949.

Statutul lor este prevăzut într-un principiu general de protecţie: ele nu pot fi atacate sau capturate cu condiţia ca navele şi caracteristicile lor ( tonajul brut înregistrat, lungimea de la pupa la prova, numărul

NESECRET152 din 243

NESECRET

catargurilor şi coşurilor ) să fie comunicate părţilor beligerante cu cel puţin zece zile înainte de intrarea lor în funcţiune.

Convenţia stabileşte trei categorii de nave-spital: militare, particulare, aparţinând părţilor beligerante, şi neutre. Navele militare sunt construite de statele beligerante cu singurul scop de a asista, trata şi transporta răniţi, bolnavi şi naufragiaţi.Navele spital-particulare sunt cele folosite de societăţile naţionale de Cruce Roşie şi de alte societăţi de ajutor recunoscute oficial, precum şi de persoane particulare.Pentru a se bucura de protecţia conferită de Convenţii, navele din ultimele două categorii trebuie să fi primit o însărcinare oficială din partea guvernului de care depind (dacă aparţin unei puteri beligerante), sau să fie puse sub conducerea uneia din părţile beligerante, cu asentimentul propriului guvern (dacă sunt neutre), în ambele situaţii cerându-se condiţia de notificare.

Pentru recunoaştere, ele trebuie să aibă toată suprafaţa exterioară vopsită în alb şi să aibă gravate pe părţile laterale şi pe cea orizontală una sau mai multe cruci roşii închis care să se poată distinge uşor de la distanţă - din aer şi de pe mare.

Navele - spital particulare se vor distinge printr-o pictură exterioară albă sau o bandă orizontală roşie de aceeaşi lăţime.

Normele dreptului umanitar interzic navelor sanitare să jeneze operaţiunile militare. În caz contrar ele îşi asumă toate riscurile. Părţile în conflict au dreptul de a vizita şi controla aceste nave, de a refuza ajutorul acestora şi de a le ordona să se îndepărteze, impunându-le o anumită direcţie, de a le indica modul de utilizare a mijloacelor de comunicare. Dacă necesităţile militare impun o asemenea măsură, ele pot să le reţină pentru o durată ce nu poate depăşi 7 zile din momentul interceptării.

Navele comerciale, iahturile şi ambarcaţiunile neutre care iau la bord răniţi, bolnavi sau naufragiaţi ai părţilor beligerante nu vor putea fi capturate, considerându-se că asemenea fapte nu constituie asistenţă ostilă.

Protecţia transporturilor sanitare face obiectul ambelor convenţii. Principiul director în domeniu este acela că vehiculele amenajate pentru transportul răniţilor şi bolnavilor - auto, aeriene şi navale -, care circulă izolat sau în coloană vor fi protejate, cu următoarele excepţii:

a) dacă necesităţile militare impun, aceste vehicule vor fi oprite şi se va disloca convoiul, asigurând, în toate împrejurările securitatea răniţilor şi bolnavilor ocupanţi ai acestora;

b) vehiculele reţinute nu vor putea fi utilizate decât în sectorul în care au fost interceptate şi exclusiv pentru necesităţi sanitare;

c) după terminarea misiunii locale, ele vor trebui restituite în NESECRET153 din 243

NESECRET

condiţiile convenite în prealabil.Regimul avioanelor sanitare, adică a aeronavelor folosite în mod

exclusiv pentru evacuarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, precum şi pentru transportul personalului şi materialului sanitar este prevăzut în ambele Convenţii. Principiul director al regimului lor este acela că ele se vor bucura de protecţie, neputând face obiectul atacurilor, cu condiţia de a respecta înălţimea, orele şi itinerarele convenite între părţile beligerante interesate şi să aterizeze la somaţia inamicului. Pentru identificare, ele vor purta în mod vizibil semnele distinctive - suprafeţele vopsite în alb şi emblema Crucii Roşii, alături de culorile naţionale. Fără o acceptare expresă şi prealabilă, survolarea liniei focului şi a liniilor situate în faţa posturilor medicale de triaj şi, în general, survolarea oricărui teritoriu inamic sau ocupt de acesta este interzisă.

O serie de dispoziţii ale Convenţiilor reglementează emblema şi însemnul distinctiv al serviciilor sanitare ale armatei, care este Crucea Roşie pe fond alb şi Semiluna Roşie. Emblema se portă pe drapele, brasarde şi pe orice material al serviciului sanitar admis de autorităţile militare competente.

Personalul sanitar va purta pe braţul stâng o brasardă, pe care se află semnul distinctiv, înmânată de autoritatea militară. El va avea asupra sa un act de identitate contând fie dintr-o inscripţie pe livretul militar, fie dintr-un document special. Sanitarii nemilitari vor purta asupra lor un certificat de identitate cu fotografie.

Drapelul Crucii Roşii nu va fi abordat decât pe ambulanţe şi pe unităţile sanitare, cu aprobarea unităţii militare.El va fi arborat alături de drapelul naţional (formaţiunile sanitare căzute în puterea inamicului nu vor arbora decât emblema Crucii Roşii )

Protocolul I de la Geneva din 1977 precizează, completează şi dezvoltă regulile consacrate în Convenţiile de la Geneva din 1949, enunţând unele norme noi care-şi au originea în practica conflictelor postbelice..

Protocolul I de la Geneva din 1977 a lărgit protecţia acordată, incluzând printre răniţi şi bolnavi şi pe cei din rândul populaţiei civile, nu numai din cadrul combatanţilor armatei.

Cel de-al doilea titlu, intitulat „Răniţi, bolnavi şi naufragiaţi” debutează cu formularea unor definiţii a noţiunilor de „răniţi”, „bolnavi”, „naufragiaţi”, „personal sanitar”, „unităţi sanitare”, „mijloace de transport sanitare”, „vehicul sanitar”, „navă şi ambarcaţiune sanitară”, „aeronavă sanitară”, „semn distinctiv”, „semnal distinctiv” ş.a.

NESECRET154 din 243

NESECRET

Dispoziţiile articolului 8, par.1, care definesc noţiunile de „răniţi” şi „bolnavi” precizează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi încadrată în această categorie, extinzând, totodată, sfera de cuprindere a acestei categorii.În baza acestui articol sunt consideraţi „răniţi” sau „bolnavi” persoanele militare sau civile care au suferit un traumatism, o boală sau alte incapacităţi sau tulburări fizice ori mentale şi care îndeplinesc următoarele două condiţii:

a) au, datorită acestui fapt, nevoie de îngrijiri medicale, şib) se abţin de la orice participare la război.Sunt asimilate acestei categorii femeile însărcinate, femeile cu nou-

născuţi şi celelalte persoane care ar putea să aibă nevoie de îngrijiri medicale imediate, cum ar fi infirmii şi femeile însărcinate, cu condiţia de a se abţine de la orice act de ostilitate. Pentru naufragiaţi se cere să îndeplinească numai o singură condiţie - să se abţină de a lua parte la ostilităţi. Ca atare, sunt consideraţi „naufragiaţi” persoanele militare sau civile care se găsesc într-o situaţie periculoasă pe mare ca urmare a nenorocirii care îi loveşte sau care loveşte nava sau aeronava care-i transportă, cu condiţia să se abţină de la orice act de ostilitate.O persoană are statut de naufragiat din momentul în care încep operaţiunile de salvare şi până în momentul când a ajuns pe uscat şi dobândeşte alt statut - de prizonier de război, dacă este capturat de inamic sau de combatant, dacă nu a suferit vreo rană şi se află în rândurile forţelor sale armate.

Protocolul prevede că nici o persoană nu va fi pedepsită în nici o împrejurare pentru desfăşurarea unei activităţi medicale compatibile cu etica profesională, pentru salvarea răniţilor şi a bolnavilor, indiferent de persoana care beneficiază de îngrijiri. De asemenea, nici o persoană nu va fi vătămată, urmărită sau condamnată pentru efectuarea unui act umanitar în favoarea acestora.

Populaţia civilă are obligaţia să respecte pe răniţi şi bolnavi chiar dacă aparţin părţii adverse şi să nu comită nici un act de violenţă împotriva lor.

TRATAMENTUL PRIZONIERILOR DE RĂZBOI

Evoluţie istoricăÎntr-o primă etapă, care a durat din antichitate până în evul mediu,

soarta prizonierilor de război depindea exclusiv de puterea celui ce îi captura, care-i putea ucide, schilodi, face sclavi etc. La celţi şi egipteni, după cum afirma Laurent, prizonierii plăteau cu viaţa căderea în captivitate, fiind schilodiţi ori sacrificaţi pe altare. Factori de ordin

NESECRET155 din 243

NESECRET

utilitarist-economic au influenţat, într-o oarecare măsură, situaţia prizonierilor de război. Cu preţul libertăţii, ei îşi văd scăpată viaţa: sunt făcuţi sclavi. Persoanele căzute în captivitatea inmicului îşi pierdeau calitatea de persoane, devenind simple obiecte vorbitoare.

Paralel cu aceasta apare o piaţă a sclavilor, unde prizonierii puteau fi răscumpăraţi, prin intermediul preţurilor, care le fixau valoarea în funcţie de însuşirile personale. La romani, la reîntoarcerea din sclavia prizonieratului, persoanele respective erau repuse în drepturile din care fuseseră decăzute printr-o ficţiue juridică, post liminii, care le oferea o adevărată restauraţie, un fel de restitutio in integrum.

Instituţia sclavajului pentru prizonierii de război se menţine şi în prima parte a evului mediu şi chiar se amplifică prin apariţia unei noi categorii, intermediare, provenită din băştinaşii învinşi (ghidrigheld) care, în schimbul unui tratament mai omenos, acceptă să plătească anumite sume de bani.

Dacă în faza incipientă sclavajul prizonierilor avea caracterul unei sancţiuni, în faza sa finală el s-a transformat într-o mănoasă afacere pentru aventurierii războinici. Prizonieratul avea caracterul unui izvor nesecat de venituri pentru cei care făceau război. Pe lângă prada bogată de bunuri, oamenii luaţi în sclavie erau schimbaţi pe bani.

Împotriva acestei practici s-a ridicat , biserica catolică, care, în Conciliul de la Lateran, din 1179, a adoptat hotărârea de a interzice luarea în robie şi vinderea ca sclavi a prizonierilor creştini. Nu dispunem de date care să ateste efectul practic al acestei hotărâri, însă un lucru este cert: patru secole şi jumătate mai târziu Hugo Grotius admite încă sclavia prizonierilor, deşi se pronunţă pentru ameliorarea soartei lor.

Etapa reglementării cutumiare începe abia pe la mijlocul evului mijlociu. Pe baza concepţiilor care au câştigat teren şi pe tărâm practic s-a creat o normă cutumiară după care prizonierii de război nu mai pot fi ucişi sau făcuţi sclavi. Este. De fapt, primul pas pe calea anevoioasă a creării pe plan juridic a unui minimum de condiţii pentru prizonieri. Pasul următor a fost făcut prin secolul al XVII-lea, când prizonierii au fost scoşi de sub puterea armatei csre i-a capturat, fiind consideraţi în puterea suveranului acesteia.

Pe această bază juridică apare obiectul încheierii cartelurilor între beligeranţi (adică a unor convenţii sau acorduri) privind schimbul de prizonieri, în care se stabileau condiţiile de eliberare a prizonierilor de război, inclusiv tariful de răscumpărare. Prizonierii răscumpăraţi erau transferaţi în ţara de origine la bordul unor „nave cartel”. Se crează astfel,

NESECRET156 din 243

NESECRET

pe cale cutumiară, regula cruţării, confotm căreia prizonierii de război nu mai pot fi ucişi, ci internaţi ori schimbaţi contra unei răscumpărări. Unii autori, referindu-se la această perioadă identifică şi un compliment al acestei reguli şi anume că „ dacă învingătorul nu poate să păzească şi să ducă în captivitate prizonierii săi, el nu-i poate ucide; trebuie să-i elibereze.

Secolul al XVIII-lea va înregistra două elemente- unul de fapt, altul de drept- care vor influenţa decisiv soarta prizonierilor de război. Primul constă în generalizarea armatelor de profesie organizate şi apariţia unui număr mai mare de combatanţi pe câmpul de luptă, iar cel de-al doilea, crearea pe cale cutumiară, a principiului după care războiul este o relaţie între state şi nu între cetăţenii acestora. Ca urmare, soarta prizonierilor de război începe să preocupe într-o mai mare măsură statele. Statutul care începe să se cristalizeze are la bază ideea că prizonieratul nu mai are caracterul unei sancţiuni, cum era considerat până atunci ci o măsură cu caracter preventiv menită să-i împiedice să participe din nou la ostilităţi. Combatantul prins şi dezarmat, nu mai este considerat un inamic, ci un cetăţean ce trebuie tratat după toate regulile de respect datorate fiinţei umane. Paralel cu acesta, se instalează regula, după care prizonierii de război încep să-şi găsească loc în tratatele bilaterale, din care menţionez cu titlu de exemplu: Tratatul definitiv de pace şi prietenie între Franţa, Mare Britanie şi Spania, semnat la Paris la 10 februarie 1763; Tratatul de pace de la Teschen dintre Austria şi Prusia la 13 iunie 1779; Tratatul dintre Statele Unite şi Prusia, semnat la Haga la 10 septembrie 1785, care, prin articolul 24 propune o reglementare, încă din timp de pace, care să fie aplicată în timp de război.

În procesul de ameliorare a soartei prizonierilor de război un moment important l-a constituit Decretul Naţionale Franceze din 4 mai 1792 care plasa prizonierii de război sub protecţia naţiunii franceze şi reprima relele tratamente şi actele de cruzime comise împotriva lor.

În secolul al XIX –lea numărul înţelegerilor bilaterale va spori, printre acestea Cartelul pentru schimbul prizonierilor de război, semnat la Washington la 12 mai 1813 între SUA şi Marea Britanie şi Convenşia din 26 noiembrie 1820 semnată de Spania şi Columbia la Ciudad de Trujillo, pentru regularizarea războiului sunt deosebit de semnificative.

În plan normativ statutul prizonierilor de război a fost reglementat în patru instrumente internaţionale:

1) Regulamentul anexă la Convenţia a IV -a de la Haga din 1907 (cap. II, articolele 4-20);

NESECRET157 din 243

NESECRET

2) Convenţia de la Geneva din 27 iulie 1929 pentru ameliorarea soartei prizonierilor de război;

3) Convenţia a III-a de la Geneva din 12 august 1949 privind tratamentul prizonierilor de război;

4) Protocolul adiţional I din 8 iunie 1977, articolele 43şi 44. În timp de război, unele state beligerante au încheiat acorduri în materie.

Această succesiune de reglementări a fost determinată, pe de o parte de necesitatea de a asigura protecţie noilor categorii de combatanţi, iar pe de altă parte de a le ameliora soarta.

Regulamentul de la Haga din 1907, de pildă, care era în vigoare în timpul primului război mondial şi avea ca principală regulă tratarea prizonierilor în ceea ce priveşte condiţiile de locuit, sanitare şi alimentarea la fel ca membrii forţelor armate ale puterii deţinătoare, nu a fost întomai respectat pentru că o serie de state n-au introdus în dreptul lor intern prevederile respective, iar pe de altă parte, el conţinea clauza şi omnes.De aceea, Convenţia de la Geneva din 1929 relativă la tratamentul prizonierilor de război era destinată şi dezvolta sistemul de protecţie consacrat în Regulamentul de la Haga. Cele 142 de articole ale Convenţiei au fost repartizate în şase părţi:

1. Dispoziţii generale;2. Protecţia generală a prizonierilor de război;3. Captivitatea;4. Terminarea captivităţii;5. Biroul de informaţii şi Societăţile de ajutorare a prizonierilor de

război;şi6. Executarea Convenţiei.La Convenţie au fost ataşate două anexe:- Anexa I: Model de înţelegere privind repatrierea directă şi plasarea

în ţări neutre a răniţilor, bolnavilor şi prizonierilor de război, şi- Anexa II:Regulament privind comisiile medicale mixte.Convenţia respectivă nu lega decât 41 de state, dintre acestea lipsind

Japonia, URSS, precum şi o serie de alte state din America Latină şi Europa. În 1941 Germania a declarat că ţările beligerante ale căror guverne au părăsit teritoriul naţional ocupat de inamic nu le mai recunoaşte calitatea de stat şi, în consecinţă, nici pe aceea de prizonier de război pentru resortisanţii acestora (era vorba de Polonia, Olanda, Norvegia, Grecia şi Iugoslavia ). Astfel, 70 la sută din prizonierii de război capturaţi de Germania au fost privaţi de asistenţa unei puteri protectoare, la aceştia adăugându-se prizonierii sovietici, al căror guvern n-a devenit parte la

NESECRET158 din 243

NESECRET

Convenţia din 1929.( Tribunalul de la Nürnberg a respins argumentul apărării prin care se încerca să se justifice crimele comise contra prizonierilor sovietici pe considerentul că URSS nu era parte la Convenţie.)

Ca urmare, situaţia prizonierilor de război în cursul celui de-al doilea război mondial a fost catastrofală: -2.300.000.de prizonieri de război sovietici capturaţi de Germania au murit de tifos.

Aceeaşi situaţie au avut-o şi prizonierii germani, italieni şi japonezi.Din cei 3.370.000 de prizonieri germani căzuţi în mâinile

sovieticilor, 1.321.000 au murit sau au fost daţi dispăruţi; din cei 75.000 de italieni, 63.000 morţi sau răniţi şi din 615.000 de japonezi, 150.000 de prizonieri au murit sau au dispărut. În plus o serie de categorii de combatanţi au fost excluşi de la beneficiul protecţiei conferite de Convenţie, iar cei care în mod legal aveau dreptul la protecţie la protecţie au fost privaţi în mod arbitrar de unele drepturi, impreciziunea regulilor la asistenţă şi la captivitate i-a lipsit de ajutoare şi a dus la implicarea lor în procese penale, cu inevitabile consecinţe asupra vieţii şi integrităţii lor fizice şi mentale.

Pornind de la această experienţă, Conferinţa diplomatică de la Geneva din 1949 a căutat să umple lacunele Conferinţei din 1929 şi să formuleze cu mai multă precizie normele de protecţie, dând soluţii pertinente aspectelor neacoperite de convenţiile anterioare. În cele 143 de articole ale sale, Convenţia din 1949 apreluat o serie de dispoziţii din Regulamentul de la Haga din 1907 şi din Convenţia din 1929, adăugând o serie de reguli noi referitoare la captivitate, la resursele băneşti ale prizonierilor, precum şi o serie de detalii de natură a consolida statutul acestora.

Convenţia de la Geneva din 1949 prevede în mod amănunţit regimul vieţii în captivitate a prizonierilor de război, cu reguli precise ce trebuie aplicate de către statul captor, în ce priveşte identificarea, interogarea, cazarea, hrana şi îmbrăcămintea, igiena şi îngrijirile medicale, personalul medical şi religios reţinut pentru a asista pe prizonierii de război, religia, activităţile intelectuale şi fizice, disciplina interioară, transferarea prizonierilor din lagăre, munca acestora, resursele lor băneşti, relaţiile cu exteriorul, plângerile cu privire la regimul de captivitate, reprezentarea prizonierilor în raporturile cu autorităţile, sancţiuni penale şi disciplinare, sfârşitul captivităţii, eliberarea şi repatrierea prizonierilor de război la sfârşitul ostilităţilor etc.

Reglementările menţionate au la bază ideea că prizonierii de război NESECRET159 din 243

NESECRET

se află sub autoritatea puterii deţinătoare şi nu a persoanelor care i-a capturat, aceasta având faţă de prizonieri răspunderi importante. Starea de prizonierat nu mai este considerată o sancţiune, ci o măsură de precauţiune faţă de combatantul capturat şi dezarmat, precum şi o asigurare că acesta nu va mai participa la operaţiuni militare împotriva statului care l-a capturat.

Conceptul de prizonier de război

Conceptul de prizonier de război derivă din acela de combatant. Pornind de la această situaţie, de fapt şi de drept, vom menţiona că, în principiu, numai combatanţii pot fi prizonieri de război. Convenţia a III-a din 1949 include în această categorie toate persoanele vizate de articolele 1, 2 şi 3 din Regulamentul Anexă al Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 şi care sunt capturate de inamic. Acestea sunt:

a) membrii forţelor armate ale unei părţi în conflict, ai miliţiilor şi corpurilor de voluntari făcând parte din aceste armate;

b) membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă organizate,aparţinând unei părţi la comflict şi acţionând în afară sau în interiorul propriului teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă îndeplinesc cele 4 condiţii cerute pentru combatanţi. La acestea se adaugă următoarele categorii, prezăzute în art. 4 din Convenţia de la Geneva din1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război;

c) membrii forţelor regulate carese pretind ale unui guvern ori alte unei autorităţi nerecunoscute de puterea deţinătoare;

d) persoanele care urmează forţele armate fără a face parte direct din ele, membrii civili ai echipajelor unităţilor de muncă sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forţelor armate, cu condiţia de a fi primit autorizaţia, forţelor armate pe care le întovărăşesc;

e) membrii echipajelor inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale părţilor aflate în conflict;

f) populaţia unui teritoriu neocupat care la apropierea inamicului ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în forţe armate regulate, dacă poartă armele pe faţă şi respectă legile şi obiceiurile războiului.

De asemenea, în baza art.4 a celei de a III-a Convenţii de la Geneva din 1949, sunt consideraţi prizonieri de război toate persoanele care aparţin sau au aparţinut forţelor armate ale ţării ocupate, dacă din afara acestei

NESECRET160 din 243

NESECRET

apartenenţe, puterea ocupantă socoteşte necesar să procedeze la internarea lor, chiar dacă iniţial le eliberase în timp ce ostilităţile se desfăşurau în afara teritoriului pe care ea îl ocupa, mai ales după o încercare neizbutită a acestor persoane de a se alătura forţelor armate de care aparţin şi care sunt angajate în luptă sau când nu ascultă de somaţia ce le-a făcut, în scopul internării, precum şi persoanele aparţinând uneia din categoriile de mai sus, pe care puterile neutre sau nebeligerante le-au primit pe teritoriul lor.

Substituind acestei enumerări o formulă unică, art.43 par.1 din Protocolul I din 1977 extinde statutul de prizonier de război la "toate forţele, toate grupele şi toate unităţile armate şi organizate care sunt plasate sub un comandament responsabil de conduita subordonaţilor săi faţă de această Parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de o Parte adversă. Aceste forţe armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care asigură, mai ales, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate".

Prin această dispoziţie statele au urmărit să cuprindă în categoria de prizonier de război pe combatanţii care participă la operaţiunile de guerilă.

Includerea persoanelor menţionate la statutul de prizonier de război este raportată la următoarele două condiţii:

a) să fi căzut în puterea inamicului şib) să aparţină uneia din categoriile enumerate.Convenţia de la Geneva din 12 august 1949 aduce un element de

noutate în conceptul de prizonier de război faţă de Regulamentul de la Haga din 1907 şi Convenţia din 1929, întrucât una din problemele cele mai spinoase în timpul celui de-al doilea război mondial a fost acela că sutelor de mii de militari care au capitulat în masă la începutul ostilităţilor li s-a refuzat beneficiul Convenţiei din 1929 sub pretextul că aceasta nu a reglementat şi situaţia lor deoarece nu "au căzut sub puterea" adversarului, ci au capitulat. Convenţia din 1949 a înlocuit această expresie cu termenul " captură".

O problemă mai delicată se iveşte atunci când ne aflăm în prezenţa unor persoane care nu poartă arme, care nu participă la război, fiind persoane civile, dar care au anumite funcţii reprezentative sau deţinătoare de autoritate, cum ar fi şefii de state sau de guverne, miniştrii, înalţi demnitari, şefii de partide etc. Aceştia sunt sau nu sunt prizonieri de război când cad în puterea inamicului? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Ei sunt prizonieri de război, pentru că prin natura funcţiilor pe care le deţin, prin activitatea pe care o desfăşoară contribuie la ducerea războiului, fiind mai prijmedioşi pentru inamic chiar decât combatanţii care luptă cu arma

NESECRET161 din 243

NESECRET

în mână. Ei pot fi făcuţi prizonieri de război , deşi nici o normă de drept internaţional nu face referiri exprese la aceste categorii şi nici chiar manualele de rîzboi elaborate de state.

Din cele precedente rezultă că nu pot fi făcuţi prizonieri de război populaţia civilă paşnică şi , în mod cu totul excepţional, personalul sanitar - militar şi nemilitar -, parlamentarii, precum şi membrii Crucii Roşii Internaţionale.

Din dezvoltările ce preced se desprind următoarele concluzii:1. Ratione temporis, capturarea unui prizonier de război poate avea

loc numai în perioada ostilităţilor active.2. Pot fi prizonieri de război numai combatanţii, deci nu toţi

membrii forţelor. De exemplu, personalul militar sanitar şi religios nu poate fi făcut prizonier de război. În schimb, civilii care participă, într-un fel sau altul la operaţiunile de război, pot fi făcuţi prizonieri.

3. Beneficiază de statut de prizonier de război şi rezerviştii, membrii forţelor armate în uniformă care acţionează pe teritoriul inamic pentru culegerea de informaţii sau distrugerea unor obiective militare ale acestuia şi membrii mişcărilor de rezistenţă.

4. Nu se bucură de statutul de prizonier de război spionii, sabotorii, mercenarii şi militarii care au comis crime de război, după ce un tribunal competent a pronunţat o sentinţă împotriva lor.

5. O situaţie controversată a apărut în ce priveşte indivizii care urmează forţele armate (în baza art. 18 din Regulamentul de la Haga din 1907 şi art. 81 din Convenţia din 1929).

Protecţia generală a prizonierilor de război

Persoanele care au dreptul la statutul de prizonier de război au dreptul, când cad în puterea inmicului, să beneficieze de toate avantajele acestui statut.

Prizonierii de război trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie. Viaţa prizonierilor trebuie cruţată, iar persoana acestora, onoarea şi demnitatea lor respectate şi protejate.

Se interzice supunerea prizonierilor la torturi sau mutilări, la pedepse crude sau degradante ori la experienţe medicale sau ştiinţifice de orice natură, care nu ar fi justificate de tratamentul medical al prizonierului în cauză.

Prizonierilor suferinzi trebuie să li se asigure asistenţa medicală şi îngrijiri corespunzătoare, fără nici o discriminare.

NESECRET162 din 243

NESECRET

Prizonierii de război trebuie să fie protejaţi tot timpul contra oricăror acte de violenţă sau de intimidare, contra insultelor şi curiozităţilor publice. Măsurile de represalii contra prizonierilor de război sunt interzise.

Puterea deţinătoare de prizonieri de război va suporta gratuit întreţinerea lor. Încălcarea regulilor privind regimul prizonierilor de război pe toată perioada captivităţii, va atrage răspunderea statului deţinător şi a persoanelor care au săvârşit-o. Orice act de omisiune ilicită din partea puterii deţinătoare, care ar cauza moartea sau ar pune în pericol grav sănătatea unui prizonier de război de sub puterea sa, este interzis şi va fi considerat ca o gravă încălcare a Convenţiei, deci o crimă de război.

Prizonierii de război păstrează deplina lor capacitate civilă, care nu poate fi limitată decât în măsura în care o cere starea de captivitate.

După ce au fost capturaţi, prizonierii de război trebuie să fie evacuaţi în cel mai scurt timp posibil în lagăre situate destul de departe de zona de luptă, pentru a fi în afară de orice pericol, iar pe timpul oricărei evacuări li se va asigura securitatea, în aceleaşi condiţii ca şi trupelor puterii deţinătoare în deplasarea lor.

Prizonierii de război pot fi folosiţi la muncă numai în domenii care nu au caracter militar, statul deţinător având obligaţia de a le asigura condiţii de muncă şi de protecţia muncii, egale cu cele ale persoanelor cetăţeni ai acelui stat care prestează o muncă asemănătoare.Prizonierul de război nu va putea în nici un moment să fie trimis sau reţinut într-o zonă în care să fie expus focului din zona de luptă, nici să fie folosit pentru a pune, prin prezenţa sa, anumite puncte sau regiuni la adăpost de operaţiile militare.

Ofiţerii nu pot fi constrânşi la muncă, iar subofiţerii vor fi puşi numai la activităţi de supraveghere.

Prizonierii de război sunt supuşi legilor, regulamentelor şi ordinelor în vigoare în forţele armate ale puterii deţinătoare. Ei vor putea fi judecaţi şi condamnaţi pentru faptele lor penale numai de către tribunalele militare, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale.

Răspunderea pentru menţinerea disciplinei prizonierilor de război revine unui ofiţer din armata regulată a puterii deţinătoare, cu concutsul ofiţerului cel mai mare în grad din partea prizonierilor, ca reprezentant al acestora.

Evadarea se va pedepsi numai disciplinar.După terminarea ostilităţilor, prizonierii de război vor fi eliberaţi şi

repatriaţi fără întârziere, cu excepţia celor urmăriţi sau condamnaţi penal, care vor fi reţinuţi până la expirarea pedepsei, despre aceasta

NESECRET163 din 243

NESECRET

comunicându-se părţii adverse. Ideea fundamentală a sistemului de protecţie instituit ptin

Convenţia din 12 august 1949 şi reiterată prin Protocolul I din1977 este aceea că prizonieratul nu constituie o acţiune represivă, ci o măsură de precauţie făţă de combatantul inamic dezarmat, care se află sub autoritatea sa şi răspunde de tratamentul ce i-l aplică. Această idee este consacrată în articolul 12 din Convenţia din 1949, conform căruia „Prizonierii de război trebuie să fie trataţi tot timpul cu omenie”. Convenţia care afost inspirată şi de „Declaraţia universală a drepturilor omului”, a transformat în norme juridice o serie de principii enunţate în ea. Astfel, convenţia dispune că viaţa prizonierilor trebuie cruţată, iar persoana şi demnitatea lor, respectate şi protejate. Se interzice supunerea prizonierilor la torturi, pedepse crude şi degradante, la experienţe medicale nereclamate de starea sănătăţii lor. Acelora care sunt suferinzi trebuie să li se asigure asistenţă şi îngrijire, fără nici o discriminare de rasă, naţionalitate, religie, opinie politică etc. Diferenţierea de tratament nu este licită decât dacă se bazează pe grad militar, stare de sănătate, psihică sau fizică, aptitudini profesionale sau sex. Convenţia impune, de asemenea, statelor obligaţia de a contribui la atenuarea suferinţelor cauzate de război precum ţi pe aceea de a nu expune pritonierii unor violenţe şi insulte din partea populaţiei locale şi curiozităţii publice, la represalii de război, la mutilări fizice sau experienţe medicale sau ştiinţifice. Femeile vor fi tratate cu toată consideraţia datorată sexului lor; prizonierii îşi conservă deplina lor capacitate civilă.

Orice încălcare acestor reguli va antrena răspunderea statului respectiv şi a celor care au efectuat-o.

Retione materiae, dispoziţiile convenţiei se aplică nu numai în cazul războiului declarat cu respectarea normelor analizate anterior, ci şi în cazul oricărui conflict armat ivit între părţile semnatare, chiar în cazul în care una din ele nu recunoaşte starea de război. Totodată, ele se aplică nu numai la conflictele cu caracter internaţional, ci şi în cazul răboaielor cu caracter neinternaţional, precum şi în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială. Însrierea acestei prevederi în textul Convenţiei din 1949 marchează un însemnat progres faţă de Convenţia din 1929 care nu prevedea acest lucru.

Ratione personae dispoziţiile convenţiei se aplică tuturor prizonierilor de război din momentul capturării până la eliberare şi repatriere.

Pentru a se înlătura unele posibile abuzuri în ceea ce priveşte lipsirea prizonierilor de unele avantaje, ei nu vor putea să renunţe în nici

NESECRET164 din 243

NESECRET

un caz, nici total , nici parţial, la drepturile pe care le asigură convenţia sau acordurile speciale. Această regulă se bazează pe două idei:

a) fiind în captivitate, voinţa lor poate fi uşor influenţată prin presiuni şi măsuri coercitive;

b) că drepturile prevăzute în Convenţie, deşi se răsfrâng asupra prizonierilor, sunt drepturi ale statelor beligerante, şi nu ale beneficiarilor.

Această prevedere, stipulată în art. 7 din Convenţie, urmărea să înlăture situaţii ca aceea din 16 noiembrie, când între Germania şi guvernul de la Vichy s-a încheiat un protocol care substituia intervenţia puterii protectoare, cu un pseudocontrol naţional iluzoriu.

În ce priveşte răspunderea statului faţă de prizonierii pe care-i deţine Convenţia prevede că „Independent de responsabilităţile individuale care pot exista, puterea deţinătoare este responsabilă de tratamentul ce se aplică prizonierilor”, şi că „ orice act sau o misiune ilicită din partea puterii deţinătoare, antrenând moartea sau punând în pericol grav sănătatea prizonierilor”, este interzis şi vor fi considerate drept infracţiuni grave la Convenţie, ceea ce echivalează cu crime de război.

Puterea deţinătoare de prizonieri de război va trebui să suporte în mod gratuit întreţinerea prizonierilor şi să le acorde gratuit îngrijiri medicale.

Prin Convenţie, statele se angajează să completeze legislaţiile naţionale cu măsuri de reprimare a actelor contrare Convenţiei.

NESECRET165 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 8DREPTUL INTERNAŢIONAL APLICABIL

CONFLICTELOR AERIENE

METODE ŞI MIJLOACE UTILIZATE ÎN RĂZBOIUL AERIAN

Războiul aerian este forma de luptă care se desfăşoară în aer, cuprinzând toate genurile de operaţii militare efectuate cu aeronave împotriva altor aparate aeriene, a obiectivelor terestre sau maritime ale adversarului. În conceptul de război aerian sunt incluse şi operaţiunile aeronavelor din dotarea forţelor maritime, ambarcate pe portavioane sau pe alte mijloace de luptă navale.

Aviaţia militară a fost utilizată prima oară în timpul războiului dintre Italia şi Turcia, între anii 1911 - 1912, când s-a executat bombardamentul aerian asupra oazei Air Zara, Turcia. Primele reacţii la utilizarea "celei de-a cincea arme" cum era denumită atunci, nu au fost împotriva avionului ca atare, ci împotriva misiunilor lui - bombardarea populaţiei civile, a oraşelor deschise, a edificiilor protejate, etc., acte care au reprezentat o violare a legilor şi obiceiurilor războiului, în acel moment istoric.

În perioada interbelică aviaţia a fost folosită fără nici o restricţie, lovind nediscriminant populaţia civilă, spitale, centre culturale, oraşe deschise şi chiar misiuni diplomatice, iar în cel de-al doilea război mondial războiul aerian a devenit total.

În războaiele postbelice (Coreea, Vietnam, Cambodgia, Laos), aviaţia a avut un rol nefast, a fost utilizată în mod abuziv, în special prin atacarea nediscriminantă a populaţiei civile şi a unor bunuri cu caracter civil (în Coreea de Nord, după statistici guvernamentale americane, au fost lansate 635.000 de bombe care au distrus oraşele acestui stat).

În conflictul din Golf, din anul 1991, s-au folosit pentru prima dată "arme inteligente" care, datorită nerespectării de către Irak a regulilor de protecţie şi a folosirii populaţiei civile pentru disimularea obiectivelor sale militare, au făcut aproximativ 70.000 de victime.

NESECRET166 din 243

NESECRET

Tentative de codificare a dreptului internaţional aplicabil în războiul aerian

În 1899 s-a pus pentru prima dată problema reglementării războiului aerian, la Conferinţa de pace de la Haga, elaborându-se "Declaraţia relativă la interzicerea pe o perioadă de cinci ani a lansării de proiectile şi explozive din dirijabile şi baloane". La cea de-a doua Conferinţă din 1907 "Statele contractante consimt interdicţia de a lansa proiectile şi explozive din înaltul baloanelor sau prin alte mijloace ". Articolul 25 din Convenţia de la Haga interzicea "atacarea sau bombardarea prin orice mijloace a oraşelor, satelor, locuinţelor şi clădirilor care nu sunt apărate". În sesiunea de la Madrid, din aprilie 1913, Institutul de Drept internaţional a stabilit principiul conform căruia bombardamentul este permis, cu condiţia ca el să nu reprezinte pentru populaţia civilă mai multe pericole decât războiul terestru şi cel naval. La 22 noiembrie 1920, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a adresat statelor un apel prin care se cerea limitarea războiului aerian la obiective militare.

La 4 februarie 1922, la Conferinţa de la Washington pentru limitarea armamentelor navale, s-a adoptat o rezoluţie prin care se abilita o Comisie de Jurişti să elaboreze un regulament aerian. Comisia a elaborat un Proiect de reguli ale războiului aerian cunoscut sub numele "Regulile de la Haga privind războiul aerian" cuprinzând 62 de articole. Deşi au fost respinse de cele şase state puternice, la Conferinţa de la Washington, proiectul de regulament prezenta o importanţă ştiinţifică deoarece el reflecta practica generală din timpul primului război mondial.

Dispoziţiile principale ale "PROIECTULUI" se referă la:

A) CLASIFICAREA AERONAVELOR ŞI MARCAREA LORAeronavele sunt împărţite în două mari grupe: publice şi private.

Aeronavele publice se împart şi ele în două grupe: militare (care trebuie să poarte mărci exterioare indicând caracterul militar) şi nemilitar (afectate exclusiv unor servicii publice de poliţie sau de vamă, etc.)1.

B) DREPTURILE BELIGERANŢILOR1 Toate aeronavele, publice sau private, trebuie să poarte în plus însemnul de naţionalitate

NESECRET167 din 243

NESECRET

Dreptul de a participa la ostilităţi, de a transmite informaţii cu caracter militar în timpul zborului, de a exercita dreptul de vizită, de percheziţie şi de captură asupra tuturor aeronavelor străine publice, nemilitare sau private, aparţine numai echipajelor aeronavelor militare.

C) OSTILITĂŢIStabilind graniţa dintre perfidie şi stratageme de război autorii au

interzis folosirea falselor însemne exterioare, iar folosirea aeronavelor în scop de propagandă au considerat-o metodă permisă.

D) BOMBARDAMENTEBombardamentul nu este legitim decât dacă este dirijat împotriva

obiectivelor militare interzicându-se:- bombardamentul aerian executat cu scopul de a constrânge la

executarea de rechiziţii în natură sau la plata de contribuţii în bani;- bombardarea localităţilor, oraşelor, satelor, clădirilor de locuit

şi a edificiilor care nu se găsesc în vecinătatea operaţiunilor forţelor terestre.

Se recomandă comandantului să ia toate măsurile pentru a cruţa, pe cât posibil, clădirile destinate cultelor, artelor, ştiinţei, spitalelor şi celorlalte locuri de adunare a bolnavilor şi răniţilor, cu condiţia ca aceste clădiri, obiective şi locuri să nu fie folosite în scopuri militare. O regulă, care îşi va găsi locul în mai multe articole din Protocolul I din 1977, interzice "bombardamentul aerian cu scopul de a teroriza populaţia civilă, de a distruge sau deteriora proprietatea privată fără caracter militar, ori de a răni necombatanţi".

E) DESPRE AUTORITATEA MILITARĂ ASUPRA AERONAVELOR INAMICE ŞI ASUPRA PERSOANELOR DE LA BORD

Comandantul unei aeronave militare beligerante poate să interzică survolul aeronavelor neutre aflate în imediata vecinătate a forţelor sale, iar cele nemilitare - publice sau private - sunt expuse atacării când:

zboară sub jurisdicţia statului lor şi nu aterizează la somaţie; zboară sub jurisdicţia adversarului, în vecinătatea imediată a

operaţiunilor militare terestre sau navale.

NESECRET168 din 243

NESECRET

La 30 septembrie 1938, Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat o rezoluţie, inspirată din Proiectul de reguli de la Washington, prin care recunoaşte următoarele principii:

bombardarea intenţionată a populaţiei civile este contrară dreptului;

obiectivele vizate din aer trebuie să constituie obiective militare legitime şi să poată fi identificate;

orice atac asupra obiectivelor militare legitime trebuie executat de aşa manieră încât populaţia civilă din împrejurimi să nu fie bombardată prin neglijenţă".

În prima zi a invaziei Poloniei de către Germania, 1 septembrie 1939, preşedintele Statelor Unite ale Americii - Franklin Roosevelt - a adresat un apel guvernelor Germaniei, Franţei, Marii Britanii, Italiei şi Poloniei rugându-le să renunţe la bombardamentele aeriene împotriva populaţiei civile în centrele care nu sunt fortificate: "Dacă s-ar recurge la această formă de barbarie în cursul tragicei conflagraţii care, acum, confruntă lumea, sute de mii de fiinţe nevinovate care nu sunt responsabile de ostilităţile prezente şi care nu participă în nici un fel la aceastea îşi vor pierde viaţa. În consecinţă, adresez acest apel Guvernelor care pot fi angajate în ostilităţile actuale pentru ca fiecare dintre ele să afirme public hotărârea sa de a nu proceda în nici un caz şi în nici o împrejurare la un bombardament aerian asupra populaţiilor civile sau a oraşelor care nu sunt fortificate, fiind înţeles că însăşi aceste reguli de război vor fi în mod scrupulos respectate de către toţi adversarii lor".

Problema bombardamentelor aeriene a fost tratată şi la Conferinţa de la Haga din 1954 asupra protecţiei bunurilor culturale în caz de conflict armat. Astfel, se lărgeşte conceptul de "obiective militare" care pot fi bombardate prin includerea aerodromurilor, staţiilor de radiodifuziune, instituţiilor care lucrează pentru apărarea naţională, a porturilor şi gărilor de o anumită importanţă şi marile căi de comunicaţii." Pot fi puse sub protecţie specială, menţionează articolul 1 din Convenţie, un număr restrâns de adăposturi destinate să adăpostească bunuri culturale mobile în caz de conflict armat, centre monumentale şi alte bunuri culturale, imobile de foarte mare importanţă cu condiţia ca ele să se găsească la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau de orice alt obiectiv militar care constituie un punct vulnerabil, ca de exemplu un aerodrom, o staţie de radiodifuziune, instituţie care lucrează pentru apărarea

NESECRET169 din 243

NESECRET

naţională, un port sau o gară de cale ferată de o anumită importanţă sau o mare cale de comunicaţii".

Disputa care se duce în prezent, pe plan internaţional, pentru instituirea unei protecţii eficiente a populaţiilor civile, a unei ordini juridice care să elimine violenţa şi să postuleze cooperarea internaţională, vine să confirme faptul că nu normele existente trebuie schimbate, ci practica unor state care nesocotesc aceste norme. Într-un univers în care civilizaţia şi cultura au permis omului să se desprindă din mediul său multimilenar şi să pătrundă în spaţiul extraatmosferic, ca mesager al păcii, folosirea metodelor şi mijloacelor barbare de război împotriva populaţiei civile contituie un anacronism care trebuie reprimat.

Războiul aerian este guvernat de un număr redus de norme specifice - cu caracter cutumiar şi convenţional. El se află sub incidenţa unor norme aplicabile în războiul terestru şi în cel naval.

Este admisă norma conform căreia fiecare aeronavă să aibă un semn de naţionalitate sau de apartenenţă la forţele armate. În condiţiile în care avioanele moderne se deplasează cu viteze supersonice, şi când recunoaşterea lor nu se mai poate face "la vedere", valoarea unei asemenea norme este îndoielnică. Ea este inaplicabilă în cazul "avionului invizibil", din dotarea forţelor armate ale S.U.A.

O altă normă cutumiară este aceea conform căreia “atunci când o aeronavă, forţată să aterizeze pe un aerodrom inamic, îşi manifestă intenţia de a se preda, prin balansarea aripilor şi a scoaterii trenului de aterizare, nu trebuie atacată”. Şi o asemenea normă este desuetă datorită vitezelor cu care se deplasează aeronavele moderne.

O normă de drept pozitiv, în domeniul războiului aerian, de natură cutumiară, este cea înscrisă în articolul 42 din Protocolul I de la Geneva din 1977, conform căreia:

"1. Nici o persoană care sare cu paraşuta dintr-o aeronavă avariată nu trebuie să facă obiectul unui atac în timpul coborârii.

2. Atingând solul vreunui teritoriu controlat de o Parte adversă, persoanei care a sărit cu paraşuta dintr-o aeronavă avariată trebuie să i se acorde posibilitatea de a se preda înainte de a face obiectul unui atac, în afară de cazul în care ea îşi manifestă intenţia de a adera la un act de ostilitate.

3. Trupele aeropurtate nu sunt protejate de prezentul articol”.

NESECRET170 din 243

NESECRET

În cel de-al doilea război mondial, forţele aeriene s-au dedat la acte grave prin a deschide focul asupra avioanelor avariate şi în flăcări, aprinderea paraşutelor celor care încercau să se salveze, fără a le lăsa vreo şansă de supravieţuire. Prin analogie, aviatorii în pericol, sunt asimilaţi cu naufragiaţii şi sunt protejaţi prin paragraful 1 al articolului 42; li se asigură securitatea la sol prin paragraful 2, excluzându-se beneficiul protecţiei şi al securităţii trupelor aeropurtate prin paragraful 3.

Un aviator care coboară cu paraşuta dintr-un avion avariat este prezentat că are intenţia de a se preda şi trebuie luate toate măsurile pentru a i se permite predarea. Un aviator care sare cu paraşuta nu este considerat capturat decât atunci când se află în puterea autorităţilor care au, conform dreptului internaţional umanitar, calitatea de a-l păzi. Până în acel moment el este asimilat cu combatantul pătruns pe teritoriul inamic. Ca atare, el poate, recurgând la stratageme de război, să încerce a scăpa. De aceea, el trebuie tratat ca orice combatant; dacă recurge la arme, va fi atacat, dacă se predă, este prizonier de război. La această regulă există o excepţie: trupele aeropurtate vor fi atacate deoarece este un atac şi nu un incident.

Din punct de vedere al dreptului umanitar aeronavele militare pot fi atacate în zbor sau la sol, ori capturate ca pradă de război. Avioanele nemilitare nu pot fi atacate sau distruse, decât în caz de nesupunere.

Aceste avioane vor fi somate să aterizeze şi pot fi confiscate sau rechiziţionate. Dacă este un avion aparţinând statului el poate fi confiscat fără indemnizaţie, dacă este particular va fi rechiziţionat până la sfârşitul războiului, cu plata unei indemnizaţii către proprietarul privat.

În operaţiunile de război aeronavele sunt obligate să nu atace decât obictive militare şi să respecte toate normele referitoare la atacuri.

Regulile dreptului internaţional militar, referitoare la statutul prizonierilor de război şi răniţilor, se aplică militarilor din forţele aeriene.

Războiul aerian este în prezent forma de exercitare a violenţei cu cea mai mare capacitate distructivă şi care, în mod efectiv, produce cele mai amri pagube şi pierderi de viţi omeneşti în rândul populaţiei civile. De aceea, este necesar să se elaboreze un sistem de norme specifice acestei forme de război care să fie în concordanţă cu celelalte reglementări din Convenţiile de la Geneva - 1949 şi Protocoalele Adiţionale - 1977.

NESECRET171 din 243

NESECRET

Pe durata desfăşurării misiunilor naţionale (operaţiilor internaţionale) aeronavele trebuie să respecte următoarele reguli:

- să poarte însemnul de naţionalitate;-aeronavele militare să poarte mărci exterioare indicând caracterul

militar;-aeronavele publice nemilitare, afectate unui serviciu de vamă sau de

poliţie vor purta o marcă exterioară care să-i indice caracterul public nemilitar;

aeronavele publice nemilitare, altele decât cele anterior menţionate vor purta aceleaşi mărci şi vor fi tratate ca şi aeronavele particulare;

mărcile exterioare vor fi astfel amplasate încât să nu poată fi modificate în timpul zborului, vor fi la dimensiunile care să le asigure vizibilitatea din toate unghiurile;

mărcile exterioare prescrise de regulile în vigoare în fiecare stat, precum şi orice modificări operate se aduc la cunoştinţă celorlalte state în cel mai scurt timp;

o aeronavă militară beligerantă, publică sau particulară, poate fi transformată într-o aeronavă militară cu condiţia ca această transformare să fie efectuată conform jurisdicţiei statului beligerant căruia îi aparţine şi nu poate fi utilizată pentru misiuni în marea liberă;

- dreptul de a participa la ostilităţi ( de a transmite informaţii cu caracter militar în timpul zborului, de a exercita dreptul de vizită, de percheziţie şi de captură asupra tuturor aeronavelor străine) aparţine numai aeronavelor militare;

- întrunesc condiţiile de aeronavă militară, aeronavele care se află sub comandamentul unei persoane legal împuternicite în acest sens, al cărui nume este înscris în registrele militare ale statului şi care este deservită de un echipaj militar;

- nicio aeronavă particulară nu va trebui să fie înarmată în timp de război în afara propriei ţări;

- ambulanţele aeriene se bucură de protecţie şi privilegii acordate prin convenţii, cu condiţia de a purta în afara semnelor distinctive normale, emblema distinctivă a Crucii Roşii (Semilunii roşii).

NESECRET172 din 243

NESECRET

Reguli de angajare pentru forţele armate aeriene

Folosirea proiectilelor trasoare, incendiare sau explozive de către sau în contra unei aeronave nu este interzisă.

Utilizarea aeronavelor în scopul de propagandă nu este considerată un mijloc de război ilicit.

Se interzice folosirea falselor însemne, precum şi atacarea ocupanţilor unei aeronave părăsite care încearcă să scape prin paraşutare, pe timpul cât se află în cursul coborârii.

Bombardamente

Bombardamentul aerian este legitim atunci când este dirijat contra unui obiectiv militar, adică asupra unui obiectiv a cărui distrugere totală sau parţială ar constitui pentru beligerant un avantaj militar net.

Atacul trebuie îndreptat exclusiv împotriva următoarelor obiective:-forţe militare;-lucrări militare,-clădiri sau depozite militare;-uzine care constituie centre importante şi binecunoscute folosite la

fabricarea de arme, muniţii sau furnituri militare;-linii de comunicaţii sau de transport folosite în scopuri militare.Se interzice:-bombardamentul aerian în scopul de a teroriza populaţia civilă sau

de a distruge proprietatea privată fără caracter militar, ori de a răni necombatanţi;

-bombardamentul aerian executat cu scopul de a constrânge la executarea de rechiziţii în natură sau la plata de contribuţii în bani,

-bombardarea localităţilor, oraşelor, satelor, clădirilor de locuit şi edificiilor aflate în imediata vecinătate a operaţiunilor forţelor terestre, atunci când nu există o prezumţie rezonabilă că concentrarea militară este

NESECRET173 din 243

NESECRET

aici destul de importantă pentru a justifica bombardamentul, ţinând seama de pericolul care pândeşte populaţia civilă.

Comandantul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru a cruţa, pe cât posibil, edificiile consacrate cultelor, artelor, ştiinţei şi binefacerii, monumentele istorice, navele spital, spitalele şi locurile de adunare a bolnavilor şi răniţilor cu condiţia ca aceste edificii, obiective şi locuri să nu fie folosite, în acelaşi timp, în scopuri militare.

Ele trebuie, totodată, marcate cu semne distinctive vizibile de către personalul aeronavelor.

Autoritatea militară asupra aeronavelor inamice şi neutre şi asupra persoanelor de la bord

Aeronavele beligerante nemilitare (publice sau particulare) sunt expuse focului inamic când zboară:

-în jurisdicţia inamicului;-în vecinătatea imediată a acestei jurisdicţii, dar în afara jurisdicţiei

statului lor;-în vecinătatea imediată a operaţiunilor militare terestre sau

maritime ale inamicului;-în jurisdicţia statului lor, dacă nu aterizează la punctul convenabil

cel mai apropiat.Comandanţii beligeranţi pot interzice survolul aeronavelor neutre în

imediata vecinătate a forţelor lor sau să le impună un itinerar, atunci când apreciază că prezenţa lor este de natură să compromită succesul operaţiunilor.

Aeronavele neutre sunt expuse focului când:-nu respectă interdicţia sau itinerarul anterior menţionat;-zboară în jurisdicţia unui beligerant şi fiind avertizate de apropierea

unor aeronave militare aparţinând celuilalt beligerant nu aterizează la punctul convenabil cel mai apropiat.

Aeronavele particulare neutre, găsite la intrarea în jurisdicţia inamică de o forţă de ocupaţie beligerantă, pot să fie rechiziţionate fără a atrage plata unei complete indemnizaţii.

Aeronavele publice inamice, altele decât cele care sunt tratate în condiţii de egalitate cu aeronavele particulare, pot fi confiscate fără procedura de priză.

NESECRET174 din 243

NESECRET

Pot fi făcuţi prizonieri de război:-membrii echipajului şi pasagerii unei aeronave militare inamice;-membrii echipajelor şi pasagerii aeronavelor publice nemilitare ale

inamicului (excepţie: pasagerii aeronavelor publice nemilitare destinate exclusiv transportului de pasageri, dacă nu sunt în serviciul inamicului şi nu sunt apţi de serviciul militar);

-membrii echipajului unei aeronave particulare inamice, dacă sunt naţionali inamici sau naţionali neutri în serviciul inamicului;

-orice membru al echipajului sau orice pasager a căror conduită în cursul zborului la sfârşitul căruia a fost arestat a constituit o asistenţă specială şi activă pentru inamic.

Vor fi eliberaţi:-neutrii, membrii ai echipajului unei nave particulare inamice, care

nu sunt în serviciul inamicului şi care semnează un angajament scris că nu vor servi pe o aeronavă inamică până la sfârşitul ostilităţilor;

-membrii echipajului unei aeronave neutre, dacă sunt naţionali neutri şi nu sunt în serviciul inamicului;

-pasagerii, dacă nu sunt în serviciul inamicului sau resortisanţi inamici apţi de serviciul militar.

În toate cazurile, eliberarea poate fi amânată dacă interesele militare ale beligerantului o cer.

Îndatoririle beligeranţilor faţă de statele neutre şi îndatoririle neutrilor faţă de statele beligerante

Aeronavele beligerante sunt obligate: să respecte drepturile „puterilor neutre” şi să se abţină, în jurisdicţia

unui stat neutru, de la orice act care este de datoria acestui stat de a-l împiedica;

să pătrundă (cele militare) în jurisdicţia unui stat neutru.Guvernele neutre sunt obligate:Să uzeze de toate mijloacele de care dispune pentru a împiedica

intrarea în jurisdicţia sa a aeronavelor militare ale beligeranţilor şi pentru a le constrânge să aterizeze sau amerizeze dacă au pătruns în jurisdicţia sa;

Să uzeze de toate mijloacele de care dispune pentru a interna orice aeronavă militară beligerantă care a aterizat în jurisdicţia sa, precum şi echipajul şi pasagerii acesteia;

NESECRET175 din 243

NESECRET

Să nu furnizeze, direct sau indirect, unei puteri beligerante, aeronave, piese ataşate sau material, furnituri sau muniţii pentru aeronave;

Să nu permită părăsirea jurisdicţiei sale de către o aeronavă în stare de a efectua un atac contra unei Puteri beligerante, dacă există motive să se creadă că această navă este destinată a fi utilizată împotriva unei puteri beligerante;

Să nu permită plecarea unei aeronave al cărei echipaj cuprinde un număr oarecare de combatanţi ai unei Puteri beligerante;

Să nu permită observarea aeriană, făcută în jurisdicţia sa, a mişcărilor, operaţiunilor şi lucrărilor de apărare ale unui beligerant în scopul de a le furniza altui beligerant.

Fapta unei Puteri neutre de a recurge la forţă sau la orice alt mijloc aflat la dispoziţia sa, în exercitarea drepturilor şi îndatoririlor sale menţionate anterior, nu poate fi considerată un act de ostilitate.

Vizita, captura şi confiscarea

Aeronavele particulare sunt subiecte ale vizitei şi capturii de către aeronavele militare beligerante. Aeronavele militare beligerante au dreptul de a ordona aeronavelor publice nemilitare şi particulare să aterizeze sau amerizeze, ori să se predea pentru vizită într-un loc convenabil, în mod rezonabil accesibil.

O aeronavă particulară inamică, poate fi capturată în orice împrejurare.

Aeronavele particulare neutre pot fi capturate: dacă opun rezistenţă la exercitarea drepturilor legitime ale

beligeranţilor; dacă violează o interdicţie despre care avea cunoştiinţă; dacă se face culpabilă de asistenţă ostilă; dacă este înarmată, în afara jurisdicţiei propriei ţări; dacă nu poartă însemnele exterioare sau face uz de însemne

false; dacă nu are documente de bord, sau acestea sunt în neregulă; dacă deviază nejustificat de la ruta de zbor; dacă transportă contrabandă de război sau o constituie ea

însăşi;NESECRET176 din 243

NESECRET

dacă încearcă să forţeze o blocadă legal stabilită; dacă a fost transferată naţionalitatea beligerantă în naţionalitate

neutră la o dată şi în împrejurări ce indică intenţia de a scăpa de riscurile la care o navă inamică este expusă.

Alte reguli

În afara dispoziţiilor speciale ale regulilor prezentate, cât şi a dispoziţiilor convenţiilor internaţionale care indică faptul că dreptul maritim şi procedura sa sunt aplicabile, personalul aeronautic care ia parte la ostilităţi este supus legilor războiului şi neutralităţii aplicabile forţelor terestre.

NESECRET177 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 9DREPTUL INTERNAŢIONAL APLICABIL

CONFLICTELOR PE MARE

Dreptul internaţional aplicabil conflictelor armate. Aspecte juridice de securitate maritimă

Prima Declaraţie referitoare la dreptul războiului maritim - a fost semnată la 16 aprilie 1856 la Paris19.

Declaraţia de la Paris din 1856 a stabilit norme reguli privind protecţia navelor şi a bunurilor neutre20, aceasta constituind începutul reglementării juridice a războiului maritim. Legile războiului maritim au fost codificate în Convenţiile de la Haga în Convenţia de la Londra din 1909 (neratificată de multe state), precum şi în Convenţiile de la Geneva din 1949.

Conferinţa de pace de la Haga, care şi-a desfăşurat lucrările între 18 iunie şi 29 iulie 1899 a codificat o serie de norme cu caracter cutumiar21.

La 21 decembrie 1904, o conferinţă convocată la Haga, la iniţiativa guvernului francez, la care au participat 24 de state, inclusiv România, a adoptat Convenţia pentru exceptarea navelor-spital, în timp de război, de plata drepturilor şi taxelor impuse în beneficiul statelor22.

La 6 iulie 1906, cele 35 de state prezente la Conferinţa de la Geneva au semnat Convenţia pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor în armatele în campanie, care a revizuit-o pe cea din 1864.

Cea mai importantă operă de codificare a avut loc la cea de-a doua Conferinţă de pace de la Haga (15 iunie - 18 octombrie 1907)23. Ea avea scopul de a continua codificarea regulilor războiului maritim. Au fost

19 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de Drept Internaţional Umanitar, Editura V.I.S. PRINT, Bucureşti, 2000, p.79 şi urm. Declaraţia a fost semnată de Austria, Franţa, Prusia, Rusia, Sardinia, Turcia, Marea Britanie (state părţi la Tratatul de Pace de la Paris din 30 martie 1856). La ea au aderat alte 45 de state, multe azi dispărute. Textele convenţiilor sunt publicate în vol. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. Documente, Casa de Editură „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993 (Editori: Ionel Cloşcă, Ion Suceavă).

20 Declaraţia enunţa următoarele patru reguli: a) pavilionul neutru acoperă marfa inamică, cu excepţia contrabandei de război; b) marfa neutră, în afară de contrabanda de război, nu se confiscă sub pavilion inamic; c) cursa este şi rămâne interzisă, şi d) blocada, pentru a fi obligatorie faţă de neutri, trebuie să fie efectivă.

21 Convenţia, care a intrat în vigoare la 4 septembrie 1900, a fost ratificată de toate cele 26 de state participante la Conferinţă. Ulterior au mai aderat alte 24 de state.

22 Convenţia, a intrat în vigoare la 26 martie 1907, la ea fiind părţi 30 de state. România a făcut o rezervă în sensul că acceptă scutirea navelor-spital de taxe de pilotaj pe bază de reciprocitate.

23 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op. cit, p.83 şi urm.NESECRET178 din 243

NESECRET

adoptate convenţii noi referitoare la începutul ostilităţilor, la drepturile şi îndatoririle statelor neutre în războiul terestru şi la războiul maritim. În total. Conferinţa a adoptat 14 convenţii. Dintre acestea, doar 7 acoperă problematica securităţii maritime, şi anume:

− Convenţia referitoare la statutul navelor comerciale inamice la izbucnirea ostilităţilor24;

− Convenţia referitoare la transformarea navelor comerciale în nave de război25;

− Convenţia relativă la lansarea de mine marine automatice de contact26;

− Convenţia relativă la adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenţiei de la Geneva din 186427;

− Convenţia referitoare la anumite restricţii privitoare la exercitarea dreptului la captură în războiul naval28;

− Convenţia privitoare la crearea unei Curţi internaţionale de prize maritime29;

− Convenţia cu privire la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre în războiul maritim30.

Convenţia privitoare la unele restricţii ale exerciţiului dreptului de capturare în războiul pe mare31, încheiată la Haga, la 18 octombrie 1907, cuprinde dispoziţii referitoare la regimul corespondenţei poştale a neutrilor sau beligeranţilor, cu privire la executarea de captură a anumitor nave, precum cele destinate exclusiv pescuitului pe lângă ţărm sau serviciilor de navigaţie uşoară locală, ca şi uneltele, scheletele plutitoare, echipamentele şi încărcătura lor atâta timp cât acestea nu participă, sub nicio formă, la

24 Intrată în vigoare la 26 ianuarie 1910; 30 de state părţi.25 Intrată în vigoare la 26 ianuarie 1910; state părţi 30. Ratificată de România prin Decretul Regal

nr. 442 din 1 februarie 1912, publicat în M. Of. nr.272 din 11 martie 1912.26 Intrată în vigoare la 26 ianuarie 1910; state părţi 27.27 Intrată în vigoare la 26 ianuarie 1910; state părţi 32.28 Intrată în vigoare la 26 ianuarie 1910; state părţi: 31.29 Nu a fost ratificată şi nu a intrat în vigoare. La 19 septembrie 1910, la iniţiativa Statelor Unite ale

Americii a fost semnat la Haga „Protocolul adiţional la Convenţia privitoare la crearea unei Curţi internaţionale de prize maritime”, a fost semnat de aceleaşi 35 de state care au semnat Convenţia din 1907. Nu a fost ratificat şi nu a intrat în vigoare.

30 Intrată în vigoare la 26 ianuarie 1910; state părţi: 31. Ratificată de România prin Decretul Regal nr. 442 din 1 februarie 1912, publicat în M. Of. nr.272 din 11 martie 1912. Convenţia privind drepturile şi datoriile puterilor neutre în războiul pe mare, cuprinde, evident, dispoziţii cu specific de marină militară, reglementând diferite situaţii în care se pot afla navele şi echipajele în timp de război.

31 Ratificată de România prin Decretul Regal nr. 442 din 1 februarie 1912, publicat în M. Of. nr.272 din 11 martie 1912.

NESECRET179 din 243

NESECRET

ostilităţi. Potrivit dispoziţiilor Convenţiei, sunt scutite de captură vasele afectate unor misiuni religioase, ştiinţifice sau filantropice.

Convenţia privind adaptarea principiilor Convenţiei de la Geneva la războiul maritim, încheiată tot la Haga, la 18 octombrie 1907, la care România a devenit parte prin ratificare, tot în 1912, a necesitat elaborarea unei legi speciale din partea României pentru a putea fi aplicată32. Evident, conţinutul acestei convenţii îl constituie dispoziţii care reglementează situaţia navelor-spital în timp de război, semnele distinctive pe care trebuie să le poarte spre a fi observate şi care, atât în timp de pace cât şi în timp de război, nu pot fi folosite decât pentru a fi ocrotite, ca şi drepturile personalului aflat pe navă, precum şi îndatoririle acestora.

Incontestabil, o serie de prevederi ale convenţiei sunt menite să asigure protecţia specială a navelor şi a echipajelor, precum şi a persoanelor ce se află pe aceste nave, dat fiind rolul lor special în ajutorarea răniţilor, naufragiaţilor şi prizonierilor pe mare.

În perioada dintre 1907 şi 1925, au mai fost semnate trei tratate internaţionale, care, însă, nu au intrat în vigoare33. În următorii ani se va desfăşura o activitate laborioasă în domeniul reglementării războiului, care se va solda cu adoptarea unor importante instrumente juridice, astfel:

− la 17 iunie 1925, o Conferinţă convocată la Geneva la 4 mai sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, a adoptat Protocolul pentru interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvurilor şi a altor gaze, precum şi a metodelor bacteriologice de război34.

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au mai fost adoptate patru instrumente internaţionale:

− La 22 aprilie 1930 Tratatul pentru limitarea şi reducerea armamentelor navale35, care în partea a IV-a conţine articolul 22 referitor la submarinul de război;

− La 15 aprilie, la recomandarea celei de-a 70-a Conferinţe internaţionale a statelor americane, la Washington a fost semnat Tratatul

32 În România, legea pentru ratificare a fost promulgată prin Decretul Regal nr. 442 din 1 februarie 1912, publicat în M. Of. nr.272 din 11 martie 1912.

33 Acestea sunt: Declaraţia privind dreptul războiului maritim (Londra, 26 februarie 1909); Tratat referitor la folosirea submarinelor şi a gazelor toxice în război (Washington, 6 februarie 1922); Regulile de la Haga privind războiul aerian (elaborate de Comisia juriştilor între decembrie 1922 - februarie 1923. A se vedea textele în Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate. Documente, (editori: Ionel Cloşcă, Ion Suceavă), op. cit, pag. 394-405; 423-432.

34 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op. cit, p.85 şi urm. Protocolul a intrat în vigoare la 8 februarie 1928, la el fiind părţi 112 state, multe dintre ele aderând în ultimii 20-30 ani.

35 Tratatul a intrat în vigoare la 31 decembrie 1930 pentru o perioadă de şase ani şi a expirat la 31 decembrie 1936.

NESECRET180 din 243

NESECRET

pentru protecţia instituţiilor artistice şi ştiinţifice şi a monumentelor istorice (Pactul Roerich)36.

− La 6 noiembrie 1936 a fost semnat la Londra Procesul-verbal referitor la regulile privitoare la submarinul de război continuate în partea a IV-a a Tratatului de la Londra din 22 aprilie 193037;

− În timpul războiului civil din Spania, nouă state38 au semnat la Nyon, la 14 septembrie 1937, un Acord privind măsuri colective pentru reprimarea atacurilor submarinelor împotriva navelor comerciale, cunoscut sub numele de Acordul de la Nyon. În preambulul Acordului se menţionează că asemenea atacuri comise în Mediterană de către submarine, împotriva navelor comerciale constituie o violare a regulilor dreptului internaţional la care se referă articolul 22 din Partea a IV-a a Tratatului de la Londra din 1930.

Dispoziţii privitoare la navele de război, ca şi la cele de comerţ, sunt inserate în Convenţia de la Montreux, din 20 iulie 1936, referitoare la regimul strâmtorilor Mării Negre. Prevederile acestei convenţii se referă la aspecte specifice navelor de război, la tonajul acestora, la situaţiile de carantină etc.

Dezvoltarea construcţiilor de nave în scopuri militare în perioada interbelică, amplificarea contradicţiilor dintre marile puteri maritime, precum şi alte cauze, au condus la elaborarea unor noi convenţii în legătură cu războiul pe mare şi în deosebi privind utilizarea submarinelor împotriva navelor comerciale. Aceasta explică încheierea tratatelor de la Washington din 1922 şi de la Londra din 1930, precum şi Protocolul de la Londra din 193639.

Crearea, în 1945, a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru salvgardarea păcii şi a securităţii internaţionale şi-a pus amprenta asupra dreptului internaţional umanitar, în noua organizare a lumii postbelice. Din dorinţa de a nu diminua încrederea statelor în posibilităţile sale de a edifica o lume a păcii şi securităţii internaţionale.

Primul tratat internaţional cu caracter umanitar încheiat în perioada postbelică a fost Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid40, adoptată la 9 decembrie 1948, cu o zi înainte de proclamarea de

36 Tratatul a intrat în vigoare la 26 august 1935.37 Tratatul a intrat în vigoare în ziua semnării, la el aderând 50 de state, fără România. 38 Bulgaria, Egipt, Franţa, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, România, Turcia şi URSS.39 Cpt. Comandor Preda C. Fundăţeanu, Libertatea mărilor şi prizele marine, cu prefaţă de Nicolae

Titulescu, Bucureşti, 1935, p.257.40 Convenţia a fost adoptată prin Rezoluţia 260/III a Adunării Generale a ONU; a intrat în vigoare

la 12 ianuarie 1951, la ea fiind părţi 102 state, inclusiv România (prin aderare la 2 noiembrie NESECRET181 din 243

NESECRET

către Adunarea Generală a ONU a „Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului”. Datorită atrocităţilor comise de Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial împotriva unor grupuri etnice sau religioase - evrei, slavi etc. -, crima de genocid a fost inclusă în „Proiectul de cod al crimelor contra păcii şi securităţii omenirii”, printre crimele care „aduc în mod normal atingerea relaţiilor internaţionale într-un mod periculos pentru menţinerea păcii”41. Capitolul III al Convenţiei, intitulat „Vase-spitale”, reglementează în mod amănunţit situaţia acestor nave şi a echipajului, precum şi a persoanelor aflate pe ele, regimul acestor nave, protecţia de care se bucură etc.

Între 21 aprilie şi 21 august 1949, a avut loc la Geneva o Conferinţă diplomatică la care au fost reprezentate 63 de state, inclusiv România, şi care a adoptat următoarele patru convenţii referitoare la protecţia victimelor de război:

− Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în forţele armate în campanie42;

− Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare43;

− Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război44, şi

− Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război45.

La 12 august 1949, a fost edictată la Geneva, Convenţia pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare.

Această Convenţie consacră un capitol special (capitolul II) răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor. Potrivit art.12 din convenţie, membrii forţelor armate şi alte persoane prevăzute la art.13 al convenţiei, care se vor găsi pe mare şi vor fi răniţi, bolnavi sau naufragiaţi, vor trebui să fie respectaţi şi

1950).41 Printre aceste crime figurau: i) folosirea forţei armate cu violarea dreptului internaţional şi, în

special, recurgerea la un război de agresiune sau la ameninţarea cu un asemenea război; ii) incitarea la un război civil într-un stat: iii) anexarea de teritorii cu violarea dreptului internaţional; iv) violarea clauzelor militare ale tratatelor internaţionale; v) crima de genocid. (Pentru detalii, a se vedea Doc. A/CN.4/25), p.9; l. Paenson, op.cit., p.52-54.

42 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op. cit, p.93 şi urm. Această Convenţie a înlocuit convenţiile din 1864, 1904, 1906 şi 1929 a intrat în vigoare la 21 octombrie 1950.

43 Înlocuieşte Convenţia a X-a de la Haga din 1907. A intrat în vigoare la 21 octombrie 1950.44 Înlocuieşte Convenţia omonimă din 1929. A intrat în vigoare la 21 octombrie 1950.45 Textele celor 4 convenţii în Dreptul internaţional umanitar... Documente, Editori: Ionel Cloşcă,

Ion Suceavă), pp. 147-281.NESECRET182 din 243

NESECRET

protejaţi, în toate împrejurările. Totodată se precizează că termenul de naufragiu va fi aplicabil oricărui naufragiu, oricare ar fi împrejurările în care el s-a produs, inclusiv amerizarea forţată sau căderea în mare. Se face precizarea expresă că aceştia vor fi trataţi şi îngrijiţi cu omenie de partea în conflict care îi va avea sub puterea sa, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazat pe sex, rasă, naţionalitate, religie, păreri politice sau orice alt criteriu analog. Prin art.12 se interzice orice atingere privitoare la viaţa şi la persoana lor şi se interzice categoric a-i omorî sau a-i extermina, de a-i supune la torturi, de a face asupra lor experienţe biologice, de a-i lăsa cu premeditare fără ajutor medical sau fără îngrijiri, sau de a-i expune la riscuri de contaminare.

Convenţia stabileşte categoriile de persoane care se încadrează în dispoziţiile sale, precum şi reguli privitoare la navele-spital şi statutul personalului acestora.

Convenţia a fost ratificată de România la 14 mai 1954, instrumentul de ratificare fiind depus Guvernului elveţian (depozitarul Convenţiei) la 1 iunie 1954.

Cea mai importantă codificare din perioada postbelică a fost făcută la Conferinţa diplomatică asupra reafirmării şi dezvoltării dreptului internaţional umanitar46, la lucrările căreia au fost reprezentate 126 de state, inclusiv România, precum şi reprezentanţi ai 10 mişcări de eliberare naţională (recunoscute de Organizaţia Unităţii Africane şi de Liga Statelor Arabe), precum şi observatori din 35 de organizaţii internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale. Conferinţa a adoptat:

− Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva, din 12 august 1949, cu privire la protecţia victimelor de război din conflictele armate internaţionale (Protocolul I)47;

− Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva, din 12 august 1949, cu privire la conflictele armate cu caracter intern (Protocolul II)48.

La 11 februarie 1971, a fost încheiat la Moscova Tratatul cu privire la interzicerea amplasării armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul acestora. Dispoziţiile acestui tratat se regăsesc în Convenţia de la Montego Bay din 1982, implicaţiile principiului libertăţii mărilor, în contextul principiilor generale ale dreptului internaţional.46 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă op. cit. p.95. Conferinţa şi-a desfăşurat lucrările în patru sesiuni: 20

februarie - 29 martie 1974; 3 februarie - 18 aprilie 1975; 21 aprilie - 11 iunie 1976 şi 21 aprilie - 10 iunie 1977,

47 Protocolul a intrat în vigoare la 7 decembrie 1978, la el fiind părţi 146 state (la l ianuarie 1999).48 A intrat în vigoare la 7 decembrie 1978; sunt părţi la Protocol 138 de state (la l ianuarie 1999).

NESECRET183 din 243

NESECRET

Ultimele tratate internaţionale au fost adoptate la Conferinţa Naţiunilor Unite cu privire la interzicerea sau limitarea folosirii unor arme convenţionale considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare49. Acestea au fost:

− Convenţia asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante sau lovind fără discriminare;

− Protocolul privind schijele nelocalizabile (Protocolul I);

− Protocolul asupra utilizării de mine, capcane sau alte dispozitive (Protocolul II) şi

− Protocolul asupra interzicerii sau limitării utilizării de arme incendiare50.

La 13 octombrie 1995, a fost adoptat Protocolul privind armele laser, care interzice folosirea unor astfel de arme „în special a celor astfel concepute a avea ca unică funcţie în luptă sau ca una din funcţiile lor în luptă fie provocarea orbirii persoanelor care privesc cu ochiul liber sau care poartă ochelari de corectare”.

În 1996, la Conferinţa de examinare a Convenţiei din 1980 asupra armelor clasice s-au adus unele amendamente Protocolului II cu privire la minele terestre. După o amplă campanie, dusă în special de COMITETUL INTERNAŢIONAL DE CRUCE ROŞIE, s-a adoptat, la 18 septembrie 1997, Convenţia privind interzicerea folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor antipersonal şi distrugerea lor.

Alte două instrumente internaţionale au fost adoptate în anul 1998. Este vorba de Convenţia internaţională pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe (Rezoluţia 52/152 a Adunării Generale a ONU93), Convenţia referitoare la Statutul Curţii Internaţionale Penale.

Alte instrumente juridice de drept maritim la care România a aderat

România a promovat politica sa de colaborare activă în toate problemele şi, în special, în domeniul abordării unei politici cât mai convenabile tuturor statelor, în privinţa folosirii mărilor şi oceanelor.

49 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op. cit, p.96 şi urm. Conferinţa şi-a desfăşurat lucrările în două sesiuni: între 10 şi 28 septembrie 1979 şi 15 septembrie şi 10 octombrie 1980.

50 Toate cele patru instrumente au intrat în vigoare la 2 decembrie 1983.

NESECRET184 din 243

NESECRET

Astfel, la 21 aprilie 1992, reprezentanţii celor şase state riverane (Bulgaria, Georgia, România, Rusia, Turcia şi Ucraina) au semnat Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării.

În preambulul acestei convenţii se arată, printre altele, că „părţile contractante, hotărâte să acţioneze în scopul realizării unui progres în protecţia mediului marin al Mării Negre şi în conservarea resurselor sale vii, conştiente de importanţa valorilor economice, sociale şi de sănătate ale mediului marin al Mării Negre (...), ţinând seama că ţărmul Mării Negre reprezintă o importantă zonă internaţională de staţiuni climaterice, în care ţările riverane Mării Negre au făcut investiţii însemnate, în domeniul sănătăţii publice şi turismului, având în vedere că acordurile internaţionale existente nu acoperă toate aspectele poluării mediului marin al Mării Negre provenind din ţări terţe (...)” au încheiat Convenţia privitoare la această temă.

După ce, în primele două articole, Convenţia stabileşte zona de aplicare şi defineşte termenii de poluare a mediului marin, de nave şi aeronave, precum şi activităţile care pot produce poluare, articolul III „Prevederi generale” stipulează: „părţile contractante iau parte la prezenta convenţie pe baza deplinei egalităţi în drepturi şi îndatoriri, a respectării suveranităţii naţionale, independenţei, neamestecului în treburile lor interne, avantajului reciproc şi a altor principii şi norme corespunzătoare ale dreptului internaţional”.

În articolul XVI, „Responsabilitatea şi răspunderea materială”, după ce, la pct.1, se precizează că „părţile contractante sunt responsabile pentru îndeplinirea obligaţiilor lor internaţionale privind protecţia şi păstrarea mediului marin al Mării Negre”, la pct.4 al aceluiaşi articol, se prevede că părţile contractante „vor coopera în vederea dezvoltării şi armonizării legilor, reglementărilor şi procedurilor referitoare la răspunderea materială, la evaluarea daunelor şi la compensaţia pentru pagube cauzate prin poluarea mediului marin al Mării Negre, în scopul de a asigura cel mai ridicat grad de protecţie a Mării Negre51 împotriva poluării”.

România a devenit parte la Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei navigaţiei maritime şi la Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranţei platformelor fixe, situate pe platoul continental, adoptată la Roma, la 10 martie 198852.

51 În scopul protejării şi conservării diversităţii biologice, peisagistice şi fizice de coastă a Mării Negre, România a adopta legea nr. 597/2001 privind unele măsuri de protecţie şi autorizare a construcţiilor în zona de coastă a Mării Negre, publicată în B. Of. nr. 711/08.11.2001. 52 Astfel, Legea nr. 123 a fost adoptată de Senat în şedinţa din 16 iulie 1992, iar de Camera Deputaţilor la 8 decembrie 1992, fiind promulgată de Preşedintele României prin Decretul nr. 239 din 22 decembrie 1992.

NESECRET185 din 243

NESECRET

Parlamentul României a adoptat legea, de ratificare fără niciun fel de rezerve.

Organizaţia Maritimă Internaţională a fost invitată „să studieze problema terorismului exercitat la bordul navelor sau împotriva navelor, în vederea formulării recomandărilor privind măsurile indicate a se lua”. Comitetul pentru Siguranţa Maritimă al Organizaţiei Maritime Internaţionale a luat măsuri vizând prevenirea faptelor ilicite care compromit siguranţa navelor, a pasagerilor şi a echipajelor lor.

Statele participante la Convenţie din anul 1988 au acceptat ca „problemele care nu sunt reglementate prin această convenţie să continue să fie guvernate de regulile şi principiile dreptului internaţional general”. De asemenea, în Convenţie se subliniază că statele participante recunosc necesitatea ca, atât ele, cât şi toate celelalte state, să lupte împotriva faptelor ilicite care afectează siguranţa navigaţiei maritime, respectând cu stricteţe regulile şi principiile dreptului internaţional general.

Art.3 din această convenţie arată, cu deosebită claritate, care sunt infracţiunile53 care privesc siguranţa navigaţiei şi anume:

a) fapta de a pune stăpânire pe o navă sau de a exercita controlul asupra sa prin violenţă sau ameninţare cu violenţa;

b) comiterea unui act de violenţă împotriva unei persoane aflate la bordul unei nave, dacă acest act este de natură să compromită siguranţa navei, distrugerea unei nave sau cauzarea de daune unei nave sau încărcăturii sale, de natură să compromită navigaţia navei;

c) plasează sau face să se plaseze pe o navă, prin orice mijloace, un dispozitiv sau o substanţă aptă să distrugă nava sau să cauzeze navei sau încărcăturii sale daune ce compromit sau sunt de natură să compromită siguranţa navigaţiei, respectiv a navei;

53 Tudor R. Popescu, Drept privat, Centrul de Multiplicare al Universităţii Bucureşti, 1975, p.260-261. Autorul face precizarea cu privire la „Delicte civile în dreptul maritim”, potrivit căreia ele se disting după cum se produc, într-un spaţiu liber, în largul mării, ori dimpotrivă, în apele teritoriale ale unui anumit stat. Pentru prima ipoteză care se reduce în realitate la abordaj, există în genere convenţii internaţionale. Dar, pe de altă parte, pentru problemele care nu sunt cuprinse în convenţii, iar pe de altă parte, în măsura în care este vorba de vase aparţinând unor ţări care nu au aderat la aceste convenţii, ori nu le-au ratificat, problemele conflictuale se pot ivi şi în realitate sunt destul de frecvente. În acest sens au fost emise trei soluţii: 1) aplicarea dreptului maritim general, adică un drept prezumat a fi comun tuturor ţărilor maritime; 2) aplicarea lex fori (“legea instanţei ”, a forului, a tribunalului local). În fapt, această soluţie s-ar justifica numai în cazul în care, fiindcă nu există lex loci delicti (în largul mării) şi nici o altă împrejurare care să servească drept criteriu de legătură cu un anumit sistem de drept, nu există posibilitatea unei alte soluţii; 3) aplicarea legii pavilionului, soluţie care s-ar impune numai în cazul în care ambele vase în coliziune ar avea aceeaşi naţionalitate (adică acelaşi pavilion). În realitate, în lipsa unui punct de legătură şi de vedere comun, practica este silită să aplice lex fori.

NESECRET186 din 243

NESECRET

d) distruge sau avariază, în mod grav, instalaţii sau servicii de navigaţie maritimă sau produce acestora grave perturbaţii în funcţionare, dacă unul dintre aceste acte este de natură să compromită siguranţa navigaţiei unei nave;

e) comunică o informaţie despre care cunoaşte că este falsă şi, prin aceasta, compromite siguranţa navigaţiei/ navei;

f) răneşte sau omoară orice persoană, când aceste fapte prezintă o legătură de conexiune cu una dintre faptele prevăzute mai sus.

De asemenea, este considerată infracţiune încercarea de a comite una dintre infracţiunile prevăzute la pct.1:

a) instigarea unei alte persoane să comită una dintre infracţiunile la care ne-am referit, dacă infracţiunea este efectiv comisă sau este, în orice alt mod, complicele persoanei care comite asemenea infracţiuni;

b) ameninţă să comită oricare din infracţiunile de la litera b), c) şi e) ale pct.1, dacă această ameninţare este de natură să compromită siguranţa navigaţiei navei în cauză, indiferent dacă ameninţarea respectivă este sau nu legată, potrivit legislaţiei naţionale, de o condiţie vizând constrângerea unei persoane fizice sau juridice la îndeplinirea sau la a se abţine să îndeplinească un act oarecare.

Aşadar, precizând care sunt acele fapte care constituie infracţiuni, art.5 dispune că „orice stat-parte reprimă infracţiunile prevăzute în art.3, prin pedepse corespunzătoare, care iau în considerare natura gravă a acestor infracţiuni”.

În ce priveşte stabilirea competenţei sale privind atribuirea jurisdicţiei referitoare la infracţiunile prevăzute în art.3 al convenţiei, statul respectiv notifică aceasta Secretarului General al Organizaţiei Maritime Internaţionale. Dacă, ulterior, statul respectiv abrogă această legislaţie, el trebuie, de asemenea, să notifice, despre aceasta, Secretarului General al Organizaţiei Maritime Internaţionale.

Este important de subliniat că art.12 al convenţiei dispune că statele părţi îşi acordă asistenţă juridică cât mai cuprinzătoare cu putinţă, în orice procedură penală, referitoare la infracţiunile prevăzute în convenţie, inclusiv în ce priveşte obţinerea elementelor probatorii de care dispune şi care sunt necesare în folosul procedurii.

Dacă, între statele respective nu există un tratat de asistenţă juridică, statele părţi îşi acordă această asistenţă în conformitate cu legislaţia lor naţională.

O importantă problemă este cea referitoare la colaborarea statelor părţi la Convenţie, pentru prevenirea infracţiunilor. Astfel, statele părţi

NESECRET187 din 243

NESECRET

sunt obligate să ia toate măsurile posibile, pentru prevenirea pregătirii, pe teritoriul lor, a unor infracţiuni menite a fi comise în interiorul sau în afara teritoriilor lor. Ele sunt obligate, potrivit convenţiei, să facă schimb de informaţii, cu respectarea legislaţiei lor naţionale şi să coordoneze măsurile administrative şi alte măsuri luate, dacă este cazul, în scopul de a preveni săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.3.

Într-un plan care nu are legătură cu libertatea mărilor, dar care are tangenţă cu aceasta, este de subliniat că ţara noastră a aderat la Convenţia asupra substanţelor psihotrope, din 1971, şi la Convenţia asupra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, din 198854.

Ceea ce are legătură cu subiectul lucrării de faţă este definirea noţiunii de „regiune” care, în concepţia convenţiei, înseamnă orice parte a unui stat care, în virtutea art.28 din aceeaşi convenţie, este tratat ca o unitate distinctă în scopurile prezentei convenţii. Astfel, poate fi socotită „regiune” şi nava sau aeronava care, după cum am mai afirmat, sunt purtătoare ale suveranităţii, dincolo de frontierele statului.

În art.14 din respectiva convenţie, se face referire la transportul internaţional pe nave, aeronave sau alte mijloace de transport internaţional, al unor cantităţi de substanţe psihotrope, necesare acordării, pe durata călătoriei, a primului ajutor.

Convenţia referitoare la traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope55 - după cum am arătat mai sus – conţine un articol (17), care poartă titlul „Traficul ilicit pe mare”. La pct.1 al acestui articol, se precizează că „părţile cooperează, în măsura posibilă, pentru a pune capăt traficului ilicit pe mare, în conformitate cu dreptul internaţional maritim”.

Punctul 2 al aceluiaşi articol stipulează că „partea care are motive întemeiate să bănuiască că o navă, sub un anumit pavilion sau care nu arborează nici un pavilion sau nu poartă nici o înmatriculare, se ocupă cu traficul ilicit de stupefiante, poate solicita altei părţi să o ajute, pentru a pune capăt acestei utilizări ilicite. Părţile astfel solicitate furnizează această asistenţă, în limita mijloacelor de care ele dispun”.

La pct.3 al art.17, se prevede că partea care are motive întemeiate să creadă că o navă care exercită libertatea de navigaţie, conform dreptului internaţional, şi, navigând sub pavilion sau fiind înmatriculată la o altă parte, se ocupă cu traficul ilicit, poate să anunţe

54 Aderarea la aceste două instrumente juridice internaţionale s-a făcut prin Legea nr. 118, care a fost adoptată de Senat la 8 septembrie 1992 şi de Camera Deputaţilor la 3 decembrie 1992; legea a fost promulgată la 15 decembrie 1992, prin Decretul prezidenţial nr. 232. 55 La care România a aderat prin Legea nr. 118 din 1992.

NESECRET188 din 243

NESECRET

statul sub pavilionul căruia navighează nava, să solicite confirmarea înmatriculării şi, dacă acest lucru se confirmă, să ceară autorizaţie acestui stat, pentru a lua măsurile adecvate cu privire la această navă. Statul sub pavilionul căruia navighează nava poate să autorizeze statul solicitant să inspecteze nava, să viziteze nava. Dacă sunt descoperite probe ale participării la un trafic ilicit, trebuie luate măsurile adecvate cu privire la navă, la persoanele care se găsesc la bord şi cu privire la încărcătură. Aceste măsuri sunt executate numai de navele de război, aeronavele militare sau alte nave care poartă vizibil o marcă exterioară şi sunt identificabile ca fiind în serviciul statului.

În legătură cu siguranţa navigaţiei, credem că poate fi menţionată şi aderarea României la Convenţia internaţională privind standardele de pregătire a navigatorilor, brevetare/atestare şi efectuare a serviciului de cart, adoptată la Londra, la 7 iulie 197856.

În preambulul convenţiei, statele participante îşi exprimă dorinţa de a promova siguranţa vieţii şi a bunurilor pe mare şi de a proteja mediul marin, prin stabilirea, de comun acord, a standardelor internaţionale de pregătire a navigatorilor, brevetare/atestare şi efectuare a serviciului de cart. Din economia acestei convenţii, este de relevată ideea promovării cooperării tehnice.

Astfel, în conformitate cu art. XI, „Părţile la Convenţie trebuie să asigure, prin consultări şi cu ajutorul Organizaţiei, sprijinul acelor părţi care solicită asistenţă tehnică pentru: pregătirea personalului administrativ şi tehnic; crearea instituţiilor pentru pregătirea navigatorilor; furnizarea echipamentului şi a dotărilor necesare instituţiilor destinate pregătirii; organizarea şi urmărirea programelor de pregătire corespunzătoare, incluzând pregătirea practică la bordul navelor maritime; facilitarea altor măsuri privind îmbunătăţirea pregătirii şi calificării navigatorilor”.

În 1993, la 8 martie, ţara noastră a aderat la Convenţia internaţională din 1973, pentru prevenirea poluării de către nave, modificată prin Protocolul încheiat la Londra, la data de 17 februarie 197857.

Părţile la convenţie îşi exprimă, în preambulul acesteia, dorinţa de a proteja mediul înconjurător, în general, şi cel marin, în special, şi recunosc

56 Aderarea ţării noastre s-a produs prin Legea nr.107 adoptată de Senat şi Camera Deputaţilor în şedinţele din 9 septembrie 1992, şi promulgată prin Decretul prezidenţial nr. 198 din 2 octombrie 1992. Printr-un decret anterior (nr. 83 din 2 septembrie 1991) s-a aprobat aderarea României la această Convenţie.57 Legea de aderare (nr. 6/1993) a fost adoptată de Senat în şedinţa din 8 septembrie 1992, iar de Camera Deputaţilor la 22 februarie 1993, fiind apoi promulgată prin Decretul prezidenţial nr. 27 din 4 martie 1993.

NESECRET189 din 243

NESECRET

că deversarea deliberată, din neglijenţă sau accidentală, de hidrocarburi şi alte substanţe dăunătoare, de către nave, constituie o sursă serioasă de poluare.

În conformitate cu art.6 al Convenţiei din 1973, statele trebuie să coopereze pentru respectarea prevederilor sale, folosind toate măsurile corespunzătoare şi realizabile pentru descoperirea încălcărilor şi supravegherea mediului, precum şi măsuri adecvate pentru comunicarea de informaţii şi adunarea de probe. Sunt enunţate, la punctele 2-5 ale acestui articol din Convenţie, modalităţile concrete în care statele-părţi la Convenţie urmează să coopereze în acest domeniu.

La semnarea Convenţiei asupra dreptului mării de la Montego Bay-1982, România a făcut următoarea Declaraţie:

1. ca ţară geografic dezavantajată, riverană la o mare săracă în resurse piscicole, România reafirmă necesitatea dezvoltării cooperării internaţionale în domeniul valorificării resurselor piscicole din zonele economice, pe baza unor acorduri juste şi echitabile, care să asigure accesul ţărilor din această categorie la resursele de pescuit din zonele economice ale altor regiuni sau subregiuni.

2. România reafirmă dreptul statelor riverane de a adopta măsuri pentru protecţia intereselor de securitate – inclusiv dreptul de a adopta reglementări naţionale cu privire la trecerea navelor de război străine, prin apele lor teritoriale.

Dreptul de a adopta asemenea măsuri este în deplină conformitate cu art.19 şi 25 ale convenţiei, aşa cum se precizează şi în declaraţia Preşedintelui Conferinţei O.N.U. asupra dreptului mării, din şedinţa plenară a Conferinţei din 26 aprilie 1982.

3. România declară că, în temeiul cerinţelor de echitate, după cum rezultă din art.74 şi 83 ale Convenţiei asupra dreptului mării, insulele nelocuite şi fără viaţă economică nu pot afecta, în nici un fel, delimitarea spaţiilor maritime ce aparţin ţărmurilor principale ale statelor riverane”.

România a aderat, la 7 ianuarie 1982, la Conferinţa Naţiunilor Unite privind Transportul Mărfurilor pe Mare, încheiată la Hamburg, în 1978.

Textul convenţiei a fost adoptat de către Conferinţa Naţiunilor Unite asupra transportului de mărfuri pe mare. La solicitarea Comisiei pentru Comerţ şi Dezvoltare, proiectul acestei convenţii a fost elaborat de către Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional. Acest

NESECRET190 din 243

NESECRET

proiect s-a bucurat de aprecierile participanţilor la conferinţă, care au remarcat importanţa codificării normelor juridice din acest domeniu58.

În cuprinsul prevederilor, se afirmă obligativitatea aplicării acestor norme tuturor contractelor de transport pe mare, între două state diferite, dacă:

− portul de încărcare prevăzut în contractul de transport pe mare este situat într-un stat contractant;

− portul de descărcare prevăzut în contractul de transport pe mare este situat într-un stat contractant;

− unul dintre porturile facultative de descărcare, prevăzut în contractul de transport pe mare, este portul efectiv de descărcare şi face dovada contractului;

− conosamentul sau alt document, care face dovada contractului de transport pe mare, este emis într-un stat contractant sau stipulează că prevederile Convenţiei ori legislaţia oricărui stat care le aplică guvernează contractul.

Statele participante la negocieri au acceptat ca, în interpretarea şi aplicarea convenţiei, să se ţină seama „de caracterul ei internaţional şi de necesitatea de a promova uniformitatea”59.

Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional urmăreşte armonizarea reglementărilor din această Convenţie cu cele adoptate la Haga, în scopul eliminării contradicţiilor existente şi elaborării unui instrument juridic care să conţină reglementări unitare, în acest domeniu, al comerţului internaţional.

Convenţia cu privire la dreptul mării, din 12 decembrie 1982, semnată la Montego Bay - Jamaica, relevă, în preambulul său, voinţa statelor-părţi de a reglementa, într-un spirit de înţelegere şi cooperare reciprocă, toate problemele privind dreptul mării, de a asigura ordinea juridică internaţională pentru mări şi oceane, care să faciliteze comunicaţiile internaţionale şi să favorizeze folosirea paşnică a mărilor şi oceanelor, folosirea echitabilă şi eficace a resurselor biologice şi minerale ale mediului marin, protejarea şi păstrarea acestuia. Se precizează, totodată, că zona fundului mării şi oceanelor, precum şi subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, şi resursele acestei zone sunt şi trebuie considerate patrimoniul comun al umanităţii, explorarea şi

58 Dumitru Mazilu, Dreptul Comerţului internaţional – partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.49.59 Prevăzut în art. 3 al Convenţiei Naţiunilor Unite privind transportul pe mare, adoptată la 31 martie 1978.

NESECRET191 din 243

NESECRET

exploatarea acestuia urmând să se facă în interesul întregii umanităţi, independent de situaţia geografică a statelor.

Convenţia consacră deplina suveranitate a statului riveran asupra mării teritoriale, asupra spaţiului aerian situat deasupra acesteia, precum şi asupra fundului mării şi subsolului ei. Se stabileşte o limită exterioară a mării teritoriale care să nu depăşească 12 mile marine.

Partea a II-a a convenţiei este consacrată mării teritoriale şi zonei contigue, iar art.2 este intitulat „Regimul juridic al mării teritoriale şi spaţiului aerian de deasupra şi al fundului acestei mări şi subsolului ei”. În cadrul acestui articol, se statuează că „suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul său şi de apele sale interioare, iar, în cazul unui stat-arhipelag, dincolo de apele sale arhipelagice, asupra unei zone a mării adiacente, desemnată sub numele de mare teritorială”. În continuare se stipulează că suveranitatea se întinde asupra spaţiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum şi asupra fundului acestei mări şi subsolului ei. Convenţia relevă că suveranitatea asupra mării teritoriale se exercită în condiţiile prevăzute de dispoziţiile sale şi de celelalte norme de drept internaţional. Acest important instrument juridic internaţional elimină orice suspiciune referitoare la suveranitatea asupra mărilor şi oceanelor În textul art.3, titlul "Lăţimea mării teritoriale", se precizează „orice stat are dreptul de a fixa lăţimea mării sale teritoriale. Această lăţime nu poate depăşi 12 mile marine măsurate de la liniile de bază, stabilite în conformitate cu prezenta convenţie”.

Dacă limita interioară a mării teritoriale o constituie ţărmul, limita exterioară a mării teritoriale este constituită de o linie, având fiecare punct la o distanţă egală cu lăţimea mării teritoriale, din punctul cel mai apropiat al liniei de bază.

În Convenţie sunt precizări importante cu privire la linia de bază normală. Art.5 al Convenţiei dispune „dacă în prezenta Convenţie nu se prevede altfel, linia de bază normală, de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale, este linia refluxului de-a lungul ţărmului, astfel cum aceasta este indicată pe hărţile marine, la scară mare, recunoscute oficial de statul riveran”.

În cazul părţilor insulare ale unei formaţiuni de atoli sau ale unor insule mărginite de recife dantelate, linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale este linia refluxului înspre larg a recifului, aşa cum este indicată pe hărţile marine recunoscute oficial de statul riveran.

În art.7 al convenţiei, care se intitulează „liniile de bază drepte”, se prevede, „acolo unde marea prezintă crestături şi tăieturi adânci sau dacă

NESECRET192 din 243

NESECRET

există un şir de insule de-a lungul ţărmului, în imediata apropiere a acestuia, se poate folosi metoda liniilor de bază drepte, care leagă puncte corespunzătoare, pentru trasarea liniei de bază, de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale (pct.1)”.

În cazul în care ţărmul este extrem de instabil, datorită prezenţei unei delte sau a altor caracteristici naturale, punctele corespunzătoare pot fi alese de-a lungul liniei celei mai avansate a refluxului şi, chiar în caz de retragere ulterioară a liniei refluxului, aceste linii de bază drepte rămân în vigoare, atât timp cât ele nu au fost modificate de către statul riveran, potrivit convenţiei.

Punctul 6 (final) al art.7 din convenţie stabileşte că „metoda liniilor de bază drepte nu poate fi aplicată de către un stat astfel încât să taie legătura dintre marea teritorială a altui stat cu largul mării sau cu zona economică exclusivă”.

Conform art.1 din Cap.I al Legii nr.70/1990, pentru reglementarea apelor maritime interioare, a mării teritoriale şi zonei contigue ale României, „liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente”.

METODE SI MIJLOACE UTILIZATE ÎN RĂZBOIUL MARITIM

RĂZBOIUL DE SUPRAFAŢĂ

a) Navele şi aeronavele militare ale adversaruluiNavele şi aeronavele militare, incluzând auxiliarele navale şi

militare, sunt supuse atacului, distrugerii sau capturării dincolo de teritoriul neutru. Este interzis refuzul de a adăposti inamicul care se predă de bună voie. Odată ce o navă militară inamică a indicat clar dorinţa de a se preda, prin oprirea motoarelor, răspunderea la semnalele atacatorului sau prin lansarea bărcilor de salvare, atacul trebuie să înceteze.

Ofiţerii şi echipajul navelor şi aeronavelor militare inamice capturate sau distruse trebuie să fie făcuţi prizonieri de război. Dacă exigenţele militare o permit, toate măsurile posibile trebuie luate pentru a căuta şi salva pe cei naufragiaţi, răniţi şi bolnavi, şi pentru a recupera morţii după fiecare confruntare navală.

NESECRET193 din 243

NESECRET

b. Navele Comerciale şi Aeronavele civile ale adversaruluiNavele comerciale şi aeronavele civile ale adversarului pot fi

capturate pe mare dincolo de teritoriul neutru. Efectuarea prealabilă de vizite şi perchiziţii nu este obligatorie, cu condiţia ca determinarea clară a statutului de vas inamic să fie făcută prin alte mijloace. Când circumstanţele militare exclud capturarea unei astfel de nave sau aeronave, aceasta poate fi distrusă după ce au fost luate toate măsurile posibile pentru siguranţa pasagerilor şi echipajului. Documentele referitoare la captură trebuie păstrate şi, dacă este posibil, bunurile personale ale pasagerilor trebuie salvate, fiecare caz de distrugere a unei nave capturate trebuie raportat comandantului ierarhic superior.

Ofiţerii şi membrii echipajelor navelor comerciale şi aeronavelor civile capturate pot fi făcuţi prizonieri de război. Alţi cetăţeni aflaţi la bordul unor astfel de nave şi aeronave capturate, care se află la bord ca pasageri privaţi, sunt supuşi legislaţiei captorului. Cetăţenii statului neutru, aflaţi la bordul navelor comerciale şi aeronavelor civile capturate, nu sunt făcuţi prizonieri de război, cu excepţia cazului în care au participat la acţiuni ostile sau de rezistenţă împotriva captorului.

Navele comerciale ale adversarului pot fi atacate şi distruse de navele militare de suprafaţă, cu sau fără avertisment prealabil, în oricare din următoarele circumstanţe:

- rezistenţa activă la perchiziţie sau capturare;- refuzul de a opri la somaţii;- navigaţia în convoi cu nave sau aeronave militare;- dacă sunt înarmate;- dacă sunt încorporate în sistemul de informaţii al forţelor

armate ale adversarului;- dacă acţionează, în orice calitate ca auxiliar naval sau

militar al forţelor armate;- dacă sunt integrate în efortul logistic al adversarului de

ducere/susţinere a războiului şi dacă respectarea reglementărilor Protocolului din 1936 de la Londra ar supune, în circumstanţele concrete date, nava de suprafaţă, la un pericol iminent.

c. Nave cu statut excepţionalAnumite clase de nave şi aeronave ale adversarului sunt excluse

conform dreptului războiului naval, de la captură sau distrugere, cu condiţia ca ele să nu ia parte la ostilităţi, nu trebuie să împiedice deplasările combatanţilor, trebuie să se supună procedurilor de identificare

NESECRET194 din 243

NESECRET

şi inspecţie, şi pot fi obligate să iasă din zona de luptă. Aceste nave excepţionale sunt , de regulă, următoarele:

a) Nave desemnate şi angajate în schimbul de prizonieri (nave cartel);

b) Nave spital (transporturi medicale) desemnate şi marcate corespunzător;

c) Navele destinate unor misiuni religioase, ştiinţifice nemilitare, sau filantropice;

d) Navele care au garantată libera trecere prin acorduri anterioare realizate între beligeranţi;

e) Navele şi ambarcaţiunile mici de pescuit în zona coastei (nu de mare adâncime). Astfel de nave şi ambarcaţiuni sunt supuse reglementărilor comandantului naval al părţii beligerante care operează în zonă;

f) Navele civile de pasageri aflate pe mare sunt supuse capturării dar sunt scutite de distrugere. Deşi liniile de comunicaţii sunt în general obiective militare legitime în războiul modern, navele civile de pasageri pe mare sunt protejate, cu excepţia cazului când sunt utilizate de inamic în scopuri militare (de ex. în transportul trupelor sau încărcăturilor militare) sau dacă refuză să răspundă la ordinele navei militare interceptoare. Astfel, navele de pasageri în port nu sunt protejate de la distrugere.

RĂZBOIUL SUBMARIN

Protocolul din 1936 de la Londra, coroborat cu practica cutumiară a beligeranţilor în timpul şi după cel de-al II-lea război mondial, prevede pentru comandanţii submarinelor răspunderea asupra siguranţei pasagerilor, echipajului şi a documentelor înainte de distrugerea unei nave comerciale inamice, cu excepţia cazului în care:

a) nava comercială refuză să se oprească la somaţie sau opune rezistenţă la capturare;

b) nava comercială inamică este într-un convoi militar sau este ea dotată cu armament;

c) nava comercială sprijină sistemul de informaţii al adversarului sau acţionează în calitate de auxiliar naval pentru forţele armate inamice;

d) inamicul şi-a integrat marina comercială în efortul de ducere sau susţinere a războiului şi respectarea acestei reguli ar supune submarinul, în circumstanţele date, la un pericol iminent sau ar împiedica îndeplinirea misiunii.

NESECRET195 din 243

NESECRET

Regulile de război naval referitoare la navele care sunt scutite de capturare şi/sau distrugere de către navele de suprafaţă se aplică şi submarinelor.

ARME NAVALE

A. MINE NAVALE1. Minele navale pot fi utilizate, în mod eficient, la realizarea unor

zone de interdicţie (apărare de coastă şi portuară), la războiul antisuprafaţă (antisubmarin) şi pentru blocada maritimă. Minele navale sunt arme legale, dar potenţialul lor de efecte nediscriminatorii au dus la reglementări specifice pentru amplasarea şi utilizarea lor în dreptul conflictului armat.

2. Tipuri de mine:a) Minele armate, sunt amplasate cu toate dispoziţivele de

siguranţă demontate, fie sunt armate după amplasare, astfel încât să detoneze atunci când parametrii prestabiliţi (dacă este cazul) sunt îndepliniţi;

b) Minele controlate, nu au capacitatea de distrugere până când nu sunt activate de o anumită formă de armare controlată (moment în care devin mine armate).

3. Minare în timp de pace.a) Pentru siguranţa propriilor cetăţeni o naţiune poate utiliza atât

mine armate, cât şi controlate, în apele sale interne, în orice moment, cu sau fără notificare;

b) Un stat poate să mineze propriile ape de arhipelag şi marea teritorială în timp de pace, atunci când este necesar, în scopuri de securitate naţională;

c) Minele armate, amplasate în ape de arhipelag sau pe marea teritorială, notificarea internaţională adecvată a existenţei şi amplasamentului acestor mine este obligatorie;

d) Deoarece dreptul la libera trecere poate fi suspendat numai temporar, minele armate trebuie recuperate sau făcute inofensive imediat ce ameninţarea la adresa securităţii care a dus la amplasarea lor a încetat;

e) Amplasarea minelor controlate, în apele de arhipelag sau în marea teritorială a unui stat, nu este supusă cerinţelor de notificare sau recuperare;

NESECRET196 din 243

NESECRET

f) Minele navale nu pot fi amplasate în apele interne, teritoriale sau de arhipelag ale altei naţiuni, în timp de pace, fără consimţământul statului gazdă;

4. Minarea în preambulul conflictuluia) Minele armate nu pot fi amplasate în apele internaţionale

înainte de izbucnirea unui conflict armat, cu excepţia cazului de autoapărare individuală sau colectivă;

b) Dacă minele armate sunt amplasate în apele internaţionale, în astfel de circumstanţe, notificarea prealabilă a amplasamentului lor trebuie făcută, iar data anticipată a recuperării lor complete trebuie stabilită în mod clar;

c) Statul care amplasează minele armate în apele internaţionale, în timp de pace, îşi asumă răspunderea de a menţine o prezenţă suficientă în zonă pentru a asigura avertizarea corespunzătoare a navelor care se apropie de zona de pericol;

Toate minele armate trebuie să fie prompt recuperate sau făcute inofensive când pericolul iminent care a provocat amplasarea lor a dispărut.

5. Minarea pe durata desfăşurării conflictului armat. Minele navale trebuie utilizate în mod legitim de către părţile

implicate într-un conflict armat, cu respectatea următoarelor restricţii:a) Notificarea internaţională a amplasamentului minelor armate

trebuie făcută imediat cînd exigenţele militare o permit;b) Minele nu pot fi amplasate de beligernaţi în apele teritoriale ale

statelor neutre;c) Minele ancorate trebuie să devină inofensive imediat ce s-a rupt

cablul de ancorare;d) Minele neancorate care nu sunt într-un alt mod fixate sau

depuse pe fundul mării trebuie să devină inofensive la o oră după pierderea controlului asupra lor;

e) Localizarea câmpurilor de mine trebuie să fie atent înregistrată pentru a asigura notificarea exactă şi pentru a facilita recuperarea şi dezactivarea ulterioară;

f) Minele navale pot fi utilizate pentru a canaliza navigaţia neutră, dar nu într-o manieră care să împiedice tranzitarea strâmtorilor internaţionale sau a apelor de arhipelag de către această navigaţie;

g) Minele navale nu pot fi amplasate în largul coastelor şi porturilor inamicului cu singurul obiectiv de a intercepta navigaţia

NESECRET197 din 243

NESECRET

maritimă, dar pot fi folosite la blocada strategică a porturilor coastelor şi căilor navigabile inamice;

h) Minarea zonelor de întindere nedefinită, în apele internaţionale, este interzisă. Zone limitate, în mod rezonabil, pot fi stabilite pentru minele navale, cu condiţia ca navigarea neutră să aibă o rută alternativă de ocolire sau traversare a acestor zone.

NESECRET198 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 10DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL. CRIMELE ÎMPOTRIVA

UMANITĂŢII ŞI CRIMELE DE RĂZBOI. REPRIMAREA ÎNCĂLCĂRILOR NORMELOR DE DREPT INTERNAŢIONAL

UMANITAR

REPRIMAREA PENALĂ A VIOLĂRILOR DREPTULUI OPERAŢIONAL

TIPOLOGIA INFRACŢIUNILOR ÎN MATERIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Reprimarea penală a violărilor Drepturilor Internaţional Umanitar reprezintă un segment al dreptului internaţional penal. Ea este definită ca un ansamblu al regulilor juridice recunoscute în relaţiile internaţionale şi are ca scop protejarea ordinii sociale internaţionale prin urmărirea, judecarea şi condamnarea actelor care îi aduc atingere.

Principiul represiunii universale consacră o derogare de la teritorialitatea legii penale interne.

Un principiu specific Dreptului Internaţional Umanitar îl reprezintă imprescriptibilitatea crimelor contra păcii, contra umanităţii şi a crimelor de război, conform stipulaţiilor Convenţiei Naţiunilor Unite din 1968.

Principiul legitimei apărări se constituie într-o cauză exoneratoare de răspundere penală în situaţiile când pentru salvarea unui interes legitim, personal sau public, se iau măsuri de apărare împotriva faptelor internaţionale ilicite ale unui stat sau ale unei persoane; evident că măsurile de legitimă apărare trebuie să fie proporţionale cu gravitatea pericolului. Un alt principiu al Dreptului Internaţional Penal este acela conform căruia ordinul ierarhic nu înlătură răspunderea penală, el fiind consacrat în statutele tribunalelor internaţionale penale, în legislaţiile naţionale ale statului dar originea o are în doctrina juridică; el arată că agenţii statului, au nu numai dreptul dar şi obligaţia de a nu executa ordinele superioare contra Dreptului Internaţional Umanitar, existenţa unui astfel de ordin în comiterea crimelor internaţionale neputând fi un mijloc de apărare, ci doar o circumstanţă atenuantă60.

60 Majoritatea legislaţiilor militare ale statelor occidentale conţin această obligaţie de neexecutare a ordinelor ilegale. În România, Legea 80/1995 a statutului cadrelor militare prevede în art. 8 că

NESECRET199 din 243

NESECRET

Răspunderea internaţională penală îşi are fundamentul în încălcarea normelor imperative ale dreptului internaţional, prin fapte ilicite de o deosebită periculozitate pentru comunitatea internaţională, atât în timp de pace, cât şi în timp de război.

Aderând la tratatele internaţionale de drept umanitar, statele se angajează să le respecte cu bună credinţă (anexa nr. 7).

Convenţiile internaţionale nu fac precizări decât asupra infracţiunilor grave indicându-le în mod expres, recomandând statelor să stabilească singure pedepsele pentru aceste infracţiuni, instanţelor competente a le judeca, precum şi clarificarea altor fapte contrare dreptului internaţional ca fiind infracţiuni sau delicte.

Infracţiunile la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate sunt clasificate, de către convenţiile internaţionale care le definesc, în “infracţiuni grave” şi “alte infracţiuni”.

Infracţiunile grave sunt încălcările grave comise de către o parte beligerantă la adresa persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţia convenţiilor internaţionale (art. 50 din Convenţia I de la Geneva din 1949, art. 51 din Convenţia a II-a, art. 130 din Convenţia a III-a, art. 147 din Convenţia a IV-a, art. 11 şi 85 din Protocolul adiţional I din 1977).

Infracţiunile grave la instrumentele internaţionale de dreptul conflictelor armate sunt considerate crime de război şi se pedepsesc penal.

Convenţiile de la Geneva din 1949 declară ca fiind astfel de infracţiuni grave următoarele fapte comise împotriva răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, prizonierilor de război, populaţiei civile sau împotriva persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie specială:

- omuciderea internaţională;- tratarea sau tratamentele inumane, inclusiv experimentele

biologice;- faptul de a cauza în mod intenţionat mari suferinţe sau de a

aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii;- faptul de a fi lipsit (combatantul) de dreptul său de a fi judecat

în mod legal şi imparţial;- deportarea sau transferul ilegal;- detenţiunea ilegală;- luarea de ostatici;- distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţile

militare, şi desfăşurate pe scară mare în mod arbitrar.

militarilor le este interzis să dea şi să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi a convenţiilor internaţionale ratificate de România.

NESECRET200 din 243

NESECRET

La acestea, Protocolul Adiţional I din 1977 adaugă:- actele şi omisiunile nejustificate prin care se compromite

sănătatea şi integritatea fizică sau mentală a persoanelor aflate în puterea părţii adverse sau internate, deţinute sau private de libertate ca urmare a conflictului armat;

- lansarea unui atac fără discriminare, afectând populaţia civilă sau bunuri cu caracter civil;

- lansarea unui atac împotriva lucrărilor sau instalaţiilor conţinând forţe periculoase;

- atacarea localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate;- atacarea unei persoane, cunoscând că este scoasă din luptă;- utilizarea cu perfidie a semnului distinctiv al Crucii Roşii sau a

altor semne protectoare recunoscute de convenţiile internaţionale;- transferarea de către puterea ocupată a unei părţi a populaţiei

sale civile în teritoriul pe care îl ocupă sau deportarea ori transferarea în interiorul sau în afara teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei acestui teritoriu;

- orice întârziere nejustificată în repatrierea prizonierilor de război sau a civililor;

- practicile de aparheid şi celelalte practici inumane şi degradante bazate pe discriminarea rasială care dau loc unor ofense grave la adresa demnităţii personale;

- faptul de a îndrepta atacuri împotriva patrimoniului cultural sau spiritual al poporului.

Alte infracţiuni, la instrumentele internaţionale, sunt actele contrare dispoziţiilor acestora şi care nu sunt crime de război. Ele pot fi infracţiuni sau abateri disciplinare şi se sancţionează penal sau disciplinar.

În anumite manuale ale legilor şi obiceiurilor războiului sunt date ca exemple de “alte infracţiuni” următoarele acte:

- folosirea armelor şi metodelor de război interzise;- mutilarea de cadrave;- abuzuri de drapel parlamentar;- distrugerea nejustificată de bunuri culturale;- jaful;- obligarea prizonierilor sau civililor inamici de a efectua lucrări

de natură militară care le-ar pune viaţa în pericol;- refuzul de a cruţa supravieţuitorii.Faptul că aproape toate statele sunt părţi la Convenţiile de la Geneva

din 1949 şi la Protocoalele lor Adiţionale din 1977 face ca obligaţia NESECRET201 din 243

NESECRET

reprimării pe plan naţional a infracţiunilor la Dreptul Internaţional Umanitar să aibă un caracter general. Totuşi, maniera în care statele au realizat în practică această obligaţie este extrem de diversificată.

Regulile generale prevăzute în convenţiile internaţionale pentru reprimarea infracţiunilor la normele Dreptului Internaţional Umanitar impun statelor luarea unor măsuri pe plan naţional: să emită ordine şi instrucţiuni pentru asigurarea respectării Convenţiilor ratificate; stabilirea măsurilor legislative necesare sancţionării penale a persoanelor care au comis sau au dat ordin să se comită oricare dintre infracţiunile grave; să urmărească persoanele bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare dintre infracţiunile grave şi deferirea lor propriilor tribunale (indiferent de naţionalitatea acestor persoane); să nu se exonereze şi nici să exonereze un alt stat de răspunderea pentru comiterea infracţiunilor grave; să faciliteze deschiderea unor anchete la cererea unei părţi la conflict cu privire la orice pretinsă violare a convenţiilor, iar dacă nu se realizează un acord cu privire la procedura anchetei să se înţeleagă cu partea interesată asupra alegerii unui arbitru care va hotărî asupra procedurii de urmat; să asigure inculpaţilor beneficiile garanţiilor de procedură şi de liberă apărare.

Legea 159 (M.Of. 283/31 iulie 1998) privind cooperarea autorităţilor române cu Tribunalul Internaţional61 pentru urmărirea persoanelor presupuse a fi responsabile de grave violări ale dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând cu anul 1991, face următoarele referiri: procedura de cooperare se declanşează la cererea Tribunalului Internaţional de la Haga; Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală competentă să primească cererea şi s-o verifice sub aspectul regularităţii formale şi să o transmită neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare competente; Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul de Interne vor furniza Ministerului Justiţiei datele pe care le deţin şi care prezintă relevanţă pentru soluţionarea cererilor primite de la Tribunalul Internaţional; cauzele care au ca obiect infracţiuni ce intră în competenţa Tribunalului Internaţional aflate în curs de urmărire penală sau de judecată în România, vor fi trimise Tribunalului Internaţional, conform art. 9 alineat 2 din statutul acestuia, care prevede prioritatea de jurisdicţie în favoarea sa; dacă mandatul de arestare emis de Tribunalul Internaţional sau de procurorul său poate fi pus

61 Tribunalul Penal Internaţional privind fosta Iugoslavie a fost înfiinţat în anul 1993, la Haga, fiind în acest moment în plină activitate, inculpându-l de crime de război pe preşedintele sârb Slobodan Miloşevici.

NESECRET202 din 243

NESECRET

în executare, Ministerul Justiţiei va comunica Tribunalului Internaţional impedimentele care au determinat neexecutarea mandatului; predarea persoanei arestate se va face fără a se recurge la procedura extrădării; organele judiciare române au obligaţia de a soluţiona şi alte cereri ale Tribunalului Internaţional având ca obiect identificarea unor persoane care pot fi martori sau experţi în cauzele aflate pe rolul acestuia.

Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţialilor de la Roma în iunie 1998 a adoptat Tratatul privind crearea Curţii Penale Internaţionale62

(anexa nr. 9).Constituirea Curţii Penale Internaţionale are ca scop consolidarea

cooperării internaţionale pentru urmărirea şi pedepsirea efectivă a crimelor ce ating comunitatea internaţională. Dar jurisdicţia sa se va exercita numai în legătură cu cele mai grave crime, care afectează la nivel global. Jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale va fi complementară sistemelor naţionale sau internaţionale de justiţie penală, exercitându-se doar în cazul în care se constată că ele sunt ineficiente, inexistente, necooperante sau blocate.

Competenţa Curţii Permanente Internaţionale se exercită asupra unor categorii de crime: genocidul, crimele împotriva umanităţii comise în timp de pace şi de război, crimele de război, agresiunea (care urmează să primească o definiţie corespunzătoare în Tratat).

Este pentru prima dată după constituirea Tribunalelor Militare la Nürnberg şi Tokyo când se realizează o codificare, în cadrul unui tratat multilateral, a crimelor împotriva umanităţii, incluzând crima de apartheid, exterminarea, atacurile directe asupra populaţiei civile, sclavia, deportarea şi transferul forţat de populaţii, tortura, prostituţia forţată, dispoziţia de persoane ş.a.

Între Curtea Penală Internaţională şi Tribunalul Internaţional de la Haga există unele diferenţe: în timp ce Curtea va deţine autoritatea de a judeca crime comise oriunde în lume, Tribunalul Internaţional de la Haga are în competenţa sa doar evenimentele din Ruanda şi fosta Iugoslavie. Dacă Tribunalul este o creaţie a Consiliului de Securitate al O.N.U., Curtea Penală Internaţională este un tratat multilateral care consacră în dreptul internaţional convergenţa dintre principalele sisteme de drept penal, cel de sorginte latino-franco-germană şi cel de sorginte latino-anglo-saxonă (civil low şi common law).

62 Istoria lungului proces de constituire a unei jurisdicţii penale internaţionale începe în şcoala juridică românească, reprezentată de Vespasian Pelle (el redactează în 1927 primul proiect al Statutului Curţii Penale Internaţionale).

NESECRET203 din 243

NESECRET

Spre deosebire de Tribunalul Penal Internaţional de la Haga, Curtea Permanentă Internaţională va fi independentă faţă de Consiliul de Securitate al O.N.U., unde un număr redus de ţări iau decizii pentru tribunal.

Dacă unele state au preluat în legislaţia naţională clasificarea infracţiunilor grave prevăzută în instrumentele internaţionale, altele au adoptat un sistem propriu de clasificare.

În actualul Cod penal român sunt prevăzute o serie de infracţiuni grave la convenţiile internaţionale în Titlul al X-lea intitulat “Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României”, şi anume: jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă (art. 350); folosirea fără drept a emblemei Crucii Roşii pe timpul operaţiilor militare (art. 351), iar în Titlul al XI-lea intitulat “Infracţiuni contra păcii şi omenirii”, următoarele categorii de infracţiuni: genocidul (art. 357); tratamente neomenoase la adresa persoanelor protejate şi căzute în puterea adversarului (art. 358); distrugerea unor obiective sanitare şi însuşirea unor bunuri sanitare, nejustificate de necesităţile militare (art. 359); distrugerea, însuşirea sau jefuirea unor valori culturale (art. 360).

Pedepsele aplicate acestui gen de infracţiuni sunt de la 3 ani închisoare până la maximum de pedeapsă aplicabil pe teritoriul românesc (detenţia pe viaţă).

În Codul penal român, art. 121 se dispune că perscripţia nu înlătură executarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii.

Reprimarea infracţiunilor prevăzute de instrumentele internaţionale se face prin intermediul legislaţiei naţionale şi când sunt comise de militarii care fac parte din trupele O.N.U. de menţinere sau impunere a păcii.

De problema reprimării naţionale, a violărilor Dreptului Internaţional Umanitar, s-a preocupat, în mod repetat, Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul războiului al cărei obiectiv special este, conform art. 3 al statutului său, găsirea căilor de armonizare a legislaţiilor penale interne atât între ele cât şi faţă de regulile dreptului internaţional.

În anul 1997 s-a adoptat Charta de la Atena asupra principiilor esenţiale ale represiunii naţionale a infracţiunilor grave la dreptul conflictelor armate.

Funcţionarea eficace a sistemului de reprimare a crimelor de război este direct legată de reprimarea în cadrul dreptului intern, de aplicarea

NESECRET204 din 243

NESECRET

regulii competenţei universale a tribunalelor naţionale în această materie, condiţie indispensabilă pentru eliminarea reală a impunităţii criminalilor de război; această regulă trebuie integrată în dreptul intern aşa cum rezultă ea din dreptul internaţional, prin recunoaşterea competenţei acestor tribunale de a judeca orice crimă de război, fără restricţii în ceea ce priveşte locul comiterii ei sau naţionalitatea autorului.

Dacă jurisdicţia penală internaţională rămâne o problemă pe care o va rezolva viitorul, în sistemul de reprimare internaţională a infracţiunilor la Dreptul Internaţional Umanitar statele pot utiliza dispoziţiile convenţiilor umanitare referitoare la cooperarea judiciară în materie penală.

În articolul 91, Protocolul Adiţional I din 1977, se arată că partea la conflict va răspunde pentru toate actele comise de persoanele aparţinând forţelor sale armate şi va fi obligată la despăgubiri în caz de violare a convenţiilor internaţionale.

Articolele 88 şi 89 din acelaşi instrument juridic prevăd: “statele îşi vor acorda cea mai largă întrajutorare posibilă în orice procedură referitoare la infracţiunile grave la instrumentele internaţionale; ele vor coopera în materie de extrădare; statele se vor angaja să acţioneze în conformitate cu Carta Naţiunilor Unitate”.

Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, în anul 1973, o rezoluţie prin care au fost consacrate “Principiile cooperării internaţionale în privinţa depistării, arestării, extrădării şi pedepsirii celor vinovaţi de crime de război şi de crime împotriva umanităţii”.

Dreptul Internaţional Umanitar este o încercare de ordonare a unei lumi imperfecte; el va fi ineficace însă atât timp cât nu se va edifica o cultură bazată pe drepturile omului. În zorii unui nou mileniu el trebuie reînsufleţit pentru ca lumea să nu mai fie bolnavă de greşelile făcute. Iată de ce primordialitatea Dreptului Internaţional Umanitar asupra forţei brutale şi nestăpânite reprezintă speranţa supravieţuirii civilizaţiei umane.

Hugo Grotius afirma în lucrarea sa de referinţă – <<Despre dreptul războiului şi al păcii>>: “violenţa care se dezvăluie, mai ales în război, are în ea ceva de fiară; de aceea trebuie să căutăm cu multă grijă s-o cuminţim prin omenie, pentru ca nu cumva, luând prea multă pildă de la fiare, să uităm că suntem oameni”.

Aceasta a fost, este şi va fi raţiunea existenţei, reafirmării, dezvoltării şi aplicării neîncetate a Dreptului Internaţional Umanitar.

Referitor la natura juridică a răspunderii internaţionale, aceasta reprezintă un raport juridic între două sau mai multe subiecte de drept

NESECRET205 din 243

NESECRET

internaţional public, în special între state, respectiv între statul vinovat şi statul lezat, opinie însuşită şi de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională. Chiar şi atunci când se produce o daună unui particular, raportul de răspundere se naşte între statul care şi-a încălcat obligaţia şi statul al cărui cetăţean este victima. Atunci când gravitatea încălcărilor este de mare amploare şi vizează întreaga comunitate internaţională, raportul juridic de răspundere se naşte între statul autor şi toate celelalte state, ca o obligaţie erga omnes (în cazul acţiunilor care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională).

Fundamentul răspunderii internaţionale trebuie analizat în contextul distincţiei care se face între răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere internaţional şi răspunderea pentru consecinţele prejudiciabile ale unor activităţi legale.

Doctrina şi practica judiciară relevă faptul că răspunderea internaţională a unui stat poate fi angajată dacă fapta îi este imputabilă şi dacă este ilegală din punct de vedere al dreptului internaţional public. Pe lângă aceste condiţii se afirmă uneori şi existenţa culpei, prejudiciului şi legăturii cauzale. Cât priveşte culpa, aceasta este o condiţie care aparţine dreptului internaţional clasic şi a pierdut din importanţă în prezent, în favoarea răspunderii obiective. Potrivit Proiectului de articole al Comisiei de Drept Internaţional, prejudiciul nu este o condiţie a răspunderii statelor pentru fapte ilicite, în sensul că numai existenţa prejudiciului nu determină direct răspunderea dacă nu există şi o încălcare a dreptului internaţional public.

Crimele internaţionale şi delictele internaţionaleFaptele internaţionale ilicite, ca fundament al răspunderii

internaţionale a statelor, sunt grupate în două categorii: crime internaţionale şi delicte internaţionale.

Crimele internaţionale sunt definite ca fiind faptul ilicit din punct de vedere internaţional, care rezultă din violarea unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru salvgardarea intereselor fundamentale ale societăţii internaţionale, încât ea este considerată de societate în ansamblul ei ca o crimă63. Rezultă că răspunderea pentru această categorie de fapte ilicite vizează ocrotirea unor valori universal acceptate de societatea internaţională, precum pacea şi securitatea internaţională, dreptul popoarelor la autodeterminare, protecţia fiinţei umane în timp de pace şi în timp de conflict armat, mediul natural. În cazul săvârşirii acestor fapte internaţionale ilicite, raportul juridic de răspundere se naşte între statul 63 D. Popescu, A. Năstase, F. Coman, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, p.312;

NESECRET206 din 243

NESECRET

autor al crimei internaţionale şi toate celelalte state (obligaţie de răspundere erga omnes).

Delictele internaţionale reprezintă fapte internaţionale ilicite mai puţin grave decât crimele internaţionale, iar raportul juridic de răspundere se naşte între statul autor şi statul victimă (statele victime).

Faptele ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional (crimele şi delictele internaţionale) reprezintă violări ale obligaţiilor statelor. După natura lor, obligaţiile internaţionale ale statelor pot fi obligaţii de comportament (de a avea un anumit comportament), obligaţii de rezultat (să asigure obţinerea unui anumit rezultat) şi obligaţii de eveniment (să prevină producerea unor evenimente). După momentul în care sunt violate, obligaţiile internaţionale se clasifică în fapte internaţionale ilicite cu durată în timp (fapte continue, compuse sau complexe) şi fapte ilicite internaţionale fără durată de timp64. Determinarea timpului obligaţiei este importantă pentru individualizarea autorului şi normalizarea relaţiilor dintre state.

Există unele împrejurări în care statele nu răspund, chiar dacă săvârşesc o faptă internaţională considerată ca ilicită. Consimţământul dat de un stat altuia de a încălca obligaţia pe care acesta din urmă o are faţă de primul înlătură caracterul ilicit al faptei, dacă se îndeplinesc următoarele condiţii: să nu se depăşească limitele consimţământului, consimţământul să fie liber, clar, precis şi anterior comiterii faptei, obligaţia încălcată să nu decurgă dintr-o normă de jus cogens. De asemenea, măsurile îndreptate împotriva faptei ilicite a altui stat înlătură caracterul ilicit al măsurilor, dacă ele sunt legitime din punct de vedere al dreptului internaţional, cu condiţia să nu recurgă la folosirea forţei sau ameninţări cu forţa. Forţa majoră este o altă împrejurare care înlătură caracterul ilicit al unei fapte internaţionale, dacă răspunde următoarelor condiţii: să fie o forţă irezistibilă şi imprevizibilă, statul autor să fie în imposibilitate de a se conforma obligaţiei sau de a cunoaşte neconformitatea comportamentului său cu obligaţia care-i revine , statul autor să nu contribuie la producerea evenimentului. Starea de primejdie, deşi asemănătoare cu forţa majoră, se deosebeşte de aceasta prin faptul că statul poate alege între a comite sau nu fapta ilicită. În cazul comiterii, se impune proporţionalitatea consecinţelor cu cele evitate. Starea de necesitate prezintă unele similitudini cu starea de primejdie (posibilitatea de alegere a conduitei), dar, spre deosebire de aceasta, este admisă restrictiv şi vizează situaţii deosebite în care se află un stat din punct de vedere al intereselor sale fundamentale ameninţate de un 64 M.I.Niciu, Drept internaţional public, p.114-115;

NESECRET207 din 243

NESECRET

pericol grav şi iminent. Starea de necesitate nu poate fi invocată dacă priveşte o normă de jus cogens sau dacă există un tratat care nu permite invocarea ei, ori dacă statul autor a contribuit la producerea ei. Legitima apărare este o altă cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei. Temeiul legitimei apărări se află în Carta ONU, art. 51 şi vizează atât apărarea individuală, cât şi pe cea colectivă în cazul unui atac armat, cu obligaţia celor care exercită acest drept de a aduce imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate măsurile luate.

Răspunderea internaţională a statelor şi a organizaţiilor internaţionale pentru violarea dreptului umanitar

Funcţionarea instituţiei răspunderii internaţionale este decisivă în cazul regulilor care alcătuiesc dreptul internaţional unitar.

În general, faptele ilicite care declanşează răspunderea internaţională a statelor pot fi grupate în trei categorii:

fapte ilicite de drept comun, comise în timp de pace de particulari sau de împuterniciţi ai statului sau ai guvernului său;

fapte ilicite comise în timpul dezordinii sociale interne (tulburări interne, insurecţii);

fapte ilicite comise în timp de război;Prin urmare, statele răspund de pentru actele lor – acte de stat – şi

pentru actele particularilor, dacă sunt ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional. Sunt acte de stat toate actele îndeplinite de şefii statelor şi membrii guvernelor lor care acţionează în numele statului, precum şi toate actele funcţionarilor de stat care sunt ordonate sau autorizate de stat. Dar şi atunci când statele exercită competenţele lor în plan intern pot săvârşi acte ilicite din punct de vedere internaţional, fie adoptând decizii contrare obligaţiilor internaţionale asumate prin tratatele internaţionale, fie prin neadoptarea deciziilor interne corespunzătoare obligaţiilor internaţionale. Statele răspund pentru actele ilicite prin care au produs prejudicii altui stat, cetăţenilor sau bunurilor acestuia, indiferent de autoritatea care le-a cauzat, pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, precum şi când cauzează pagube altui stat prin luarea unor măsuri de prevenire a unor tulburări interne.

Statele răspund şi pentru faptele resortisanţilor săi, persoane particulare, când nu au luat măsurile necesare pentru a împiedica producerea lor.

Cât priveşte dreptul internaţional umanitar, răspunderea internaţională a statului este angajată de fapta sa ilicită, care constituie, ca fundament al răspunderii, o încălcare a obligaţiilor internaţionale pe care

NESECRET208 din 243

NESECRET

statul şi le-a asumat. Ca părţi la tratatele umanitare, statele se obligă „să respecte” şi „să facă să fie respectat” dreptul internaţional umanitar65.

Formele răspunderii internaţionale a statelor pentru violarea dreptului internaţional umanitar

Neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin tratatele umanitare reprezintă o faptă ilicită a cărei consecinţă este angajarea răspunderii statului autor. Răspunderea, în funcţie de gravitatea şi conţinutul violării, poate fi morală, politică sau materială.

Răspunderea statelor nu poate fi penală pentru că societas delinquere non potest. În legătură cu acest ultim aspect, se pot afirma mai multe teorii:

statul, ca persoană morală (juridică), nu poate răspunde penal; o persoană morală trebuie să răspundă penal pentru

infracţiunile comise pentru că ar avea aptitudinea de a comite asemenea fapte prin propria voinţă66 ;

se acceptă aptitudinea persoanei morale de a comite infracţiuni, dar se respinge posibilitatea de a aplica sancţiuni penale ori le acceptă în mod cu totul excepţional.

Tot mai mult se afirmă în doctrina dreptului internaţional că răspunderea internaţională nu are decât în mod excepţional un caracter penal şi acest tip de sancţiune vizează numai persoana fizică, pentru că este „singura care are voinţă conştientă şi, de aceea, nu poate exista culpă şi nici culpabilitate, nici responsabilitate penală pentru o colectivitate”67. Pericolul care s-ar naşte în cazul admiterii răspunderii penale colective ar fi acela că, la adăpostul acesteia, cei cu adevărat vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor ar rămâne nepedepsiţi.

Răspunderea penală nu poate opera pentru subiectele dreptului internaţional, ci numai în cazul persoanei fizice, al omului ca individ. De aceea, statele nu răspund penal în sensul strict al acestei forme a răspunderii juridice, ci numai moral, politic şi material.

Răspunderea morală a statelorEste o formă a răspunderii internaţionale a statelor (satisfactio)

determinată de prejudiciul moral (insultă, tratament necorespunzător, încălcarea uzuanţelor internaţionale) cauzat altui stat printr-o faptă contrară dreptului internaţional.

65 Convenţiile de la Geneva din 1948, art. 1 şi Protocolul adiţional I,1977, art. 1;66 V.P. Vespasian, La criminalite collective des Etats et le droit de l”avenir, Bucureşti, 1926;67 M.I. Anghel, V.I. Anghel, Răspunderea în dreptul internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.64;

NESECRET209 din 243

NESECRET

Repararea prejudiciului constă într-o satisfacţie sub forma exprimării de scuze datorate de statul autor faţă de statul lezat, prezentarea de onoruri sau promisiuni că actele ilicite nu se vor repeta. Uneori, răspunderea morală se poate concretiza chiar prin aplicarea unor sancţiuni funcţionarilor ori cetăţenilor care au săvârşit fapta, sau în plata unor sume de bani ca despăgubiri punitive.

Rezultă că răspunderea morală nu are numai o funcţie reparatorie din punct de vedere moral, ci, prin reafirmarea normelor încălcate, şi o funcţie de promovare a respectării dreptului internaţional.

Răspunderea politică (politico-juridică) a statelorEste o formă a răspunderii internaţionale a statelor care presupune

suportarea de către statul autor a unor sancţiuni care pot fi concretizate într-o gamă care variază de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit şi până la acţiuni dure, chiar cu folosirea forţei armate, în cazul actelor de agresiune. Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în diverse moduri: condamnarea şi alte luări de poziţii de dezaprobare, moţiuni şi rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale care pot merge până la decizia de suspendare sau de excludere din organizaţie a statului autor, încetarea sau suspendarea totală sau parţială a tratatelor pentru încălcările lor substanţiale68, întreruperea relaţiilor economice şi a comunicaţiilor, ruperea relaţiilor diplomatice, folosirea forţei armate aeriene, navale sau terestre în scop demonstrativ sau chiar operaţii militare în baza Consiliului de Securitate69.

Răspunderea materială a statelorEste o formă a răspunderii internaţionale prin care statul vinovat

este obligat să repare daunele materiale provocate de el altui stat sub dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio) şi restabilirea drepturilor încălcate (restitutio). Spre deosebire de răspunderea morală, reparaţia daunelor materiale are un caracter compensatoriu şi nu unul punitiv. Principiul aplicabil este „restitutio in integrum”, cu precizarea că practica internaţională consacră regula potrivit căreia statul vinovat va repara numai daunele directe, nu şi pe cele indirecte. Ca principiu subsidiar, când restabilirea situaţiei anterioare faptei ilicite nu este posibilă, răspunderea materială va consta în plata unor compensaţii pentru prejudiciile provocate (reparatio). Dacă prejudiciul rezultă dintr-un conflict armat, despăgubirile sunt, de regulă, stabilite prin tratatele de pace.

Statul răspunde material atât pentru acţiunile sale directe de încălcare a dreptului internaţional, cât şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, ori pentru prejudiciile cauzate de un resortisant al său.

Societatea internaţională a devenit mult mai complexă decât societatea interetatică, ca urmare a fenomenelor derulate după al doilea

68 Convenţia privind dreptul tratatelor, Viena, 1969, art. 60;69 Carta ONU, art. 41;

NESECRET210 din 243

NESECRET

război mondial: universalitate (concretizată prin creşterea numărului statelor datorită destructurării europene şi a decolonizării), instituţionalizare (identificată cu creşterea impresionantă a numărului organizaţiilor internaţionale guvernamentale), transnaţionalizare (exprimată prin creşterea şanselor de a participa la relaţiile internaţionale şi a altor entităţi decât statele, chiar a particularilor70).

Prezenţa tot mai accentuată a organizaţiilor internaţionale guvernamentale în prezent a schimbat profund imaginea societăţii internaţionale, cu implicaţii evidente şi în sfera răspunderii internaţionale. Recunoscându-se personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale, rezultă că acestea au drepturi şi obligaţii în raport cu alte subiecte ale dreptului internaţional public, ceea ce înseamnă că, dacă drepturile lor sunt violate, au posibilitatea să le valorifice prin intermediul instituţiei răspunderii internaţionale. În acelaşi timp, ele însele răspund dacă nu îndeplinesc obligaţiile internaţionale asumate sau dacă săvârşesc fapte ilicite din punct de vedere internaţional.

Dar, organizaţiile internaţionale au şi personalitate juridică de drept intern, aflându-se sub imperiul jurisdicţiei unui stat. Prin urmare, organizaţia are o dublă personalitate juridică: de drept intern şi de drept internaţional.

Ca o concluzie, se poate afirma că răspunderea internaţională a organizaţiilor internaţionale guvernamentale, precum şi a celor neguvernamentale, indiferent de natura lor – politică, militară, umanitară – va opera şi în situaţia violării dreptului umanitar, cunoscut fiind faptul că implicaţiile acestora în conflictele armate au fost şi sunt de mare amploare în ultimele decenii.

70 S. Sur, Relations internationales, Montchrestien, Paris, 1994, p. 71-97;NESECRET211 din 243

NESECRET

TEMA Nr. 11LECŢII ALE ISTORIEI DIN DOSARELE

MARILOR PROCESE MILITARE

Instanţele internaţionale penale ad-hoc. Tribunalul Militar Internaţional

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürenberg

Germania hitleristă a reuşit să depăşească cu mult violările aduse „moralei internaţionale şi respectării sfinte a tratatelor”, comise în epoca militaristă a Kaiserului Wilhelm al II-lea. Prevederi ale tratatelor de pace, angajamente internaţionale, Liga Naţiunilor, dreptul la libertate şi independenţă al fiecărui popor, vor fi tot atâtea concepte pur şi simplu ignorate în cavalcada spre înfrângerea şi distrugerea propriei naţiuni condusă de Hitler şi acoliţii săi, pe care din păcate i-a lăsat singuri în boxa acuzaţilor de la Nürenberg. Aceste nenumărate violări ale celor mai elementare norme internaţionale au fost dublate de o adevărată politică sistematică, organizată cu rigurozitatea tipic teutonă, de eliminare fizică a unor grupuri politice, rasiale, religioase sau etnice, necunoscute lumii civilizate nici măcar în epoca invaziilor mongole şi pentru care omenirea a fost obligată să inventeze noţiunea de „genocid” pentru a se putea referi la fapte de o asemenea natură.

Au fost, aşadar, incredibilele atrocităţi comise chiar în prima parte a celui de al doilea război mondial, care au condus la realizarea Acordului de la Saint James Palace, semnat la Londra, în anul 1942. Cu această ocazie, se stabilea înfiinţarea unei „Comisii a Naţiunilor Unite pentru descoperirea şi pedepsirea crimele de război”71. Chiar dacă termenul de „Naţiuni Unite”72 nu includea la acel moment decât Aliaţii Occidentali – SUA şi Marea Britanie – se poate afirma că era un pas important ce dovedea o intenţie clară şi decisă pentru perioada postbelică.

În această acţiune a fost ulterior angrenată şi Uniunea Sovietică. Prin declaraţia solemnă adoptată la Moscova, la data de 30 octombrie 1943, în numele celor trei mari state aliate, se arăta în mod explicit : ”când un armistiţiu va fi acordat unui nou guvern format în Germania, oricare va fi acesta, ofiţerii şi soldaţii germani sau oficialii nazişti care sunt responsabili, sau care şi-au dat consimţământul la comiterea atrocităţilor, masacrelor şi execuţiilor despre care se cunoaşte, vor fi trimişi în ţările pe teritoriul cărora au comis abominabilele fapte menţionate, pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi în conformitate cu legile acelor ţări eliberate de către guvernele libere din 71 Care urma evident să funcţioneze la terminarea războiului.72 Neavând sensul dobândit mai târziu.

NESECRET212 din 243

NESECRET

aceste ţări. Liste vor fi întocmite, cu toate detaliile posibile, de către toate ţările interesate. De asemenea, germanii care au luat parte la execuţiile în masă ale ofiţerilor polonezi, ca şi la împuşcarea ostatecilor francezi, olandezi, belgieni, norvegieni şi greci, sau cei care au participat la masacrele comise în Polonia şi pe teritoriile ocupate din Uniunea Sovietică vor fi aduşi la locul crimelor şi judecaţi în acel loc de către populaţia pe care au martirizat-o. În acest fel şi cei care, până în acest moment, nu şi-au pătat mâinile cu sânge nevinovat trebuie să ştie că vor fi pedepsiţi dacă vor comite fapte similare. Deoarece este indubitabil că cele trei puteri aliate îi vor urmări până la capătul lumii şi îi vor preda în mâinile acuzatorilor lor pentru a se face dreptate”73.

Este demn de remarcat că la acel moment numai crimele de război intrau în competenţa acestei Comisii. Începând cu anul 1944, umanitatea a început, însă, să descopere date despre genocidul comis împotriva celor 6 milioane de evrei din Europa74 şi în acest fel se va ajunge la un alt nou concept – cel de „crime împotriva umanităţii”. Astfel, s-au pus bazele conceptuale avansate ale noţiunii de „crime internaţionale” care, în forma lor perfecţionată, vor fi preluate şi incluse, o jumătate de secol mai târziu, în competenţa Tribunalelor Penale pentru Yugoslavia şi Rwanda, ca şi a Curţii Penale Internaţionale.

Sediul materieiLa data de 8 august 1945, a fost semnat, la Londra, "Acordul

privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei", prin care s-a hotărât instituirea unui Tribunal Militar Internaţional, rămas în istorie sub numele de „Tribunalul de la Nurenberg”, care să judece criminalii de război ale căror crime erau fără localizare geografică precisă. Înţelegerea a reprezentat voinţa celor 4 state învingătoare, respectiv, Statele Unite ale Americii, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Franţa care au reuşit să găsească un compromis acceptabil, subsumat ideii de a pune în practică principiile enunţate anterior.

Acordul cuprindea, în cadrul anexei, Statutul Tribunalului, care prevedea reguli de constituire, de jurisdicţie şi de funcţionare a acestuia.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a funcţionat în perioada 20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat lucrările şi existenţa. S-a convenit că sediul acestui Tribunal să fie în oraşul Nurnberg, în Germania.

73 Este evidentă în exprimare influenţa şi tonul deja specifice ale conducătorului sovietic Iosif Visarionovici Stalin.74 Termenul „genocid” fiind inventat în anul 1944 de un ziarist american de origine iudaica Raphael Lemkin şi utilizat în cartea sa „Legile Axei în Europa Ocupată”.

NESECRET213 din 243

NESECRET

În prevederile articolului 5 al acestui statut era cuprinsă o dispoziţie, potrivit căreia, în caz de necesitate, determinată de numărul mare al proceselor, se puteau înfiinţa şi alte tribunale, cu o componenţă, competenţă şi procedură, identice cu cele prevăzute în statut.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg avea în componenţă patru judecători membri şi patru judecători supleanţi, reprezentând cele patru mari puteri învingătoare în război, preşedinţia era asigurată pe rând de către unul din judecători, potrivit principiului rotaţiei.

Pentru descoperirea criminalilor de război, efectuarea actelor de urmărire penală, pregătirea actului de acuzare şi susţinerea acestuia în faţa tribunalului, Statutul prevedea constituirea unei Comisii de instrucţie şi urmărire a marilor criminali de război, compusă din reprezentanţi ai Ministerului public din cele patru ţări semnatare ale acordului.

Hotărârile erau adoptate cu votul majorităţii membrilor săi, în caz de egalitate prevalând votul preşedintelui. Prin urmare, pentru a se hotărî condamnarea, era necesar votul a cel puţin trei judecători. Hotărârea tribunalului, prin care se constata vinovăţia inculpatului sau prin care era achitat de orice penalităţi, era, potrivit articolului 26 al statutului, definitivă şi nesusceptibilă de revizuire şi trebuia să fie motivată.

Competenţa ratione personaeTribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în

numele ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru al unei organizaţii, oricare din crimele menţionate expres în Statut.

Dacă se constata că un inculpat, vinovat de o anumită faptă, făcea parte dintr-un grup sau organizaţie, tribunalul era abilitat să declare că grupul sau organizaţia respectivă sunt criminale. În virtutea acestui text, Gestapo-ul, S.S.-ul şi conducerea partidului nazist german au fost declarate criminale. O asemenea declaraţie îndreptăţea autorităţile competente, ale fiecăruia dintre statele care au constituit tribunalul, să defere tribunalelor militare naţionale pe oricare din membrii organizaţiei sau grupului declarat că având caracter criminal, în virtutea simplei lor afilieri la un asemenea grup sau organizaţie, al căror caracter criminal rămânea stabilit şi nu putea fi contestat.

Tribunalul era împuternicit să judece acuzaţii şi în contumacie, indiferent dacă aceştia nu au fost descoperiţi sau nu se prezentau, dacă se considera că judecarea lor era în interesul justiţiei.

Tribunalul putea să se pronunţe, în caz de constatare a vinovăţiei, pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă pe care o considera că justă, având şi dreptul de a ordona confiscarea oricăror bunuri furate de către

NESECRET214 din 243

NESECRET

condamnat, care erau remise Consiliului de Control al Aliaţilor din Germania.

Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al Aliaţilor, care avea şi dreptul de a modifica sau reduce pedepsele aplicate, fără, însă, a le agrava.

În final, 24 de persoane au fost puse sub acuzare de către procuror ca fiind cei mai mari criminali de război. Dintre aceştia, doar 22 au fost judecaţi.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg renberg s-a pronunţat, condamnând la pedeapsa capitală 12 persoane, printre care Goering, Keitel, Jodl şi Ribbentrop, la muncă silnică pe viaţă 3 persoane, la închisoarea între 10 şi 20 de ani alte 4 persoane, iar în privinţa a 3 inculpaţi s-a dispus achitarea.

Henri Donnedieu de Vabre, judecătorul francez de la Nürnberg , a spus despre crimele împotriva umanităţii că „au fost introduse pe uşa din spate şi că au fost pur şi simplu volatilizate în cursul procesului”. Această apreciere reflectă doar una dintre evidentele lipsuri şi neîmpliniri ale Tribunalului de la Nürenberg, în fapt, în toate condamnările emise nu a fost făcută o diferenţiere netă şi clară între crimele de război şi cele împotriva umanităţii, aşa cum erau prevăzute în Statut.

Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio

În aceeaşi perioadă cu procesul de la Nürenberg şi puternic influenţat de sistemul adoptat de acesta, şi-a desfăşurat activitatea şi Tribunalul de la Tokio, pentru judecarea criminalilor de război japonezi. Este interesant de remarcat faptul că acesta din urmă nu a fost constituit printr-un acord al Aliaţilor, ci printr-o simplă proclamaţie a generalului MacArthur – comandantul militar şef al forţelor de ocupaţie. Acesta este, de fapt, Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient, cunoscut ca Tribunalul de la Tokio, după sediul său, care a fost stabilit în acest oraş.

Înfiinţarea acestui tribunal a fost convenită în cuprinsul "Declaraţiei de la Postdam", din data de 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China şi cuprindea condiţiile de capitulare a Japoniei. Potrivit acestui document, una din condiţiile capitulării Japoniei a fost aceea de a-i aduce în faţa justiţiei pe criminalii de război. La această Declaraţie, a aderat la data de 8 august 1945, odată cu intrarea să în război contra acestei ţări, şi fosta U.R.S.S. Acest act a fost acceptat de Japonia, după înfrângerea sa, la data de 1 septembrie 1945.

NESECRET215 din 243

NESECRET

În baza acestei Declaraţii, comandantul suprem al forţelor aliate din Extremul Orient, generalul Mac Arthur, a aprobat, la data de 19 ianuarie 1946, "Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient", care oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe militarii japonezi şi ei răspunzători de crimele de război comise în această parte a lumii.

Generalul american Mac Arthur avea, potrivit acestei Carte, atribuţia de a numi preşedintele tribunalului şi judecătorii, de pe o listă, propusă de statele care au semnat actul de capitulare a Japoniei şi de alte state care au aderat la acesta.

El exercita totodată şi alte funcţii legate de numirea preşedintelui Consiliului care îndeplinea atribuţiile de instruire, urmărire penală şi susţinere a acuzării sau de executare, modificare ori atenuare a pedepselor pronunţate, exercitând, în fapt, supravegherea asupra întregii activităţi a tribunalului.

Carta Tribunalului de la Tokio cuprindea principii şi reglementări similare cu cele ale Statutului Tribunalului de la Nürenberg, dar avea şi unele deosebiri: astfel, Tribunalul era compus din cel puţin 6 membri şi cel mult 11 membri, judecând în complet de 6 judecători.

Tribunalul nu era abilitat să declare criminale anumite grupuri sau organizaţii, competenţa Tribunalului "ratione personae" limitându-se la persoanele învinuite a fi comis crime grave.

Regulile de procedură şi garanţiile judiciare, precum şi cele privind responsabilitatea acuzaţiilor sau pedepsele ce se puteau aplica, erau similare celor din Statutul Tribunalului de la Nürenberg.

Nu erau cuprinse în Cartă menţiuni despre caracterul definitiv sau nerevizuibil al hotărârii, hotărârea fiind executorie la ordinul Comandantului Suprem al forţelor aliate, respectiv, a generalului Mac Arthur, singurul pentru care se prevedea dreptul de a o modifica.

Tribunalul Militar de la Tokio şi-a încheiat lucrările la data de 12 noiembrie 1948, condamnând la pedeapsa capitală 7 persoane, la închisoare pe viaţă 11 persoane, iar alte 7 persoane la detenţie.

Procesul medicilor nazişti20 decembrie 1946 – 20 august 1947"S-au petrecut între 1939 şi 1945 fapte care nu au intrat în categoria

crimelor de război; judecătorii le-au apreciat ca diferite de execuţia ostaticilor în lagărele de concentrare. Este vorba de exterminarea sistematică a bărbaţilor, femeilor şi copiilor pentru motive de rasă, de religie, de naţionalitate. Pentru genocid trebuia creat un nume nou care să desemneze gravitatea în categoria faptelor oribile. Împotriva deportării

NESECRET216 din 243

NESECRET

unor întregi popoare, împotriva camerelor de gazare, împotriva schingiuirii şi trimiterii deliberate la moarte a unor fiinţe umane vinovate doar pentru credinţa lor şi pentru că îşi trăiau viaţa în felul lor, umanitatea întreagă se înscrie ca parte civilă”. Aceste cuvinte au fost scrise în 1983 de cunoscutul publicist francez Raymond Aron şi publicate de „L”Express” la 11 februarie, într-o zi în care Franţa întreagă era bulversată de ştirea că un odios criminal de război nazist, fostul Obergruppenführer SS Klaus Barbie, supranumit „călăul din Lyon”, fusese predat de autorităţile boliviene şi adus, după 38 de ani, în Franţa, la locul crimelor sale. Valabilitatea conceptului, creat de Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg în 1946, de „crimele împotriva umanităţii” se proba din nou de un tribunal francez care judeca un om pentru fapte comise în urmă cu patru decenii, în baza considerentului că există crime, diferite de toate celelalte, care sunt imprescriptibile.

În numele unei ideologii abominabile, medicii nazişti au omorât oameni de altă naţionalitate sau de altă rasă, dar şi pe conaţionalii lor, decretaţi de legea nazistă „nedemni”. O expresie tipică a urii faţă de om a fost şi transformarea oamenilor privaţi de libertate în „cobai de experienţă”.

La 1 noiembrie 1943, la Moscova, miniştrii de externe ai Marii Britanii, S.U.A. şi U.R.S.S. au dat publicităţii declaraţiile lui Churchill, Roosevelt şi Stalin prin care se releva hotărârea acestora de a-i urmări şi pedepsi pe toţi criminalii de război nazişti.

Mulţi germani nu ştiau ce s-a întâmplat în război, între sârmele ghimpate ale lagărelor, între pereţii laboratoarelor şi ai sălilor de operaţii din interiorul acestora.

Primul şoc a fost atunci când armata sovietică a eliberat Maldanekul. Atunci au apărut în presa sovietică primele relatări despre soarta celor ce fuseseră trimişi în lagărele naziste şi tot atunci corespondenţii marilor agenţii de presă, care însoţeau trupele sovietice, au redactat primele lor articole despre genocid.

Istoricul englez Terri Charman de la Muzeul imperial britanic al războiului, care aminteşte acest episod, precizează că abia după câteva săptămâni o altă publicaţie, „Ilustrated London News”, a inserat pe două pagini primul reportaj cu fotografiile despre Maldanek.

La fel s-a întâmplat când a fost eliberat Auschwitzul sau după ce americanii au pătruns în lagărele de la Buchenwald şi Bergen-Belsen.

Asemenea ştiri, provenite din surse diferite, produseseră stupoare în întreaga lume civilizată. Oamenii îşi dădeau seama că nu s-a derulat filmul întregului calvar, că nu au fost dezvăluite toate crimele.

NESECRET217 din 243

NESECRET

Aliaţii avertizau: „Probele noastre vă vor înspăimânta şi o să spuneţi că v-am răpit somnul. Dar tocmai aceste acte au cutremurat o lume întreagă şi au făcut ca fiecare om civilizat să se pronunţe împotriva Germaniei naziste”.

Aşa a apărut un termen nemaicunoscut până atunci: „crime împotriva umanităţii”.

Juriştii explicau astfel opiniei publice internaţionale: „Crimele de război presupun violarea legilor şi obiceiurilor de război. Această violare cuprinde, fără a se limita la ele, asasinatul, tratamentul rău sau deportarea pentru muncă forţată a populaţiei civile în teritoriile ocupate, asasinarea sau maltratarea prizonierilor de război sau a persoanelor pe mare, execuţia ostaşilor, confiscarea bunurilor publice sau personale, distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor. Crimele împotriva umanităţii cuprind: asasinatul, exterminarea, reducerea la starea de sclavie, deportarea şi orice act inuman comis împotriva populaţiei civile, înainte sau în timpul războiul, ca şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale, religioase, când aceste acte sau persecuţii constituiau sau nu o violare a dreptului (legii din ţara respectivă) sau au fost comise în urma oricărei crime care intră în competenţa Tribunalului sau în legătură cu această crimă. Pentru că au fost comise împotriva inocenţilor, crimele împotriva umanităţii constituie o violare a principiilor Dreptului penal aşa cum derivă din Dreptul penal al tuturor naţiunilor civilizate”.

Arestaţi în saloanele clinicilor medicale pe care le conduceau, în laboratoare, în institutele de cercetări ori în secţiile unor mari întreprinderi farmaceutice, medicii, implicaţi în tot ceea ce medicina SS înfăptuise în cei 12 ani ai nazismului, aşteptau în celule ca dosarul lor să intre pe vot.

Între timp, în sala mare a Palatului de Justiţie de la Nürnberg, răsunau cuvintele de deschidere ale acuzatorilor în marele proces:

Robert H. Jackson, acuzator principal din partea Statelor Unite ale Americii: „....Aceşti deţinuţi reprezintă forţele cele mai nefaste care vor exista în lume încă multă vreme după ce trupurile acestor oameni se vor transforma în cenuşă. Aceşti oameni sunt simbolul viu al urii de rasă, al teroarei şi violenţei, al aroganţei şi cruzimii generale de putere. Sunt simbolul naţionalismului şi militarismului feroce, al intrigilor şi provocărilor care, generaţii de-a rândul, au târât Europa în vâltoarea războiului, exterminându-i populaţia masculină, distrugându-i casele şi aruncând-o în mizerie. S-au confundat într-o asemenea măsură cu filosofia creată de ei şi cu forţele pe care le conduceau, încât a manifesta îndurare faţă de ei ar însemna a face să triumfe şi să fie înconjurat acel rău de care se leagă numele lor. Civilizaţia nu-şi poate permite vreun compromis”...

NESECRET218 din 243

NESECRET

Palatul de justiţie din Nürnberg, era o clădire sobră, cu trei etaje, având aspectul unei închisori. Din 20 noiembrie 1945 şi până în octombrie 1946 această clădire, înconjurată de baraje de sârmă ghimpată, de poliţişti şi soldaţi a fost sediul „Procesului secolului” – procesul principalilor criminali de război nazişti. Procurori, judecători şi avocaţi – reprezentanţi ai celor mai strălucite şcoli de drept ale lumii – s-au confruntat cu vehemenţă în faţa unui public restrâns şi a câtorva zeci de ziarişti celebri care, zilnic, transmiteau cu febrilitate cititorilor lor ştiri zguduitoare despre adevărata faţă a fascismului.

Pe alţi medici îi „îndepărtase” de boxa acuzaţiilor chiar SS-ul. Sigmund Rascher fusese împuşcat chiar la Dachau, în apropierea laboratorului său, în timp ce soţia îi fusese spânzurată la Ravensbrück pentru vina de a-l fi minţit pe atotputernicul Reichasführer SS-ul în privinţa naşterii celor trei copii.

Cei mai mulţi dintre conducătorii medicinei naziste au fost capturaţi şi închişi. Printre ei prof. dr. Leonardo Conti, prof. dr. Karl Brandt, prof. dr. Karl Gebhard etc. Au urmărit, de dincolo de gratii, ecourile dezbaterilor din timpul procesului deschis la Nürnberg, desfăşurat pe o perioadă neaşteptat de mare: 20 decembrie 1945 – 20 august 1947.

Pentru judecarea medicilor criminali de război exista de mai multă vreme un acord interaliat.

Tribunalul Militar nr. 1 – Statele Unite ale Americii împotriva lui Karl Brandt şi ceilalţi – a fost constituit la 26 octombrie 1946 prin Ordinul General al comandantului militar american în Germania. Competenţa şi atribuţiile sale erau fixate prin Legea nr.10 a Consiliului Aliat de Control şi prin Acordul de la Londra din august 1945.

Începerea procesului a fost posibilă deoarece acuzarea avea la dispoziţie 570 de documente, rapoarte şi declaraţii sub jurământ. Apărarea, la rândul ei, aducea 901 documente. Numărul total al documentelor care au fost prezentate şi apreciate se ridica la 1471.

Cea mai mare parte dintre aceste documente fuseseră prezentate în timpul primului proces. Nu mai constituiau o noutate pentru instanţă şi pentru public. Urma să se analizeze în detaliu responsabilităţile, să se prefigureze legăturile, interconexiunile. Era necesar să fie relevată adevărata imagine a „cercetării ştiinţifice” naziste.

Se definitivaseră problemele de procedură, se stabilise că dezbaterile vor fi filmate, înregistrate integral, că ele vor fi stenografiate. Audierile urmau să aibă loc în fiecare zi de la orele 9,30 la 12,30 şi de la orele 13,30 la 16,30. Fiecare inculpat urma să fie reprezentat de un avocat german pe care şi-l va alege singur, iar acesta avea dreptul să organizeze apărarea aşa cum doreşte, să-şi aleagă martorii şi să prezinte documente.

NESECRET219 din 243

NESECRET

Dr. Conti, fostul secretar de stat pentru sănătate, s-a sinucis. Fusese arestat la Flensburg, la 19 mai 194, de către englezi şi remis americanilor. Zile în şir i se luaseră interogatorii, dar înaintea începerii procesului a fost găsit mort în celula sa. Principalul acuzat reuşise să se sustragă justiţiei. Spre deosebire de Göring, a lăsat o scrisoare adresată ofiţerului american care îi luase interogatoriul, o jalnică şi ultimă încercare de a scăpa de răspundere, asumându-şi doar o mică responsabilitate: „Mă sinucid pentru că am făcut sub jurământ o declaraţie falsă. Nu eram eu însumi. Traversez de câteva luni grave perioade de depresie, având obsesia morţii, sentimente de frică şi halucinaţii – pe care nu le-am avut niciodată. Aş fi vrut, de asemenea, să-mi revăd familia”.

Procesul medicilor a început la 20 decembrie 1940.În sala în care fuseseră judecaţi şi condamnaţi Hermann Göring

Joachim von Ribbentrop, Wilhem Frick, Ernst Kaltenbrunner şi Wilhem Keitel au fost aduşi conducătorii medicali ai celui de-al III-lea Reich.

Cadrul rămăsese aproape neschimbat. În spatele sălii, în picioare, se aflau poliţişti cu căşti de oţel având însemnul C (Constabulary = Poliţie) sau MP (Military Police = Poliţia Militară). În faţa lor, pe două bănci lungi de lemn erau dispuşi cei 23 de acuzaţi. Între ei şi avocaţi era un spaţiu ceva mai mare pentru a se preveni incidente de genul celui ce i-a permis lui Göring să primească o fiolă de otravă... Sus, pe un piedestal, la o masă lungă, activau cei patru judecători. La dreapta lor, traducătorii, în cabine de sticlă, au asigurat translaţia din germană în engleză şi din engleză în germană. Alături de ei, banca martorilor. În stânga celor patru judecători se afla tribuna membrilor delegaţiilor permanente ale diferitelor state europene şi locurile presei. Jos, în sală, pe aceeaşi parte, procurorii şi stenografele. Ca şi la primul proces, banca martorilor, pupitrul pledoariilor şi masa judecătorilor erau prevăzute cu lămpi colorate, una galbenă şi una roşie. Întrerupătorul putea fi manevrat de translatori. Dacă dădeau o lumină galbenă, acesta însemna – „Vă rog vorbiţi mai rar!” La lumina roşie se întrerupea întregul sistem de traducere.

O fotografie din prima zi a procesului era asemănătoare fotografiei din timpul celuilalt proces. Pe locul pe care a stat Göring se află prof.dr. Karl Brandt, medicul personal al lui Hitler, Gruppenführer SS, general Waffen SS, comisar al Reichului pentru sănătate şi igienă.

În stânga lui a stat prof.dr. Siegfried Handloser, militar de carieră ajuns la gradul de general, şeful serviciilor medicale ale Wehrmachtului.

În continuare un abil chirurg, prof.dr. Paul Rostock, decan al Facultăţii de medicină din Berlin, adjunctul doctorului Brandt, consilier chirurgical al armatei şi şeful Oficiului de ştiinţe şi cercetări. Lângă el, un om în vârstă, cu mustaţă, prof.dr. Oscar Schroeder, general medic, şeful

NESECRET220 din 243

NESECRET

serviciilor medicale ale Luftwaffe. La oarecare distanţă, un om încruntat, nervos, cu o constituţie atletică: prof.dr. Karl Genzken. Alături de Genzken, se afla prof.dr. Karl Gebhardt (n.1897 în Bavaria), Gruppenführer SS şi general Waffen SS, preşedinte al Crucii Roşii Germane.

Dintre cei 23 de inculpaţi, şapte purtau uniforme SS, trei erau medici militari şi 13 erau medici civili mobilizaţi, cadre didactice universitare şi specialişti renumiţi.

Actul de acuzare a fost prezentat de Telford Taylor, preşedintele Consiliului pentru Crime de război, acreditat oficial pentru a reprezenta guvernul S.U.A. în urmărirea criminalilor de război privind responsabilitatea acuzaţiilor de intenţie colectivă sau complot de a fi comis crime de război şi crime împotriva umanităţii după definiţia Legii nr.10 a Consiliului Aliat de Control din 20 decembrie 1945: „Aceste crime cuprind asasinate, brutalităţi, cruzimi, torturi, atrocităţi şi alte acte inumane, aşa cum este stipulat la cap.1, 2, 3 al prezentului act de acuzare. O parte din inculpaţi sunt acuzaţi de participarea la o organizaţie criminală, aşa cum prevede cap.4 al prezentului act de acuzare”.

Iată în ce constă acuzaţia:

Capitolul I- Intenţia colectivă sau complot1-5 Între septembrie 1939 şi aprilie 1945, toţi indivizii de mai sus au

acţionat de comun acord, ilegal, voluntar în vederea unui complot organizat de ei şi diferiţi alţi indivizi în scopul de a comite crime de război, ca şi crime împotriva umanităţii definite de Legea nr.10 a Consiliului Aliat de Control (urmează detaliile condiţiilor de execuţie a complotului mai înainte citat).

Capitolul II- Crime de război6. Între septembrie 1930 şi aprilie 1945, toţi inculpaţii mai sus citaţi

au comis, ilegal, voluntar şi cu tot dinadinsul, crime de război, definite prin articolul 2 al Legii nr.10 a Consiliul Aliat de Control, în calitate de executanţi principali sau complici, ordonând, provocând, permiţând asemenea acţiuni în corelare cu planurile şi obiectivele care aveau ca obiect efectuarea de experienţe medicale asupra civililor şi a militarilor naţiunilor aflate în război cu Reichul, care se găseau în prizonierat. În cursul acestor experienţe, efectuate fără consimţământul victimelor, acuzaţii au comis crime, brutalităţi, torturi, atrocităţi şi alte acte inumane. Acestea se referă, dar nu se limitează, la următoarele experienţe:

NESECRET221 din 243

NESECRET

A. Experimente la altitudini înalte. În perioada martie 1942 – august 1942 experienţele au fost efectuate la lagărul de concentrare de la Dachau, în beneficiul Luftwaffe, pentru studierea limitelor rezistenţei şi eficienţei umane la cele mai înalte altitudini. Aceste experienţe erau efectuate în camere de joasă presiune unde erau reconstituite condiţiile atmosferice şi presiunea de la altitudini înalte. (Mai mult de 68.000 picioare). Victimele erau introduse în camere de joasă presiune unde se reproduceau condiţiile atmosferice de la altitudini înalte. Numeroşi oameni au murit în cursul acestor experienţe, alţii au suferit urmări grave asupra sănătăţii. Inculpaţii Karl Brandt, Hondloser, Schroeder, Gebhardt, Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Siewers, Ruff, Romberg, Becker-Freyseng şi Weltz sunt în mod special responsabili şi culpabili de participarea la aceste experienţe.

B. Experienţe cu frig. Începând din august 1942 şi până în mai 1943, experienţele au fost efectuate la lagărul de concentrare de la Dachau, în beneficiul Luftwaffe, urmărind studierea mijloacelor de tratament a persoanelor ce au avut de suferit de pe urma frigului sau îngheţului. În cursul unei serii de experienţe, victimele erau obligate să rămână în apă îngheţată mai mult de 3 ore. Temperatura scăzută era obţinută rapid. Numeroşi oameni au murit în cursul acestor experienţe. Supravieţuitorilor, grav îngheţaţi, le erau aplicate diferite tratamente. În alte experienţe, victimele rămâneau dezbrăcate la temperaturi sub zero grade urlând de durere pe măsură ce îngheţau. Acuzaţi Karl Brandt, Handloser, Schroeder, Gebhardt, Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Siewers, Becker-Freyseng sunt în mod deosebit responsabili şi culpabili de participare la aceste experienţe.

C. Experienţe asupra malariei. Din februarie 1942 până în aprilie 1945, experienţele au fost efectuate în lagărul de concentrare de la Dachau, în scopul evaluării mijloacelor de imunizare şi găsirii tratamentului malariei. Deţinuţi din lagărul de la Dachau, în perfectă stare de sănătate, au fost infectaţi cu ajutorul ţânţarilor sau prin injecţii cu extrase glandulare de ţânţari. După ce au contractat malaria, victimele au fost tratate prin diferite produse de la care se aştepta eficienţa. Mai mult de 1000 de subiecţi involuntari au fost utilizaţi în aceste experienţe. Mulţi au murit, alţii au suferit consecinţe grave care le-au provocat invalidităţi definitive. Acuzaţii Karl Brandt, Handloser, Rostock Gebhardt, Blome, Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendick şi Siewers sunt în mod special responsabili şi culpabili de participare la aceste crime.

D. În diferite etape, între septembrie 1939 şi aprilie 1945, experienţele au fost făcute la lagărul de la Sachsenhausen, Narzweiller şi în altele, în beneficiul forţelor armate germane, cu scopul de a găsi

NESECRET222 din 243

NESECRET

tratamentul cel mai eficace în arsurile provocate de iperită. Rănile provocate voluntar victimelor au fost infectate cu gaz. Unii au murit în cursul acestor experienţe, alţii au avut suferinţe îngrozitoare. Acuzaţii Karl Brandt, Handloser, Blome, Rosrock, Gebhardt, Rudolf Brandt şi Siewers sunt în mod deosebit responsabili şi au participat la aceste crime.

E. Din iulie 1942 până în septembrie 1943, experienţele au fost efectuate la lagărul de la Ravensbück, în profitul forţelor armate germane, urmărind să se studieze eficacitatea sulfamidelor. Rănile provocate voluntar victimelor au fost infectate cu bacterii a streptococi, cei ai cangrenei sau ai tetanosului. Circulaţia sângelui a fost întreruptă prin legarea vaselor sanguine din ambele laturi ale rănii urmărindu-se a se crea condiţii asemănătoare celor de pe câmpul de bătaie. Infecţia era agravată de introducerea în rană a unor aşchii de lemn şi de sticlă pisată. Ea era tratată apoi prin sulfamide şi alte medicamente în scopul studierii eficacităţii. Unii dintre subiecţi au murit în urma acestor experienţe, alţii s-au îmbolnăvit foarte grav şi au avut o agonie atroce. Inculpaţii Karl Brandt, Handloser, Rostock, Schroeder, Genzken, Gebhardt, Blome, Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Becker-Freyseng, Oberbeuser şi Fischer sunt în mod deosebit responsabili şi au participat la aceste crime.

F. Experienţe asupra regenerării oaselor, muşchilor şi nervilor şi asupra transplantului de spină dorsală. Din septembrie 1942 până în decembrie 1943, experienţele au fost efectuate în lagărul de concentrare de la Ravensbrück, în folosul forţelor armate germane, urmărind regenerarea spinei dorsale, muşchilor, nervilor şi obţinerea transplantării de spină dorsală de la o persoană la alta. Părţi din şira spinării, de muşchi şi nervi, au fost scoase de la victime în cursul acestor experienţe. Ca rezultat al operaţiilor, numeroase victime au avut o atroce agonie, sau au suferit invaliditate definită. Acuzaţii Karl Brandt, Handloser, Rostock, Gebhardt, Rudolf Brandt, Oberheuser şi Fischer sunt inculpaţi în mod deosebit şi au participat la aceste crime.

G. Experienţe cu apă de mare. Din iulie 1944 până la septembrie 1944, experienţele au fost efectuate la lagărul de concentrare de la Dachau, în profitul aviaţiei şi marinei germane, având ca scop găsirea unor metode pentru a face potabilă apa de mare. Victimele desemnate pentru aceste experienţe erau private de orice fel de mâncare şi nu primeau decât apă de mare, chimic reconstituită. Aceste experienţe provocau mari suferinţe şi cauzau victimelor serioase tulburări organice. Acuzaţii Karl Brandt, Handloser, Rostock, Schroeder, Gebhardt, Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Siewers, Becker-Freyseng, Schaeffer

NESECRET223 din 243

NESECRET

şi Beiglböch sunt în mod deosebit răspunzători şi au participat la aceste crime.

H. Experienţe cu febră galbenă. Din iunie 1943 până la ianuarie 1945, experienţele au fost efectuate în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen şi Natzweiler, în folosul forţelor armate germane, având drept scop studierea cauzelor şi tratamentelor febrei galbene. Subiecţii supuşi experienţelor au fost infestaţi deliberat: numeroşi au murit, alţii au suferit crunt. Acuzaţii Karl Brandt, Handloser, Rostock, Schroeder, Gebhardt, Rudolf Brandt, Mrudowsky, Poppendick, Siewers, Rose şi Becker-Freyseng sunt în mod deosebit responsabili şi au participat la aceste crime.

I. Experienţe de sterilizare. Din martie 1941 până în ianuarie 1945, experienţele de sterilizare au fost efectuate în lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Ravensbrück ca şi în alte locuri. Scopul acestor experienţe era de a se pune la punct un mijloc care să permită sterilizarea a milioane de indivizi. Aceste experienţe au fost efectuate cu ajutorul razelor X. Mii de victime au fost sterilizate cu grave consecinţe mentale şi fizice. Acuzaţii Karl Brandt, Gebhardt, Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendik, Brack, Pokorny şi Oberheuser sunt în mod deosebit răspunzători şi au participat la aceste crime.

J. Experienţe asupra tifosului exantematic. Din decembrie 1941 până în februarie 1945, experienţele au fost efectuate în lagărul de concentrare de la Buchenwald şi Natzweiler, în folosul forţelor armate germane, şi urmărindu-se studierea eficacităţii diferitelor vaccinuri, şi mai ales a celui de tifos exantematic. La Buchenwald, numeroşi deţinuţi, în perfectă stare de sănătate, au fost infectaţi în scopul studierii virulenţei microbilor: mai mult de 90 la sută au murit. Alţi deţinuţi au fost utilizaţi pentru determinarea efectelor vaccinurilor şi a produselor chimice. În cursul acestor experienţe, 75 la sută au fost vaccinaţi cu un vaccin şi trataţi cu unul dintre produsele chimice, după un tratament de 3-4 săptămâni au fost infectaţi cu microbi de tifos. Alţi 25 la sută au fost contaminaţi fără a fi supuşi la nici un tratament prealabil, în scopul studierii eficacităţii. Sute de victime au murit în cursul acestor experienţe. În paralel, au fost efectuate experienţe asupra febrei galbene, variolei, febrei tifoide şi paratifoide A şi B, holerei şi difteriei. Experienţe asemănătoare, cu aceleaşi rezultate, au avut loc în lagărul de la Natzweiler. Acuzaţii Karl Brandt, Handloser, Bostock, Schroeder, Genzken, Gebhardt, Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Siewers, Rose, Becker-Freyseng şi Hovron sunt în mod deosebit responsabili şi au participat la aceste crime.

NESECRET224 din 243

NESECRET

K. Experienţe cu otrăvuri. Din decembrie 1943 până în octombrie 1944 experienţele au fost efectuate la lagărul de concentrare de la Buchenwald în scopul studierii reacţiilor la diferite otrăvuri. Acestea au fost administrate în secret deţinuţilor, prin hrană, după care victimele mureau sau erau imediat ucise pentru a li se face autopsia. În septembrie 1944, cei supuşi acestor experienţe au fost împuşcaţi cu gloanţe otrăvite, suferind atroce înainte de a muri. Inculpaţii Genzken, Gebhardt, Mrugowsy şi Poppendick sunt în mod deosebit răspunzători şi au participat la aceste crime.

L. Experienţe cu bombe incendiare. Din noiembrie 1943 până în ianuarie 1944, experienţele au fost efectuate în lagărul de la Buchenwald, pentru studierea eficacităţii unor produse farmaceutice asupra arsurilor provocate de fosfor prelevat de la bombele incendiare. Victimele sufereau crunt. Acuzaţii Genzken, Gebhardt, Mrugowsky şi Poppendick sunt în mod deosebit vinovaţi şi au participat la aceste crime.

7. Între iunie 1943 şi septembrie 1944, inculpaţii Rudolf Brandt şi Siewers au comis ilegal, voluntar şi cu tot dinadinsul crime de război definite de articolul 2 al Legii nr.10 a Consiliului aliat de Control, executând, ajutând, ordonând, încurajând şi permiţând acte care fac parte din planurile şi programele ce aveau ca scop omorârea civililor şi a militarilor forţelor armate ce se aflau în război cu Reichul; care erau prizonieri în Reich şi se aflau sub paza acestuia. În scopul completării colecţiei de schelete a Universităţii din Strasbourg au fost aleşi 122 evrei, au fost făcute măsurători antropometrice şi fotografii, apoi au fost ucişi. Corpurile lor au servit diferitelor studii rasiale de anatomie comparată.

8. Din mai 1942 până în ianuarie 1944, acuzaţii Blome şi Rudolf Brandt au comis ilegal, voluntar şi cu tot dinadinsul crime de război definite de art.2 al Legii nr.10 a Consiliului Aliat de control, executând, ordonând, încurajând şi permiţând acte făcând parte din planurile şi programele ce aveau ca scop omorârea şi îmbolnăvirea zecilor de mii de polonezi civili şi a militarilor forţelor armate aflate în război cu Reichul şi care se găseau sub paza acestuia, pretinzându-se că aceste persoane ar avea tuberculoză şi ar constitui un pericol pentru sănătatea germanilor care se aflau în Polonia, au fost exterminate sau izolate în lagărele morţii, private de orice îngrijiri medicale.

9. Din septembrie 1939 până în aprilie 1945, acuzaţii Karl Brandt, Blome, Brack şi Hoven au comis ilegal, voluntar şi cu tot dinadinsul crime de război definite de art.2 al Legii nr.10 a Consiliului Aliat de Control, executând, ajutând, ordonând, încurajând şi permiţând acte

NESECRET225 din 243

NESECRET

făcând parte din planurile şi programele denumite „euthanasie” („Euthanasia Programm”), în cursul cărora acuzaţii au asasinat sute de mii de fiinţe umane din Germania şi din ţările ocupate de Germania. Acest program prevedea distrugerea sistematică şi secretă a persoanelor vârstnice, a celor cu boli mintale, a bolnavilor, incurabililor, a copiilor anormali şi a altora prin gaze, injecţii toxice sau diferite metode aplicate în creşe, spitale, azile de bătrâni. Aceste persoane erau considerate inutile şi o povară pentru trupele germane. Familiile acestor victime erau informate de moartea lor, aşa-zis naturală, în cea mai mare parte a cazurilor prin „embolie”. Medicii germani specializaţi în euthanasie au fost trimişi în regiunile ocupate din est pentru exterminarea în masă a evreilor.

10. Aceste crime de război constituie o violare a convenţiilor internaţionale şi, mai ales, a art.4, 5, 6, 7 şi 46 al Convenţiei de la Haga (1907), a art. 2, 3 şi 4 ale convenţiei de la Geneva (1929), a legilor şi obiceiurilor războiului – scrise şi nescrise -, a principiilor generale ale dreptului penal în vigoare în toate ţările civilizate, a normelor de drept internaţional adoptate de ţările unde aceste crime au fost comise şi de art.2 al legii nr.10 a consiliului Aliat de Control.

Capitolul IIICrime împotriva umanităţii11 – 14. Aceste crime sunt analoage crimelor de război, dar ele au

fost comise asupra civililor germani şi de alte naţionalităţi.Acest capitol se termină cu articolul următor:15. Zisele crime împotriva umanităţii constituie o violare a

convenţiilor internaţionale incluzând art.46 al Convenţiei de la Haga (1907), a legilor şi obiceiurilor războiului, a principiilor fundamentale ale dreptului penal derivând din legile tuturor naţiunilor civilizate împotriva criminalilor, a legilor penale din ţările în car aceste crime au fost comise, ca şi a art.2 al Legii nr.10 a Consiliului Aliat de Control.

Sentinţa Tribunalului Militar American nr.1, Nürnberg20 august 1947Pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi apartenenţa

la o organizaţie declarată criminală de Tribunalul Militar Internaţional au fost declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi:

Cu condamnare la moarte prin spânzurătoare:Victor Brack, şeful serviciului Cancelariei Führerului Oberführer

SS;

NESECRET226 din 243

NESECRET

Karl Brandt, prof.dr., comisar al Reichului pentru sănătate şi igienă, medic personal al lui Hitler, general Waffen SS;

Rudolf Brandt, avocat, secretar personal al Reichsführerului SS, şeful statului major al Ministerului de Interne, Standartenführer SS;

Karl Gebhardt, prof.dr., directorul clinicii din Hohenlychen, medic personal al lui Himmler, preşedintele Crucii Roşii Germane;

Waldemar Hoven, dr., medic şef al lagărului de concentrare de la Buchenwald, Haupsturmführer SS;

Hoachim Mrugowschy, prof.dr., directorul Institutului de igienă Waffen SS, Oberführer Waffen SS;

Wolfram Siewers, secretarul general al asociaţiei Ahnenerbe (Societate de studii şi cercetări A SS), Standatenführer SS.

Cu condamnare la închisoare pe viaţă:Firtz Fischer, dr., asistent la Hohenychen, Sturmbannführer

Waffen SS;Karl Genzken, dr., şeful serviciilor de sănătate ale Waffen SS,

general Waffen SSPentru crime de război şi crime împotriva umanităţii au fost

declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi prin condamnare la închisoare pe viaţă:Siegfried Handloser, prof.dr., şeful serviciilor de sănătate ale

Wehrmachtului, general-medic;Gerhard Rose, prof.dr., şeful departamentului de medicină

tropicală al Institutului „Robert Koch”, membru al Consiliului de igienă şi consilier pentru medicină tropicală pe lângă serviciul medical al Luftwaffe;

Oskar Schrooder, prof.dr., şeful serviciilor medicale ale Luftwaffe (de la 1 ianuarie 1944), general.

Prin condamnare la 20 ani închisoare:Hermann Becker-Freyseng, dr., şef al Departamentului medical al

aerului de pe lângă şeful serviciilor medicale ale Luftwaffe, căpitan-medie;

Herta Oberheuser, dr., medic al lagărului de concentrare de la Ravensbrück, asistentă la Hohenlyehen.

Prin condamnare la 15 ani închisoare:Wilhelm Beiglböck, prof.dr., Oberarzet la clinica 1 Universitară

din Viena (prof. Eppinger), Stabsarzt.

NESECRET227 din 243

NESECRET

Pentru apartenenţa la o organizaţie declarată criminală de tribunalul Militar Internaţional, au fost declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi:

Prin condamnare la 10 ani închisoareHelmuth Poppendick, dr., şeful statului major personal al

medicului şef al SS şi al poliţiei Reichului, Oberführer SS.

Au fost achitaţi următorii acuzaţi:Kurt Blome, prof.dr., adjunctul secretarului de stat pentru sănătate

şi igienă;Adolf Pokorny, dr., specialist dermato-venerolog;Hans Wolfgang Romberg, dr., ataşat la Institutul de cercetări al

Luftwaffe;Paul Rostock, prof.dr., chirurg şef al clinicii de chirurgie a

Universităţii din Berlin, şef al Oficiului medical de ştiinţe şi cercetări, general în rezervă.

Siegrfied Ruff, dr., director al Departamentului medical al aerului la Institutul german de cercetări aviatice din Berlin.

Konrad Scheffer, dr., asistent la Laboratorul de chimioterapie, Unterarzt pe lângă Statul major al Institutului german de cercetări aviatice din Berlin;

Georg August Weltz, prof. dr., directorul Institutului medical al aviaţiei din Münhen.

Judecarea ofiţerului nazist Adolf Eichmann

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Adolf Eichmann a fost numit şef al unei secţiuni a Gestapoului din Berlin, în competenţa căreia intra deportarea şi exterminarea evreilor din Germania şi din celelalte ţări ale axei, precum şi din regiunile ocupate de hitlerişti.

În Germania, Instrucţiunile privind aducerea la îndeplinire a planului de exterminare erau date de inculpat nemijlocit comandanţilor locali ai Gestapoului, în timp ce în regiunile ocupate inculpatul acţiona prin comandanţii poliţiei de siguranţă (SD) ori prin persoanele însărcinate în mod special cu problema evreilor, numite de secţiunea Gestapoului condusă de inculpat şi subordonate dispoziţiilor acestuia.

Adolf Eichmann îşi avea reprezentanţi şi în cadrul oficiilor diplomatice ale Reichului hitlerist.

În temeiul legii statului Israel nr.5710 din 1950 privind sancţionarea naziştilor şi colaboratorilor nazismului şi dispoziţiilor

NESECRET228 din 243

NESECRET

Codului penal israelian, Eichmann era acuzat de a fi provocat împreună cu alte persoane, în perioada 1939-1945, uciderea a milioane de evrei în calitatea să de responsabil pentru aducerea la îndeplinire a planului nazist de exterminare fizică a evreilor, cunoscut sub denumirea de „soluţionarea finală a problemei evreieşti”.

Inculpatul, se arată în rechizitoriu, împreună cu alţii, a realizat exterminarea evreilor, printre altele, prin internarea lor în lagăre speciale, unde victimele sale erau ucise în camere de gazare, în cuptoare-crematorii, prin împuşcare şi spânzurătoare.

Principalele lagăre de exterminare erau la Auschwitz, Chelmno, Belsec, Sobibor, Trebinka şi Maidanek.

În anul 1939, Adolf Eichmann a săvârşit acte în vederea exterminării populaţiei prin intermediul unor detaşamente speciale din rândul poliţiei de siguranţă (SD) şi al grupelor de asalt (SS), denumite „grupe de acţiune” (Einsatz gruppen), de fapt plutoane de execuţie. Aceste grupe au exterminat în Polonia şi pe teritoriile ocupate în U.R.S.S., în anii 1941-1942, aproximativ 400.000 de evrei (în martie 1943, statisticianul personal al lui Himmler, dr.R.Korberr, a raportat că cifra s-a ridicat la 633.300 de evrei ruşi, la care s-au adăugat încă 100.000 în ultimii doi ani ai războiului).

Inculpatul a provocat moartea a aproximativ jumătate de milion de evrei din Ungaria şi de pe teritoriul Transilvaniei ocupate, deportaţi în lagărul de exterminare de la Auschwitz şi în alte localităţi în perioada dintre 19 martie 1944 şi 24 decembrie 1944, când îndeplinea funcţia de comandant al „Corpului de operaţii speciale Eichmann” la Budapesta.

Rechizitoriul îl acuza în continuare pe Eichmann de a fi constrâns împreună cu alţii, în perioada 1939-1945, milioane de evrei de a trăi în condiţii care să provoace distrugerea lor fizică, cauzându-le grave daune, fizice şi morale, de-a fi elaborat şi tradus în viaţă măsuri pentru a împiedica procreerea evreilor, interzicând femeilor de a naşte, supunându-le la avort obligatoriu sub ameninţarea celor mai grave pedepse şi ordonând sterilizarea evreilor de ambele sexe.

Faptele lui A.Eichmann se calificau ca infracţiuni împotriva omenirii şi crime de război.

După prăbuşirea Germaniei naziste, Eichmann a reuşit să fugă şi să se ascundă în diverse ţări. Sustrăgându-se timp de cincisprezece ani urmăririi poliţiei federale germane, puţin insistente şi eficace pentru un individ cu experienţa lui Eichmann, el a fost capturat în seara zilei de 12 mai 1960 de un grup de agenţi secreţi ai statului Israel, în oraşul Buenos Aires, capitala Argentinei, într-o staţie periferică a unei linii de autobuz. Agenţii l-au transportat într-o vilă anume pregătită, iar de aici mai

NESECRET229 din 243

NESECRET

departe pe bordul unui avion cvadrimotor israelian, sosit la Buenos Aires într-o cursă inaugurală.

Comisarul de poliţie israelian Bar-Shalom, a dat relaţii cu privire la provenienţa documentelor utilizate în cursul anchetei împotriva lui Eichmann; ele au fost găsite, în cea mai mare parte, în arhivele Ministerului de Externe nazist. Comisarul Avnet Less, l-a interogat pe inculpat în cursul cercetărilor efectuate la poliţia din Ierusalim. Declaraţia lui Eichmann a fost înregistrată pe benzi de magnetofon, ascultată de instanţa de judecată în această fază a procesului. Deşi Eichmann încercase încă în timpul cercetărilor de la poliţie să-şi atenueze vinovăţia, mărturiile sale au fost relevante, indicând rolul pe care l-a jucat în săvârşirea crimelor de care era acuzat. Au fost audiaţi de Tribunalul din Ierusalim alţi 37 de martori, în marea lor majoritate victime ale inculpatului, rămaşi în viaţă în pofida suferinţelor groaznice prin care trecuseră în timpul dominaţiei hitleriste.

O mare parte a martorilor au fost prin lagărele de exterminare organizate de Eichmann şi subordonaţii săi. Ei au relatat tribunalului suferinţele îndurate. Unii dintre ei l-au văzut pe Eichmann participând personal la acţiuni de exterminare.

Numeroasele documente atestă sadismul aşa-ziselor experienţe medicale naziste, practicate în lagărele de concentrare pe prizonieri de război; în lagărul de femei de la Ravensbrück se experimentau gangrenele gazoase, grefe osoase, cât timp poate trăi un om alimentat numai cu apă sărată; pentru anumite experienţe anatomice universitare „se livrau” curent capete de „comisari politici evrei”; pielea deţinuţilor era de asemenea foarte căutată, iar la Dachau în 1942 au fost folosite 200 de persoane pentru experienţe în camere de decompresiune.

Alte documente prezentate la proces relevau activitatea lui Eichmann şi a reprezentantului său, Richter, în România.

Într-un raport al lui Richter, acesta se referă la convorbirile sale cu vicepremierul român Mihai Antonescu, informându-l pe Eichmann că Antonescu nu era de acord să împiedice emigrarea evreilor în Palestina; el relata dezastrul suferit de vasul „Struma”, care a plecat din România cu 700 de evrei la bord. Richer scrie că în urma intervenţiei sale s-a interzis vasului de a părăsi România, dar că autorităţile româneşti au permis totuşi vasului să plece pentru a transporta pe cei 700 de evrei în Orientul Apropiat. La intervenţia serviciului lui Eichmann autorităţile turceşti au interzis vasului „Struma” intrarea în strâmtoarea Bosfor. Pe drumul de întoarcere, vasul s-a scufundat în Marea Neagră, torpilat de nemţi, iar pasagerii au pierit.

NESECRET230 din 243

NESECRET

Tribunalul l-a ascultat ca martor pe Joel Brandt, fostul conducător al Oficiului palestinian din Budapesta, care a relatat despre tratativele sale cu Eichmann, la Budapesta, în mai 1944, când Eichmann i-a oferit lui Brandt spre vânzare viaţa a 1.000.000 de evrei în schimbul a 10.000 de camioane noi, pe care Brandt urma să le obţină de la aliaţii anglo-saxoni. Brandt a plecat în Orientul Apropiat, dar a fost arestat de autorităţile engleze, care respinseră propunerea lui Eichmann.

Evreii din Ungaria au fost deportaţi în continuare pentru exterminare; deportările au fost reluate chiar a doua zi după plecarea lui Brandt spre Orientul Apropiat.

Cuvântul apărării şi sentinţaLa 20 iulie 1961, după trei luni de desfăşurare a procesului,

avocatul Servatius a început interogarea inculpatului în calitate de martor. Eichmann a încercat în cursul acestui interogatoriu să-şi menţină linia pe care o adoptase de la început, când s-a declarat nevinovat, afirmând că n-a activat decât ca executant al unor ordine date de superiorii săi ierarhici.

Când a fost interogat de către procurorul general şi de către membrii completului de judecată el afirma, printre altele, că ar fi cerut superiorilor săi să-l schimbe din funcţie, deoarece n-ar mai fi suportat ideea de a contribui la asasinările în masă. Întrebat dacă a făcut vreo cerere scrisă în acest sens, Eichmann n-a putut răspunde afirmativ.

Apărărtorul lui Eichmann, avocatul Servatius, şi-a început pledoaria în şedinţa din 14 august 1961, reiterând argumentele prin care naziştii aduşi în faţa judecăţii au încercat să scape de răspunderea pentru faptele lor îngrozitoare. Avocatul a afirmat că în timpul activităţii lui Eichmann nu a existat un popor evreu organizat într-un stat naţional şi, ca atare, nu se puteau înfăptui infracţiuni împotriva acestuia; dispoziţiile împotriva evreilor au fost date de alte persoane şi Eichmann ar fi fost doar un simplu executant; şi în alte timpuri au existat omoruri în masă pentru care n-a fost nimeni tras la răspundere.

Susţinerile apărării nu puteau duce la înlăturarea răspunderii lui Eichmann pentru crimele comune sau chiar la justificarea acestora în faţa opiniei publice mondiale.

Sentinţa în procesul lui Adolf Eichmann a fost pronunţată la 11 decembrie 1961.

Tribunalul a reţinut vinovăţia lui Eichmann pentru toate cele 15 capete de acuzare şi l-a condamnat la moarte. Sentinţa a fost executată prin spânzurare.

NESECRET231 din 243

NESECRET

CONCLUZII

Sistemele naţionale de drept cuprind regulile folosirii forţei armate în timp de pace şi în rezolvarea crizelor interne. Dreptul internaţional restricţionează utilizarea mijloacelor violenţei armate în rezolvarea crizelor interstatale şi pe durata desfăşurării conflictelor armate internaţionale. Ca manageri profesionişti ai mijloacelor violenţei armate, militarii sunt instruiţi pentru ca acţiunea militară să fie conformă normelor dreptului internaţional umanitar.

Trebuie analizată pregătirea şi ducerea acţiunilor militare prin prisma responsabilităţii juridice pe care şi-o asumă comandanţii atunci când iau decizii militare, la pace sau în situaţia de conflict armat. În armată trebuie respectate drepturile omului, deoarece în acest serviciu public naţional, în care se manifestă puterea discreţionară a administraţiei, pot exista abuzuri ce trebuie corectate prin intermediul controlului intern, sau atunci când acesta se dovedeşte ineficient, prin intermediul controlului civil democratic asupra forţelor armate, inclusiv prin controlul instanţelor militare (civile) care au competenţă în domeniul apărării naţionale.

Cunoaşterea şi respectarea dreptului internaţional umanitar este pentru militari o responsabilitate de ordine şi disciplină. Actele normative ale statelor (actele specifice domeniului securităţii şi apărării naţionale) precizează că succesul acţiunii militare nu poate fi legal dacă nu se respectă dreptul aplicabil conflictelor armate, că ordinele comandanţilor nu trebuie să contravină legilor naţionale şi convenţiilor internaţionale ratificate de state, că subordonaţii au dreptul şi obligaţia de a nu executa dispoziţiile ilegale ale superiorilor lor.

Trăim astăzi într-o lume în care violarea valorilor democratice ale statului de drept şi ale ordinii juridice internaţionale impune sancţionarea lor, indiferent dacă vinovaţii se găsesc în tabăra învingătorilor sau a învinşilor.

Răspunderea juridică a statului român, a autorităţilor militare, reprezintă un factor dinamizator în sensul instituirii unor rezonabile raporturi juridico-militare în domeniul apărării naţionale, pentru adaptarea reglementărilor militare interne la imperativele normelor de drept internaţionale aplicabile în conflictele armate.

În procesul pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare, comandanţii şi statele majore de mari unităţi operative, în urma consultării cu consilierii juridici, vor lua măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate pe timpul: planificării acţiunilor militare; organizării acţiunii forţelor; coordonării acţiunii forţelor; controlului desfăşurării acţiunii militare.

Integrarea logică şi firească a dreptului internaţional umanitar în sistemul de conducere politico-militară, inclusiv în activitatea statelor majore din toate

NESECRET232 din 243

NESECRET

categoriile de forţe, necesită promovarea şi generalizarea unui set de măsuri specifice procesului de reformă militară, compatibile cu procedurile existente în armatele moderne, cele mai importante fiind:

- crearea cadrului instituţional adecvat realizării unităţii de concepţie a procesului de implementare şi de aplicare a dreptului aplicabil conflictelor armate, prin asumarea de responsabilităţi de către toate structurile care au atribuţii pe această linie;

- întărirea responsabilităţii comandanţilor prin stabilirea atribuţiilor statelor majore şi ale consilierilor juridici, în conformitate cu principiile şi normele dreptului internaţional umanitar;

- definirea corespunzătoare a raporturilor dintre comandanţi şi consilierii juridici, în sensul că rolul acestora din urmă nu este doar de a consilia (a acorda asistenţă), ci de a presta servicii juridice, formulă ce ilustrează complexitatea funcţiei lor şi sporirea responsabilităţii personale;

În România, normele de drept internaţional umanitar au fost transpuse în conţinutul legilor şi al regulamentelor cu incidenţă în domeniul militar.

Personalul juridico-militar acţionează pentru asigurarea unui climat de ordine şi disciplină la nivelul unităţilor şi marilor unităţi.

Ofiţerii de justiţie pot îndeplini următoarele funcţii juridice: judecător militar; procuror militar; consilier juridic. Legat de acest aspect, considerăm că în armata României trebuie să fie instituită, în mod stringent, funcţia de avocat militar, pentru apărarea în instanţă a drepturilor fundamentale ale militarilor şi civililor care activează în domeniul securităţii şi apărării.

În vederea aplicării normele de drept umanitar pe timpul stării de urgenţă, asediu sau de război, consilierul juridic al comandantului va acţiona pentru asigurarea gradului de legalitate în domeniul apărării naţionale şi internaţionale.

NESECRET233 din 243

NESECRET

BIBLIOGRAFIE

Legea nr. 111/2001 privind ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale

Legea nr. 567/2001 privind ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia privind drepturile copilului, referitoare la implicarea copilului în conflictele armate

Legea nr. 277/2002 privind retragerea rezervelor formulate de România la cele 4 Convenţii de la Geneva din aug. 1949 pentru protejarea victimelor de război

Legea nr. 287/2003 privind aderarea României la art. 1 privind modificarea Protocolului privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor capcană, etc..

Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operaţiilor comemorative de război

Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului României

Legea nr. 257/2004 privind ratificarea Convenţiei internaţionale pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozivi

Legea nr. 366/2004 privind ratificarea Protocolului de amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului

Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă Legea nr. 535/2004 privind combaterea terorismului Legea nr. 122/2006 privind azilul în România ( regimul juridic al

străinilor) Legea nr. 285/2006 privind ratificarea celui de-al II-lea Protocol la

Convenţia de la Haga din 1954 pentru protectia bunurilor în caz de conflict armat

Legea nr. 396/2006 referitoare la ratificarea Convenţiei internaţionale privind reprimarea actelor de terorism nuclear

HG nr. 1222/2005 referitoare la stabilirea principiului evacuării în situaţii de conflict armat

HG nr. 1326/2006 referitoare la unele măsuri pentru aplicarea Convenţiei pentru interzicerea, utilizarea, stocarea şi producerea şi transferul de mine antipersonal şi distrugerea lor

OUG nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi a simbolicii cu caracter fascist , rasist, xenofob şi a promovării cultelor persoanelor vinovate de săvârşirea unorinfracţiuni contra păcii şi a omenirii

NESECRET234 din 243

NESECRET

OUG nr. 117/2004 privind ratificarea Acordului dintre România şi Uniunea Europeană referitor la cadrul general de participare a României la operaţiunile Uniunii Europene de gestionare a crizelor

OUG nr. 96/2005 privind ratificarea Protocolului pentru combaterea terorismului adiţional la Acoordul de cooperare dintre guvernele statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalităţii organizate

Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004 Strategia de Securitate Naţională a României- 2007 F.T.-1 Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007 A.N. 4/89 Regulamentul general al obligaţiilor comandanţilor A.N.S.- 1/2001 Regulamentul pentru elaborarea actelor normative

specifice, a doctrinelor şi regulamentelor militare în Armata României, Bucureşti, 2001

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco, intrată în vigoare la 24 octombrie 1945

Convenţiile şi reglementările rezultate în urma Conferinţei de Pace de la Haga din 1899 şi 1907

Rezoluţia Parlamentului European asupra promovării convenţiilor de la Geneva din 12 august şi a Dreptului Internaţional Umanitar, Geneva, 16 martie 2000

Rezoluţia nr.287/ nov 1999 a Adunării Atlanticului de Nord privind respectarea şi garantarea Dreptului Internaţional Umanitar, Document ST/STB/1999/13, promulgat de secretarul general al ONU la 6 aug. 1999, în vigoare de la 12 aug. 1999

Rezoluţia 1472/XIV referitoare la crearea Comitetului special pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic, ONU, Geneva, decembrie 1959

Rezoluţia 1721/XVI , ONU, Geneva, dec 1961 Rezoluţia 1962/XVIII, ONU, Geneva, dec. 1963 Rezoluţia 222/XXI, ONU, Geneva, dec. 1966 A/AC/05/219, ONU, Geneva, 2 ian. 1978

* * Manual, Drept internaţional, Bucureşti, 1992 Manual, Drept internaţional umanitar, instrumente internaţionale,

Bucureşti, R.A. Monitorul Oficial, 2003 Manual, Humanitarian Law in Armed Conflicts, Federal Ministry of

Defence, Germany, 1992NESECRET235 din 243

NESECRET

Manual de instrucţie, Droit de la guerre, Bruxelles, 1992, Annexe E Manual, Pacekeeper’s Handbook, International Peace Academy, New

York, 1978

* * Actele Conferinţei diplomatice asupra reafirmării dreptului

internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate , în traducere şi original (Actes de la Conférence diplomatique sur la réaffirmation du droit international humanitaire applicable dans les conflits armés), Geneva, 1974-1977, vol. XV

Buletinul AISM,Bucureşti, 1998- 2003 Colecţia Revista Română de Drept Internaţional Umanitar,

Bucureşti, 1993-2008 LEX, revista consilierilor juridici din armată, colecţia, 2001-2008 Armata României la început de secol, posibile opţiuni şi evoluţii –

Sesiunea de comunicări ştiinţifice, 26 aprilie 2001, Secţiunea I – Securitate şi apărarea naţională, Dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate – Operaţii multinaţionale – Vol 1 şi 2, A.I.S.M., Bucureşti, 2001

Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI, sesiunea de comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2005

Securitatea şi apărarea spaţiului sud- est european în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, sesiunea de comunicări ştiinţifice 2006, Secţiunea 1 şi 12

Drept şi relaţii internaţionale, sesiunea de comunicări ştiinţifice, Colegiul de Război, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006

Strategii de apărare şi securitate la frontiera răsăriteană a NATO şi UE, sesiunea de comunicări ştiinţifice , Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, 2006

Spaţiul sud-est european în contextul globalizării, sesiune de comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2007

Doctrine for Peace Support Operation – SHAPE B 7010, Belgium Annex E-Legal

Center for Defense Information World at War, The Defense Monitor vol. XXXIX/ 2005

NESECRET236 din 243

NESECRET

Security Dialogue Implementation of Laws of War in Late 20-th century Conflicts, vol. 29, nr. 2/iunie 1998 şi nr. 3/septembrie 1998

Appel sur le respect des règles et principes du droit international humanitaire, Comitetul Crucii Roşii Internaţionale, Geneva, 21 ianuarie 1974.

Commentaire des Protocoles additionels du 8 juin 1977 aux Conventions de Gèneve, Comitetul Crucii Roşii Internaţionale, Geneva, 1986

Căştile albastre, Departamentul Informaţional al ONU, New York, 1985

Human Developements Report: Globalisation With a Human Face, O.N.U., 1999

* * Lexicon militar, Editura Militară, Bucureşti, 1980, reeditat în 1994 Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din domeniul

politicii militare, securităţii naţionale şi apărării armate, Editura Militară, Bucureşti, 2000

DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

* * http://www.iss-eu.org

** *

2. Lucrări de sinteză ale autorilor români şi străini Andreescu A., Toma G., Conflictele sfârşitului de mileniu, Editura

Timpolis, 2000 Anghel I.M., Anghel V.I., Dreptul războiului şi dreptul umanitar,

Editura Lumina Lex, 2003 Antonescu O., Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding,

Editura CTEA, Bucureşti, 2006 Armaş I., Purcărea C., Duţă P.D., Acţiunea militară la graniţa dintre

milenii, Editura Militară, 2002 Balaban C.G., Siteanu E., Politica şi strategia militară, AISM, 2003 Bădălan E., Arsene V, Văduva G., Eseu despre arta strategică, Editura

Militară, Bucureşti, 2005

NESECRET237 din 243

NESECRET

Bădălan E., Arsene V, Văduva G., Strategie militară contemporană, Editura CTEA, Bucureşti, 2006

Bădescu I., Mihăilescu I., Sava I.V., Geopolitică, integrare, globalizare, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2003

Bălăceanu I., Martin I., Buruiană N., Câmpul de luptă modern sub impactul tehnologiilor contemporane, Editura Ars Docendi, 2003

Bârchi I.M., Impactul dreptului dezarmării asupra puterii militare a statului, teză de doctorat, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008

Cândea I., Războiul şi pacea, Editura Militară, Bucureşti, 2006 Cloşcă I., Suceavă I., Drept Internaţional Umanitar, instrumente

juridice internaţionale, Editura Şansa, Bucureşti, 1992 Cloşcă I., Suceavă I. , Drept Internaţional Umanitar, Editura Şansa,

1992 Cloşcă I., Războiul naval şi legile lui, Editura Militară, Bucureşti,

1994 Cloşcă I., Suceavă I. , Tratat de Drept Internaţional Umanitar,Editura

VIS PRINT SRL, 2001 Cloşcă I., Suceavă I. , Mari probleme umanitare în dezbaterile

oamenilor de ştiinţă, 2005 Cloşcă I, Vlad C., Suceavă I., Dreptul internaţional umanitar la

începutul secolului XXI, A.R.D.U., Bucureşti, 2003 Codiţă D., Dreptul Internaţional Umanitar şi Codul de Conduită

O.S.C.E., în R.R.D.U., nr. 42/2002 Codiţă Dumitru, Conflictele viitorului, R.R.D.U. nr. 40/2002 Coman F. Scăunaş S., Răspunderea internaţională pentru violarea

dreptului umanitar, Editura All Beck, 2002 Coman F. Scăunaş S., Consecinţe ale aplicării dreptului conflictelor

armate asupra acţiunii statului major, în G.M.R. nr. 3/1995 Creţu V., Nerecurgerea la forţă în relaţiile internaţionale, Editura

Politică, 1972 Creţu V., Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus

România, 1996 Daşcovici N., Dreptul războiului şi neutralitatea, colecţia textelor

convenţionale, Tipografia Alex Terek, Iaşi, 1941 Deac Aron L., Securitatea României la răscruce de milenii, AISM,

Bucureşti, Dragoman I., Drept internaţional aplicabil în conflictele armate, AISM,

Bucureşti, 1993 NESECRET238 din 243

NESECRET

Dragoman I., Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţia Andrei Şaguna, 1999

Dragoman I., Drept internaţional aplicabil în operaţiunile de menţinere a păcii, Bucureşti, 2000

Dragoman I., Contribuţii la studiul dreptului războiului în perioada interbelică, Bucureşti, 2000

Dragoman I., Terorismul în dreptul internaţional, în R.R.D.U. nr. 40/2002

Dragoman I., Străinu E., Armele interzise şi armele neletale în dreptul internaţional umanitar, Editura Focus, 2002

Dragoman I., Actele autorităţilor militare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

Dragoman I., Militaru C., Şapte studii de drept internaţional umanitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

Dragoman I., Militaru C. Panduru V., Relaţii internaţionale actuale, Editura

Intergrof, Reşiţa, 2004 Dragoman I., Popescu E., Drept european constituţional, Editura

Mapamond, Tîrgu-Jiu, 2004 Dragoman Ion, Radu M., Modernitate în problemele fundamentale de

drept internaţional umanitar, teze şi sinteze, Editura Zedax, Focşani, 2005

Dragoman I., Crăciun A., Crăciun M., Instrumente juridice din domeniul militar în dreptul internaţional public, Editura Vis Print Bren, 2005

Dumitraş D., Giurcă I., Alianţe şi coaliţiile politico- militare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2004

Duţă P.D., Purcărea M.T., Cordoneanu O., Organizaţiile internaţionale şi mediul de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2008

Florea C., Liviu C., Stăncilă L., Frământările Zeului Marte, Editura Sitech, Craiova, 2004

Frunzetti T., Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2003

Gheorghe I., Dragoman I., Bazele juridice ale acţiunilor militare, AISM, 2002

Grigore Carmen, Era cosmică şi Terra, editura Albatros, Bucureşti, 1987

Hanganu M., Crăciun I., Lupta antisubmarin în războiul naval modern, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2003

NESECRET239 din 243

NESECRET

Iordache C., Drept operaţional, Editura AISM, 2002 Irimia I., Drept internaţionl umanitar, Editura Fundaţia „Andrei

Şaguna”, 1999 Purdă N., Drept internaţional umanitar, Editura Lumina Lex, 2004 Kiriţescu C., Istoria războiului pentru întregirea României, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989 Mazilu D., Dreptul păcii, Editura Academiei, Bucureşti, 1983 Miga-Beşteliu R., Drept internaţional, introducere în dreptul

internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1997 Moţoc I., Interpréter la guêrre, Editions Babel, Bucharest, 1997 Mureşan M., Toma G., Provocările începutului de mileniu:

convenţionale- neconvenţionale- asimetrice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2003

Mureşan M., Văduva G., Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2004

Mureşan M, Ţenu C, Stăncilă L. ,Corelaţia artei militare cu fenomenul militar contemporan, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,Bucureşti, 2005

Mureşan M., Ţenu C., Stăncilă L., Operaţiile întrunite în războiul viitorului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005

Mureşan M., Enache D., Globalizarea la începutul secolului XXI. Securitatea naţională a României în epoca globalizării, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005

Mureşan M., Stăncilă L., Enache D. ,Tendinţe în evoluţia teoriei şi practicii

războiului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006

Mureşan M., Stăncilă L., Enache D., Aspecte ale conflictelor militare ale viitorului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006

Mureşan M. şi colectiv, Securitatea europeană la începutul mileniului III, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006

Mureşan D., Potârniche M.-T., Stăncilă L., Adevăruri despre Cecenia, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007

Năstase A., Aurescu B., Jura C.,Drept internaţional public, sinteze pentru examen, Editura All Beck, 2002

NESECRET240 din 243

NESECRET

Onişoru C., Teoria strategiei militare, Editura AISM, Bucureşti, 2000

Onişoru C., Ozunu V.M., Oprea G., Elemente de artă strategică românească, Bucureşti, 2001

Onişoru C., Relaţii internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007

Oprea G., Suceavă I., Cloşcă I.. Dreptul Internaţional Umanitar, Instrumente juridice internaţionale, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003

Petrache I. A., Dreptul Internaţional Public, Dreptul Internaţional Umanitar; convergenţe-divergenţe, în R.R.D.U. nr. 46/2003

Popescu Dumitra, Năstase A. (coord), Sistemul principiilor dreptului internaţioanl, Editura Academiei, Bucureşti, 1986

Popescu Dumitra, Năstase A., Coman F., Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

NESECRET241 din 243

NESECRET

NESECRET242 din 243

NESECRET

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”

Tehnoredactor: Dumitra GIONTARBun de tipar:

Hârtie copiator:A3 Format: A5Coli tipar: Coli editură:

Lucrarea conţine 244de pagini.

TIPOGRAFIA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”

Şoseaua Panduri, nr.68-72, sector 5, Bucureştie-mail: editura@unap.roTel.: 319.48.80/215; 307

/2010 /2010

NESECRET243 din 243