1

Facultatea de Marketing şi Afaceri Economice InternaŃionale

Codul cursului – MkMk1111/MkMk1212 Denumirea cursului – Drept civil şi comercial(1,2) Tip curs – obligatoriu Durata cursului/Nr. credite - 2 semestre /-4/4.Drept civil-sem.I;Drept comercial-sem.II Perioada de accesare a cursului – prelegeri, seminarii şi consultaŃii Manualul recomandat pentru semestrul I: Drept civil şi comercial.Pentru învăŃământul superior economic, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2006; Drept civil pentru învăŃământul universitar economic, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007.

OBIECTIVE Cursul oferă cunoştinŃe indispensabile pentru însuşirea instituŃiilor fundamentale

de drept civil şi comercial a reglementărilor legale în materia acestora necesare studenŃilor de la Facultatea de Marketing şi Afaceri Economice InternaŃionale, în calitatea lor de viitori angajaŃi ca specialişti ai persoanelor juridice, în domeniul marketingului şi economiei afacerilor internaŃionale .

Semestrul I: studierea instituŃiilor juridice de drept civil respectiv a raporturilor juridice civile, subiectelor de drept civil,obligatiilor civile, patrimoniului, dreptului de proprietate, contractelor speciale de drept civil (conŃinutul acestora, părŃile contractante, obligaŃiile şi răspunderile părŃilor) constituie o parte integrantă a pregătirii de specialitate a studenŃilor. Semestrul II: Studierea instituŃiilor juridice de drept comercial : faptele de comerŃ, comercianŃii, fondul de comerŃ, societăŃile comerciale etc., au o deosebită utilitate teoretică şi practică pentru studenŃii facultăŃii. Forma de evaluare - Examen sem.I şi sem. II Adrese e-mail responsabil pentru contactul cu studenŃii -

ushmkt@spiruharet.ro

2

CONTINUTUL TEMATIC AL DISCIPLINEI (PROGRAMA ANALITICA) DREPT CIVIL

Elaborat de Lect.univ.dr .Olia-Maria Corsiuc Semestrul I I. NOłIUNI FUNDAMENTALE ALE TEORIEI DREPTULUI 1.1. NoŃiunea de drept

1.1.1. Termenul de „drept” şi sensurile lui 1.2. Diviziunea şi ramurile dreptului 1.3. Norma juridică

1.3.1. NoŃiune şi trăsături caracteristice 1.3.2. Structura normei juridice 1.3.3. Clasificarea normelor juridice 1.3.4. Aplicarea legii (normelor juridice) 1.3.5. Interpretarea normelor juridice

1.4. Izvoarele de drept II. CONSIDERA łII GENERALE PRIVIND DREPTUL CIVIL ROMÂN 2.1. NoŃiunea şi obiectul dreptului civil 2.2. Principiile dreptului civil 2.3. CorelaŃia dreptului civil cu alte ramuri ale dreptului 2.4. Izvoarele dreptului civil 2.5 Interpretarea normelor de drept civil III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL 3.1. NoŃiunea şi caracterele raportului juridic civil 3.2. Clasificarea raporturilor juridice 3.3. CondiŃiile de existenŃă ale raportului juridic civil 3.4. Structura raportului juridic civil

3.4.1. Subiectele raportului juridic civil 3.4.2. Persoana fizică – subiect de drept civil 3.4.3. Persoana juridică - subiect de drept civil 3.4.4. ConŃinutul raportului juridic civil 3.4.5. Obiectul raportului juridic civil

IV. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL 4.1. NoŃiunea şi importanŃa probelor 4.2. Obiectul probei şi sarcina probei 4.3. CondiŃiile de admisibilitate a probei 4.4. Mijloace de probă in dreptul civil: înscrisurile, mărturia, mărturisirea, prezumŃiile . V. ACTUL JURIDIC CIVIL 5.1. NoŃiunea şi clasificarea actelor juridice civile 5.2. CondiŃiile de validitate ale actului juridic civil 5.3. ModalităŃile actului juridic civil 5.4. Efectele actului juridic civil 5.5. Nulitatea actului juridic civil

3

5.6. Principalele moduri de desfiinŃare a actelor juridice 5.7. Încheierea actelor juridice prin reprezentanŃi VI. PRESCRIPłIA EXTINCTIV Ă 6.1. NoŃiune 6.2. Termenele de prescripŃie extinctivă. NoŃiune şi clasificare. Termene generale de prescripŃie Termene speciale de prescripŃie. Începutul termenului de prescripŃie 6.3. Suspendarea şi întreruperea prescripŃiei extinctive (modificarea cursului prescripŃiei) 6.4. Repunerea în termenul de prescripŃie VII. DREPTURILE REALE 7.1. Patrimoniul: noŃiune , caractere juridice şi funcŃiile patrimoniului 7.2. Drepturile reale. NoŃiunea şi clasificarea drepturilor reale 7.3. Dreptul de proprietate. NoŃiunea , trăsăturile şi atributele (prerogativele) dreptului de proprietate 7.3.1. Formele dreptului de proprietate 7.3.2. Dezmembrămintele dreptului de proprietate 7.4. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale: definiŃie , enumerare şi analiza lor. 7.5. Posesia : noŃiune şi elemente constitutive; dobândirea, pierderea şi viciile posesiei. 7.6. Apărarea dreptului de proprietate prin acŃiunea în revendicare

VIII. OBLIGA łIILE CIVILE 8.1. NoŃiunea şi elementele structurale ale obligaŃiei civile 8.2. Clasificarea obligaŃiilor civile 8.3. Izvoarele obligaŃiilor civile 8.4. Executarea obligaŃiilor civile 8.5. Garantarea obligaŃiilor civile 8.6. Stingerea obligaŃiilor civile IX. CONTRACTE CIVILE 9.1. Contractul de vânzare-cumpărare. NoŃiunea ,caracterele juridice, condiŃiile de validitate şi efectele contractului de vânzare-cumpărare 9.2. Contractul de schimb. NoŃiune, caractere juridice şi regimul juridic. 9.3. Contractul de locaŃiune. NoŃiunea ,caracterele juridice, condiŃiile de validitate şi efectele contractului de locaŃiune. Încetarea contractului de locaŃiune 9.4. Contractul de mandat. NoŃiunea ,caracterele juridice, condiŃiile de validitate şi efectele contractului de mandat. Încetarea contractului de mandat 9.5. Împrumutul de folosinŃă (comodatul). NoŃiune, caractere juridice şi condiŃii de validitate. Efectele contractului de comodat 9.6. Contractul de depozit. NoŃiunea, caracterele juridice şi felurile contractului de depozit. Efectele contractului de depozit

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Dinuică, D., Stancu R, M.Stancu, Drept civil şi comercial. Pentru învăŃământul superior

economic, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. 2.Corsiuc O.M., Drept civil pentru învăŃământul universitar economic, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2007.

4

3.Deak, Fr., C. Bîrsan, Gh. Beleiu (coordonatori) şi colectiv, Drept civil român, Curs selectiv pentru licenŃă (1998), Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1998.

4.Academia de studii economice, Catedra de drept, Drept civil pentru învăŃământul superior economic, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVA

1. Popa, N., Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996.

2. Rudareanu M., Drept civil .Teoria generală a obligaŃiilor, Editura FundaŃiei România de Mâine , Bucureşti, 2005.

3. Beleiu Gh., Drept civil român.Introducere în Dreptul civil. Subiectele Dreptului civil , Editura Sansa SRL, Bucureşti, 1995.

4.Turianu C., Probleme speciale de drept civil, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. ,

SINTEZE PENTRU SEMESTRUL I

DREPT CIVIL

Elaborate de Lect.univ.dr. OLIA-MARIA CORSIUC

I. NOłIUNI FUNDAMENTALE ALE TEORIEI DREPTULUI

I.1. DefiniŃia dreptului

Dreptul apare ca un ansamblu de reguli de comportare în relaŃiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea – la nevoie impusă – pentru toŃi membrii societăŃii organizate.

RelaŃiile, raporturile ce apar în cadrul societăŃii organizate, sunt de două categorii: – relaŃii între indivizii componenŃi ai societăŃii organizate pe care dreptul le reglementează

sancŃionând abaterile de la regulile de drept stabilite încât impactul dintre interesele acestora să nu dăuneze binelui comun: dreptul privat (dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei);

– relaŃii privind interesele individuale apărute între indivizi, pe de o parte, şi întreaga comunitate, pe de altă parte: este domeniul dreptului public (dreptul constituŃional, dreptul administrativ, dreptul penal).

I.2. Norma juridi că

Regulile juridice care formează conŃinutul dreptului pozitiv se referă la conduita (comportarea) impusă tuturor indivizilor în relaŃiile de drept privat sau de drept public. Ele sunt obligatorii pentru toată lumea, abaterea fiind sancŃionată de colectivitate (autoritatea de stat) prin folosirea forŃei materiale de coerciŃie a acesteia.

Norma juridic ă este deci „o regulă de conduită, generală impersonală şi obligatorie, instituită sau sancŃionată de autoritatea publică, aplicată din conştiinŃa juridică a oamenilor şi, în caz de abatere, prin constrângerea de stat”.

I.2.1. NoŃiune, caracteristici, structură

Din formularea de mai sus rezultă că norma juridică (de drept) se caracterizează prin: a) generalitate; b) impersonalitate; c) obligativitate.

5

În structura internă a oricărei norme juridice se disting trei elemente constitutive: a) ipoteza; b) dispoziŃia; c) sancŃiunea.

I.2.2. Clasificarea normelor juridice

Clasificarea normelor juridice se poate face folosind mai multe criterii , dintre care cel mai important este caracterul conduitei prescrise prin dispoziŃie, potrivit căruia se disting:

a. Norme imperative (categorice) – sunt normele de la dispoziŃia cărora nu se admite nici o derogare, sub sancŃiune. Se împart în: norme onerative şi norme prohibitive.

b. Norme permisive (dispozitive), sunt: norme atributive (de împuternicire) şi norme supletive – norme ce suplinesc voinŃa subiectelor de drept dacă acestea nu se manifestă pentru a-şi preciza comportarea în ipoteza dată. Normele juridice se mai pot distinge şi după ramura de drept din care fac parte (constituŃionale, civile, comerciale etc.), după forŃa juridică a actului normativ în care sunt prevăzute (legi, ordonanŃe etc.), după sfera de aplicare şi gradul de generalitate (generale, speciale, de excepŃie), după gradul de determinare [complete sau determinate şi nedeterminate ( de trimitere, în alb)].

I.2.3. Aplicarea legii( normelor juridice)

a. Aplicarea legii în spaŃiu. Regula generală care priveşte aplicarea în spaŃiu a normelor juridice este cuprinsă în principiul teritorialităŃii legii, potrivit căruia legea română se aplică numai pe teritoriul României, iar în interiorul graniŃelor României se aplică numai legea română. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, legea noastră nu poate acŃiona în afara teritoriului român dar, pe de altă parte, nici o lege străină nu poate acŃiona pe teritoriul României. Se admit două categorii de excepŃii :

a.1) Restrictive, care restrângând aplicarea principiului teritorialităŃii, permit, în anumite situaŃii, aplicarea unei legi străine pe teritoriul naŃional. Este vorba de:

– „imunitatea diplomatică”, în sensul că reprezentanŃii diplomatici străini nu sunt supuşi jurisdicŃiei civile (şi chiar penale şi administrative) române, cu condiŃia reciprocităŃii;

– echipajul unei nave (sau aeronave) străine aflate pe teritoriul nostru nu i se aplică legea penală română pentru infracŃiunile săvârşite pe bordul acesteia, ci legea pavilionului sub care navighează.

a.2) Extensive, adică situaŃii în care se poate extinde aplicarea legii române şi în afara teritoriului român. Aceste excepŃii se referă numai la legea penală potrivit principiilor următoare:

– „personalitatea legii penale”, în sensul că legea penală română se aplică şi infracŃiunilor săvârşite în străinătate de către cetăŃenii români;

– „realitatea legii penale”, în sensul că legea penală română se aplică şi infracŃiunilor foarte grave (contra securităŃii statului român, contra vieŃii unui cetăŃean român etc.) săvârşite de cetăŃeni străini pe teritoriu străin;

– „universalitatea legii penale”, ceea ce înseamnă că legea penală română se aplică şi faptelor săvârşite de cetăŃeni străini în străinătate, dacă fapta este deplasată şi de legea străină şi de cea română şi autorul se află pe teritoriu român.

b. Aplicarea legii în timp trebuie privită sub două aspecte: b.1) Durata acŃiunii legii: regula generală este că legea începe să acŃioneze din momentul

intrării ei în vigoare, fără limită de timp. Legea intră în vigoare, de regulă, în momentul publicării sale (legile, ordonanŃele, Hotărârile Guvernului în „Monitorul Oficial”) sau la o dată ulterioară publicării, dacă însăşi legea prevede, în mod expres, aceasta. Deşi, în principiu, nu există limită în acŃiunea legii în timp, totuşi, legea poate fi „abrogată” fie expres, fie tacit.

b.2) Efectele legii. Principiul care conŃine regula generală privind timpul în care se produc efectele legii este principiul neretroactivităŃii legii, potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor...” (art.15 alin.2 din ConstituŃie). Aceasta înseamnă că normele de drept reglementează numai raporturile sociale ce se vor forma după intrarea lor în vigoare şi nu şi pe cele formate înainte de acest moment. De la această regulă există excepŃia prevăzută chiar de textul constituŃional suscitat, în

6

materie penală: aplicarea regulii legii celei mai favorabile. ExcepŃie este şi situaŃia care se creează în cazul legilor interpretative.

c. Aplicarea legii asupra persoanelor. Potrivit principiului egalităŃii cetăŃenilor prevăzut de art.4 din ConstituŃie, normele juridice se aplică tuturor cetăŃenilor fără deosebire de „rasă, de naŃionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenŃă politică, de avere sau de origine socială”. Cu toate acestea, nu toate normele juridice, prin natura lor, au acelaşi grad de generalitate. Astfel, dacă unele din ele se adresează tuturor locuitorilor de pe teritoriul statului fără discriminările precizate în textul constituŃional, alte norme de drept se adresează numai unor anumite categorii de persoane, fără ca aceasta să însemne vreo discriminare.

Interpretarea legii – clarificarea sensului, conŃinutului şi scopului, urmărite de normele juridice cuprinse în actele normative. Principalele metode (procedee) de interpretare a legii sunt:

1) metoda istorică; 2) metoda gramaticală; 3) metoda logică; 4) metoda sistematică; 5) metoda teleologică .

ModalităŃi de interpretare: 1) aplicare literală (ad litteram); 2) aplicare extensivă; 3) aplicare restrictivă.

În funcŃie de gradul de obligativitate al interpretării, se disting două forme de interpretare: 1) interpretarea obligatorie-legală sau judiciară sau 2) interpretare facultativă.

I.3. Izvoarele de drept

Recunoaşterea caracterului juridic al unei anumite reguli de conduită se produce în baza manifestării de voinŃă în acest sens a autorităŃii de stat suverane competente (emanaŃie a naŃiunii). Rezultatele acestei activităŃi îmbrăcând forme specifice de manifestare (exprimare) constituie izvoarele formale ale dreptului pozitiv (obiectiv).

Izvoare de drept: acte normative – legi (ConstituŃionale,Organice,Ordinare), Decrete, OrdonanŃe, Actele administrative, Tratatele internaŃionale, Cutuma sau obiceiul.

I.4. Raportul de drept (juridic)

Raportul juridic (de drept) este o relaŃie socială formată în baza unei norme de drept şi în care participanŃii apar ca titulari de drepturi şi obligaŃiuni reciproce, a căror realizare este garantată – la nevoie – prin forŃa materială publică de constrângere. Rezultă deci că, dacă orice raport de drept este în acelaşi timp şi o relaŃie socială, nu orice relaŃie socială constituie un raport juridic. Pe de altă parte, relaŃia socială transformată în raport juridic prin acŃiunea dreptului nu încetează – prin aceasta – să rămână mai departe raport social. Orice raport juridic este: a) un raport social; b) un raport voli Ńional; c) un raport ideologic.

Pentru ca un raport juridic să se poată forma este necesar ca în prealabil să fie întrunite trei condiŃii de existenŃă (premise):

– existenŃa unei norme juridice; – existenŃa unor subiecte de drept; – existenŃa unor fapte juridice. Orice raport juridic cuprinde în structura sa trei elemente: a) subiectele raportului juridic; b) conŃinutul raportului juridic; c) obiectul raportului juridic. Toate raporturile juridice se pot clasifica după două criterii care se condiŃionează reciproc:

natura relaŃiei sociale reglementate prin norma juridică şi poziŃia reciprocă a subiectelor participante la raport. ApartenenŃa la o anumită ramură de drept determină şi poziŃia juridică a părŃilor participante la respectivele raporturi. Din acest motiv, totalitatea raporturilor de drept se poate împărŃi, folosind ambele criterii, în două mari categorii:

a. Raporturi juridice, în care poziŃia juridică a părŃilor este egală indiferent de calitatea lor. b. Raporturi juridice de autoritate, în care părŃile raportului se află în poziŃie de subordonare,

unul din subiecte având o poziŃie supraordonată (autoritatea publică).

7

I.5. Persoanele fizice şi persoanele juridice – subiecte de drept

Calitatea de subiect de drept. Subiecte ale raportului de drept pot fi numai oamenii, consideraŃi ca indivizi sau în colectivităŃi constituite în condiŃiile legii. Omul în sine, însă, nu este subiect de drept, ci numai dacă din punctul de vedere al dreptului i se recunoaşte şi i se atribuie această calitate, dacă i se dă capacitatea (posibilitatea) de a fi subiect de drept: capacitatea juridică. Aceasta înseamnă că însuşirea (calitatea) de subiect de drept a omului este condiŃionată de recunoaşterea capacităŃii sale juridice.

Persoana fizică. Persoana fizică este omul privit în individualitatea sa, căruia legea îi recunoaşte calitatea de subiect de drepturi şi obligaŃii în raporturile juridice.

Persoana juridică. Persoana juridică este un colectiv (o grupare) de oameni care, constituită fiind în condiŃiile legii pentru dobândirea calităŃii de subiect de drept, capătă anumite drepturi şi anumite obligaŃii, putând deci să stea în justiŃie ca reclamant sau pârât.

II. No Ńiunea şi obiectul dreptului civil

Dreptul civil este acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturi patrimoniale şi personale-nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi persoanele juridice, aflate în poziŃii de egalitate juridică, precum şi condiŃia juridică a persoanelor fizice şi persoanelor juridice, în calitatea lor de subiecte ale raporturilor juridice civile Din definiŃia dreptului rezultă că: a) Dreptul civil este o ramură a dreptului privat, deci cuprinde un ansamblu, o totalitate de norme juridice (drept obiectiv), care formează conŃinutul dreptului civil; aceste norme sunt cuprinse în acte normative (codul civil şi alte legi) cunoscute sub denumirea de izvoarele dreptului civil. b) Dreptul civil este principala ramură de drept privat şi ocupă un loc central deosebit de important în sistemul dreptului român. PoziŃia sa centrală este evidenŃiată de sintagma „drept comun”, adesea utilizată în doctrină şi jurisprudenŃă. c) Normele de drept civil, de principiu, sunt grupate pe instituŃii de drept civil. Sunt instituŃii de drept civil: raportul juridic civil: actul juridic civil; subiectele de drept civil (persoana fizică şi persoana juridică); raportul judiciar civil; prescripŃia extinctivă; drepturile reale (dreptul de proprietate şi alte drepturi reale derivate din acesta – uzul, uzufructul, abitaŃia, superficia, servitutea, administrarea); contractul civil; răspunderea civilă (contractuală şi delictuală); dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de inventator sau de proprietate industrială); dreptul de moştenire sau succesiune (moştenire legală, moştenire testamentară) etc. d) Obiectul de reglementare este format din două categorii de raporturi sociale: raporturi patrimoniale şi raporturi personale-nepatrimoniale.

III. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

III.1. Defini Ńie si premise

Raportul juridic civil este o relaŃie socială care, fiind reglementată de norme de drept civil, face din participanŃi titulari de drepturi şi de obligaŃii.

Aceste raporturi iau naştere numai atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele trei premise: a) existenŃa unei norme de drept civil care, reglementând raportul social, îl transformă în raport juridic civil; b) existenŃa unor participanŃi la aceste raporturi, respectiv a unor subiecte de drept, apte a fi persoane fizice sau persoane juridice; c) existenŃa unui fapt juridic, care declanşează naşterea, modifică sau desfiinŃează raportul de drept respectiv.

8

III.2. Structura raportului juridic civil Orice raport juridic cuprinde în structura sa trei elemente: a) Subiectele raportului juridic civil, adică participanŃii la raportul juridic care pot fi – aşa

cum s-a arătat – numai oamenii (persoane fizice sau juridice). Lor le revin drepturile şi obligaŃiile care apar prin naşterea raportului de drept.

b) ConŃinutul raportului juridic civil care este format din drepturile şi obligaŃiile corelative ce revin subiectelor participante. Între aceste drepturi şi obligaŃii există o strânsă corelaŃie, ele condiŃionându-se reciproc, astfel încât fiecărui drept îi corespunde o obligaŃie şi invers.

c) Obiectul raportului juridic civil, adică acŃiunile sau inacŃiunile (abŃinerile de la acŃiune) la care sunt îndrituite, respectiv, obligate părŃile participante la raportul juridic în virtutea drepturilor şi, respectiv, obligaŃiilor ce le revin acestora. Obiectul exprimă conduita pe care trebuie să o urmeze părŃile.

Cele trei elemente structurale de mai sus sunt comune tuturor raporturilor juridice, de orice fel. Totuşi, unele raporturi juridice pot cuprinde şi alte elemente specifice lor (de ex.: raporturile juridice comerciale externe, raporturile obligaŃionale).

III.3. Subiectele raportului juridic civil

���� NoŃiune. Prin subiect al raportului juridic, înŃelegem calitatea de a fi titular de drepturi şi

obligaŃii. Subiectele raportului juridic sunt oamenii care participă la raportul juridic, fie in mod individual ca persoane fizice, fie in cazul unor organisme ca persoane juridice.

Subiectele raportului juridic civil ocupă doua poziŃii distincte: – subiectul activ, acela care dobândeşte drepturi; – subiectul pasiv, acela care se obligă.

În cadrul raporturilor obligaŃionale, subiectul activ este denumit creditor, iar cel pasiv este

numit debitor. Aceste denumiri generice se particularizează în funcŃie de denumirea raportului juridic la care participă.

� Pluralitatea de subiecte. Raportul juridic civil se stabileşte de regulă între două persoane (raport juridic simplu). Sunt însă nenumărate cazuri în care raportul juridic civil se leagă între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie atât ca subiecte active cât şi ca subiecte pasive.

� Calitatea de subiect de drept. Aşa cum s-a precizat, subiecte – adică părŃi – ale raportului de drept pot fi numai oamenii, consideraŃi ca indivizi sau în colectivităŃi constituite în condiŃiile legii. Omul în sine, însă, nu este subiect de drept, ci numai dacă din punctul de vedere al dreptului i se recunoaşte şi i se atribuie această calitate, dacă i se dă capacitatea (posibilitatea) de a fi subiect de drept: capacitatea juridică. Aceasta înseamnă că însuşirea (calitatea) de subiect de drept a omului este condiŃionată de recunoaşterea capacităŃii sale juridice.

Capacitatea juridică este, deci, aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaŃii în cadrul raporturilor juridice. În raporturile juridice civile (dreptul comun pentru dreptul privat), capacitatea juridică prezintă însă două aspecte, două laturi: capacitatea de folosinŃă şi capacitatea de exerciŃiu (art. 5 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice).

Capacitatea de folosinŃă este înŃeleasă a fi aptitudinea persoanei de a fi titulară de drepturi şi obligaŃiuni într-un raport juridic civil. Ea este condiŃionată numai de simpla existenŃă a persoanei.

- Capacitatea de exerciŃiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaŃii prin acte juridice proprii.

9

În concluzie, calitatea de subiect de drept o pot avea oamenii priviŃi în individualitatea lor ca persoane fizice sau în colective constituite în condiŃiile legii, unele din acestea fiind considerate persoane juridice.

III.4. Persoana fizică – subiect de drept civil

� Capacitatea de folosinŃă a persoanei fizice

• NoŃiune

Capacitatea de folosinŃă a persoanelor fizice este generală şi egală în sensul că o au toate persoanele fizice în aceeaşi măsură şi se referă la toate drepturile prevăzute de ConstituŃie şi de alte legi (dreptul la viaŃă, dreptul la apărare, dreptul la muncă, dreptul la învăŃătură, dreptul de proprietate privată, dreptul la ocrotirea sănătăŃii, dreptul de asociere, dreptul la grevă, aptitudinea de a avea drepturi părinteşti, dreptul de a figura ca reclamant sau ca pârât în faŃa instanŃelor judecătoreşti etc.). Conform art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 ,,Capacitatea de folosinŃă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaŃii”.

Având în vedere textul legii, putem defini capacitatea de folosinŃă ca fiind aptitudinea generală a persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaŃii civile, de a fi subiect de drept civil; capacitatea de folosinŃă, ca parte a capacităŃii civile, reprezintă premisa dobândirii de drepturi şi asumării de obligaŃii concrete, prin participarea persoanei la raporturile juridice civile.

Capacitatea de folosinŃă începe în momentul naşterii persoanei (iar în ceea ce priveşte drepturile, chiar din momentul conceperii ei, dacă este în interesul copilului născut viu). Capacitatea de folosinŃă încetează o dată cu moartea persoanei sau prin declararea judecătorească a morŃii.

• Începutul capacităŃii de folosinŃă Potrivit art. 7 alin. (2) din decretul 31/1954 (legea generală care reglementează problematica

privind începutul, sfârşitul şi conŃinutul capacităŃii civile la persoanele fizice şi juridice - s.n.) capacitatea de folosinŃă începe din momentul naşterii persoanei. Art. 7 alin. (2) prevede şi o excepŃie, statornicind că ,,Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepŃiune, însă numai dacă el se naşte viu”.

• ConŃinutul capacităŃii de folosinŃă ConŃinutul capacităŃii de folosinŃă se exprimă prin aptitudinea persoanei de a avea toate

drepturile şi obligaŃiile civile. Capacitatea de folosinŃă cuprinde în conŃinutul său atât drepturi, cât şi obligaŃii şi are două

laturi: latura activă (aptitudinea de a avea drepturi subiective civile) şi latura pasivă (aptitudinea de a avea obligaŃii).

• Încetarea capacităŃii de folosinŃă 1. Durata capacităŃii de folosinŃă este reglementată de art. 7 alin. (1) din Decret care prevede:

,,Capacitatea de folosinŃă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. Constatarea morŃii unei persoane fizice se realizează prin două moduri: ���� Moartea constatată fizic, direct, prin examinarea cadavrului; ���� Declararea judecătorească a morŃii. În cazurile în care nu este posibilă constatarea morŃii

fizice direct, şi deci nu se poate întocmi certificatul de deces, se recurge la declaraŃia judecătorească a morŃii, ipoteză în care data morŃii, care se înscrie în actul de deces, este data la care hotărârea judecătorească declarativă de moarte este definitivă şi irevocabilă.

2. Reglementarea instituŃiei declarării judecătoreşti a morŃii cunoaşte două modalităŃii juridice:

a) declararea judecătorească a morŃii, precedată de declararea judecătorească a dispariŃiei; b) declararea judecătorească a morŃii, fără declararea judecătorească a dispariŃiei.

10

3. ComorienŃii . Conform art. 21 din Decret: „În cazul în care mai multe persoane au murit în

aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieŃuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată” (aceste persoane sunt denumite comorienŃi).

Pentru toŃi comorienŃii capacitatea de folosinŃă încetează la aceeaşi dată, deoarece, potrivit prezumŃiei instituită de lege, toŃi sunt socotiŃi că au decedat deodată.

�Capacitatea de exerciŃiu a persoanei fizice

• NoŃiune şi caracterizare generală

Capacitatea de exerciŃiu a persoanei fizice, deoarece este condiŃionată şi de discernământul acesteia şi cum – din cauze naturale – discernământul nu este acelaşi la toate persoanele fizice, ea nu poate fi identică cu cea de folosinŃă.

,,Capacitatea de exerciŃiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaŃii, săvârşind acte juridice” [art. 5 alin. (3)].

În concluzie putem defini capacitatea de exerciŃiu a persoanei fizice ca fiind aceea parte a capacităŃii civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a exercita drepturi civile şi a-şi asuma obligaŃii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Legea (Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice), pentru a ocroti pe cei lipsiŃi de discernământ, face o distincŃie între persoanele fizice din punctul de vedere al capacităŃii de exerciŃiu, stabilind – potrivit acestui criteriu – trei categorii de persoane fizice:

a) persoane fizice cu capacitate de exerciŃiu deplină, care îşi pot exercita drepturile şi asuma orice obligaŃiuni prin acte juridice proprii. În această categorie intră toate persoanele fizice majore (de la vârsta de 18 ani împliniŃi şi femeile căsătorite înainte de această vârstă în condiŃiile legii), cu excepŃia celor puse sub interdicŃie judecătorească;

b) persoane fizice cu capacitatea de exerciŃiu restrânsă, adică minorii între 14 şi 18 ani care pot încheia acte juridice numai cu încuviinŃarea prealabilă a ocrotitorilor legali (părinŃi sau tutori), cu excepŃia unor anumite acte juridice (de ex. donaŃiile sunt interzise chiar cu încuviinŃare, iar con-tractele de muncă sunt permise şi fără încuviinŃare);

c) persoane fizice fără capacitate de exerciŃiu (incapabile) care nu pot încheia nici un fel de acte juridice. Intră în această categorie minorii până la 14 ani, precum şi persoanele puse sub interdicŃie judecătorească. Drepturile şi obligaŃiile acestora pot fi exercitate şi, respectiv, asumate de către ocrotitorii lor legali, în numele lor şi pentru ei.

• Reprezentarea legală

Art. 11 alin. (2) din Decretul 31/1954 dispune: ,,Pentru cei ce nu au capacitate de exerciŃiu, actele juridice se fac de reprezentanŃii lor legali”.

Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant, încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane, numită reprezentant, astfel încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana celui reprezentat. Reprezentarea, în raport de sursa ei, este de trei feluri: convenŃională ,legală şi judiciară.

�Identificarea persoanei fizice

Identificarea persoanei fizice în cadrul raportului juridic civil se realizează prin anumite mijloace de identificare, denumite şi atribute: numele, domiciliul, starea civilă şi codul numeric.

Numele cuprinde: numele de familie, prenume şi pseudonimul. Domiciliul cuprinde: domiciliul de drept comun, domiciliul legal şi domiciliul ales sau

convenŃional, iar în legătură strânsă cu domiciliul se află reşedinŃa. Starea civilă se înfăŃişează ca un complex de raporturi juridice, cu caracter personal

nepatrimonial, prin care se individualizează persoana fizică în societate şi în familie.

11

Sub aspectul naturii lor juridice, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi personale nepatrimoniale.

Atributele de identificare a persoanei fizice prezintă următoarele caractere juridice: - sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes; - sunt drepturi inalienabile; - sunt drepturi imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv; - sunt drepturi strict personale; - sunt drepturi sunt neevaluabile în bani.

III.4..Persoana juridică - subiect de drept civil

� NoŃiunea si elementele constitutive ale persoanei juridice

• NoŃiune si reglementare legală

Calitatea de a fi titular de drepturi şi obligaŃii civile o are persoana fizică şi persoana juridică Persoana juridică este un subiect de drept care se înfiinŃează, se organizează şi participă la raporturile juridice cu respectarea cerinŃelor legale de fond şi de formă. Recunoaşterea calităŃii de persoană juridică (subiect de drept distinct) şi conferirea personalităŃii juridice unor entităŃi sociale este exclusiv opera legii.

Codul civil nu cuprinde dispoziŃii cu privire la persoanele juridice, dar în mod indirect face referire la acestea; astfel, art. 817 se referă la donaŃiuni făcute persoanelor morale; art. 1753 se referă la ipoteca legală a statului, comunelor şi asociaŃiilor publice(stabilimentelor publice etc.)

Reglementarea generală cu valoare de drept comun se regăseşte în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

• Elementele constitutive ale persoanei juridice

Având în vedere dispoziŃiile legale cuprinse în art.26 lit. e din Dreptul nr. 31/1954 (citat în continuare ,,decret”) literatura de specialitate este unanimă în a considera că elementele constitutive general valabile pentru existenŃa unei persoane juridice sunt:

� organizarea de sine stătătoare; � un patrimoniu propriu � un scop anumit, propriu în acord cu interesul public(general). � Organizarea de sine stătătoare (proprie) priveşte două aspecte: - organizarea internă, respectiv, structurarea pe compartimente (de producŃie, cercetare,

comerŃ şi funcŃionale); - desemnarea organelor de conducere şi a persoanelor care reprezintă persoana juridică. � Patrimoniul propriu Patrimoniul propriu cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaŃiilor cu conŃinut economic,

având ca titular persoana juridică. El este format din: drepturi patrimoniale (reale şi de creanŃă), alcătuind latura activă, şi din obligaŃiile patrimoniale (contractuale şi extracontractuale), alcătuind latura pasivă.

Patrimoniul trebuie să fie distinct de patrimoniul persoanelor fizice ce alcătuiesc persoana juridică, precum şi faŃă de patrimoniul altor persoane fizice sau juridice.

� Scopul propriu în acord cu interesul public (general) Scopul, element esenŃial, constitutiv al oricărei persoane juridice, reprezintă în realitate

obiectul de activitate al persoanei juridice. Scopul, ca element de validitate pentru existenŃa persoanei trebuie să îndeplinească

următoarele condiŃii: să fie în acord cu interesul public; să fie bine determinat; să fie licit (în acord cu legea).

• Modurile de înfiinŃare a persoanelor juridice

Modurile de înfiinŃare a persoanelor juridice sunt prevăzute în art. 28 din Dreptul nr. 31/1954:

12

a) prin actul de dispoziŃie al organului de stat competent; b) prin actul de înfiinŃare al celor ce o constituie, recunoscut de organul competent, care

verifică dacă sunt întrunite cerinŃele legii pentru ca persoana juridică să poată lua fiinŃa; c) prin actul de înfiinŃare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a organului

competent ce apreciază oportunitatea înfiinŃării ei; d) prin alt mod reglementat de lege.

� Capacitatea civilă a persoanei juridice

� NoŃiune

Capacitatea civilă a persoanei juridice este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaŃii civile, de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaŃii civile.

Capacitatea civilă a persoanelor juridice prezintă doua aspecte (laturi) de structură: - capacitatea de folosinŃă; - capacitatea de exerciŃiu.

• Capacitatea de folosinŃă a persoanelor juridice

Pornind de la dispoziŃiile art. 5 alin. (2) din decret, potrivit cărora „capacitatea de folosinŃă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaŃii”, şi arătând încă o dată că persoana juridică este un subiect de drept, mutatis mutandis (art. 5 se referă la persoana fizică), putem formula definiŃia conform căreia capacitatea de folosinŃă a persoanei juridice este acea parte a capacităŃii civile care constă în aptitudinea generală şi abstractă a acestora de a avea drepturi şi obligaŃii.

� Începutul capacităŃii de folosinŃă Începutul capacităŃii de folosinŃă diferă după cum persoanele juridice sunt ori nu supuse

înregistrării. În raport de acest criteriu distingem următoarele categorii de persoane juridice: - persoane juridice supuse înregistrării (înmatriculării) care dobândesc capacitatea de

folosinŃă la data înregistrării (înmatriculării) indiferent de modul lor de înfiinŃare. - persoane juridice nesupuse înregistrării care dobândesc capacitatea de folosinŃă, în

funcŃie de specificul modului de înfiinŃare De reŃinut că, data înregistrării precum şi celelalte date specifice modului respectiv de

înfiinŃare au efect constitutiv, stabilind momentul începerii capacităŃii de folosinŃă. Momentul începerii capacităŃii de folosinŃă pentru diferite categorii de persoane juridice este:

� de la data înregistrării (înmatriculării) în registrul comerŃului pentru: - regiile autonome; - societăŃile comerciale; - organizaŃiile cooperaŃiei meşteşugăreşti; - organizaŃiile cooperaŃiei de consum şi credit;

� de la data autorizării (înregistrării, înscrierii) de către organul competent, pentru partidele politice, sindicate şi alte persoane juridice.

� ConŃinutul capacităŃii de folosinŃă

Capacitatea de folosinŃă cuprinde toate drepturile şi obligaŃiile civile care corespund scopului stabilit de lege, act de înfiinŃare sau statut.

ConŃinutul capacităŃii de folosinŃă poate fi divizat în două laturi: - latura activă, cuprinzând aptitudinea de a avea drepturi subiective, adică drepturi civile

patrimoniale şi personale nepatrimoniale, izvorâte din contracte sau din fapte juridice extracontractuale;

13

- latura pasivă, cuprinzând aptitudinea de a avea obligaŃii civile patrimoniale şi nepatrimoniale.

ConŃinutul „capacităŃii de folosinŃă se reduce la acele drepturi şi obligaŃii care sunt necesare realizării scopului acestor subiecte de drept”. Această regulă se exprimă în principiul specialităŃii capacităŃii de folosinŃă a persoanei juridice şi este formulată în art. 34 din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, act de înfiinŃare sau statut.

Principiul specialităŃii capacităŃii de folosinŃă a persoanei juridice acŃionează numai în situaŃiile juridice în care izvorul drepturilor şi obligaŃiilor îl constituie voinŃa subiectului de drept, adică să încheie acte juridice civile sau de altă natură.

• Capacitatea de exerciŃiu a persoanei juridice

� NoŃiune şi reglementare legală

Capacitatea de exerciŃiu constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaŃiile civile, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.

Reglementarea generală – de drept comun a capacităŃii de exerciŃiu este cuprinsă în art. 35-36 din Decretul nr. 31/1954.

Între persoana juridică şi organele sale de conducere nu există raport de reprezentare. � Începutul capacităŃii de exerciŃiu În lipsa unei reglementări legale exprese, în literatura de specialitate există unele opinii cu

privire la momentul dobândirii capacităŃii de exerciŃiu. În temeiul dispoziŃiilor cuprinse în art. 33 şi art. 35 din Decret considerăm că momentul

dobândirii capacităŃii de exerciŃiu este acelaşi cu momentul dobândirii capacităŃii de folosinŃă şi se evidenŃiază, practic, prin desemnarea organelor de conducere.

� ConŃinutul capacităŃii de exerciŃiu ConŃinutul capacităŃii de exerciŃiu a persoanei juridice se exprimă prin aptitudinea de a

dobândi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaŃiile civile prin încheierea de acte juridice de către organele de conducere.

Cele două laturi, activă şi pasivă, se întâlnesc şi la capacitatea de exerciŃiu ca şi la cea de folosinŃă.

� Sfârşitul capacităŃii de exerciŃiu, are loc la data încetării existenŃei persoanei juridice. � Identificarea persoanelor juridice

• NoŃiune

Prin „identificarea persoanei juridice” se înŃelege individualizarea, cunoaşterea nominală a subiectelor colective de drept care participă la raporturile juridice în nume propriu.

Prin identificare se înŃeleg atributele de identificare: denumirea, sediul, naŃionalitatea, contul bancar, marca, emblema, codul fiscal, telefonul, telexul, faxul etc.

• Denumirea persoanei juridice

Prin „denumire” ca atribut de identificare, înŃelegem cuvântul sau cuvintele care au primit, în condiŃiile prevăzute de lege, semnificaŃia de a individualiza persoana juridică.

• Sediul persoanei juridice

Sediul este atributul de identificare prin arătarea unui loc stabil care individualizează persoana juridică în spaŃiu.

14

• NaŃionalitatea persoanei juridice exprimă relaŃia ce există între persoana juridică şi statul pe teritoriul căreia aceasta şi-a stabilit sediul principal. Art. 1 alin (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, prevede că: „SocietăŃile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”.

• Contul bancar al persoanei juridice. Fiecare persoană juridică are un cont bancar în care îşi păstrează disponibilităŃile băneşti, cont desemnat printr-un simbol cifric. Contul bancar constituie un mijloc de identificare a persoanei juridice în raporturile patrimoniale la care participă.

• Codul fiscal al persoanei juridice. Codul fiscal este un simbol cifric care serveşte la identificarea persoanei juridice în raporturile financiare ale acesteia şi în raporturile privind evidenŃa statistică.

• Marca. Marca este semnul distinctiv privat folosit de o persoană juridică pentru a deosebi produsele lucrările şi serviciile sale de cele identice ori similare ale altor persoane juridice.

�Emblema este un element facultativ de identificare a comercianŃilor. �Telefonul, telexul şi faxul persoanei juridice constau în simboluri cifrice, care constituie

mijloace rapide de identificare şi de comunicare a persoanelor juridice.

III.5.ConŃinutul raportului juridic civil

ConŃinutul raportului juridic civil îl formează drepturile subiective ale subiectului activ şi obligaŃiile corelative ale subiectului pasiv, participanŃi la acel raport.

Prin drept subiectiv înŃelegem acel interes personal, pe care voinŃa colectivă îl poate impune ca fiind în conformitate cu interesul social – exprimat în norme juridice – şi în virtutea căruia subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv să săvârşească sau să se abŃină de la săvârşirea unei anumite acŃiuni. Prin obligaŃie înŃelegem acea îndatorire a subiectului pasiv de a săvârşi o acŃiune sau de a se abŃine de la săvârşirea unei acŃiuni, îndatorire impusă acestuia, la nevoie prin constrângere, de către titularul dreptului subiectiv. Drepturile subiective şi obligaŃiile, ce alcătuiesc conŃinutul raportului juridic civil, sunt legate între ele, fiecărui drept subiectiv corespunzându-i o obligaŃie.

III.5.1. Clasificarea drepturilor subiective

Drepturile subiective pot fi clasificate fie după sfera persoanelor obligate prin raportul juridic respectiv, fie după conŃinutul însuşi al drepturilor subiective.

a. După sfera persoanelor obligate prin raportul juridic care le generează, drepturile subiective sunt de două feluri: absolute şi relative.

Drepturile absolute presupun obligaŃia generală şi negativă a tuturor persoanelor de a se abŃine de la săvârşirea unor fapte sau acte care ar aduce o atingere dreptului subiectiv. În această categorie intră toate drepturile personale nepatrimoniale, cât şi drepturile reale în general. Ele prezintă următoarele caracteristici:

– sunt opozabile tuturor (erga omnes); – raportul juridic care cuprinde în conŃinutul său un drept absolut se stabileşte între titularul

dreptului – subiect activ – şi toate celelalte persoane cu subiecte pasive; – subiectelor pasive, care nu sunt determinate în momentul stabilirii raportului juridic, le revine

obligaŃia generală şi negativă de a nu săvârşi nici un act sau fapt de natură să aducă o atingere dreptului absolut al subiectului activ; individualizarea (determinarea) lor urmează să se facă în momentul încălcării dreptului subiectiv.

Drepturile relative sunt acele drepturi cărora le corespunde obligaŃia uneia sau mai multor persoane, determinate chiar din momentul stabilirii raportului juridic, de a da, de a săvârşi sau de a se abŃine de la anumite acte sau fapte juridice.

Ele prezintă următoarele caracteristici: – sunt opozabile numai faŃă de una sau mai multe persoane care au calitatea de subiecte pasive; – raportul juridic, al cărui conŃinut cuprinde un drept relativ, se stabileşte între subiectul activ –

titular al dreptului – şi una sau mai multe persoane determinate din chiar momentul stabilirii raportului juridic, ca subiecte pasive;

15

– obligaŃia care revine subiectului pasiv concret constă în transmiterea sau constituirea unui drept real – a da –, săvârşirea anumitor acte sau fapte juridice – a face –, sau abŃinerea de la săvârşirea lor – a nu face.

b. După conŃinutul lor , drepturile subiective se împart în: drepturi personale nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiec-tive care nu au un conŃinut economic şi, deci, nu pot fi evaluate şi exprimate în bani. Ele prezintă următoarele caracteristici:

– sunt întotdeauna drepturi absolute, fiind deci opozabile tuturor şi producând efecte asupra tuturor;

– nu sunt transmisibile către alte persoane şi, în general, nu pot fi exercitate prin reprezentare; – dreptul material la acŃiune pentru valorificarea în justiŃie a acestor drepturi nepatrimoniale nu

este supus efectelor prescripŃiei extinctive, fiind deci imprescriptibile; – încălcarea acestor drepturi atrage cel mai adeseori un prejudiciu moral şi mai rar unul

material, dând astfel naştere unei obligaŃii de reparaŃii social-morale. Drepturile patrimoniale se caracterizează prin conŃinutul lor economic şi, deci, prin posibilitatea

de a fi evaluate şi exprimate în bani. Ele prezintă următoarele caracteristici: – sunt transmisibile către alte persoane prin acte juridice atât între vii, cât şi mortis causa şi pot

fi exercitate prin reprezentare; – pot fi absolute – cum sunt drepturile reale – dar pot fi şi relative – cum sunt drepturile de

creanŃă; – dreptul material la acŃiunea în justiŃie privind aceste drepturi patrimoniale este supus efectelor

prescripŃiei extinctive; – încălcarea acestor drepturi, atrăgând un prejudiciu material, dă naştere unei obligaŃii de

reparaŃii patrimoniale. Drepturile patrimoniale se împart în: drepturi reale şi drepturi de creanŃă. Drepturile reale (res) sunt acele drepturi patrimoniale pe care titularii lor le exercită direct

asupra bunurilor, fără intervenŃia altor persoane. Caractere specifice: – sunt întotdeauna drepturi absolute şi rezultă din raporturile ce se stabilesc între persoane ca

subiecte active determinate şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate în momentul stabilirii acelui raport;

– conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita facultăŃile (prerogativele) direct asupra lucrurilor la care se referă, fără concursul altor persoane, cărora le revine numai obligaŃia generală şi negativă de a nu face nimic care să stânjenească exerciŃiul acestor facultăŃi;

– ele conferă titularului aşa-numitul drept de urmărire, adică, îndrituirea de a urmări lucrul în orice mâini s-ar afla el, cât şi dreptul de preferinŃă, în temeiul căruia titularul va fi preferat, în realizarea dreptului său, titularului oricărui alt drept cu privire la acelaşi lucru.

Drepturile reale se subdivid, la rândul lor, în: a) drepturi reale principale, care au o existenŃă de sine stătătoare, b) drepturi reale accesorii, care constituie garanŃii reale, recunoscute titularilor fie de lege, fie prin contract, în scopul garantării unor drepturi de creanŃă ale creditorilor, al căror accesoriu îl formează.

Drepturile de creanŃă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să îndeplinească o obligaŃie de a da, a face sau a nu face, obligaŃii prin săvârşirea cărora se realizează dreptul creditorului.

Prezintă următoarele caractere specifice: – sunt drepturi relative, nu sunt opozabile decât faŃă de persoana sau persoanele care figurează

în raportul juridic respectiv ca subiecte pasive determinate; – ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane ca subiecte

active determinate şi una sau mai multe persoane ca subiecte pasive determinate;

16

– ele conferă titularului lor – creditorului – dreptul de a pretinde subiectul pasiv determinat – debitorului – să dea, să facă sau să nu facă ceva, obligaŃii prin care se realizează drepturile creditorului.

III.6. Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil îl formează acele acŃiuni sau abŃineri de a săvârşi anumite acŃiuni, asupra cărora sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaŃiile participanŃilor la raportul juridic.

III.6.1. Bunurile şi clasificarea lor

Bunuri – toate lucrurile cu privire la care pot exista drepturi şi obligaŃii patrimoniale şi care pot procura oamenilor o folosinŃă în viaŃa socială.

Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii: – bunuri individual determinate şi bunuri determinate prin caractere generice; – bunuri divizibile şi bunuri indivizibile; – bunuri fungibile şi bunuri nefungibile; – bunuri principale şi bunuri accesorii; – bunuri frugifere şi bunuri nerugifere; – bunuri mobile şi bunuri imobile; – bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile; – bunuri corporale şi bunuri incorporale.

IV.. Patrimoniul: definiŃie, caractere juridice

Patrimoniul – totalitatea drepturilor şi obligaŃiilor care au valoare economică, aparŃinând unei persoane.

Pentru precizarea noŃiunii de patrimoniu, este necesar să determinăm caracterele sale juridice. Astfel:

a) patrimoniul este o universalitate juridică; b) orice persoană are un patrimoniu; c) din unitatea subiectului care îi este titular decurge unicitatea patrimoniului; d) patrimoniul fiecărei persoane este divizibil în mai multe mase de drepturi şi obligaŃii. În cazul noŃiunii de patrimoniu, importanŃa practică constă în faptul că ea explică şi, în acelaşi

timp, permite producerea unor anumite consecinŃe juridice impuse de viaŃă. Sub acest aspect, patri-moniul are trei funcŃii :

a) de a constitui gajul general al creditorilor chirografari; b) de a explica şi permite fenomenul subrogaŃiei cu titlu universal; c) de a explica şi permite transmisiunea universală şi cu titlu universal.

V. PRINCIPALELE DREPTURI REALE

V.1. Dreptul de proprietate

� NoŃiune

„Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Trăsăturile caracteristice: 1. O trăsătură distinctivă a dreptului de proprietate este aceea că titularul acestui drept exercită

atributele corespunzătoare prin puterea sa proprie, deoarece el se supune numai legii, pe când celelalte persoane, altele decât proprietarul, le exercită în virtutea puterii transmisă de proprietar şi în conformitate nu numai cu legea, dar şi cu directivele date de către acesta.

17

2. O altă trăsătură distinctivă a dreptului de proprietate este aceea că titularul exercită atributele în interesul său propriu.

Putem defini dreptul de proprietate ca fiind acel drept subiectiv, ce dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite individului sau colectivităŃilor să posede, să folosească şi să dispună de

acel lucru, în putere proprie şi în interesul său propriu în cadrul şi cu respectarea legislaŃiei existente.

����.Formele dreptului de proprietate

. Dreptul de proprietate, ca drept real principal, poate îmbrăca, în funcŃie de titularul său, două forme: proprietatea publică şi proprietatea privată. DistincŃia dintre cele două forme de proprietate îşi găseşte temeiul legal în art. 135 din ConstituŃia României. Potrivit textului constituŃional:

(1) Proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparŃine statului sau unităŃilor

administrativ-teritoriale. (3) BogăŃiile de interes public ale subsolului, spaŃiul aerian, apele cu potenŃial energetic

valorificabil, de interes naŃional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăŃii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiŃiile legii organice pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituŃiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate; de asemenea ele pot fi date în folosinŃă gratuită instituŃiilor de utilitate publică.

Proprietatea privată este inviolabilă în condiŃiile legii organice. Precizăm că reglementările privind proprietatea privată constituie dreptul comun, iar

reglementările ce au ca obiect regimul juridic al dreptului de proprietate publică au caracter derogatoriu, excepŃional, şi sunt, ca urmare, de strictă interpretare.

���� Dreptul de proprietate publică • DefiniŃie. Dreptul de proprietate publică reprezintă dreptul ce are ca titular statul sau

unităŃile administrativ-teritoriale, exercitat asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz şi interes public.

Potrivit art. 135 alin.(2), titular al dreptului de proprietate publică nu este numai statul, ci şi unităŃile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul, judeŃul).

• Încetarea dreptului de proprietate publică. Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat.

� Dreptul de proprietate privată. � DefiniŃie. Dreptul de proprietate privată poate fi definit ca fiind dreptul ce aparŃine

persoanelor fizice sau juridice, statului sau unităŃilor administrativ-teritoriale, asupra unor bunuri care nu fac parte din domeniul public, cu privire la care titularul exercită posesia, folosinŃa şi dispoziŃia, prin puterea sa proprie şi în interes propriu, cu respectarea dispoziŃiilor legale.

• Titularii dreptului de proprietate privată. Proprietatea privată poate avea drept titular orice subiect de drept.

Persoanele fizice. Orice persoană fizică, având capacitate de folosinŃă, are şi aptitudinea de a fi titular al dreptului de proprietate privată.

Persoanele juridice. Ca subiecte colective de drept, pot fi titulare ale dreptului de proprietate privată atât persoanele juridice de drept privat cât şi persoanele juridice de drept public. Şi de această dată există unele incapacităŃi legale privind dobândirea dreptului de proprietate privată.

Având, la rândul lor, calitatea de persoane juridice, statul şi unităŃile administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de proprietate privată.

V.2. Dezmembrămintele dreptului de proprietate

18

Este posibil ca atributele dreptului de proprietate să aparŃină, separat, mai multor titulari, formând, prin această separare, drepturi reale distincte. Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de proprietate poartă denumirea de dezmem-brăminte ale dreptului de proprietate. Aceste dezmembrăminte sunt:

a. Dreptul de uzufruct este dreptul pe care-l are o persoană de a se bucura de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanŃa.

b. Dreptul de uz este dreptul real în virtutea căruia titularul său se poate folosi de un lucru şi-i poate culege fructele numai pentru nevoile lui şi ale familiei sale. Dreptul de uz are un caracter strict personal, neputând fi cedat.

c. Dreptul de abitaŃie este, de fapt, un drept de uz având ca obiect o casă de locuit. d. Dreptul de servitute reprezintă o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea

unui imobil având un alt stăpân, adică un alt proprietar. e. Dreptul de superficie este un drept real care constă în dreptul de proprietate pe care-l are o

persoană, denumită superficiar asupra construcŃiilor sau altor lucrări care se află pe suprafaŃa de teren care aparŃine unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă doar un drept de folosinŃă.

V.3. Apărarea dreptului de proprietate

Având ca temei însuşi dreptul de proprietate, ca drept real, acŃiunile din această categorie sunt acŃiuni reale.

AcŃiunea în revendicare. În raporturile sociale se pot întâmpla situaŃii în care o anumită persoană este proprietara unui bun, dar acesta se află în posesia altei persoane. Separarea posesiunii de proprietate poate avea un caracter legitim, pe baza unui titlu, cum ar fi în cazul depozitului, gajului, locaŃiunii sau comodatului.

AcŃiunea în revendicare este acŃiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar prin care cel dintâi reclamă lucrul său aflat în posesia nelegitimă a celui de-al doilea.

Caracteristicile acŃiunii în revendicare: a) este o acŃiune petitorie; b) tinde la readucerea bunului revendicat în posesie, sub titlul de proprietar a reclamantului; c) este, de regulă, o acŃiune imobilă; d) dreptul la acŃiunea materială în justiŃie este imprescriptibil.

V.4. Moduri de dobândire a drepturilor reale

Dreptul de proprietate se poate dobândi prin succesiune, prin legate, prin convenŃie, prin tradiŃiune, prin accesiune, prin prescripŃie, prin lege şi prin ocupare. Dintre toate acestea, în cele ce urmează vom analiza numai prescripŃia achizitivă (uzucapiunea) ca mod de dobândire a drepturilor reale.

Uzucapiunea (prescripŃia achizitivă). Uzucapiunea sau prescripŃia achizitivă este un mod originar de dobândire a proprietăŃii imobiliare prin efectul unei posesiuni prelungite.

CondiŃiile uzucapiunii sunt următoarele: a) posesiunea să fie utilă, adică nevicitată; viciile posesiunii sunt: discontinuitatea; violenŃa;

precaritatea; clandestinitatea; b) posesorul să posede cu voinŃa de a fi proprietar; c) posesorul să posede lucrul în timpul prevăzut de lege. Termenul prevăzut pentru realizarea uzucapiunii este: 1) de 30 de ani, chiar când posesorul este

de rea-credinŃă şi nu posedă pe baza unui just titlu; 2) de 10 până la 20 de ani, când posesorul posedă un bun imobil pe baza unui just titlu şi este de bună-credinŃă.

Pentru realizarea uzucapiunii într-un termen de 10 sau 20 de ani se cere ca posesorul să posede pe baza unui just titlu şi să fie de bună-credinŃă.

Întreruperea uzucapiunii. Constă în apariŃia unui fapt, sau în acŃiunea proprietarului, care înlătură permanenŃa posesiunii. Ea are ca efect stingerea prescripŃiei şi pentru trecut, fiind necesar –

19

pentru a uzucapa – ca o nouă prescripŃie integrală să înceapă să curgă. Întreruperea uzucapiunii este de două feluri: naturală şi civil ă. Există numai două cazuri de întrerupere naturală:

a) când posesorul este şi rămâne lipsit, în decurs de mai mult de un an de folosinŃa lucrului, fie de către adevăratul proprietar, fie de către o altă persoană;

b) când lucrul este declarat imprescriptibil prin efectul legii. Întreruperea civilă operează în trei situaŃii: a) când adevăratul proprietar îl cheamă în judecată pe posesor, chiar dacă cererea a fost

introdusă la o instanŃă judecătorească necompetentă; b) printr-un act începător de executare, cum ar fi un sechestru pus de adevăratul proprietar; c) prin recunoaşterea dreptului a cărui acŃiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia

curge prescripŃia (posesor). Suspendarea uzucapiunii. Suspendarea uzucapiunii nu şterge timpul scris anterior cauzei de

suspendare; după încetarea suspendării, prescripŃia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scris înainte de suspendare.

Cursul uzucapiunii este suspendat: a) între soŃi, pe tot timpul cât durează căsătoria; b) cât timp cel împotriva căruia curge prescripŃia este împiedicat de un caz de forŃă majoră să

facă acte de întrerupere; c) cât timp cel ce se pretinde proprietar ori cel ce invocă uzucapiunea se află în rândurile

forŃelor armate ale Ńării, iar acestea sunt puse pe picior de război; d) între părinte sau tutor şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi cei pe care îi

reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripŃia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate;

e) prescripŃia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciŃiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinŃeze actele.

VI. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

VI.1. Actele şi faptele juridice

Acele împrejurări care – potrivit prevederilor normelor juridice – atrag după sine apariŃia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinŃe juridice, se numesc fapte juridice.

După caracterul lor voliŃional faptele juridice se împart în: evenimente, acŃiuni. Dintre acŃiunile licite, un loc preponderent îl ocupă actele juridice. Actele juridice sunt acele acŃiuni licite săvârşite cu scopul expres de a crea, transmite, modifica sau stinge un raport juridic.

VI.2. Clasificarea actelor juridice

1. După numărul manifestărilor de voinŃă înscrise în ele, avem acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi multilaterale . Actele juridice unilaterale reprezintă exteriorizarea unei singure manifestări de voinŃă, respectiv a persoanei care încheie actul.

2. După numărul de prestaŃii la care dau naştere, avem acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit. Actele cu titlu oneros sunt „acele acte în care fiecare parte procură celeilalte un folos patrimonial, de aşa natură încât prestaŃiei uneia din părŃi să-i corespundă contra prestaŃia celeilalte. În actele cu titlu gratuit numai una din părŃi procură celeilalte un folos patrimonial, fără ca aceasta să fie obligată a acorda un echivalent (donaŃia, comodatul, testamentul etc.).

3. Din punct de vedere al naturii efectelor acestor acte juridice, acestea se împart în: acte constitutive, translative şi declarative. Actele constitutive sunt acelea prin care se creează o situaŃie juridică nouă, statornicind raporturi juridice noi, modificând ori stingând raporturi juridice preexistente; ele produc efecte numai pentru viitor (vânzarea-cumpărarea, ipoteca etc.). Actele declarative se

20

mărginesc să constate o situaŃie juridică preexistentă, consolidând raporturi juridice aflate între părŃi; efectele lor au caracter retroactiv, de la data când s-au stabilit raporturile juridice respective. Sunt translative acele acte juridice care dau naştere la raporturi juridice de pe urma transmiterii unui drept din patrimoniul unuia dintre subiecte, în patrimoniul celuilalt.

4. Din punct de vedere al momentului în care urmează să-şi producă efectele, avem: acte juridice între vii , care produc efecte în timpul vieŃii celor care le-au încheiat şi acte juridice pentru cauză de moarte, care produc efecte numai după încetarea din viaŃă a celui de la care emană.

5. După forma impusă de lege, avem: acte solemne sau formale şi acte nesolemne sau neformale. Actele solemne sau formale sunt actele pentru validitatea cărora legea cere expres respectarea unei forme determinate. Actele nesolemne sau neformale sunt actele pentru a căror validitate legea nu cere o formă dată, părŃile fiind libere să recurgă la orice modalitate de manifestare a voinŃei lor.

VI.3. CondiŃiile de validitate a actului juridic

Prin condiŃii de validitate se înŃeleg toate cerinŃele stabilite de lege sau de părŃi pentru validitatea actului. Sunt condiŃii de validitate în sens larg: existenŃa şi nevicierea consimŃământului, capacitatea, existenŃa obiectului şi caracterul său posibil, licit, determinat sau determinabil, existenŃa cauzei şi caracterul ei real, licit şi conform regulilor de convieŃuire socială etc.

MenŃionăm totuşi, că, potrivit art. 948 din Codul civil, condiŃiile esenŃiale pentru validitatea unei convenŃii sunt: 1) capacitatea de a contracta; 2) consimŃământul valabil al părŃii care se obligă; 3) un obiect determinat şi 4) o cauză licită.

VI.4. Nulitatea actelor juridice

Nulitatea este acea sancŃiune civilă care este îndreptată împotriva efectelor actului juridic încheiat cu nerespectarea condi-Ńiilor de validitate cerute de lege pentru aceste acte. NulităŃile pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel, în primul rând, din punctul de vedere al caracterului interesului ocrotit prin dispoziŃia legală încălcată, nulităŃile se împart în nulităŃi absolute şi nulităŃi relative. În al doilea rând, din punctul de vedere al întinderii efectelor, nulităŃile se împart în nulităŃi parŃiale şi nulităŃi totale.

Nulitatea absolută. Intervine pentru a sancŃiona încălcarea unei dispoziŃii legale al cărui scop este ocrotirea unui interes social. Ea apare în următoarele situaŃii: a) când actul juridic este lipsit cu desăvârşire de unul din elementele esenŃiale; b) când este încheiat de o persoană lipsită de capacitatea de folosinŃă necesară încheierii actului respectiv; c) când este încheiat fără să se respecte formele prevăzute de lege, pentru validitatea actelor solemne; d) actul juridic, prin obiectul, cauza sau condiŃiile ce le include, încalcă o dispoziŃie importantă a legii.

Nulitatea relativă (anulare sau anulabilitate). Intervine pentru a sancŃiona încălcarea unei dispoziŃii legale al cărui scop este ocrotirea, în mod special, a unor interese proprii ale uneia dintre părŃile care au încheiat actul. Cazurile de nulitate relativă sunt următoarele: a) persoana care a încheiat actul juridic a avut consimŃământul viciat prin eroare, dol sau violenŃă; b) când actul a fost încheiat de o persoană fără capacitate de exerciŃiu sau o persoană cu capacitate de exerciŃiu restrânsă, dar fără respectarea dispoziŃiilor legale.

Nulitatea relativă are ca efect desfiinŃarea retroactivă a actului juridic, o desfiinŃare de regulă parŃială şi numai excepŃional totală. AcŃiunea se va numi acŃiune în anulare.

Nulitatea parŃială. Nulitatea este parŃială în cazul în care ineficacitatea determinată de nulitate priveşte o parte a actului juridic sau numai anumite clauze ale sale. Vor fi nule clauzele prin care se încalcă prevederile legale, dar vor produce efecte cele care sunt în concordanŃă cu legea.

Nulitatea totală. În anumite cazuri, ilicitatea clauzelor face cu neputinŃă adaptarea actului juridic la cerinŃele legii. În consecinŃă, actul juridic va fi în întregime nul. Deci, nulitatea va fi totală, iar toate efectele actului juridic vor fi desfiinŃate, cu caracter retroactiv.

VI.5. ModalităŃile actelor juridice

21

În general, actele juridice dintre două sau mai multe persoane îşi produc de îndată efectul dorit. Sunt însă şi cazuri când actele juridice sunt legate de anumite modalităŃi care fac să întârzie sau să pună capăt efectului urmărit. Aceste modalităŃi, în număr de două, sunt: condiŃia şi termenul.

CondiŃia este un eveniment viitor şi nesigur, de a cărui îndeplinire depinde naşterea (condiŃie suspensivă) sau stingerea efectelor unui act juridic (condiŃie rezolutorie).

Termenul este un eveniment viitor şi sigur, care întârzie producerea (termen suspensiv) sau determină stingerea efectelor unui act juridic (termen extinctiv).

VI.6. Efectele actelor juridice

Trei sunt, în principal, aceste efecte, atât de importante, încât legiuitorul le ridică, pe toate, la rangul de principii. Astfel:

a. Actele juridice legal încheiate au putere de lege între părŃile care le încheie. b. Actul juridic are putere obligatorie pe durata de timp pentru care a fost încheiat. c. Relativitatea efectelor actelor juridice.

VI.7. Principalele moduri de desfiinŃare a actelor juridice

Revocarea. Este actul juridic, unilateral sau convenŃional, prin care se retractează de către parte ori părŃi un act juridic valid.

Termenul de revocare este folosit, de obicei, în cazul retractării unui act juridic neexecutat încă. Atunci când actul a fost parŃial sau total executat şi se pune capăt efectelor lui pentru viitor, se utilizează de preferinŃă termenul de reziliere.

RezoluŃiunea. Este un mod de desfiinŃare retroactivă a contractelor sinalagmatice (bilaterale) pentru neexecutarea culpabilă de către debitor a obligaŃiilor sale. RezoluŃiunea poate fi judiciară, când este pronunŃată de instanŃă la cererea creditorului şi convenŃională când părŃile stipulează anume desfiinŃarea contractului în caz de neexecutare.

Rezilierea. Constă în suprimarea numai pentru viitor a efectelor unui contract. Caducitatea. Este ineficacitatea care loveşte un act juridic valid ce nu a produs încă efecte şi care

se datoreşte unui eveniment survenit după formarea valabilă a actului şi independent de voinŃa autorului actului.

VI.8. Proba faptelor şi actelor juridice civile

A proba un drept sau o obligaŃie înseamnă a stabili existenŃa unui fapt sau act juridic din care acestea izvorăsc, deoarece numai prin fapte sau acte juridice se creează, se modifică ori se sting raporturile juridice purtătoare de drepturi şi obligaŃii.

Obiectul probei sau, mai exact, al probaŃiunii îl constituie deci actul sau faptul generator al drepturilor şi obligaŃiilor; normele de drept nu fac obiect de probaŃiune, deoarece ele sunt cunoscute. Mijloacele prin care se stabileşte existenŃa actelor sau faptelor juridice se numesc mijloace de probă sau, mai pe scurt, probe. Mijloacele de probă, reglementate de Codul civil, sunt: înscrisurile, mărturisirea, mărturia şi prezumŃiile.

Înscrisurile sunt consemnări ale părŃilor, făcute în formă scrisă cu privire la acte şi fapte din care au izvorât raporturile juridice dintre părŃi. Pot fi de două feluri: a) nepreconstituite, care nu au fost întocmite spre a servi la mijloace de probă, dar care pot fi totuşi utilizate în acest scop (de exemplu, hârtiile casnice, registrele, scrisorile); b) preconstituite care au fost întocmite special spre a servi ca mijloace de probă. Din această ultimă categorie fac parte înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată.

Mărturisirea constituie declaraŃia prin care o persoană recunoaşte cu adevărat un fapt de natură a produce efecte împotriva autorului ei. Ea poate fi judiciară, dacă este făcută în faŃa instanŃei judecătoreşti în cursul procesului, în mod spontan ori provocată de întrebările ce-i sunt puse de părŃi în cadrul interogatoriului şi extrajudiciară, dacă este făcută în alte împrejurări.

22

Mărturia este declaraŃia făcută în faŃa instanŃei judecătoreşti, oral, de o terŃă persoană – numită martor – despre fapte în legătură cu pretenŃiile părŃilor. Mărturiile se mai numesc depoziŃii de martori, iar proba ce rezultă se numeşte probă cu martori sau probă testimonială.

PrezumŃiile sunt de două feluri: 1) prezumŃiile simple, lăsate la aprecierea judecătorului, căruia i se face recomandarea de a nu

se întemeia decât pe prezumŃii care să aibă o greutate şi putere de a naşte posibilitatea; aceste prezumŃii sunt admise numai în cazurile în care este admisă şi proba cu martori;

2) prezumŃiile legale sunt acelea prevăzute în lege, care determină totodată forŃa lor doveditoare. Ele sunt limitativ determinate de lege. În cazul prezumŃiilor legale, în loc să se facă dovada unui fapt generator al dreptului, care însă este greu de dovedit, este suficient să se facă dovada unui fapt conex cu primul, dar mai uşor de dovedit.

La rândul lor, prezumŃiile legale pot fi de două feluri: a) prezumŃii legale relative, care pot fi combătute sau răsturnate prin orice mijloace de probă,

sau numai în anumite condiŃii sau numai de anumite persoane; b) prezumŃii legale absolute, dintre care unele nu pot fi răsturnate prin nici un mijloc de probă,

în timp ce altele pot fi combătute, dar numai prin mărturisirea celor în favoarea cărora au fost prevăzute.

VII. OBLIGA łIILE CIVILE

VII.1. DefiniŃie, elemente constitutive, clasificare

ObligaŃia civilă este raportul social care, reglementat fiind de norme juridice civile, se stabileşte între două sau mai multe persoane şi în virtutea căruia creditorul are dreptul să-i pretindă debitorului să săvârşească o acŃiune sau să se abŃină de la săvârşirea unei acŃiuni, respectiv are dreptul să-i pretindă să dea, să facă sau să nu facă ceva, în realizarea dreptului său subiectiv.

ObligaŃia civilă (raportul obligaŃional), are patru elemente structurale, respectiv: subiectul obligaŃiei civile; obiectul; conŃinutul; sancŃiunea obligaŃiei civile.

1. Subiectele sunt persoanele fizice sau juridice între care se stabileşte raportul obligaŃional. Titularul de drepturi într-un astfel de raport se numeşte creditor, iar titularul de obligaŃii debitor.

2. ConŃinutul îl constituie drepturile şi obligaŃiile corespun-zătoare pe care le au, unul faŃă de celălalt, participanŃii la un raport obligaŃional. Drepturile şi obligaŃiile participanŃilor la un astfel de raport, care laolaltă constituie conŃinutul, se intercondiŃionează, fiecărui drept corespunzându-i o obligaŃie şi invers.

3. Obiectul constă din acŃiunea sau inacŃiunea cu privire la care s-a născut dreptul creditorului şi obligaŃia debitorului. Cu alte cuvinte, obiect al obligaŃiei civile este prestaŃia pe care creditorul are dreptul să o pretindă şi pe care debitorul este obligat să o săvârşească. Această prestaŃie poate consta în: a da, a face sau a nu face.

4. SancŃiunea constă în posibilitatea pe care o are creditorul de a-l constrânge pe debitor să-şi execute obligaŃia, în cazul când nu şi-o execută de bună voie. Constrângerea se exercită prin intermediul organelor judecătoreşti.

Clasificări. După natura obiectului, avem obligaŃii de a da, obligaŃii de a face, obligaŃii de a nu face.

După structura lor, avem obligaŃii simple şi obligaŃii complexe. ObligaŃiile simple sunt acelea în care participă numai două subiecte, există un singur obiect, efectele lor producându-se din chiar momentul în care raportul obligaŃional a luat fiinŃă.

ObligaŃiile complexe sunt, la rândul lor, de trei feluri: obligaŃii cu pluralitate de subiecte; cu pluralitate de obiecte şi afectate de modalităŃi.

ObligaŃiile cu pluralitate de subiecte, în care participă mai mulŃi creditori sau mai mulŃi debitori, ori mai mulŃi creditori şi mai mulŃi debitori în acelaşi timp, pot fi: conjuncte (divizibile), solidare şi indivizibile.

23

ObligaŃiile cu pluralitate de obiecte sunt acele obligaŃii al căror obiect îl formează mai multe prestaŃii. În funcŃie de modul în care se execută prestaŃiile, ele pot fi: conjunctive, alternative, facultative.

ObligaŃiile afectate de modalităŃi sunt obligaŃii ale căror efecte sunt legate de anumite împrejurări viitoare, avute în vedere la naşterea obligaŃiilor şi care ar putea suspenda efectele unei obligaŃii, sau ar putea provoca stingerea obligaŃiei respective.

VII.2. Izvoarele obligaŃiilor civile

Actele sau faptele juridice din săvârşirea cărora se nasc raporturi obligaŃionale civile între persoane fizice sau juridice se numesc izvoare de obligaŃii civile. Codul civil enumeră printre aceste izvoare: actul unilateral de voinŃă, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, îmbogăŃirea fără just temei şi contractul .

VII.2.1. Actul unilateral de voinŃă, izvor de obligaŃii civile

Acest act exprimă o singură manifestare de voinŃă, anume pe aceea a părŃii care îl încheie. În această categorie se includ:

a) oferta de contract; b) promisiunea publică de răsplată; c) promisiunea de atribuire, prin concurs, a unui premiu; d) titlurile de valoare.

VII.2.2. ÎmbogăŃirea fără just temei – izvor de obligaŃii civile

Constă în creşterea patrimoniului unei persoane în dauna patrimoniului altei persoane, fără să existe un temei legal care să o legitimeze. Ea este generatoare a unei obligaŃii de restituire în sarcina îmbogăŃitului. Pentru a constitui un izvor al unei obligaŃii de restituire se cer a fi întrunite următoarele condiŃii : să existe o sporire a patrimoniului îmbogăŃitului, realizată în mod direct de acesta prin paguba suferită de sărăcit; îmbogăŃirea să fie fără just temei, adică să nu aibă la bază un act sau fapt juridic care să o legitimeze; sărăcitul să nu aibă la dispoziŃie, pentru valorificarea dreptului său, nici o altă acŃiune, în afară de aceea în restituirea îmbogăŃirii. În principiu, restituirea se face în natură, prin restabilirea situaŃiei anterioare a celor două patrimonii şi numai dacă aceasta nu este cu putinŃă, se restituie valoarea îmbogăŃirii.

Plata lucrului nedatorat constituie o îmbogăŃire fără temei legitim, întrucât orice plată presupunând o datorie preexistentă, tot ceea ce a fost plătit din eroare fără a fi datorat trebuie restituit; acŃiunea se numeşte acŃiune în repetiŃiune.

Gestiunea de afaceri dă naştere unei obligaŃii de restituire în toate cazurile în care o persoană, numită gerant, săvârşeşte din proprie iniŃiativă un act în interesul unei alte persoane, numită gerat, care nu l-a însărcinat cu îndeplinirea lui şi care realizează un folos de pe urma acestei îndepliniri.

VII.2.3. Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, izvor de obligaŃii civile

Constituie un izvor de obligaŃii, conform principiului că orice persoană care cauzează alteia o pagubă, prin fapta sa ilicită săvârşită cu culpă, este Ńinută să o repare. InstituŃia care rezultă din această faptă civilă şi prejudiciabilă poartă numele de răspundere civilă delictuală. Elementele răspunderii civile delictuale sunt:

a) prejudiciul, adică paguba pe care a suferit-o persoana ce pretinde repararea. El trebuie reparat în natură şi numai în subsidiar, prin plata unei sume de bani. Trebuie să aibă caracter patrimonial, fiind susceptibil de a fi evaluat şi compensat printr-o sumă de bani;

b) fapta ilicită constă în vătămarea pe care o aduce dreptului subiectiv al unei persoane, prin încălcarea legii;

c) culpa este atitudinea psihică a autorului faŃă de fapta ilicită şi de urmările ei păgubitoare pentru altă persoană. Astfel, există: intenŃie când a urmărit cauzarea pagubei ori a acceptat

24

posibilitatea producerii ei; imprudenŃă; dacă prevăzând paguba a considerat, fără temei, că nu se va produce; neglijenŃa, dacă, deşi trebuia să prevadă consecinŃele păgubitoare ale faptei sale, totuşi nu le-a prevăzut;

d) raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, între ele trebuie să existe o interdependenŃă obiectivă de la cauză la efect; paguba a cărei reparare se cere trebuie să fie efectul faptei ilicite.

Fiind întrunite elementele sus arătate, obligaŃia de a repara paguba cauzată revine autorului faptului ilicit; în acest caz răspunderea este directă, pentru fapta proprie, în care dovada existenŃei culpei acestuia trebuie să o administreze păgubitul.

Răspunderea indirectă. Codul civil reglementează şi instituŃia răspunderii indirecte, pentru fapta altora, instituind – cu titlu de excepŃie – o prezumŃie legală de culpă în sarcina anumitor persoane considerate răspunzătoare pentru pagubele pricinuite de cei aflaŃi sub supravegherea lor, ori de lucrurile pe care le au în pază. În sfera acestei răspunderi intră părinŃii, ŃinuŃi să repare pagubele cauzate de copiii minori, care locuiesc cu ei.

În afară de cazurile de răspundere pentru fapta altuia, culpa este prezumată prin lege în sarcina persoanei Ńinută răspunzătoare şi în următoarele cazuri:

– proprietarul unui animal sau persoana care îl foloseşte, răspunde pentru pagubele cauzate de el, fie că animalul se găsea în acel moment sub paza sa, fie că scăpase;

– proprietarul unei clădiri este răspunzător de pagubele cauzate prin ruinarea ei, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreŃinere sau a unui viciu de construcŃie;

– comitenŃii răspund pentru pagubele cauzate de prepuşii lor .

VII.3. Garantarea obligaŃiilor civile

GaranŃiile sunt mijloacele instituite de lege sau convenŃie de părŃi pentru a pune la adăpost pe creditor de insolvabilitatea debitorului, ori a-l determina sau constrânge să-şi îndeplinească prestaŃia la termen.

În cele ce urmează, vom analiza doar garanŃiile personale şi cele reale. Singura garanŃie personală este fidejusiunea, respectiv contractul accesoriu stipulat pe lângă

obligaŃia principală, prin care o terŃă persoană (fidejusor) se obligă faŃă de creditor la îndeplinirea prestaŃiei, dacă debitorul n-ar executa-o.

GaranŃiile reale constau în afectarea specială a unui bun al debitorului, pentru asigurarea executării prestaŃiei din raportul obligaŃional. Ele sunt: gajul, ipoteca şi privilegiile.

Gajul (amanetul) este contractul prin care debitorul dă în posesia creditorului un bun mobil spre a-l păstra drept garanŃie până la executarea obligaŃiei. Creditorul se bucură, pe de o parte, de dreptul de urmărire, putând urmări bunul gajat în orice mâini s-ar găsi el, cât şi, pe de altă parte, de dreptul de preferinŃă, pentru că el va fi preferat în realizarea dreptului său, oricărui alt creditor cu privire la acelaşi bun. Gajul este un contract real, încheindu-se în momentul în care bunul a fost remis creditorului.

Ipoteca este contractul accesoriu prin care debitorul sau o altă persoană pentru el efectuează un bun imobil anume determinat pentru asigurarea îndeplinirii prestaŃiei. Ipoteca este o garanŃie care nu deposedează pe debitor. Ea se constituie prin act autentic, care se înscrie în registrul Ńinut la notariat.

Privilegiile sunt garanŃii reale acordate printr-o dispoziŃie a legii unor anumiŃi creditori, în temeiul calităŃii creanŃei lor de a fi preferaŃi celorlalŃi creditori, fie ei chiar ipotecari.

VII.4. Executarea obligaŃiilor civile

Codul civil consacră principiul executării în natură a obligaŃiilor. Aceasta înseamnă executarea obligaŃiilor în natura lor specifică, adică realizarea obiectului avut în vedere de părŃi, debitorul neputând înlocui acest obiect cu o altă prestaŃie şi cu atât mai puŃin cu un echivalent bănesc.

Executarea obligaŃiei se face de către debitor, ca regulă generală, de bunăvoie, prin plată. În sens juridic, prin plată se înŃelege executarea oricărei obligaŃii în cadrul unui raport obligaŃional,

25

constând în livrarea unor produse, prestarea unor servicii, executarea unor lucrări, restituirea unor ambalaje sau a unor sume de bani.

Plata trebuie analizată prin prisma laturilor sale componente, astfel: 1. Cine poate plăti. Plata poate fi făcută de oricine, debitorul, un creditor sau un fidejusor. 2. Cui i se poate plăti. Se poate plăti creditorului, unui reprezentant al acestuia, sau unei

persoane determinată de justiŃie (un creditor al creditorului) 3. Data plăŃii . În obligaŃiile simple, plata trebuie efectuată de îndată. În obligaŃiile afectate de

un termen, debitorul trebuie să execute la termenul convenit de părŃi. 4. Obiectul plăŃii . Acesta trebuie să constea exact în ceea ce părŃile au stabilit în raportul lor

obligaŃional. 5. Locul plăŃii . De regulă, plata este cherabilă, adică se face la domiciliul debitorului. Ca

excepŃie, se permite ca plata să fie şi portabilă, adică făcută la domiciliul creditorului, dacă părŃile au stabilit astfel sau norme speciale prevăd aceasta.

Executarea indirectă. Dacă îndeplinirea în natură a obligaŃiei nu mai poate avea loc, devenind imposibilă din culpa debitorului, neexecutarea obligaŃiei are drept consecinŃă plata unei sume de bani pe care acesta este dator să o achite creditorului, cu titlu de despăgubire, pentru repararea pagubelor ce i-a cauzat. Această despăgubire poartă numele de daune-interese.

VII.5. Răspunderea civilă contractuală

De câte ori o persoană este obligată să repare un prejudiciu suferit de o altă persoană, se spune că ea este responsabilă civilmente. Totalitatea normelor care arată în ce condiŃii o persoană poate fi răspunzătoare de prejudiciul suferit de către o altă persoană şi poate fi Ńinută deci să repare acest prejudiciu, formează instituŃia juridică a răspunderii civile. Răspunderea civilă poate să izvorască din neexecutarea unei obligaŃii născută dintr-un contract, caz în care se numeşte răspundere civilă contractuală sau poate să provină din săvârşirea unei fapte ilicite şi păgubitoare fără să fi existat contract între părŃi, caz în care se numeşte răspundere extracontractuală sau răspundere civilă delictuală.

Cât priveşte condiŃiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală, ele sunt următoarele: a) existenŃa unui contract valabil încheiat între cei păgubit şi autorul pagubei; b) existenŃa unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea unei obligaŃii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; c) existenŃa unui prejudiciu patrimonial al creditorului; d) existenŃa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; e) raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu; f) culpa celui ce săvârşeşte fapta ilicită.

VII.6. Stingerea obligaŃiilor civile

Mijlocul firesc de stingere a obligaŃiilor civile este plata. În afară însă de plată sunt cunoscute şi alte moduri de stingere a obligaŃiilor civile.

1. Darea de plată, care constă în faptul că, la termenul stabilit pentru executarea obligaŃiei, debitorul execută altă prestaŃie în locul celei prevăzute.

2. CompensaŃia constă în stingerea concomitentă a două obligaŃii extinse între aceleaşi persoane şi de aceeaşi natură, prin racordarea lor una faŃă de cealaltă. CompensaŃia poate fi legală când ea are loc în virtutea legii, operând independent de voinŃa părŃilor, judiciară, când are loc pe baza unei hotărâri judecătoreşti la cererea uneia din părŃi şi convenŃională, când are loc prin acordul părŃilor.

3. Confuziunea, adică întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităŃii de debitor, cât şi a calităŃii de creditor din aceeaşi obligaŃie.

4. Remiterea de datorie constă în renunŃarea (iertarea) creditorului la dreptul său de creanŃă, în favoarea debitorului şi cu consimŃământului acestuia.

5. NovaŃia este un acord de voinŃă între creditorul şi debitorul unei obligaŃii, prin care se stinge o obligaŃie, înlocuindu-se cu o obligaŃie nouă care se deosebeşte de prima prin faptul că are un element structural schimbat. Dacă se schimbă unul din subiectele raportului obligaŃional, novaŃia se numeşte subiectivă, iar dacă se schimbă obiectul sau cauza, novaŃia este obiectivă.

26

6. Moartea uneia dintre părŃi. Prin moartea debitorului sau creditorului se sting numai acele obligaŃii la naşterea cărora s-au avut în vedere, în mod deosebit, însuşirile personale ale părŃilor sau ale uneia din părŃi (obligaŃiile intuitu personae). ObligaŃiile patrimoniale nu se sting prin moartea părŃilor, ele transmiŃându-se la moştenitori.

7. Imposibilitatea de executare stinge obligaŃia în situaŃia în care executarea a devenit imposibilă prin pierirea obiectului ei, dintr-o cauză externă neimputabilă debitorului.

8. PrescripŃia extinctivă nu constituie o cale de stingere a obligaŃiei înseşi, ci a dreptului creditorului de a cere executarea ei prin constrângere, în situaŃia în care debitorul nu o îndeplineşte de bunăvoie. Ea înseamnă stingerea dreptului creditorului de a se adresa cu acŃiune în instanŃă pentru valorificarea creaŃiei sale, ca urmare a faptului că nu l-a exercitat într-un termen stabilit de lege, numit termen de prescripŃie.

VII.7. Contractul – principal izvor de obligaŃii civile

����NoŃiune, trăsături proprii, clasificare Contractul este un acord de voinŃă intervenit între două sau mai multe persoane (fizice sau

juridice), cu scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic. El prezintă anumite trăsături proprii care îl deosebesc de alte izvoare de obligaŃii civile, făcând din el cel mai important izvor de astfel de obligaŃii. Astfel: a) existenŃa acordului de voinŃă care, dacă a fost realizat în limitele prevăzute de lege, este suficient pentru a da naştere la obligaŃii, a căror executare se poate obŃine, la nevoie, chiar prin constrângere. Astfel fiind, contractul constituie legea părŃilor care l-au încheiat; b) principiul autonomiei de voinŃă, în limitele permise de lege, conform acestui principiu, părŃile contractante au libertatea de a hotărî singure felul şi conŃinutul contractului pe care vor să-l încheie; c) contractul nu dă naştere numai unei obligaŃii civile, ci prin contract se stabileşte şi conduita reciprocă a părŃilor în legătură cu obligaŃia care a luat fiinŃă, pe toată durata existenŃei ei. PărŃile stabilesc prin acordul lor de voinŃă cum şi când trebuie să fie executate prestaŃiile, consecinŃele care decurg din neexecutarea lor etc.

Legalitatea comportării părŃilor din contract se apreciază, deci, în raport cu prevederile contractului.

����Clasificare: 1. Contracte bilaterale (sinalagmatice) şi unilaterale. Contractele bilaterale se caracterizează prin

reciprocitatea obligaŃiilor ce izvorăsc în sarcina ambelor părŃi, pe când din contractele unilaterale izvorăsc obligaŃii numai în sarcina uneia din ele, fără ca cealaltă parte să-şi asume vreo obligaŃie. Cele bilaterale sunt întotdeauna cu titlu oneros.

2. Contracte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit. În contractele cu titlu oneros fiecare din părŃi urmăreşte un interes material, stipulând primirea unei anumite prestaŃii în schimbul aceleia pe care o face, urmărind deci realizarea unui folos patrimonial. În contractele cu titlu gratuit numai o singură parte procură celeilalte un folos patrimonial, fără a urmări realizarea unei contraprestaŃii echivalente.

3. Contracte comutative şi aleatorii. În contractele comutative întinderea prestaŃiilor părŃilor este certă, cunoscându-se chiar din momentul încheierii lor. În cele aleatorii, întinderea prestaŃiei uneia sau a ambelor părŃi depinde de un eveniment viitor şi incert: părŃile au în vedere posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi, de care depinde existenŃa sau întinderea obligaŃiei.

4. Contracte consensuale, reale şi solemne (formale). Contrac-tele consensuale constituie regula generală, pentru formarea lor fiind suficient simplul acord de voinŃă al părŃilor contractante.

5. Contracte principale şi accesorii. Contractele principale au o existenŃă de sine stătătoare, pe când cele accesorii nu există decât ca anexe ale acestora, fiind destinate să le asigure executarea (de exemplu, gajul sau ipoteca).

6. Contracte cu executare instantanee şi cu executare succesivă. ObligaŃia izvorâtă dintr-un contract de executare instantanee se îndeplineşte printr-o singură prestaŃie. În contractele de executare succesivă îndeplinirea prestaŃiei se desfăşoară în timp, raportul juridic dintre părŃi fiind de durată.

����CondiŃii de existenŃă şi validitate

27

Pentru existenŃa contractului sunt necesare următoarele condiŃii : consimŃământul părŃilor; un obiect care să poată constitui materie de contract; o cauză licită; unele contracte necesită şi o condiŃie de formă, respectiv redactarea unui act scris. Pentru validitatea contractului sunt necesare două condiŃii : capacitatea de exerciŃiu a părŃilor şi consimŃământul lor liber.

1. ConsimŃământul, adică acordul de voinŃă al părŃilor. 2. Obiectul contractului îl constituie chiar prestaŃia (pozitivă sau negativă) la care părŃile se

obligă. 3. Cauza este scopul direct şi imediat care a determinat părŃile să consimtă la încheierea

contractului, asumându-şi obligaŃii reciproce. 4. Forma constituie un element esenŃial numai în contractele solemne, pentru a căror existenŃă

este necesară şi îndeplinirea condiŃiei redactării unui act scris. Lipsa formei, cerută de lege, duce la nulitatea absolută a contractului.

5. Capacitatea părŃilor contractante este o condiŃie de validitate a contractului. Posedă capacitatea de a contracta orice persoană, cu excepŃia acelora declarate în mod expres incapabile prin lege. Sunt lipsiŃi de capacitate contractuală minorii sub 14 ani şi cei puşi sub interdicŃie judecătorească care, neavând discernământul necesar, nu-şi pot manifesta o voinŃă conştientă şi ca atare nu pot încheia personal contracte.

6. ConsimŃământul liber al părŃilor contractante constituie, de asemenea, o condiŃie de validitate, fiind necesar ca manifestarea lor de voinŃă să nu poată fi alterată ori afectată de vreun viciu, cum sunt: eroarea, violenŃa, dolul sau leziunea. ExistenŃa unui astfel de viciu de voinŃă face contractul nevalabil, lovindu-l de nulitate relativă.

����Viciile de consimŃământ Eroarea este credinŃa falsă, neconformă cu realitatea, în care s-a aflat partea când şi-a dat

consimŃământul. ViolenŃa rezultă din teama inspirată părŃii asupra căreia se exercită că persoana ori bunurile ei,

sau o altă persoană apropiată ori bunurile acesteia sunt ameninŃate de un rău imediat şi însemnat. Dolul constă în mijloacele viclene, manoperele frauduloase, folosite de una din părŃi, pentru ca,

înşelând-o pe cealaltă, să-i obŃină consimŃământul necesar încheierii contractului. Leziunea – în cazurile în care a fost admisă ca viciu de consimŃământ (contractele încheiate de

minorii între 14 şi 18 ani) – este paguba suferită de una din părŃi, în contractele cu titlu oneros, ca urmare a disproporŃiei sau inegalităŃii între prestaŃia făcută şi cea primită.

VIII. PRINCIPALELE CONTRACTE DE DREPT CIVIL

a.. Contractul de vânzare-cumpărare Vânzarea-cumpărarea este contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă să transfere

alteia, numită cumpărător, proprietatea unui lucru în schimbul unui preŃ, constând dintr-o sumă de bani. Caractere juridice: este consensual; cu titlu oneros; comutativ; bilateral; translativ de proprietate.

Obiectul acestui contract îl constituie, pe de o parte, lucrul vândut, pentru vânzător şi, pe de altă parte, preŃul plătit, pentru cumpărător. Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiŃii: a) să fie în circuitul civil; b) să existe în prezent sau să poată exista în viitor; c) să fie determinat sau măcar determinabil. PreŃul ca prestaŃiune a cumpărătorului trebuie să îndeplinească şi el trei condiŃii : a) să fie stabilit într-o sumă de bani; b) să fie sincer şi serios; c) să fie determinat sau cel puŃin determinabil.

Vânzătorul are două obligaŃii: 1) să predea lucrul vândut cumpărătorului; 2) să răspundă de el, adică să-l garanteze.

Cumpărătorul are şi el două obligaŃii: 1) să plătească preŃul vânzării; 2) să ia în primire lucrul vândut.

b.Contractul de schimb

28

. Schimbul este contractul prin care părŃile îşi transmit proprietatea unui lucru pentru alt lucru. Când valoarea bunurilor schimbate este inegală, diferenŃa se compensează prin plata unei sume de bani, numită sultă.

c. Contractul de locaŃiune LocaŃiunea de lucruri (sau închirierea) este contractul prin care o persoană, numită locator, se

obligă a asigura, unei alte persoane, numită locatar, folosirea unui lucru, pe un termen determinat, în schimbul unei sume de bani, numită chirie. LocaŃiunea de lucruri este un contract consensual, bilateral, cu titlu oneros, cu executare succesivă şi temporar. Obiectul acestui contract nu poate consta decât în bunuri individual determinate şi neconsumabile, întrucât locatarul va trebui să-l restituie, la expirarea contractului, în aceeaşi stare în care l-a primit.

PreŃul locaŃiunii – ca obiect al locaŃiunii – trebuie să fie serios şi determinat, sau cel puŃin determinabil.

ObligaŃiile locatorului: să predea lucrul în stare de a fi folosit, predarea făcându-se la locul şi termenul stabilit în contract; să întreŃină lucrul în bună stare, pe toată durata contractului; să garanteze locatarului liniştita folosinŃă a lucrului pe toată durata locaŃiunii; să se abŃină de la orice fapt personal de natură a tulbura folosinŃa lucrului de către locatar; să-l garanteze împotriva tulburărilor unei terŃe persoane şi să răspundă pentru viciile ascunse ale lucrului.

ObligaŃiile locatarului: să folosească lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaŃiei arătate prin contract; să achite chiria la termenul convenit; să efectueze reparaŃiile locative şi să păstreze lucrul în bună stare, pe toată durata contractului; să restituie lucrul la expirarea termenului locaŃiunii, în aceeaşi stare în care l-a primit.

d. Contractul de mandat Mandatul este contractul în virtutea căruia una din părŃi, numită mandatar, se obligă către

cealaltă parte, numită mandant, de la care a primit însărcinarea să săvârşească, cu sau fără plată, anumite acte juridice, în numele şi pe seama sa. Mandatul poate fi, deci, atât cu titlu gratuit, când nu se stipulează o retribuŃie pentru mandatar, cât şi cu titlu oneros, în caz contrar.

Ceea ce este caracteristic acestui contract este faptul că mandatarul lucrează în numele şi pe socoteala mandantului, de unde rezultă că toate drepturile şi obligaŃiile, ce decurg din acŃiunile mandatarului, iau naştere direct pe seama mandantului. Contractul de mandat are un caracter strict personal – intuitu personae –, întrucât la baza încheierii lui se găseşte încrederea reciprocă dintre părŃi. Mandatul este un contract bilateral şi consensual; totuşi, în practică, pentru a se asigura dovada existenŃei mandatului şi pentru ca manda-tarul să poată încunoştinŃa pe terŃi asupra împuternicirii ce i-a fost conferită, părŃile consemnează acordul lor de voinŃă într-un act scris, numit procură. Ori de câte ori mandatarul este împuternicit să încheie în numele şi pentru mandant un act în formă autentică, procura trebuie să fie şi ea autentică.

După felul în care s-a manifestat consimŃământul părŃilor, mandatul poate fi expres sau tacit. După întinderea sa, mandatul poate fi: general şi special.

ObligaŃiile mandatarului: – să execute însărcinarea primită de la mandant, în limitele stabilite de acesta; – să dea socoteală mandantului asupra modului cum şi-a exer-citat mandatul, prezentând o dare

de seamă, împreună cu actele justificative şi cu tot ceea ce a primit cu ocazia executării contractului. ObligaŃiile mandantului:

acesta are obligaŃii atât faŃă de mandatar, cât şi faŃă de terŃele persoane, cu care acesta a tratat, executând contractul. FaŃă de mandatar, mandantul este obligat: să îi restituie toate cheltuielile şi sumele avansate cu ocazia executării mandatului, plătindu-i dobânzi din ziua când au fost fixate;

dacă mandatul a fost retribuit, mandantul este obligat să-i plătească mandatarului suma stabilită prin contract. FaŃă de terŃele persoane mandantul este obligat să execute îndatoririle contractate de

mandatar în numele său, numai în limitele împuternicirilor pe care i le-a dat. . e. Împrumutul de folosin Ńă (comodatul)

Împrumutul de folosinŃă (comodatul) este contractul prin care o persoană – numită comodant – remite spre folosinŃă gratuită şi temporară unei alte persoane – numită comodatar – un lucru

29

determinat, cu obligaŃia pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa. (art. 1560 C. civ.).

Caracterele juridice ale comodatului sunt următoarele: – este un contract real – este un contract esenŃialmente cu titlu gratuit; – este un contract unilateral. • Obiectul contractului de comodat îl poate constitui numai lucruri nefungibile individual determinate deoarece lucrurile respective urmează să fie restituite în natură de către comodatar în individualitatea lor. � Efectele contractului de comodat

ObligaŃiile comodatarului sunt următoarele: – să se îngrijească de conservarea lucrului – să folosească lucrul numai în conformitate cu destinaŃia sa – să suporte cheltuielile de folosinŃă −să restituie lucrul la scadenŃa şi în natura sa specifică.

�Răspunderea comodatarului

Potrivit principiilor răspunderii civile contractuale comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea totală sau parŃială a lucrului, cu, excepŃia cazului în care poate dovedi că:

– deteriorarea sau pieirea lucrului s-a produs în mod fortuit; – deteriorarea este rezultatul firesc al folosirii, fără culpă, a lucrului respectiv. ObligaŃiile comodantului

Fiind un contract unilateral, care dă naştere la obligaŃii în sarcina unei singure părŃi – comodatarul, la încheierea sa, contractul nu are obligaŃii pentru comodant. Dar, pe parcursul executării contractului, pot să apară următoarele obligaŃii în sarcina comodantului:

– să restituie cheltuielile făcute de comodatar pentru conservarea lucrului, dacă respectivele cheltuieli au avut caracter extraordinar, necesar şi foarte urgent;

– să-1 despăgubească pe comodatar pentru daunele provocate de viciile lucrului, dacă le-a cunoscut şi nu le-a comunicat comodatarului, fiind deci, în culpă;

– să-1 despăgubească pe comodatar dacă acesta este stânjenit în folosirea lucrului de către un terŃ căruia comodantul i-a transmis dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.

IX PRESCRIPłIA EXTINCTIVA În raport de efectele pe care le produce, prescripŃia poate fi de două feluri: achizitivă şi extinctivă.

PrescripŃia achizitivă se deosebeşte de prescripŃia extinctivă prin aceea că ea duce la dobândirea unor drepturi, în vreme ce aceasta din urmă are ca efect pierderea posibilităŃii de a obŃine realizarea prin constrângere a unor drepturi.

PrescripŃia achizitivă (uzucapiunea) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra unor bunuri imobile, prin exercitarea posesiei asupra acelor bunuri un interval de timp stabilit de lege.

PrescripŃia extinctivă înseamnă stingerea dreptului la acŃiune în faŃa instanŃelor judecătoreşti a creditorului, ca urmare a faptului că dreptul la acŃiune nu a fost exercitat în intervalul de timp prevăzut de lege, numit termen de prescripŃie.

Termenul general de prescripŃie este de 3 ani atât în raporturile dintre persoanele fizice, cât şi în raporturile dintre persoanele juridice.

Termene speciale aplicabile acŃiunilor personale, întemeiate pe drepturi de creanŃă (prevăzute în Decretul nr. 167/1958 şi codul civil):

- termenul de 3 ani, prevăzut de art. 23 din Decretul nr. 167/1958, pentru dreptul la acŃiune privitor la sume de bani consemnate la bănci pe seama statului;

30

- termenul de 2 ani privitor la unele raporturi de asigurare [art. 3 alin. (2) din acelaşi decret];

- termenul de 1 an, pentru acŃiunea vânzătorului privind complinirea preŃului şi a cumpărătorului pentru scăderea preŃului (art. 1334 C.civ.);

- termenul de 6 luni, aplicabil acŃiunii în răspundere pentru viciile ascunse (art. 5 din Decret dacă viciile au fost ascunse cu viclenie, termenul este de 3 ani);

- termenul de 6 luni, aplicabil acŃiunii de opŃiune succesorală (art. 700 C.civ.); - termenul de 60 zile, pentru acŃiunile privind sume de bani încasate pentru vânzarea

biletelor pentru spectacole care nu au avut loc (art. 24 din Decret);

TESTE GRILĂ - EXEMPLE

MULTIPLE CHOICE 1) Elementele structurale ale normei juridice sunt:

a) generalitatea, impersonalitatea, obligativitatea; b) subiectele, conŃinutul şi obiectul; c) ipoteza, dispoziŃia, sancŃiunea.

ANS: c 2) Aplicarea normei juridice (legii) în timp are la bază principiul:

a) teritorialităŃii legii; b) personalităŃii legii; c) neretroactivităŃii legii

ANS: c 3) Sunt considerate izvoare de drept civil:

a) jurisprudenŃa; b) codul de procedură civilă; c) codul civil.

ANS: c 4) Raportul juridic civil se caracterizează prin:

a) poziŃia de subordonare a unei părŃi (subiect) a raportului juridic civil faŃă de cealaltă parte;

b) egalitatea juridică a părŃilor (subiectelor) raportului juridic civil; c) poziŃia supraordonată a unuia din subiectele raportului juridic civil.

ANS: b

31

6) PrescripŃia extinctivă este: a) un mijloc de apărare a dreptului de proprietate; b) sancŃiune de drept civil care stinge dreptul la acŃiune având un obiect patrimonial,

dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege; c) sancŃiune de drept civil care stinge un drept subiectiv personal nepatrimonial (dreptul

la viată, la sănătate, la libertate, la reputaŃie, etc. ANS: b 7 ) Termenul general de prescripŃie extinctivă este de:

a) 6 luni; b) 18 luni; c) 3 ani.

ANS: c

YES/NO 1) Dreptul civil aparŃine diviziunii dreptului public ? ANS: N 2) Capacitatea de exerciŃiu este aptitudinea unei persoane de a fi titular de drepturi şi

obligaŃii civile ? ANS: N 3) Raportul juridic civil este relaŃia socială guvernată de norma juridică de drept civil ? ANS: Y 4) Caracterele juridice ale raportului juridic civil sunt următoarele: - caracter social; - caracter dublu voliŃional; - egalitatea juridică a părŃilor. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de trăsături definitorii ? ANS: Y 5) Persoanele lipsite de capacitate de exerciŃiu sunt: - minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; - persoana pusă sub interdicŃie Pentru aceste persoane, actele juridice pot fi încheiate de reprezentanŃii lor legali? ANS: Y 6) La raportul juridic încheiat de persoana juridică participă un subiect activ, numit creditor şi

un subiect pasiv numit debitor. În acelaşi raport juridic, părŃile pot fi atât subiect activ cât şi subiect pasiv ?

ANS: Y 7) Bunurile care nu sunt în circuitul civil – sunt acele bunuri, care nu pot face obiectul

actelor juridice civile şi nici nu se pot afla în proprietatea particularilor. Plajele, marea teritorială aparŃin proprietăŃii publice ?

ANS: Y

32

8) Capacitatea de a contracta, consimŃământul valabil al părŃilor care se obligă, un obiect

determinat şi o cauză licită sunt modalităŃi ale actului juridic civil? ANS: N

COMPLETION 1) Metodele de interpretare a legii sunt...................... ANS: -istorica, gramaticala,logica, sistematica si teologica 2) Orice raport juridic cuprinde în structura sa ................ elemente şi anume.................. ANS: -trei, subiectele raportului juridic civil, continutul raportului juridic, obiectul raportului

juridic 3) Capacitatea juridică a persoanei prezintă......... forme (aspecte):.... ANS: doua, capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu 4) Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt:................ ANS: organizare de sine statatoare, independenta patrimoniala, scopul anumit, bine

determinat, licit in care sa fi fost infiintata

TRUE/FALSE 1) CondiŃiile de valabilitate ale contractului de mandat sunt comune tuturor contractelor ? ANS: T 2) Dreptul privat apare ca un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturile între

persoana fizică şi organele autorităŃii statului? ANS: F 3) Norma juridică este o regulă de conduită care are caracter religios, politic şi moral? ANS: F 4) Normele imperative sunt normele de la dispoziŃia cărora nu se admite nici o derogare? ANS: T