Carol I, Domnitor si Rege al Romaniei

(n.1839 - d.1914)

Carol Eitel Frederic Zefirin Ludovic de Hohenzollern, cel care avea să devină în perioada 1866-1914 conducătorul destinelor naţiunii române, se născuse la Sigmaringen, la 8/20 aprilie 1839, şi era cel de-al doilea fiu al prinţului Carol Anton şi al Josefinei. Familia de Hohenzollern-Sigmaringen era una din cele mai vechi Case domnitoare europene, avînd strînse relaţii de rudenie cu Casa Regală prusiană, dar şi cu familia Bonaparte.

În momentul acceptării Tronului României, prinţul Carol abia împlinise 27 de ani. Persoana sa degaja o oarecare mîndrie princiară, încîntînd asistenţa cu gesturile şi manierele elegante. Fără a beneficia de un regim preferenţial, a absolvit – cu menţiunea “Bine” – Şcoala de cadeţi din Münster cu gradul de sublocotenent. Se orientează spre Şcoala de artilerie şi geniu din Berlin, în 1857, fiind avansat locotenent à la suite în Regimentul de artilerie al gărzii prusiene

Dovedea o îndemînare deosebită, se făcuse remarcat mai ales la exerciţiile fizice şi echitaţie. De altfel, generalul Moltke, cu un fler surprinzător, îşi exprimase convingerea că: “Tînărul Prinţ de Hohenzollern va juca un rol în viaţă şi va face să se vorbească de el!”.

Prinţul împărtăşea principiile liberalismului, circulînd chiar zvonul că înaintarea în grad era întîrziată ca urmare a acestor convingeri, în condiţiile în care societatea prusiană era una predominant conservatoare. Cu toate acestea, chiar în timp ce se desfăşurau negocierile pentru acceptarea Tronului României, Carol primise vestea că fusese avansat la gradul de căpitan al Regimentului de dragoni din Berlin. Mediul în care s-a format tînărul prinţ avea să-şi pună amprenta asupra personalităţii sale puternice. Principiile după care avea să se călăuzească în întreaga sa viaţă, şi pe care le va respecta cu o tenacitate admirabilă, au fost cele recomandate de tatăl său: “Păstrarea şi întărirea sentimentelor religioase fără ostentaţie şi forme exterioare, onoarea militară, conştiinţa de cavaler, de ofiţer şi de Prinţ, sentimentul răspunderii, întărirea individualităţii”.

Iniţial, Carol de Hohenzollern nu ştia nimic despre ţara şi poporul asupra cărora urma să domnească, iar prima sa impresie despre România nu va fi prea măgulitoare pentru români. Părăsindu-şi patria de origine şi somptuosul castel de la Sigmaringen, tînărul Carol era surprins de aspectul oriental al Bucureştilor şi de aşa-numitul Palat domnesc, o clădire cu un singur etaj, cu drapel şi gardă de onoare. Nu numai că pavajul din faţa reşedinţei princiare se dovedea “nespus de primitiv”, dar apartamentele domneşti – potrivit propriilor mărturisiri – aveau drept privelişte o piaţă murdară, unde se instalaseră cîteva familii de ţigani şi unde “porcii se tăvăleau prin noroi”.

Era un spirit metodic şi extrem de meticulos. Îşi aranja singur arhiva de scrisori, documente şi rapoarte diplomatice de la reprezentanţii români în străinătate, cunoscînd cu o exactitate matematică locul fiecărui act personal. Se documenta în permanenţă în cele mai variate domenii, citea presa internă şi cea din străinătate, colecţiona carte veche şi rară, numeroase manuscrise achiziţionate din propriile resurse financiare fiind dăruite ulterior Academiei sau Bibliotecii universitare pe care a înfiinţat-o şi care-i purta numele. Castelul de la Peleş, construit numai din fondurile furnizate din caseta sa privată, poartă amprenta gustului său artistic. Considerat de contemporani o adevărată bijuterie arhitectonică, castelul regal din Sinaia era adeseori deschis publicului larg.

De o disciplină riguroasă, tipic germană, Carol I îşi respecta cu stricteţe programul zilnic. Dimineaţa prefera plimbările pe străzile Capitalei în costum civil, însoţit doar de aghiotantul său şi, uneori, de o mică escortă princiară. După plimbarea de dimineaţă, principele se îngrijea singur de corespondenţă, pentru ca apoi să se întreţină cu miniştrii, fiecare dintre ei prezentîndu-se la Suveran, în mod regulat (o dată pe săptămînă), timp de două ore. D.A. Sturdza, unul din colaboratorii săi, îşi aminteşte că era mereu ocupat şi căuta să se iniţieze în cele mai variate domenii de activitate. Periodic, inclusiv duminica, după un ceremonial pe care el însuşi l-a instituit, acorda audienţe cu caracter oficial sau privat la Palat între orele 13,00 şi 17,00, cu singura condiţie ca respectivele persoane să se înscrie pe lista aghiotantului de serviciu. A refuzat, nu de puţine ori, să primească în audienţă persoanele care nu respectau ora fixată sau întîrziau nejustificat. Un asemenea tratament avea să fie administrat şi celor mai cunoscute personalităţi politice, care se obişnuiseră cu proverbiala indolenţă orientală şi protocolul mai puţin rigid, ba chiar aproape inexistent, din vremea domniilor anterioare. De altfel, pe biroul din sala bibliotecii Palatului, acolo unde obişnuia să primească în audienţă, se afla o mică pendulă care bătea la fiecare sfert de oră şi care reprezenta semnalul că timpul acordat respectivei audienţe luase sfîrşit. Contrariat de lipsa de punctualitate a românilor, obişnuia să ofere drept dar de sărbători sau cu alte ocazii cîte un ceasornic. Masa de prînz se servea în sufrageria mare a Palatului, la orele 14,00, fiind prezente, aproape zilnic, cîte 12 persoane, de obicei oameni politici şi militari. Seara, atunci cînd nu era absorbit de reglementarea anumitor probleme de stat, îşi îngăduia o scurtă plimbare “la şosea” însoţit doar de un aghiotant. Alteori, asista la reprezentaţiile de teatru, deşi nu a făcut din aceasta o obişnuinţă. Cînd se afla la Castelul Peleş prefera să se relaxeze împreună cu invitaţii săi la o partidă de biliard.

O zi din zilele printului