I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”,...

of 12 /12
11 I. Carol I, Principe şi Rege „Ni-l trimitea Dunărea, de la izvoarele ei” Î n fond, toată viața noastră trecută a fost orânduită așa, după ape”, afirmă și dezvoltă argumentat Nicolae Iorga în conferința Poporul românesc și Marea, susținută la Liga Navală Româ- nă și publicată în anul 1938 1 , lansând o constatare geopolitică de vădit interes și cu însemnate conse- cințe în plan istoric, sociologic și antropologic, din care se poate înțelege că oricare etapă din această desfășurare exhaustivă (ansamblul trecutei noastre vieți), inclusiv segmentul temporar 1866-1914 – domnia lui Carol I, prin care debutăm în abordarea temei propuse, este în mare parte predictibilă. Deși ignoră observația profesorului (eseul Un rege al Mării apare în Revista Fundațiilor Regale la 1 mai 1939) și, implicit, baza raționamentului nostru deductiv (formulat, evident, a posteriori), Emanoil Bucuța izolează în scop encomiastic perioada arătată și susține convingător: „Întâm- plările istoriei s’au însărcinat, parcă ele singure, să scoată la iveală încă dela început acea trăsă- tură, necunoscută altor voievozi români, și care a însoțit întreaga domnie a Regelui Carol I. Ele au vrut ca întâiul nostru Domnitor, întemeietor de nouă dinastie, să ne vie de pe apă. Ni-l trimitea Dunărea, dela izvoarele ei (subl. n.), ca un dar unui popor care din moși strămoși se trezise și-și făcuse pentru 1 N. Iorga, Poporul românesc și Marea, conferință ținută la Liga Navală Română, Tipografia Datina Românească, Vălenii-de- Munte, 1938, p. 15. toate timpurile așezare aici, pe valea dela guri...” 2 Genul proxim al expeditorului menționat (fluviul) este considerat de Heraclit „simbolul întrebării asupra identității”; mult mai târziu, dar deloc întâmplător, Decartes „începe să aibă idei limpezi și distincte tocmai pe malul Dunării, la Neuburg, în 1619”, unde fusese invitatul ducelui de Bavaria 3 . Întrucât Dunărea circulă și „ca model cultural”, potrivit lui Claudio Magris (între alții) și cărții pe care i-o dedică 4 , certitudinile din care principele, devenit rege în 1881, își va face pentru Dobrogea revenită la țară strategie pe termen lung – parte esențială din marele său proiect național – se clădesc pe temeiuri identitare deduse din istorie, geografie și situația politică de atunci, pe idei limpezi și distincte. Principele Karl Eitel Friedrich Zephyrin Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen/Carol I s-a născut la 8/20 aprilie 1839 în Sigmaringen. „Familia Hohenzollernilor era rudă cu Casa ducală suabă a Burchardingilor. Cei mai vechi Hohenzollerni po- meniţi în documente sunt Burkardus şi Wezilo la 1061, grafi de Zollern. Neamul lui Wezilo s-a stins. 2 Emanoil Bucuța, Un Rege al Mării, în Revista Fundațiilor Regale, VI, nr. 5, București, 1 mai 1939, p. 306 – 316. 3 Claudio Magris, Danubio, Editura Univers, 1994, p. 17, apud Ana Maria Munteanu, Spiritul Dunării, publicație realizată în cadrul proiectului omonim, Muzeul de Artă Constanța, coordonator Doina Păuleanu, Constanța, 2009, p. 5. 4 Ibidem.

Transcript of I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”,...

Page 1: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

11

I. Carol I, Principe şi Rege

„Ni-l trimitea Dunărea, de la izvoarele ei”

„În fond, toată viața noastră trecută a fost orânduită așa, după ape”, afi rmă și dezvoltă argumentat Nicolae Iorga în conferința Poporul românesc și Marea, susținută la Liga Navală Româ-nă și publicată în anul 19381, lansând o constatare geopolitică de vădit interes și cu însemnate conse -cințe în plan istoric, sociologic și antropologic, din care se poate înțelege că oricare etapă din această desfășurare exhaustivă (ansamblul trecutei noastre vieți), inclusiv segmentul temporar 1866-1914 – domnia lui Carol I, prin care debutăm în abordarea temei propuse, este în mare parte predictibilă. Deși ignoră observația profesorului (eseul Un rege al Mării apare în Revista Fundațiilor Regale la 1 mai 1939) și, implicit, baza raționamentului nostru deductiv (formulat, evident, a posteriori), Emanoil Bucuța izolează în scop encomiastic perioada arătată și susține convingător: „Întâm-plările istoriei s’au însărcinat, parcă ele singure, să scoată la iveală încă dela început acea trăsă -tură, necunoscută altor voievozi români, și care a însoțit întreaga domnie a Regelui Carol I. Ele au vrut ca întâiul nostru Domnitor, întemeietor de nouă dinastie, să ne vie de pe apă. Ni-l trimitea Dunărea, dela izvoarele ei (subl. n.), ca un dar unui popor care din moși strămoși se trezise și-și făcuse pentru 1 N. Iorga, Poporul românesc și Marea, conferință ținută la Liga

Navală Română, Tipografi a Datina Românească, Vălenii-de-Munte, 1938, p. 15.

toate timpurile așezare aici, pe valea dela guri...”2 Genul proxim al expeditorului menționat (fl uviul) este considerat de Heraclit „simbolul întrebării asupra identității”; mult mai târziu, dar deloc întâmplător, Decartes „începe să aibă idei limpezi și distincte tocmai pe malul Dunării, la Neuburg, în 1619”, unde fusese invitatul ducelui de Bavaria3. Întrucât Dunărea circulă și „ca model cultural”, potrivit lui Claudio Magris (între alții) și cărții pe care i-o dedică4, certitudinile din care principele, devenit rege în 1881, își va face pentru Dobrogea revenită la țară strategie pe termen lung – parte esențială din marele său proiect național – se clădesc pe temeiuri identitare deduse din istorie, geografi e și situația politică de atunci, pe idei limpezi și distincte.

Principele Karl Eitel Friedrich Zephyrin Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen/Carol I s-a născut la 8/20 aprilie 1839 în Sigmaringen. „Familia Hohenzollernilor era rudă cu Casa ducală suabă a Burchardingilor. Cei mai vechi Hohenzollerni po-meniţi în documente sunt Burkardus şi Wezilo la 1061, grafi de Zollern. Neamul lui Wezilo s-a stins.2 Emanoil Bucuța, Un Rege al Mării, în Revista Fundațiilor Regale, VI,

nr. 5, București, 1 mai 1939, p. 306 – 316.3 Claudio Magris, Danubio, Editura Univers, 1994, p. 17, apud Ana

Maria Munteanu, Spiritul Dunării, publicație realizată în cadrul proiectului omonim, Muzeul de Artă Constanța, coordonator Doina Păuleanu, Constanța, 2009, p. 5.

4 Ibidem.

Page 2: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

12

Doi

na

ule

an

uR

eg

al

it

at

ea

ş

i M

ar

ea

Din Burchard însă se coboară Friedrich Burg-graf de Nürnberg, strămoşul Hohenzollernilor de pe tronul Prusiei şi al Germaniei. Asta e linia franconică. Cealaltă linie, cea suabică, a rămas la hohen Zolre, care era cetate tare pe la începutul veacului al XI-lea. Această linie s-a desfăcut în două: Hohenzollern-Hechingen şi Hohenzollern-Sigmaringen. Cea dintâiu s-a stins. Aceasta din urmă s-a așezat la Sigmaringen, lângă Dunăre. (subl. n.)”5

Cu asemenea ascendență, principele „avea menirea să facă din România o țară de apă. El ne-a

dat o Dunăre naţională şi un ţărm de Mare. Până la Carol I se vorbea... numai de oamenii care ştiau să întârzie între cronicile ţării, despre pânzarele cu cap de zimbru şi cu trei stele ale lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, călătorite cu pânzele lor pentru totdeauna în trecut. Cu întâiul nostru Rege” – arată Bucuţa în continuarea articolului la care am făcut referire – „Românii au descope-rit din nou şi au luat în stăpânire nesfârşitele şi mişcătoarele drumuri ale Mării. Omul venit de pe apă ştiuse să le afl e şi să le cucerească”6.

5 Emanoil Bucuța, art. cit., p. 307.6 Ibidem.

Principele Carol chiar pătrunde pe apă în ţară (venind cu vaporul dinspre Baziaș), la Turnu Severin (ca şi împăratul Traian în cetatea dacică Drobeta – dar asemănările acţiunii comune se opresc aici), după ce parcurge, cu primejdiile inerente, itinerariul Augsburg – München – Salzburg –Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş (un ofi țer prusac traversează teritoriul ostil al Impe riului Habs-burgic în prag de război); apoi, pe teren ferm, îşi leapădă identitatea falsă (Karl Hettingen, în călătorie spre Odessa pentru afaceri), este primit cu entuziasm (la întreţinerea căruia veghează

Ion C. Brătianu) şi ajunge în Capitală la 10/22 mai 1866, spre a fi învestit ca domnitor7; nu a fost o decizie facilă, nici pentru politicienii români, nici pentru familia viitorului domnitor: „Datoraţi aceasta unei naţiuni care a pus în Voi speranţa sa”, îi scrie avântat, din Versailles, doamna Hortense Cornu, prietena din copilărie a împăratului Napoleon al III-lea, principelui Carol-Anton, tatăl viitorului rege8. „Cinci milioane de români aclamă

7 Maria Ioniță, Carol I – Domnitor și Rege al României, în volumul România în timpul lui Carol I, Muzeul Național de Istorie a României, București, 2006, p. 15 – 16.

8 Dimitrie A. Sturdza, Domnia Regelui Carol I, vol. I, 1866 – 1876, Institutul de Arte Grafi ce Carol Göbl din București, 1906, p. 125.

Vaporul Regele Carol I în portul Constanţa

Page 3: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

13

I. C

ar

ol

I, p

rin

cip

e ş

i r

eg

e

ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9.

La botezul vapoarelor Carol I și Principesa Maria, săvârșit la 1 iulie 1898 în prezența familiilor regală și princiară, ministrul lucrărilor publice, Ion I. C. Brătianu, evidențiază palierele pe care s-a construit de-a lungul anilor simbolistica aces-tui demers: „Au trecut 32 de ani, Sire, într’o zi de primăvară, la cealaltă extremitate a țării, un vas mic cu fl amură străină acosta nu departe de podul lui Traian și dintr’însul, pe neașteptate, debarca un tânăr principe, căruia România îi încredințase destinele ei.”10

Jubileul misiunii asumate și îndeplinite, mar-cat la 10/22 mai 1891 printr-un Act comemorativ și serbări pe măsură arată că regalitatea, integrată solid în fl uxul istoriei, elaborase deja profi lul mitic al salvatorului: „Noi, Carol I, Rege al României, la chemarea poporului român, care s’a rostit prin plebiscitul dela 8 (20) Aprilie 1866 și prin votul dat de Reprezentanții săi în Adunarea electivă dela 1 (13) Maiu acelaș an, plecat-am dela Castelul stră-moșesc, dela obârșia Dunării, și încredințându-Ne destinului acestui popor și valurilor bătrânului râu, calcat-a piciorul Nostru pentru prima dată în 8 (20) Maiu pământul românesc la Turnu Severin, în acele locuri pe unde cu mai bine de 17½ secoli înainte intraseră în Dacia și înșiși străbunii poporului român (subl. n.).

La 10 (22) Maiu același an, Locotenența Domnească, Guvernul țerii, întreaga națiune, ne-au primit sărbătorește la prima intrare a Noastră în Capitala București...”11 Să dăm cuvânt memo -riilor, propune Cezar Petrescu în 1939, iar noi îi ascultăm, cu justifi cată întârziere, îndemnul: „Un regiment de ulani mergea in fruntea convoiului, apoi veneau Ministrul de Interne, Primarul Ca pi-talei și Prefectul Poliției George Ghica; domnii 9 Paul Lindenberg, Carol I – Regele României, Editura ziarului

Universul, București, 1915, p. 53.10 Apud Emanoil Bucuța, art. cit., p. 314.11 Regele Carol I al României, Cuvântări și scrisori, 1887 – 1909,

tom III, București, Institutul de Arte Grafi ce Carol Göbl Ssor Ioan St. Rasidescu, 1909, p. 109.

Mayenfi sch și de Werner urmau într’o a doua trăsură de curte.

Convoiul trecu prin așa zisa Șosea, loc de preumblare al societății bucureștene, unde infanteria de linie și două batalioane de vânători formau șpalier: la unul din ronduri era postat regimentul de artilerie. Îndărătul trupelor sta om lângă om mulțimea cât ținea calea și strigătele de ura! se propagau fără sfârșit, după cum înainta trăsura Prințului.

În curând se ajunse la bariera de accise a orașului: casele însă, mai puțin decât modeste și pavajul îngrozitor nu păreau de loc a arăta ca Bucureștii să se fi numărat printre orașele cele mai mari din Orient.

Pe trotuarele nesfârșitului pod al Mogoșoaiei, pe unde convoiul princiar trecea încet înainte, formau șpalier gardele naționale: caracterul militar al oamenilor se cunoștea însă numai după arme și cartușiere. Casele de pe pod erau foarte frumos decorate cu steaguri, covoare și ghirlande; doamne în haine de sărbătoare aruncau din ferestre și balcoane tânărului Prinț fl ori, porumbei și poezii cu panglici tricolore…”12

Cu prilejul învestirii principele rostește în limba română Jur!, adresându-se deputaților și țării printr-un discurs-program respectat întreaga viață, cu onorantă responsabilitate: „Punând piciorul pe acest pământ sacru, am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune (după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza la 11/23 februarie 1866, Locotenența Domnească propune, votul popular acceptă, iar Parlamentul confi rmă instalarea sa la conducerea țării, n. n.), aceasta o știu, mari datorii; am speranța că îmi va fi dat să le îndeplinesc. Vă aduc o inimă cinstită, intențiuni pure (avea doar 27 de ani și o educație spartană13, 12 Cezar Petrescu, Profi l sever. Note marginale pe-o carte veche de

memorii, în Revista Fundațiilor Regale, VI, nr. 5, 1 mai 1939, p. 293. 13 Aniversarea a 70 de ani a M. S. Carol I al României. 1839 – 1909,

Direcțiunea Generală Monitorul Ofi cial și Imprimeriile Statului, București, 1909: „Principele Karl Anton, tatăl M. S. Regelui a ajuns pe tron la 29 Aprilie 1848, dar la 7 Decevrie 1848 a trecut drepturile sale către Coroana Prusiei, jertfi ndu-și-le pentru mărirea Germaniei.

Page 4: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

14

Doi

na

ule

an

uR

eg

al

it

at

ea

ş

i M

ar

ea

n. n.), o voință fermă de a face binele, un devota-ment fără mărgini pentru noua mea patrie și acel respect neclintit față de legi pe care le-am luat de la strămoșii mei.”14

Mai târziu, când „mitul regal al Fondatorului – prin asociere cu fi gura ancestrală a împăratului Traian – prindea contururi defi nitive” (la care vor fi contribuit descinderea menționată și podul de la

În 1850 s-a întâlnit Principele Karl, viitorul nostru Rege, cu Principele Friedrich Wilhelm, care mai apoi a fost Împăratul Friedrich, cu care l-a legat de-a pururi cea mai adâncă prietenie.

Principii Karl și Anton au învățat la Dresda, trăind sub numele de baronii de Strassberg. Educatorul lor le-a băgat în cap că trebuie să-și dea cea mai mare silință dacă vor să li se ierte că s-au născut principi. Încă din tinerețe viitorul Rege avea lozinca: Omul să facă singur tot ce poate. În 1856 a făcut o călătorie lungă în Italia...

La 2 Ianuarie 1857 a căpătat numirea la Second Lieutenant à la Suite în regimentul artileriei de gardă, făcând în cetatea Jülich practica în mânuirea tunurilor. În primăvara lui 1857 s-a mutat la Berlin, însoțit de căpitanul von Hagens. Aci urmă la Școala de artilerie și inginerie, învățând matematicile, științele militare, chimia, fi zica, limba franceză, desenul de planuri și construcții; iar Hagen îi dădea lecții de tactică militară. În august a luat parte, împreună cu părintele său, la manevrele diviziei a XIV-a și la tragerile la țintă de la Schweidnitz, unde face cunoștință cu von Moltke (în 1828, acesta se deplasează în Dobrogea pentru a instrui armatele turcești, prilej cu care face o descriere de epocă a Küstendjei, n. n.). Acesta, adânc cunoscător de oameni, zice: «Principele de Hohenzollern o să joace rol mare în vieață și se va vorbi de el».

În Noiemvrie 1858 regele Prusiei chemă pe Principele Anton de Hohenzollern în fruntea unui minister liberal. Acesta cunoscu ce om era Bismark și sfătui pe Rege să-l cheme în 1862 în fruntea guvernului. Și principele Karl era liberal, ceea ce i-a împiedecat înaintarea...

În 1859, cu prilejul izbucnirii răsboiului între Franța și Austria, Principele Karl a luat parte la mobilizarea armatei prusiene, comandând o baterie. În 1861 a făcut o călătorie în străinătate, la Lisabona între altele. În Noemvrie era în Franța de miazăzi și lua cunoștință de aproape de organizarea armatei franceze. În 1862 călători în Algeria... și urmări îndeaproape organizarea militară a francezilor în acea colonie. Admiră oaza de curmali de la El-Kan-tara. De la Biscara făcu o plimbare lungă în Sahara. La întoarcere trecu pe la Gibraltar și prin Madrid. Vara o petrecu la Bonn, urmărind la Universitate cursurile lui [Anton] Springer, literatură franceză și istoria culturii. Toamna (1863) era Premier Lieutenant în al 2-lea regiment al dragonilor gardei.

În Decemvrie 1863 fu a doua oară la Curtea Franței între cei mai intimi oaspeți ai Împăratului [Napoleon al III-lea] la Compi-ègne și aiurea.

În 1864 a fost răsboiu cu Danemarca și Principele Karl a cerut să ia parte, măcar că regimentul Lui nu era între cele mobilizate. A luat parte ca ofi țer de ordonanță al Principelui Moștenitor al Prusiei. A fost o expediție grea de iarnă.” În același an este deco-rat cu cea mai înaltă decorație prusacă, ordinul Pour le Mérite, iar în 1866 devine căpitan.

14 Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, vol. I, București, 1995, p. 57.

Cernavodă, asociat peste veacuri celui de la Drobeta-Turnu Severin) în medaliile care-i anunță inaugurarea (una face chiar referire explicită la cele 1500 de stadii care despart cele două construcții peste ape15), în proiectul Expoziției Naționale din 1906 (care sărbătorește cei 40 de ani de domnie, 25 de la proclamarea regatului, 1800 de la coloniza-rea primilor romani după cucerirea Daciei), în basoreliefurile cu efi giile lui Traian și Carol I, reali-zate de Vladimir Hegel și amplasate pe laturile de nord și de sud ale noului far (inaugurat odată cu portul Constanța la 27 septembrie 1909), în alte și însemnate ctitorii, modesta debarcare (de la Turnu Severin) devine intrare triumfală sau chiar descălecare simbolică (deși este doar o coborâre per pedes de pe vapor), în timp ce modelul cultural importat își găsește atributele cuvenite: „tânărul Hohenzollern a fost trimis de Providență să elibe-reze cele «două principate semibarbare, sărace, istovite și maltratate», mai întâi de sub umilitoarea dominație turcească, apoi din bezna necivilizației, pentru a le ajuta să înfăptuiască trecerea la cultura occidentală”. Iar meritul „de a fi adăugat un nou membru familiei popoarelor europene se cuvine a se atribui mai ales primului rege al României”16. Alte căi de legitimare sunt asigurate de „latinitatea” dinastiei de Hohenzollern (pentru susținerea 15 Podul peste Dunăre este anunțat de patru medalii, dintre care

cea ofi cială are 70 mm diametru; altă medalie face comparație explicită între cele două poduri, prin inscripția latină de pe revers; mai târziu, în 1904, frescele din pronaosul bisericii Sf. Nicolae din Iași (peretele vestic), ctitorie a lui Ștefan cel Mare din 1491, restau-rate de Jean Lecomte de Noüy, în cadrul mult disputatei campanii ordonate de rege și conduse de arhitectul francez André Lecomte de Noüy, fratele pictorului, vor avea ca personaje votive, într-un discurs iconografi c lipsit de ambiguitate, atât pe ctitor, cât și pe regele donator, ambii împreună cu familiile; alți domnitori cu care regele Carol I a dorit să se identifi ce sunt Mircea cel Bătrân și Mihai Viteazul; actul Jubileului din 1906, scris pe un pergament, cuprinde pe latura superioară portretele regelui și reginei, intra-rea regelui în București la 10 mai 1866 și încoronarea la 10 mai 1881, pe latura stângă, efi giile împăratului Traian, ale domnitorilor Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul cu stemele lor, pe latura dreaptă, Columna lui Traian, pe latura inferioară, un legionar roman și podul lui Apollodor din Damasc, dorobanțul român și podul regelui Carol I, în Carmen Tănăsescu, Iconografi a Regelui Carol I, Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p. 31, 50.

16 Marian Constantin, Un început de domnie sub semnul legitimării, în volumul România în timpul lui Carol I, Muzeul Național de Istorie a României, București, 2006, p. 41.

Page 5: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

15

I. C

ar

ol

I, p

rin

cip

e ş

i r

eg

e

Actul încoronăriiregelui Carol I

căreia Nicolae Iorga nu-și limitează eforturile): „Stéphanie de Beauharnais, fi ica adoptivă a lui Napoleon I, a fost bunica lui Carol I. Dar și tatăl lui Carol I, căsătorit cu Joséphine de Baden, fi ica lui Stéphanie, avea la rândul lui sânge francez din familia Murat. Iar Ferdinand I descindea din vechea casă regală portugheză de Bragança. Regina Maria descindea, la rândul ei, prin Mary Stuart, din casa ducilor de Guise”17.

În spiritul veacului, al apartenenței de clasă și al convingerilor sale de nezdruncinat, perso-najul regal dobândește și atributele Salvatorului18, apărut într-un moment așteptat și pregătit de istorie: „Hohenzollernii s-au încumetat a doua oară să facă saltul de la stâncă la mare – și cine ar putea să spere! – și de astă dată la o rasă care n-a avut nevoie decât de o mână puternică ca să-i strângă forțele într-un mănunchi și să le dirijeze, liberându-le din bezna neputinței naționale și din sfâșierea în care se afl au.”19 Prima oară o făcuse un Zollern care, „după ce se ciocnise la Nicopole cu Ienicerii lui Baiazid (bătălia are loc la 25 sep-tembrie 1396 și este un dezastru militar pentru cruciadă, n. n.), își căuta drumurile întoarcerii pe aceste unde galbene, stăpânite de Împăratul creștin dela Constantinopol și de corăbiile Venețienilor”20. Către asemenea analogii îndeamnă și recuzita amintitului episod încă din perioada de consolidare a programului regal, când în prim plan este adus „acel Hohenzollern de acum cinci sute de ani carele, alăturia cu Marele nostru Voevod Mircea, s-a războit peste Dunăre cu cei mai formidabili Barbari ai Evului Mediu, a fost de Providență mânat aici, ca premergător. El însuși nu a putut înfrânge pe cerbicosul Dușman al Civi-lizațiunei creștine, dar a menit printr-un străne-pot al său, să-l depărteze cu sabia Lui și cu brațul și să ridice de pe umerii popoarelor din Răsăritul 17 Apud Filip-Lucian Iorga, Strămoși pe alese, Editura Humanitas,

București, 2013, p. 228.18 Marian Constantin, op. cit. 19 Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ed. cit.,

p. 3.20 Emanoil Bucuța, art. cit., p. 308.

european groaznicul Năpust... Iar, de la obârșiile Dunării, din «Cuibul Pajurii Negre», aninat asupra Dunării pe o stâncă singuratică la Sigmaringen, se sculă, când bătu ciasul preursit, la 1866, un voinic tânăr Căpitan... și o porni încoace spre noi...”21. Iată și perspectiva celor contemporani cu aceste vrednice fapte: „În astfel de condiții (ale principatelor în 1866, n. n.) se întărește credința cuiva într-o misiune. Și Suveranii acelui timp... erau obișnuiți a crede în astfel de misiuni... Niciodată cugetarea lui Carol I n-a ieșit din cercul strict al acestor convingeri. Pentru dânsul România fusese o țară înapoiată care avusese nevoie de un 21 Secolul, București, 5 mai 1904, p. 1, apud Andi Mihalache,

Stratagemă regală. Cum a fentat Carol I comemorarea lui Ștefan cel Mare, în Historia, XI, nr. 110, București, februarie 2011, p. 59.

Page 6: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

16

Doi

na

ule

an

uR

eg

al

it

at

ea

ş

i M

ar

ea

salvator. (subl. n.)”22 Iar regele este conștient de misiunea și, ulterior, de izbânda sa: „Printr-un decret al providenței se face că un Hohenzollern domnește la izvoarele Dunării și un Hohenzollern la vărsarea ei.”23

Nicolae Iorga nu este de acord cu o aseme-nea abordare și, solicitat să contribuie la educația principelui Carol (întâiul născut al familiei moște-nitoare Ferdinand și Maria, deci următorul cuplu regal), îi comunică „ce nu i se spusese (la timpul cuvenit) lui Carol I: că aici nu e o mână de barbari care să trebuiască a fi ridicați de o dinastie ener-gică și inteligentă la rangul națiunilor civilizate, ci un vechi și nobil popor care-și are locul, deși pe nedrept nerecunoscut, în istoria lumii”.

Acest popor nobil (cu tot scepticismul nostru, să-i dăm crezare distinsului istoric!), afl at la 1866 nu numai în Principatele obligate să recunoască suzeranitatea otomană, ci și – pe teritorii întinse atunci – în afara lor, îi hărăzește domnului străin rost dedus din ideea de independență și pregătit atât prin complot militar, cât și prin schimbarea de regim din februarie curent („Cuza-Vodă era răsturnat de o coaliție de oameni politici cari, de multă vreme, cu înverșunare, duceau o campanie împotriva lui, în țară și în străinătatea prietenă”). Cei cari „subscriau aceste planuri puneau alături două cerinți care nu se puteau împăca: pe de o parte, păstrarea, din îngrijorare față de Rusia, a raporturilor de vasalitate cu Imperiul Otoman și, de alta, introducerea acelui vlăstar al unei familii domnitoare în Europa... care, crescut într-o lume de mândrie personală și națională ce nu cunoștea legătura medievală a suzeranității, învechită și umilitoare pentru simțul lor de demnitate personală, trebuia să caute, la cea dintâi ocazie, liberarea de această dureroasă îndatorire...

Pentru a-și afi rma caracterul de quasi-inde-pendență, Hohenzollernul de la Dunăre comu-nică sultanului, ca de la un cap încoronat la altul, 22 N. Iorga, România contemporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi,

Editura Pro, București, 1999, p. 5 – 6.23 Apud Paul Morand, București, Editura Echinox, Cluj, 2000, p. 96.

«alegerea sa liberă și spontanee de către națiune», determinată de «apelul acestui popor care-i făcea onoarea de a-i încredința destinul» și se arată pregă-tit a admite doar ce se cuprinde în «tratatele secu-lare care leagă Principatele cu Imperiul Otoman”24.

În timp ce trimite marelui vizir Mehmed Rushdi Pașa o telegramă în care „își exprimă devotamentul față de Sultan și... hotărârea de a respecta drepturile Sublimei Porți”, principele expediază o scrisoare și către țarul Alexandru al II-lea, în care își arată disponibilitatea de a strânge relațiile cu Rusia „până la ora însemnată de Pro-vidență pentru dezrobirea Orientului și a creștină-tății”. Prin abilitatea de care dă grabnică dovadă (și era nevoie de serioase resurse diplomatice pentru acceptarea Constituției deja promulgate, îndeosebi prevederile referitoare la instituirea monarhiei constituționale și ereditare25), Carol I reușește să facă acceptabile condițiile împuse ini-țial: ca „parte integrantă a Împărăției Sultanilor”, cu anumite „privilegii și drepturi”, Principatele vor trebui să declare că „legăturile de vasalitate cu Poarta” nu vor fi atinse, iar alesul, căruia îi lipsește „legalitatea cerută”, va merge imediat în capitala imperiului pentru a primi fi rmanul special de nu-mire; alte prevederi și clauze prevăd că învestitura nu poate fi transmisă „rudelor rămase în Germa-nia”, că principele nu va încheia tratate, ci numai „convenții cu caracter pur local”, că nu va întreți-ne relații diplomatice cu celelalte puteri, dar va fi consultat de diplomația otomană în problemele de interes direct, că nu va acorda decorații și nu va bate monedă fără semnul formal al vasalității26.

Domnul merse la Constantinopol, dar nu prin Küstendje, ca Vodă Cuza înaintea sa, ci pe Dunăre cu avizoul România până la Rusciuc, unde este așteptat potrivit rangului său de Mithat Pașa, iar de la Varna pe mare cu iahtul imperial turcesc 24 N. Iorga, Războiul pentru independența României – acțiuni diplo-

matice și stări de spirit, Editura Albatros, București, 1998, p. 24, 26.25 Anastasie Iordache, Instituirea monarhiei constituționale

și regimului parlamentar în România, Editura Majadahonda, București, 1997, p. 113.

26 N. Iorga, Războiul pentru independența României – acțiuni diplomatice și stări de spirit, ed. cit., p. 27.

Page 7: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

I. C

ar

ol

I, p

rin

cip

e ş

i r

eg

e

17

Izzedin27; ajuns în Capitală, a fost primit mai degrabă „ca prinț de Prusia, cum era privit deocamdată, decât ca «hospodar» român”28. Această vizită, „al cărei caracter fu ascuns opiniei publice printr-o pro-clamație princiară de mândră dibăcie”29, a fost efec-tuată în perioada 12/24 – 18/30 octombrie 1866; în uniformă de general român30, Carol I este primit de Abdul-Aziz la palatul Dolmanbahce cu onoruri militare, evitând cu tact deplin „anumite umiliri care, cu o rafi nată dibăcie bizantină, i se pregăti-seră”31 din timp. Sultanul îi acordă rangul și prerogativele princiare cu titlu ereditar, îi înmânează fi rmanul de învestitură (pe care Carol îl pasează, fără a-l desfășura, ministrului de externe G. Știrbei), îi conferă Ordinul Osmanie cu smarag-de și diamante (miniștrii G. Știrbei și D. A. Sturdza pri-mesc Ordinul Medgidie)32 și-i dăruiește la plecare o sabie de Damasc și cinci armăsari arabi33.

Recunoașterea principelui străin și ereditar „a mai însemnat crearea unui echilibru între domnitor și oamenii politici sau, mai bine zis, între grupările politice în acțiune, într-un moment sau altul”34. În acest fel, I. C. Brătianu „a reușit esențialul, anume instaurarea regimului liberal-democratic și monar-hic constituțional, printr-o desăvârșită libertate a presei, care condiționa și asigura existența tutu-

27 Andreea Atanasiu-Croitoru, Regele Carol I și marina militară română, în Anuarul Muzeului Marinei Române, tom XV, Editura Muzeului Marinei Române, Constanța, 2012, p. 14; vezi și Tasin Gemil, Legăturile româno-turce de-a lungul veacurilor, în volumul Moștenirea culturală turcă în Dobrogea, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, 2013, p. 49.

28 N. Iorga, Politica externă a regelui Carol I, București, 1924, p. 56 și urm., apud Anastasie Iordache, op. cit., p. 30.

29 N. Iorga, Politica externă a regelui Carol I, ed. cit., p. 30.30 Anastasie Iordache, op. cit., p. 123.31 N. Iorga, Politica externă a regelui Carol I, ed. cit., p. 44.32 Anastasie Iordache, op. cit.33 Maria Ioniță, art. cit., p. 18. 34 Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866 –

1876), București, 1992, p. 157.

ror celorlalte libertăți democratice”35. Cu toate acestea, situația de vasalitate este în continuare operantă, spre nemulțumirea generală a națiunii și specială a domnitorului Carol I, căruia suzeranita-tea turcească „i se pare apăsătoare și înjositoare”36.

„Pentru el n’a vrut Carol I legătura cu Con-stantinopolul otoman? De sigur că da”, răspunde Iorga propriei întrebări retorice, adăugând: „Acela care se cobora dintr’un neam de cavaleri străluciți ai evului mediu, acela care era pătruns de senti-

mentul de demnitate al națiunii de unde venea el, într’un moment de mare

expansiune a ei, pe căi care erau într’adevăr de drept, a simțit

dureros orice amintire a unor legături pe care le socotea ofensătoare pentru sufl etul său însuși. Dar indepen -dența pe care o aveam de fapt

și cu atât mai greu o simțeam tăgăduită de drept, indepen-

dența aceasta a voit-o el pentru țara însăși, și această independență

el i-a dat-o, în atâtea momente el a apărat-o (subl. n.), și când stătea să pornească

marea furtună care a cuprins lumea întreagă, zguduind-o din temelii, la 1914, și față de Rusia și față de Austro-Ungaria și față de Germania însăși, el a ținut să se știe că aceasta este o țară care se cârmuiește de sine și independența, câștigată odată, trebue apărată în fi ecare clipă (subl. n.).”37

Pregătită prin măsuri bine chibzuite de ordin politic, economic și comercial, diplomatic, militar și cultural (ex. România participă la Expoziția Uni-versală de la Paris, din 1867, sub pavilion propriu), dobândirea acestui deziderat devine prioritară – după ce noua Constituție otomană (Kanun-i Esâsi), adoptată la 11/23 decembrie 1876, califi case 35 Anastasie Iordache, op. cit.36 Nicolae Ciachir, România în sud-estul Europei, Editura Politică,

București, 1968, p. 93.37 N. Iorga, Despre Regele Carol I, în Revista Fundațiilor Regale

(Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”), VI, nr. 5, București, 1 mai 1939, p. 248.

editar, ură

. iat

venea el,expa

întd

tăden

țara înel i-a dat-o

Page 8: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

18

Doi

na

ule

an

uR

eg

al

it

at

ea

ş

i M

ar

ea

România „provincie privilegiată a Imperiului otoman” – și iminentă – după declararea mobilizării generale la 31 martie/12 aprilie 1877 și încheierea Convenției de la București din 4/16 aprilie curent, potrivit că-reia este permisă trecerea armatei ruse pe teritoriul țării spre teatrul de război; iată și obligația asu-mată: „a menține și a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a apăra integritatea actuală a României”38.

La 9/21 mai 1877 Mihail Kogălniceanu ros tește la tribuna parlamentului, în fața mulțimii entu -

ziaste și în așteptarea unei țări întregi, declarația de independență: „În starea de răsbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, suntem o națiune de sine stătătoare... suntem o națiune liberă și independentă.”39 Nici priceperea militară a domnitorului – comandant suprem (are această calitate și asupra trupelor rusești din fața Plevnei) –, nici abnegația și pierderile militare suferite în răz-boi – „Independența ne-am cucerit-o noi singuri și plata a fost sângele soldaților români..., nimeni nu ne-a făcut-o cadou”, îi scrie domnitorul con telui

38 Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1977, p. 16; vezi și Tasin Gemil, art. cit.

39 Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Editura Politică, București, 1967, p. 315.

Ignatiev – nu permit României să participe la nego-cierile de pace, astfel încât prin Tratatul de la San Stefano din 19 februarie/3 martie 1878 este acceptat schimbul teritorial pe care îl propune Rusia.

„Cine deschide Memoriile Regelui Carol I al României, de un martor ocular, poate urmări aproape zi cu zi lupta diplomatică dată pentru Dobrogea, de când s’a știut, de la începutul anului 1878, că cele trei județe basarabene (Cahul, Bolgrad, Ismail, n. n.) nu pot fi scăpate”40; reintegrarea provinciei în cadrul statal românesc are loc în urma Războiului pentru Independență din 1877 – 1878 și a hotărâ-

rilor Congresului de Pace de la Berlin (1 iunie – 1 iulie 1878), care stipulează la art. XLV: „Principatul Românieĭ retrocidează M. S. Împăratuluĭ Rusieĭ porți-unea de teritoriŭ din Basarabia desprinsă de la Rusia în urma tractatuluĭ din Paris din anul 1856, mărgi-nită la apus de Prut, la miază-zi de brațul Kilieĭ și de gura râuluĭ Stary-Stambul”41 și primește, potrivit art. XVI, Delta Dunării, „insula Șerpilor, sangeacul Tulceĭ, cuprinzând districtele (cazas) Kilia, Sulina-Mahmudie, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Constanța, Medjidie (subl. n.)”42.

40 Emanoil Bucuța, art. cit., p. 307.41 Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ed. cit., p. 50.42 Ibidem; vezi și Romulus Seișanu, Dobrogea – gurile Dunării și

insula Șerpilor, București, Editura ziarului Universul, 1928, p. 14.

Küstendje, la 1828, în viziunea lui Hector de Béarn

Page 9: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

19

I. C

ar

ol

I, p

rin

cip

e ş

i r

eg

e

Arheologul german Carl Schuchhardt, care face în Dobrogea la 1884 o temerară periegheză, remarcă „vechea sa poziție geografi că specială, cauza tuturor destinelor sale politice. Din trei părți este înconjurată de ape. Dunărea, care în cursul ei spre est către mare, de care s-a apropiat deja la 10 mile, este forțată dintr-o dată de dealuri încăpățâ-nate s-o cotească la nord, menținându-și direcția pe 180 km. Până când, abia la Galați, își poate relua drumul direct către Pontos, formând astfel granița de vest și nord a Dobrogei. Latura estică este scăldată de Marea Neagră și numai către sud... există legătură cu uscatul. Astfel situată, mica țărișoară n-a stat doar în calea celui mai pu-ternic fl uviu al Europei, dar a fost și cauza disputei altor puternici ai acestei lumi (subl. n.)”43. În 1887 D. A. Sturdza, pe atunci ministrul instrucțiunei publice, afi rmă în discursul cu vădit caracter identitar, rostit la inaugurarea statuii lui Ovidiu, că acest străvechi teritoriu ne-a fost „dăruit de fondatorul neamului nostru și redat de Europa spre paza măre-țului fl uviŭ al Dunăreĭ”44. Iar Nicolae Iorga, subli niind faptul că „noi avem deschizătura acestui râu”, arată că „între Dunăre și Mare este legătura cea mai fi rească: se trece din una în cealaltă”45.

Pe măsură ce creșteau „durerea și îngrijora-rea înaintea acestei pierderi, grea pentru țară și tot atât de grea pentru Domnitor însuși, se lumina înțelegerea și se deschidea zarea către noul pământ alipit României. Prințul Carol Anton, tatăl Domni-torului46, scria fi ului său la 7 februarie 1878. 43 Carl Schuchhardt, O călătorie de Crăciun în Dobrogea acum

32 de ani, în vol. Bilder aus der Dobrudscha. 1916 – 1918. Imagini din Dobrogea. 1916 – 1918, Editura Ex Ponto, Constanța, 2011, p. 293.

44 Banchetul pentru inaugurarea statuei lui Ovidiu, în Voința națională, IV, nr. 907, septembrie 1887, p. 2.

45 N. Iorga, Poporul românesc și Marea, loc. cit., p. 7. 46 Principele Carol Anton de Hohenzollern s-a căsătorit cu

„Iosefi na, fi ica marelui duce Karl Ludwig Friedrich de Baden și a Stephaniei de Beauharnais, fi ica adoptivă a Împăratului Napoleon I. Au avut patru fi i: Leopold, Karl, Anton și Friedrich și două fete: Stephanie și Marie...

În casa părintească, vieața era liniștită și cumpătată, fără petreceri sgomotoase ca la alte curți princiare. [Principele Karl/Carol] își petrecea vara ba la bunica Stephania, ba la bunica Antonia-Maria”, cf. Aniversarea a 70 de ani a M. S. Carol I al României. 1839 – 1909, Direcțiunea Generală Monitorul Ofi cial și Imprime-riile Statului, București, 1909.

Era părerea unei minți cumpănite și cunoscătoare a lumii și a timpurilor, de care Suveranul știa să ție seamă: «Teritoriul neproductiv al Dobrogei, nu răsplătește de sigur pierderea Basarabiei; totuși Dobrogea, cu Constanța dimpreună, se poate primi, deoarece dobândirea acestui port la Marea Neagră va fi , poate, de cea mai mare însemnătate pentru viitorul comerțului României”47.

Domnitorul, politicienii, cercetătorii, jurna-liștii care acceptă această decizie și-i anticipează consecințele încearcă să explice situația, să-i atenueze aspectele șocante, punând într-o balanță, numai aparent dezavantajantă, pierderea Basara-biei sudice cu ceea ce se câștigă și invocând, prin informații esențiale de natură istorică, economică, demografi că și geostrategică, dreptul nostru de posesiune asupra Dobrogei, dar și marile privi-legii care ar putea rezulta de aici. Pentru că, se știe, „marea a reprezentat multă vreme un spațiu distinct, o regiune defi nită de raporturi care, fi e confl ictuale, fi e de cooperare, au presupus un fl ux de indivizi, mărfuri și idei”48. Iar între asemenea spații distincte, Evlia Celebi, autorul unei fascinante Cărți de călătorie – Seyahatname (a doua jumătate a secolului al XVII-lea), a ales: „Dacă e să privim adevărul în față, izvorul tuturor mărilor este Marea Neagră.”49 Îndemnul și convingerile sale au fost, pe atunci, ignorate.

Monograful Constanței, colonelul Ionescu M. Dobrogianu, reconstituie situația tensionată, chiar frustrantă creată după încheierea Congre-sului de pace de la Berlin: „Începuturile stăpânirii noastre în Dobrogia au fost foarte nesigure și timide, din cauza părerilor greșite, pe care le-au îm -prăștiat oamenii noștri politici de pe atunci, care nu cunoșteau nici starea provinciei și nici foloasele pe care le vom putea trage în viitor din țărmul Mării și din portul ei principal Constanța.”50 Între acestea, 47 Emanoil Bucuța, art. cit., p. 307; vezi și Memoriile Regelui Carol I

al României, vol. XIII, Editura ziarului Universul, București, 1909 – 1912, p. 46.

48 Charles King. Marea Neagră. O istorie, Editura Brumar, Timișoara, 2005, p. 30.

49 Apud ibidem, p. 171.50 Colonel Ionescu M. Dobrogianu, Tomi – Constanța, Tipografi a

Lucrătorilor Asociați, Constanța, 1931, p. 74.

Page 10: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

20

Doi

na

ule

an

uR

eg

al

it

at

ea

ş

i M

ar

ea

cităm opiniile lui P. P. Carp: „nu vrem portul Con-stanța, căci e contrar intereselor și nevoilor reale ale României”51 și Dimitrie A. Sturdza exprimată în ședința de Senat din 28 septembrie 1878: „Pentru ce cred că nu trebue să primim Dobrogea? Am anexa un teritoriu nou, pe care nimeni nu-l cu-noaște. Voiți să luați Dobrogea? Apoi, care din noi știe ce este Dobrogea?”52. În timp, a afl at el însuși între atâția alții și s-a convins nu numai de opor-tunitatea „primirii”, dar și de avantajele ei; la 22 septembrie 1903, șeful Partidului Național Liberal (D. A. Sturdza a deținut această funcție în perioada 1892 – 1909) afi rmă: „Dacă veți pune microsco-pul pe ultimii 50 de ani ce au trecut, veți vedea o adevărată muncă uriașă. Câte n-am făcut pentru dezvoltarea noastră economică. Podul peste Dunăre, portul Constanța, dezvoltarea porturilor dunărene, așezămintele de credit... Această parte a istoriei neamului nostru e cea mai importantă. Istoria veche e lupta pentru existență, iar cea contemporană e așezământul ei stabil pe lume.”53

51 Ibidem, p. 73.52 Ion Bulei, Lumea românească la 1900, vol. II, Oameni, obiceiuri,

moravuri, Editura Fundației Pro, București, 2006, p. 23. 53 Stoica Lascu, Specifi cul vieții politice dobrogene după 1878 în

viziunea oamenilor de stat și începuturile activității partidelor la Constanța, în volumul Valori ale civilizației românești în Dobrogea, Colegiul pedagogic Constantin Brătescu, Constanța, 1993, p. 291.

Cealaltă poziție, realistă și consecventă, este susținută încă de la început de câțiva poli-ticieni însemnați: „... Un pământ între Mare și cel mai mare fl uviu din Europa, dumneavoastră voiți să-l lăsați? Orice popor tinde naturalmente să aibă cât se poate Marea și noi voiți să fugim de mare?” întreabă retoric și acuză implicit Ion C. Brătianu54. Concluzia nu poate fi decât una singură și marele om politic nu se sfi ește să o rostească: doar prin Dobrogea „ne deschidem o poartă prin care ne punem în raport cu lumea întreagă și cu Occidentul către care ziceți Dumneavoastră că aveți toate aspirațiile”55.

Mihail Kogălniceanu este categoric: „… dacă vom admite opiniunea domnului Carp, atunci nu mai putem să vorbim nici de Sulina, nici de Con-stanța. Dar sunt alții care cred în viitorul Dobrogei, ba sunt unii cari cred în viitorul României și cari cred că România nu poate să aibă un viitor dacă va lepăda cea din urmă șansă de a fi deplin stăpână pe mare. Altă mare nu mai putem avea… oare ne tre-buie marea numai ca să ne plimbăm pe dânsa și să-i mirosim aerul? Nu, ne trebuie ca să ne dea viață!”56 Marele om politic revine în repetate rânduri asupra problematicii dobrogene: „O mai repet, trebuie să ne îndreptăm din nou ochii la marele și frumosul brâu pe care providența l-a dat României, la Dunăre și la Mare. Și zicând aceste cuvinte (într-un raport prezentat Camerei în 1883, n. n.), am ferma convin-gere că de îndată inteligenta d-voastră atențiune se va îndrepta spre porturile noastre maritime și fl uviale și spre ceea ce vom face pentru a le aduce în dezvoltarea și înfl orirea lor cea mai întinsă.”57

Geograful Grigore Cobălcescu menționează (în ortografi a de atunci): „Astfeliu fi ind faptele (care decurg din Congresul de la Berlin, n. n.), nu credem 54 I. C. Brătianu, Acte și cuvântări, IV, Imprimeriile Independența,

București, 1921, p. 108. 55 Ibidem.56 M. Kogălniceanu, Discurs la proiectul de lege privind răscumpă-

rarea de către statul român a căii ferate Constanța – Cernavodă, 1882, Opere, vol. V, 1878 – 1891, partea a II-a, Editura Academiei, București, 1986, p. 331, 333.

57 Vasile M. Kogălniceanu, Dobrogea 1879 – 1909. Drepturi politice fără libertăți, Editura Socec, București, 1910, p. 51 – 52.

Küstendje, la 1828, în viziunea lui Hector de Béarn

Page 11: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

7

Cuprins

I. Carol I, principe şi rege 11

„Ni-l trimitea Dunărea, de la izvoarele ei” 11

II. Dobrogea înainte de Războiul

pentru Independenţă 27

Drumul comercial spre mare. Canal sau cale terestră? 27

Calea ferată Bogazchioi – Küstendje 37

Comisia Europeană a Dunării 50

Ottoman & British Küstendje 60

Farul genovez 72

III. Pământ regal 77

I-au fost contemporani, în Küstendje 77

Englezii și „bontonul” urbei marine 85

Alte construcţii engleze la porţile Orientului 87

Gara Constanței 87

Hotel d’Angleterre și alte asemenea stabilimente 93

Hotelul Carol I 97

IV. Küstendje redevine Constanţa 105

Cura heliomarină 105

Vânzarea căilor ferate 120

Page 12: I. Carol I, Principe şi Rege · 13 I. Carol I, principe şi rege ca suveran pe prinţul Carol”, îi comunică Brătianu încă din ziua de 16 aprilie destinatarului comun9. La

8

Doi

na

ule

an

uR

eg

al

it

at

ea

ş

i M

ar

ea

_

V. O nouă identitate urbană 125

Prefectul Remus Opreanu, reprezentantul Guvernului în teritoriu 125

Muzeul regional 127

Statuia lui Ovidiu 132

Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel 138

Zilele de mărire naţională și locală 175

VI. Clăditorul pentru eternitate 197

Podul peste Dunăre 197

Portul Constanţa 216

Portul Constanța în istorie 216

Aventura unui proiect european. Constanța,

poarta comerțului spre Orient 238

Exegi monumentum 267

Pavilionul reginei 270

VII. Ctitorii şi iniţiative regale,

ministeriale, prefectorale 293

Prefectul Scarlat Vârnav.

Palatul Regal / Istoria celor trei palate 293

Lărgirea bulevardului înspre mare 305

Alţi prefecţi și miniștri, alte obiceiuri 318

Moscheea Regală Carol I 323

Regele Carol I și Cadrilaterul 358

Vizita țarului la Constanţa, 1 iunie 1914 360