Ion Luca Caragiale Bubico

I.L. Caragiale, unul dintre cei mai de seama dramaturgi ai literaturii române, se dovedeste a fi si un maestru al schitei prin scrierile publicate in volumul „Momente si schite”: „Lantul slabiciunilor”, „Vizita”, „D-l Goe”, “Bubico”, “Cãldurã mare”....

Schita este un text narativ de dimensiuni reduse, având actiunea limitata la un singur episod din viata unor personaje. Numarul personajelor dintr-o schita este, de obicei, mic. Cadrul desfasurarii intamplarilor este restrans, ritmul actiunii este viu, dinamic, iar amanuntele mentionate in text sunt putine, dar semnificative.

Schita “Bubico” prezinta un episod din viata naratorului, din timpul unei cãlãtorii cu trenul. Naratorul nu are nume, este o voce narativã anonimã, cea delegatã de autor spre a-l reprezenta. Este un narator-personaj, implicat direct în actiune. Relatarea se face la persoana I, existând o perspectivã subiectivã asupra evenimentelor narate, cãci naratorul face parte din lumea fictivã pe care o expune.

Timpul nu este precizat în expozitiune, ci se poate deduce din desfãsurarea actiunii si este vorba de o perioadã scurtã. Este timpul unei cãlãtorii cu trenul de la Bucuresti spre Ploiesti. Cadrul desfasurarii actiunii este restrans: compartimentul si coridorul trenului.

Numarul personajelor in schitã este redus: personajul narator, cocoana si cãtelul Bubico, acesta fiind prezent încã din titlul schitei: „Bubico”. Existã si personaje episodice, cele care apar în relatãrile cucoanei: cãtelusa Zambilica, dulãul Bismarck, Papadopolina (stãpâna cãtelusei, prietenã cu cocoana), ofiterul (stãpânul lui Bismarck, chirias al Papadopolinei), servitoarea (“dobitoaca”).

Modul de expunere predominant este dialogul impletit cu monologul interior si cu naratiunea.

Naratorul apare în ipostaza unui personaj întãrâtat, afabil pentru a pãstra aparentele, dar vindicativ, gata sã riposteze dacã i s-ar oferi ocazia. Disimularea sa se poate converti usor în atitudine malitioasã.

In timpul unei cãlãtorii cu trenul, naratorul îsi cautã un loc mai comod si alege un compartiment în care se afla o doamnã. De-abia dupã ce intrã, el observã cã doamna nu era chiar singurã; dintr-un paner îsi scoase capul “plin de funde, de panglici rosii si albastre”, un cãtel lãtos si începu sã latre.

In timpul cãlãtoriei, naratorul este obligat sã suporte toate manifestãrile gãlãgioase ale “javrei”, precum si relatãrile amãnuntite si plictisitoare ale cucoanei referitoare la la odrasla ei, precum episodul cu dulãul Bismarck.

Rãbdarea naratorului este pusã la grea încercare. Lãtratul si apropierea lui Bubico îl sperie si îl deranjeazã. Comportãrile cucoanei fatã de câine, dragostea ei manifestatã excesiv îl indispun, uneori chiar îl scârbesc (faptul cã doamna bea “lãptic” din acelasi pahar cu câinele).

Desi îi rãspunde tot timpul politicos doamnei, si chiar încearcã sã se împrieteneascã cu Bubico tinându-l în brate si oferindu-i bomboane, starea lui de

1

tensiune creste. O dovedesc pasajele din schitã care-i reproduc gândurile. Fiecare privire si replicã amabilã este contracaratã de un gând malitios. (“Lovite-ar jigodia, potaia dracului!”;“Vedea-te-as la Babes, jigãraie îndrãcitã!”)

Aceastã stare de tensiune culmineazã cu rãzbunarea. Simulând neatentia, naratorul se debaraseazã de agresivul Bubico, lãsându-l sã cadã, spre consternarea “cocoanei”, pe fereastra vagonului, privindu-l apoi cu prefãcutã duiosie cum dispare “ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând la Zambilica probabil”.

Dar nu se multumeste cu atât si o sfãtuieste pe doamnã sã tragã semnalul de alarmã.

Secventele se deruleazã într-un ritm alert. Efectul comic al scenei finale este dozat cu finete. “Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:- Doamnă!Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!- Repede, doamnă, semnalul de alarmă!O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre pasajeri.- Cine? cine a dat alarma?- Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.”

Si ca si cum rãzbunarea nu ar fi fost suficientã, ca si cum gestul imprudent nu ar fi rãscumpãrat enervarea din timpul drumului, tot acea “inspiratie infernalã” îl determinã pe narator sã-i administreze cocoanei, în final, lovitura de gratie. Satisfactia deplinã o are în momentul când îi mãrturiseste, cã de fapt gestul de a-l scãpa pe Bubico pe fereastrã l-a fãcut intentionat. “Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:- Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!Ea leşină iar... Eu trec că un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră...”

“Cocoana” primeste astfel lovitura de gratie si lesinã iar naratorul se simte acum pe deplin rãzbunat pentru enervarea din timpul cãlãtoriei.

Comicul se realizeazã prin contrastul dintre aparentã si esentã, dintre atitudinea amabilã si politicoasã a personajului narator si sentimentele si enervarea crescândã, redate fidel cu ajutorul monologului interior.

Intreaga ironie a autorului se îndreaptã spre personajul “cocoana”, o demnã reprezentantã a burgheziei, lipsitã de orice altã preocupare, in afara de cãtelul ei; ca dovadã, atentiile exagerate pe care i le acordã cãtelului, aspectul acestuia, plin de panglici si funde, subiectul de conversatie exclusiv pe care-l poate aborda cocoana este bineînteles despre câini si în mod special Bubico.

Trasaturile ei esentiale sunt ignoranta, superficialitatea si lipsa de bun-simt.

I.L.Caragiale minuieste cu aceeasi indeminare naratiunea si dialogul, dar abundenta acestuia din urma intr-un text atit de scurt ii confera schitei un pronuntat caracter dramatic. Dialogul, caracterizat prin naturalete si vioiciune,

2

este preponderent. Autorul isi lasa personajele sa vorbeasca, ceea ce apropie arta sa de prozator de cea de dramaturg. Ca orice schita a sa, si aceasta poate fi dramatizata, demonstrind, inca o data, ca marele dramaturg nu-si parasea vocatia scenica nici in proza scurta.

3