CARACTERUL

1. DEFINIŢIE ŞI DESCRIERE GENERALĂ

In psihologie, se întâlnesc două curente:

1. unul care include în sfera noţiunii de caracter atât însuşirile genotipice determinate

biologic, cât şi pe cele fenotipice, dobândite sub influenţa mediului natural şi social; când

importanţa acestuia din urmă este recunoscută se şterge orice deosebire calitativă dintre caracter

şi temperament (reprezentanţii orientărilor biologizante şi fiziologizante)

2. altul care raportează noţiunea de caracter numai la personalitatea umană, în care se includ

însuşirile fenotipice de esenţă socioculturală, etico-axiologică, subliniind astfel existenţa unei

deosebiri calitative între caracter şi temperament (reprezentanţii orientării socio-antropo-

culturologice).

Din punct de vedere metodologic şi ştiinţific vom aborda caracterul ca entitate distinctă a

sistemului personalităţii, ireductibilă la temperament.

Intr-o primă aproximare, caracterul reprezintă o dimensiune (structură) esenţială care, pe de

o parte, defineşte orice personalitate individuală în contextul relaţiilor sociale, iar pe de altă parte,

diferenţiază mai mult sau mai puţin semnificativ personalităţile individuale între ele.

In Accepţiune Extinsă, caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului

psihosocial al personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice. In acest caz,

el include:

1) concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului;

2) sfera convingerilor şi sentimentelor sociomorale;

3) conţinutul şi scopurile activităţilor;

4) conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor. Toate aceste „elemente" sunt corelate şi integrate într-o

structură funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de selecţie, apreciere şi valorizare.

Luată În Sens Restrânsă, noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de

atitudini, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi

semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi.

1

Spre deosebire de temperament, care se implică şi se manifestă în orice situaţie - naturală

sau socială -, caracterul se implică şi se manifestă numai în situaţiile sociale . El se structurează

numai în interacţiunea individului cu mediul sociocultural, ca mecanism specific de relaţionare şi

adaptare la particularităţile şi exigenţele acestui mediu. Aici se impune a face distincţie între planul

psihologic de abordare şi cel etic.

Din punct de vedere psihologic, orice individ cât de cât normal, născut şi crescut într-un

mediu social, în comunicare şi interacţiune cu alţi semeni, - cu membrii familiei, cu colegii de

şcoală, cu dascălii, cu cercul de prieteni etc. -, îşi structurează pe baza unor complexe

transformări în plan cognitiv, afectiv, motivaţional, un anumit mod de raportare şi reacţie la

situaţiile sociale, adică un anumit profil caracterial.

Caracterul apare ca mod individual specific de relaţionare şi integrare a asteptarilor pe care

individul le are de la societate si pe care , la randul ei, societatea le are fata de individ. Individul apare

astfel în următoarele trei ipostaze:

1) de concordanţă deplină cu societatea (toate solicitările sociale sunt acceptate şi integrate ca

norme proprii de conduită şi toate solicitările proprii se încadrează în limitele normelor şi etaloanelor

societăţii); o asemenea situaţie nu se întâlneşte în realitate, ea desemnând o limită ideală, teoretică, spre

care se poate tinde;

2) de respingere reciprocă totală (cele două mulţimi de solicitări nu concordă în nici un punct);

şi această situaţie trebuie considerată ca având doar o semnificaţie teoretică, neîntâlnindu-se ca atare în

realitate;

3) concordanţă parţială-discordanţă parţială (cele două mulţimi de solicitări intersectându-se

pe o plajă mai îngustă sau mai întinsă); aceasta este situaţia reală, care reflectă natura contradictorie a

raportului individ-societate. Atunci când plaja de intersecţie se îngustează până la un anumit prag,

societatea declară individul ca lipsit de caracter, iar individul declară criteriile şi etaloanele impuse de

societate ca inacceptabile, trebuind să fie revizuite (reformate); când plaja de intersecţie se lărgeşte

tinzând spre limita superioară de concordanţă, societatea declară individul ca având caracter, iar

individul consideră criteriile şi etaloanele societăţii ca fiind şi ale lui.

Caracterul se structurează prin integrarea în plan cognitiv, afectiv, motivaţional şi volitiv a

ceea ce este semnificativ pentru individ în situaţiile, evenimentele şi experienţele sociale. Ca

urmare, el se manifestă numai în asemenea împrejurări. De aceea, dezvăluirea trăsăturilor de

caracter este incomparabil mai dificilă decât a celor temperamentale.

2

Modalitatea cea mai eficientă de cunoaştere şi evaluare a caracterului o reprezintă analiza

actelor de conduită în situaţii sociale înalt semnificative pentru individ.

Acest lucru fiind foarte greu de realizat în mod curent, suntem nevoiţi să ne mulţumim cu

analiza şi evaluarea comportamentelor interpersonale, ajungandu-se astfel, ca una şi aceeaşi

persoană să fie evaluată caracterial nu numai diferit, dar şi diametral opus de diferiţi evaluatori.

3. STRUCTURA PSIHOLOGICĂ A CARACTERULUI

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor

psihice particulare din perspectiva relaţionării omului cu semenii şi a adaptării sale la mediul

sociocultural în care trăieşte. In diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice, integrările respective

angajează în măsură diferită afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa. La vârstele mici, integrarea

caracterială se realizează preponderent pe dimensiunile afectivă şi motivaţională (formarea supra-

Eului în concepţia freudistă se întemeiază pe acceptarea de către copil a consemnelor morale ale

autorităţii paternale, pentru a evita sancţiunile şi a obţine satisfacerea trebuinţelor sale); la vârstele mai

mari, începând mai ales cu adolescenţa, integrarea caracterială se realizează cu precădere pe

dimensiunile cognitivă (analiza şi evaluarea critică a normelor şi modelelor socioculturale) şi volitivă

(autodeterminarea, angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şi modului de conduită).

In structura caracterului se regăsesc „elemente" de ordin afectiv (emoţii, sentimente),

motivaţional (interese, trebuinţe, idealuri), cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi) şi volitiv (însuşiri,

trăsături), care ţin de existenţa socială a individului şi mediază raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu

societatea în ansamblu.

Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracterului este diferită la diferiţi

indivizi, ea putând constitui criteriu de clasificare tipologică. (De exemplu, o structură caracterială în

care predomină motivaţia personală va avea trăsătura „egoist" mai puternică decât trăsătura „altruist"; o

structură în care prevalează componentele afective pozitive va fi predispusă mai mult la acte de caritate

decât una în care predomină judecata obiectivă, „rece"; o structură caracterială „reflexivă" va fi mai

„ezitantă" în luarea unei hotărâri decât una „voluntară" etc.).

Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelaşi la toţi oamenii. Prin definiţie,

structura presupune o anumită stabilitate, existenţa anumitor invarianţi. Ca structură, caracterul trebuie

3

să satisfacă şi el această condiţie. Şi, într-adevăr, în măsura în care reuşim să-l cunoaştem, putem să

prevedem modul în care se va comporta o persoană în diferite situaţii sociale.

Totuşi, stabilitatea structurii caracteriale nu este de acelaşi ordin ca cea a structurii

temperamentale. In principiu, caracterul este modelabil pe toată durata vieţii individului, dintr-unul

iniţial negativ, putând deveni unul pozitiv (dacă situaţiile şi experienţele sunt suficient de semnificative).

In plan social, se apreciază atât stabilitatea/constanţa caracterului, cât şi flexibilitatea,

maleabilitatea lui în funcţie de criteriile şi etaloanele valorice, care se aplică unei situaţii sau alteia,

unui context relaţional sau altuia. De pildă, într-o situaţie, se apreciază la cea mai înaltă cotă valorică

nerenunţarea la un crez, la o convingere, mergându-se până la acceptarea sacrificiului de sine; în altă

situaţie, se apreciază pozitiv renunţarea la o convingere anterioară sau modificarea unei trăsături

negative într-o trăsătură pozitivă.

Din cele de mai sus se poate constata că, spre deosebire de temperament, caracterul reflectă şi

ne trimite întotdeauna la latura de conţinut, de esenţă a personalităţii ca subiect social şi ne impune

valorizarea etică a comportamentului.

Din punct de vedere funcţional, structura caracterială include două „blocuri":

a) blocul de comandă sau direcţional, în care intră scopurile mari ale activităţii, drumul de

viaţă ales, valorile alese şi recunoscute de individ;

In cadrul blocului de comandă, trebuie să admitem existenţa următoarelor elemente esenţiale:

1) o structură cognitivă de receptare, filtrare, identificare şi evaluare a situaţiilor sociale;

2) o structură motivaţională de testare, prin care se stabileşte concordanţa sau discordanţa

dintre valenţele situaţiei şi starea de necesitate actuală sau de perspectivă a subiectului;

3) o structură afectivă, care generează trăirea pozitivă sau negativă a modelului „cognitiv"

şi „motivaţional" al situaţiei şi, potrivit acesteia, „starea de set" faţă de situaţie.

Toate aceste elemente, strâns interdependente, sistemic articulate, formează latura internă,

invizibilă a caracterului. Ea este absolut necesară, dar insuficientă pentru realizarea caracterului în act,

pentru atingerea unui efect adaptativ concret în diferite situaţii sociale.

In mod obiectiv, activitatea blocului de comandă se impune a fi corelată cu activitatea blocului

de execuţie.

b) blocul de execuţie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregătire, conectare şi

reglare a conduitei în situaţia concretă dată (LEVITOV, 1962; RADU, 1991; M.GOLU, 1993;

ZLATE, 1999)

4

Din punct de vedere psihologic, acest bloc include:

1) operatorii de conectare, care primesc şi proiectează „starea de set" pe „repertoriul

comportamental";

2) operatorii de activare, care realizează stabilirea atitudinii faţă de situaţie;

3) operatorii de declanşare, care actualizează şi pun în funcţiune aparatele de răspuns

(verbale şi motorii);

4) operatorii conexiunii inverse, care extrag şi retransmit blocului de comandă informaţia

despre efectele comportamentului sau acţiunii.

Observăm că interfaţa între structura internă, profundă a caracterului şi conduita

manifestă o constituie subsistemul atitudinal.

Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia socială în care este

pusă. Ea se constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă, a unor componente psihice

diferite - cognitive, motivaţionale afective - şi determină modul în care va răspunde şi acţiona o

persoană într-o situaţie sau alta.

După T.M.NEWCOMB, de pildă, atitudinea reflectă fidel forma în care experienţa

anterioară este acumulată, conservată şi organizată la individ, când acesta abordează o situaţie

nouă.

Atitudinea ne apare ca verigă de legătură între starea psihologică internă dominantă a

persoanei şi mulţimea situaţiilor la care se raportează în contextul vieţii sale sociale. De aici, putem

deduce şi Caracteristicile Principale Ale Atitudinii:

1) direcţia sau orientarea, dată de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorbil) al trăirii

afective faţă de obiect (situaţie): atitudinea pozitivă imprimă persoanei tendinţa de a se apropia de

obiect, în vreme ce atitudinea negativă creează o tendinţă opusă, de îndepărtare;

2) gradul de intensitate, care exprimă gradaţiile celor două segmente ale trăirii - pozitiv şi

negativ -, trecând prin punctul neutru 0 (zero); valorile gradului de intensitate care depind de „mărimea

semnificaţiei" obiectului (situaţiei) şi care determină intensitatea trăirii.

Absenţa semnificaţiei corespunde unei atitudini neutre, de indiferenţă.

Dinamica atitudinii este condiţionată de caracteristicile obiectului de referinţă, care, după

T.M.NEWCOMB, sunt:

1) dimensionalitatea, constând în numărul şi varietatea elementelor care-l compun, mergând de

la stimuli unidimensionali până la cei mai complecşi, cum sunt cei socioumani;

5

2) suprafaţa sau întinderea comprehensibilă a obiectului, constând în numărul de însuşiri

accesibile observaţiei şi înţelegerii, faţă de care subiectul a reuşit să-şi formeze o atitudine definită şi

generalizată;

3) centralitatea psihologică a obiectului pentru subiect, care înseamnă că unele obiecte se

situează aproape permanent în prim-planul conştiinţei, în timp ce altele rămân, psihologic, îndepărtate de

subiect, principala sursă a diferenţei de centralitate aflându-se în sfera motivaţională;

4) socialitatea, care rezidă în aceea că „obiectele sociale" (îndeosebi celelalte persoane)

reprezintă principala sursă de formare a atitudinilor.

Integrarea la nivel cognitiv, afectiv, motivational şi valitional a semnificaţiilor pozitive şi

negative ale obiectelor şi situaţiilor socioumane se realizează în mod individual specific, ducând

astfel la elaborarea unei game foarte întinse de structuri caracteriale; în cadrul lor se realizează

cele mai variate configuraţii atitudinale, în funcţie de conţinut şi de raportul dintre polul pozitiv şi

cel negativ.

Expresia externă a atitudinii o reprezintă Opinia şi Acţiunea. Opinia este forma verbal-

propoziţională de exteriorizare a atitudinii, constând din judecăţi de valoare şi de acceptare

(acord) sau de respingere (dezacord) în legătură cu diferitele situaţii, evenimente şi sisteme de

valori. Opinia este o modalitate constatativ-pasivă de raportare la lume, care nu introduce nici o

schimbare în situaţie. Când atitudinile individuale converg într-o măsură semnificativă, vom avea,

în plan extern, opinia publică, ce poate fi interpretată ca dimensiune a caracterului social de care

vorbea ERICH FROMM.

Acţiunea reprezintă intrarea subiectului în relaţie directă (senzorială şi motorie) cu situaţia

şi efectuarea unor demersuri (transformări) de integrare în situaţie, de modificare a ei sau de

îndepărtare. Gradul de angajare psihologică în cadrul acţiunii este cu mult mai ridicat decât în cadrul

opiniei şi, ca atare, acţiunea devine mai relevantă pentru dezvăluirea esenţei caracterului unei persoane

decât opinia: faptele atârnă mai greu în aprecierea personalităţii unui om decât vorbele.

Intre atitudine şi manifestarea ei externă, în forma opiniei sau acţiunii, nu există o

concordanţă perfectă şi necondiţionată. Graţie funcţiei reglatorii a conştiinţei, în structura caracterială

se elaborează un mecanism special de comutare, care face posibilă disocierea temporară şi

periodică între planul intern al convingerilor şi atitudinilor şi planul extern al opiniilor şi

acţiunilor.

6

Apare astfel dedublarea, subsumată fie conformismului (deşi atitudinea este de semn opus

aşteptării sociale, opinia sau acţiunea subiectului se dau în concordanţă cu şablonul), fie negativismului

(deşi semnul atitudinii concordă cu etalonul social, opinia şi acţiunea vor fi de semn contrar din plăcerea

de a contrazice sau de a nu fi la fel cu ceilalţi).

In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativă de necontestat, ea realizând acel

compromis convenabil între individ şi societate. Dar atunci când se impune ca trăsătură dominantă, se

transformă într-o frână în calea unei interacţiuni optime între individ şi cei din jur. Astfel, atunci când

ea se subordonează conformismului poate fi benefică din punct de vedere social, dar defavorabilă

pentru individ, iar când se subordonează negativismului poate fi favorabilă individului, dar

repudiată social.

După obiectul de referinţă, atitudinile se împart în două categorii:

a) atitudinile faţă de sine;

b) atitudinile faţă de societate.

a) Atitudinile Faţă De Sine reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza

autopercepţiei şi autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur, pe de altă

parte. Ele se diferenţiază şi se structurează la două niveluri: unul segmentar şi altul global. In primul

caz, vom avea atitudinea faţă de Eul fizic, atitudinea faţă de Eul psihic (nivelul diferitelor funcţii şi

capacităţi intelectuale, afective, motivaţionale) şi atitudinea faţă de Eul social (efectele conduitelor şi

reuşitelor în cadrul relaţiilor noastre cotidiene în cadrul profesional, familial, civic). In cazul al doilea,

este vorba de poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria personalitate în unitatea componentelor

sale bio-psiho-sociale.

In mod normal, atitudinea globală faţă de sine este (şi trebuie să fie) de semn pozitiv, aceasta

fiind o premisă necesară, obligatorie a unei adaptări satisfăcătoare la viaţa socială. Dar, la diferiţi

indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite: autoevaluare obiectiv-realistă -asigură

cele mai bune premise psihologice de relaţionare; autoevaluare în hiper (supraestimare) - induce

trăsături etichetate de cei din jur ca negative - aroganţă, dispreţ, complex de superioritate - şi creează

serioase probleme de adaptare la grup; autoevaluare în hipo (subestimare) - favorizează trăsături

caracteriale nefavorabile pentru subiect: modestie exagerată, neîncredere în sine, complexe de

inferioritate.

b) Atitudinile Faţă De Societate se diferenţiază şi se individualizează potrivit diversităţii

„obiectelor" şi „situaţiilor" generate de realitate. Astfel, putem delimita: atitudinea faţă de muncă (în

7

sens larg, ca ansamblu de sarcini şi solicitări impuse social); atitudinea faţă de normele, principiile şi

etaloanele morale; atitudinea faţă de diferitele instituţii (familie, şcoală, biserică, armată etc.); atitudinea

faţă de structura şi forma organizării politice; atitudinea faţă de ceilalţi semeni etc.

Semnul şi intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului şi, corespunzător,

potenţialul adaptativ al personalităţii în sfera vieţii sociale.

4. TRĂSĂTURILE CARACTERIALE

Descrierea şi evaluarea structurii caracterului se bazează preponderent pe procedeul trăsăturilor,

alte procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai puţin operante, datorită complexităţii

deosebite a câmpului de interacţiune a variabilelor psihologice implicate.

Trăsătura Caracterială poate fi definită ca structură psihică internă, care conferă constanţa

modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el (spre deosebire de

trăsătura temperamentală care determină parametrii dinamico-energetici ai comportamentului în

orice fel de situaţii).

Identificabile în desfăşurarea comportamentelor sociale, trăsăturile caracteriale se evaluează

numai printr-o operaţie de comparaţie a unei persoane cu altele. Aceasta, deoarece nu există un standard

absolut pentru nici o variabilă (categorie) calitativă. Determinarea şi atribuirea trăsăturilor se realizează

întotdeauna cu referire la descrierile interindividuale. Totodată, însuşirile pe care le evocă atribuirea unei

trăsături sunt suficient de distincte pentru a putea fi deosebite de altele. Trebuie, aşadar, să ne asigurăm

că însuşirile atribuite unei persoane sunt efectiv proprii acelei persoane şi că ele au fost observate

în mai multe situaţii-trăsătura trebuie să rămână constantă).

Trăsăturile caracteriale, ca şi cele temperamentale, au o dinamică polară, ele formând, de

regulă, perechi antagonice (ex.: egoist-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-leneş,

curajos-laş etc.). Este important de subliniat faptul că la fiecare persoană se întâlneşte întreaga

gamă de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecărei trăsături.

In evoluţia sa, profilul caracterial va integra trăsături care tind preponderent spre polul

pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luând aspectul unei balanţe cu două talere: când

trăsăturile polare se echilibrează reciproc, avem de a face cu un caracter ambiguu, slab

8

determinat; când valoarea trăsăturilor de la polul pozitiv atârnă mai greu decât cea a trăsăturilor

de la polul negativ, avem un caracter socialmente pozitiv si invers.

Modelul Balanţei Prezintă, după M.ZLATE (1999), o întreită importanţă:

1) „arată şi explică mecanismul psihologic al formării caracterului, forţa motrice a

dezvoltării acestuia, care constă în principal în opoziţia dintre contrarii, în ciocnirea şi lupta lor";

2) „sugerează interpretarea caracterului nu doar ca formându-se (din afară), nu doar ca

rezultat automat şi exclusiv al determinărilor sociale, ci şi ca autoformându-se (din interior), cu

participarea activă a individului";

3) „conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale"

G.W.ALLPORT (1981) împarte trăsăturile de personalitate în:

1) comune (cele care îi apropie pe oameni şi după care pot fi găsite comparaţii intermediare);

2) individuale (care diferenţiază o persoană de alta). Trăsăturile individuale sunt:

I. cardinale (dominante, cu semnificaţie majoră pentru individ, punându-şi amprenta pe

fiecare act de conduită);

II. centrale (numeric mai multe, care controlează o gamă întinsă de situaţii obişnuite,

cotidiene);

III. secundare (periferice, mai puţin active, exprimând aspecte mai puţin esenţiale ale

activităţii şi conduitei individului).

Clasificarea trăsăturilor individuale permite prezentarea caracterului ca sistem organizat

concentric. Cercul interior subsumează trăsăturile cardinale, cel mediu include trăsăturile centrale, iar

cel exterior cuprinde trăsăturile secundare (ZLATE, 1999).

Un asemenea model pune în evidenţă dinamica evolutivă a caracterului, posibilitatea de

consolidare şi generalizare a unei trăsături (deziderabile) şi de slăbire şi restrângere a razei de influenţă a

altei trăsături (indezirabile).

In fine, se poate avansa şi Un Model De Tip Multinivelar, piramidal prin analogie cu piramida

noţiunilor, propusă de L.S.VÂGOTSKI, şi cu piramida motivaţională, propusă de A.S.MASLOW.

Acest model surprinde relaţiile şi interacţiunile dintre trăsături din care derivă, în ultimă

instanţă, efectul de emergenţă al structurii caracteriale, care deosebeşte o persoană de alta pe

fondul comunalităţii trăsăturilor constitutive.

9

Cum pe bună dreptate subliniază M.ZLATE (1999), în modelul piramidal se pun în evidenţă

gradul de valorizare şi dominanţa de semnificaţie a unor trăsături în raport cu altele, eficienţa reglator-

adaptativă a caracterului ca sistem integral.

Trăsăturile ca atare se formează şi se individualizează pe fondul interacţiunii

conţinuturilor proprii diferitelor procese psihice - cognitive, afective, motivaţionale şi volitive -

valorizate de subiect şi implicate în determinarea atitudinii lui faţă de „obiectele sociale".

Vom delimita, astfel:

1. trăsăturile globale, care definesc sistemul caracterial în ansamblu:

I. unitatea caracterului, care face ca, în ciuda variaţiilor situaţionale accidentale, linia de

conduită a unei persoane să-şi păstreze o anumită constanţă şi identitate;

II. pregnanţa, care indică, pe de o parte, modul de ierarhizare a semnificaţiilor şi

atitudinilor în cadrul profilului caracterial general, iar pe de altă parte, gradul de

intensitate şi consolidare a componentelor dominante;

III. originalitatea, care exprimă specificitatea şi individualitatea integrării caracterului,

gradul de deosebire a unui profil caracterial de altul;

IV. plasticitatea, care defineşte „disponibilitatea" structurilor caracteriale de a se schimba,

de a se adecva la dinamica realităţii sociale (distingându-se, cores-punzător, caractere

conservatoare rigide, caractere mobile care îmbină adecvat stabilitatea şi schimbarea şi

caractere labile, în care predomină variaţia, oscilaţia, instabilitatea);

V. stabilitatea scopului reflectă gradul de ierarhizare şi integrare a motivelor care imprimă

orientarea generală a subiectului în viaţă, finalitatea lui majoră, supraordonată;

VI. integritatea, trăsătură-corolar al celor anterioare, exprimă rezistenţa caracterului la

influenţele şi presiunile perturbatoare (negative) din afară, rezistenţa la diferitele genuri

de tentaţii.

2. trăsăturile particulare, care definesc semnificaţia relaţional - socială a componentelor

psihice, din a căror interacţiune rezultă structura caracterului.

Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza căreia se diferenţiază

şi se manifestă fiecare om, ele putând fi grupate în:

I. trăsături de natură cognitivă (reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic şi opusul lor);

trăsături de natură afectivă (sentimentalismul, timiditatea);

10

II. trăsături de natură motivaţională (lăcomia, rapacitatea, avariţia, mercantilismul şi

opusele lor);

III. trăsături de natură intersubiectivă (solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de

întrajutorare, altruismul şi opusele lor);

IV. trăsături de natură morală (bunătatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia şi

opusele lor);

V. trăsături de natură voliţională (curajul, independenţa, perseverenţa, fermitatea,

hotărârea, consecvenţa, autocontrolul şi opusele lor).

Lista trăsăturilor particulare este în realitate mult mai lungă si, fireşte, creează mari

dificultăţi în tentativele de a realiza un tablou descriptiv exhaustiv al caracterului şi de a oferi un

instrument unitar şi eficient de diagnosticare-evaluare.

Trebuie subliniat că repertoriul probelor şi tehnicilor de determinare a caracterului este

încă sărac şi puţin elaborat, astfel încât sursa cea mai bogată de informaţii rămâne observarea şi

analiza comportamentelor reale în situaţii mai mult sau mai puţin semnificative pentru subiect.

11