Caracterizarea lui Ştefan Gheorghidiudin romanul “Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război” de Camil Petrescu

Camil Petrescu rămâne în literatura română poetul, prozatorul, dramaturgul şi teoreticianul literaturii care a valorificat fenomenologia lui Husserl şi existenţialismul lui Bergson. Preocupările europene faţă de psihologie şi filosofie, precum şi contribuţia lui Marcel Proust se întrevăd şi în literatura camilpetresciană.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman realist, subiectiv, modern prin perspectiva narativă „împreună cu”, prin naraţiunea la persoana I a personajului principal-narator, prin valorificarea memoriei afective voluntare, prin fluxul conştiinţei, luciditatea şi anticalofilismul explicitat în „Patul lui Procust”.

În războiul purtat pe două fronturi, conjugal şi al Primului Război Mondial, Ştefan Gheorghidiu este protagonistul operei, deoarece participă la toate momentele subiectului. Ca personaj-narator, ne oferă o perspectivă subiectivă unică asupra evenimentelor relatate, observaţiile sale intrând în sfera autocaracterizării.

El întruchipează tipul intelectualului lucid, însetat de absolut, dar dominat de incertitudini, salvat prin conştientizarea tragismului colectiv al frontului în faţa căruia drama individuală este eclipsată. Complexitatea eroului se dezvăluie în cele două experienţe fundamentale trăite: în evocarea subiectivă a poveştii de dragoste cu Ela şi în relatarea demitizată a confruntării armate din timpul obiectiv, cronologic, al frontului Primului Război Mondial.

În ciuda artificiului compoziţional din primul capitol „La Piatra Craiului, în munte”, epicul cronologic al romanului ni-l dezvăluie, prin mijloace directe, pe protagonist ca student la Filosofie, sărac, dar fericit de a fi plăcut de “una dintre cele mai frumoase” fete de la universitate. Relaţia ivită iniţial din orgoliu, ulterior din duioşie, dar şi din autosugestie, capătă semnificaţia unei drame de cunoaştere.

Predispus către introspecţie, eroul îşi recunoaşte starea specifică: “măcinarea sufletească”, “foiala de şerpi”... “Nopţile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate şi mistuitoare”. Tot prin mijloace directe, Gheorghidiu arată că se victimizează, transformând orice întâmplare minoră în dezastru sufletesc, fiindcă nu suportă să fie contrariat: “ Pot transforma mici incidente în adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu”.

Este conştient de percepţia eronată a celorlalţi asupra sa: “Aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul cu care-mi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală”, “... mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter”.

Epicul şi relaţiile cu celelate personaje sunt mijloace indirecte de caracterizare ce punctează indiferenţa eroului faţă de valorile materiale, de moştenirea de la unchiul Tache Lumânăraru. Noua viaţă mondenă a cuplului îl înstrăinează de Ela şi adânceşte incompatibilitatea lor. Gelozia izvorâtă din nesiguranţa bărbatului determină o adevărată “monografie a îndoielii” ce devine motorul/declanşatorul memoriei afective voluntare a protagonistului: “n-am fost nicio secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii.” Polemica de la popota ofiţerilor despre fidelitate şi condiţia femeii/bărbatului în cuplu pregăteşte intriga romanului. Ca un “judecător de instrucţie maniac şi bolnav“, îşi analizează nefericirea, dar, ipocrit, nu are curajul să recunoască.

Tot indirect, din fapte, concepţii şi limbaj, îl descoperim orgolios, purtându-şi suferinţa ca pe o medalie. Este sfidător, îi sancţionează drastic pe interlocutori: “Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. (...) Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi”.

Îşi înşală soţia, dar îşi refuză cu încăpăţânare dorinţa de a o vedea, căutând să se ştie că petrece. În societate, nu se abate de la idealurile sale înalte şi are conştiinţa unicităţii sale, fapt care-i dă putere să-i înfrunte pe toţi.

Alături de drama intimă, Gheorgidiu mai suferă şi drama omului superior, dominat social de indivizi inferiori. Exigenţele personajului sunt absolute, pentru că, în fond, viaţa este alcătuită dintr-o sumă de mici compromisuri, care o fac acceptabilă.

În război, Gheoghidiu participă la experienţa colectivă pentru a nu se simţi inferior generaţiei sale: “N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă de la care să lipsesc”. Gheoghidiu îşi reconstituie atitudinea faţă de lume, faţă de Ela, faţă de sine însuşi. Drama sa individuală i se pare minoră comparativ cu tragedia colectivă. Acum descoperă sentimentul solidarităţii umane. Despărţirea de Ela nu-i mai produce nicio suferinţă: în ambele experienţe (iubire şi război) personajul trăieşte revelaţii dureroase, descoperind contrastul dintre teoriile sale şi experienţa directă. Clarificat interior, Gheoghidiu nu este un învins, pentru că îşi păstrează disponibilitatea pentru noi experienţe. Drama sentimentală nu se rezolvă în drama colectivă, ci se anulează.

Evoluţia relaţiilor din cuplul Ştefan Gheorghidiu – Ela, privite doar dintr-o singură perspectivă, a bărbatului, pune imaginea femeii într-o lumină defavorabilă, dar accentuează deziluzia bărbatului in iubire. Finalul creează cititorului impresia că Gheorghidiu este tipul învingătorului, al omului capabil să ia totul de la capăt, chiar dacă a suferit o înfrângere, dar acest lucru va fi infirmat în ”Patul lui Procust” unde se specifică faptul că Stefan Gheorghidiu va fi condamnat de către Curtea Marţială pentru că ”a trădat această ţară”, deci protagonistul va claca şi în această a doua experienţă definitivă a sa.

În opinia mea, în ceea ce priveste relaţiile dintr-un cuplu, Camil Petrescu este previzibil: întotdeauna bărbatul este în căutarea absolutului şi femeia este uşuratică, frivolă (la fel în romane, ca şi în teatru: “Act veneţian”, “Jocul ielelor”). Drama personajelor masculine, în cazul de faţă Ştefan Gheorghidiu, constă în inadecvarea lor la realitate.

Aşadar, acest erou din galeria “sufletelor tari” trăieşte în “Utopia” drama intelectualului lucid, inadaptabil superior, a îndrăgostitului de perfecţiune. Opera transmite cititorilor că valorile absolute sunt de neajuns în viaţa reală, eroul fiind victimă a propriilor alegeri.