Otilia Mărculescu este "eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, "tipizarea mea în ipostază feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei, realizată spre sfârşitul primului capitol al romanului, corespunde modelului balzacian, care propune tehnica focalizării în vederea prezentării personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci, cadrul în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul că era interesată de moda vremii justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie. Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente în camera Otiliei sugerează, pe de altă parte, şi faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la care personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etapă este imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care Felix cu surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de cea pe care el o cunoscuse cândva. În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica relectării poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, pe care trebuie să o protejează, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Stănică considera că Otilia este o fata materialista, colegii lui Felix o văd ca pe “cea mai elegantă conservatoare”, Pascalopol o vede ca pe o domnisoara “delicioasa”, în vreme ce Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum „dezmăţata”, „stricată”, „zănatică”.Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din perspectiva psihologiei masculine feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca fiind misterioasă, enigmatică pentru că nu se lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci. Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.

Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea impresionează prin naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă oricând farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi libertate pe care le resimte în unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.Compoziţia personajului include, şi bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”. Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar scriitorul îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în caliatate de victime şi de termeni angelici de comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili. În opinia mea, Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.