Rolul si profilul de competenta al unui profesor

1. Conceptul de personalitate               Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât

fiecare are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. În schimb, utilizarea lor ca termeni ai psihologiei pune atâtea probleme încât am putea spune că istoria psihologiei se confundă cu istoria răspunsurilor la întrebarea ,,ce este personalitatea?”.                                             

Răspunsurile au fost, de cele mai multe ori, total diferite. Se impune mai întâi să deosebim persoana de personalitate. Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana umană. Personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.”             

Unitatea, coerenţa şi echilibrul personalităţii se exprimă prin conştiinţă, structurile subconştiente şi inconştiente. Conştiinţa morală este nucleul conştiinţei, se formează prin educaţie şi este latura responsabilă în viaţa socială a personalităţii. Ea deţine controlul manifestărilor psihice. Nivelul inconştientului deţine un imens depozit de experienţă de viaţă, impulsuri, tendinţe şi deprinderi. Subconştientul conţine totalitatea acelor evenimente ale vieţii trecute care se exprimă involuntar şi latent în toate conduitele curente.            

Personalitatea educatorului este suportul actului educativ.              2. A fi cadru didactic           Meseria de educator este o frumoasă profesie, care nu seamănă

cu nici o alta, o meserie care nu se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă şi liberă, o meserie în care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi înviorează, ingrată şi plină de farmec deopotrivă.          

Puţine profesiuni cer atâta competenţă, dăruire şi umanism precum cea de educator, pentru că doar în câteva se lucrează cu un material atât de preţios, de complicat şi de sensibil precum omul în devenire. Ancorat în prezent, întrezărind viitorul şi sondând dimensiunile posibile ale personalităţii, educatorul instruieşte, educă, îndeamnă, dirijează, cultivă, corectează, perfecţionează şi evaluează neîncetat procesul formării şi desăvârşirii calităţilor necesare omului de mâine.          

Meseria de profesor nu se găseşte între cele mai solicitate, dar nici între cele evitate. Profesiunea intelectuală, respectată, nu distribuie deţinătorului putere, influenţă sau venituri superioare. Dar conferă prestigiu şi satisfacţii, vocaţia fiind considerată unul din motivele de bază în alegerea acestei profesii.          

A fi profesor înseamnă un risc asumat. Şi asta deoarece pregătirea pentru a preda, pentru  a-i învăţa pe alţii cum să înveţe este o operă niciodată încheiată şi care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu, iar rezultatele nu pot fi măsurate nici cantitativ şi nici imediat. În clasă se învaţă mai mult decât o materie, se învaţă lecţii de viaţă. Profesorul stimulează şi întreţine curiozitatea elevilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întăreşte încrederea în forţele proprii şi îi ajută să îşi găsească identitatea.  Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care profesorul posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele şi interesele elevilor.

            Principala calitate a unui cadru didactic este vocaţia pedagogică, exprimată în “a te

simţi chemat, ales pentru această sarcină şi apt pentru a o îndeplini”, după Rene Hubert (1965). El consideră că vocaţiei pedagogice îi sunt caracteristice trei elemente: iubirea pedagogică, credinţa în valorile sociale şi culturale, şi conştiinţa responsabilităţii.

           Arta pedagogică înseamnă înainte de toate”arta de a te pune la dispoziţia copiilor, de a simpatiza cu ei, de a le înţelege universul, de a le sesiza interesele care îi animă”,afirmă M.A.Bloch (1968) şi este un dar pe care candidaţii la funcţia de profesor îl au sau nu. O bună formare profesională poate ajuta acest dar să se dezvolte.  

           A înzestra copiii cu ştiintă pare un lucru relativ uşor,dar a forma oameni în plinătatea cuvântului este deosebit de greu.            

Cheia problematicii educaţiei ne-o dă cunoaşterea copilului. Oricât de stăpân pe sine ar fi educatorul, acţiunea sa nu poate începe fără o foarte bună cunoaştere a potenţialului copiilor, fără a stabili un scop, o tendinţă, un ideal pentru demersurile sale educative.             

Ce urmăresc prin educaţie? Ce vreau? Ce trebuie să facă un copil? – iată întrebări pe care este necesar să şi le pună fiecare educator.                    

 3. Aptitudine, tact şi competenţă pedagogică.                 Personalitatea cadrului didactic este o parte importantă a succesului şi eficienţei în această

profesie. Ea acompaniază actul educaţional şi influenţează rezultatele procesului de învăţare. Principala modalitate de operaţionalizare a conţinutului personalităţii cadrului didactic este aptitudinea pedagogică; este considerată unul dintre principalii factori de succes în procesul instructiv- educativ.               Componentele aptitudinii pedagogice sunt: competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială. (Nicolae Mitrofan, 1988) Cele trei tipuri nu acţionează izolat, ci sunt integrate în structura personalităţii profesorului.             

Competenţa ştiinţifică presupune o solidă pregătire de specialitate.             Competenţa psihopedagogică este asigurată de ansamblul capacităţilor necesare pentru

a ,,construi,, personalitatea elevilor şi cuprinde: capacitatea de a determina gradul de dificultate al materialului de învăţare, capacitatea de a-l face accesibil prin metode şi mijloace adecvate, capacitatea de a înţelege elevul, de a pătrunde în lumea sa interioară, creativitatea şi capacitatea de a crea noi modele de influenţare instructiv- educativă, în funcţie de cerinţele fiecărei situaţii educaţionale.             

Competenţa psihosocială cuprinde un ansamblu de capacităţi necesare optimizării relaţiilor interumane, cum ar fi: capacitatea de a adopta un rol diferit, capacitatea de a stabili uşor şi adecvat relaţii cu ceilalţi, capacitatea de a influenţa grupul de elevi, precum si indivizii izolaţi, capacitatea de a comunica uşor şi eficient, de a utiliza adecvat puterea şi autoritatea, capacitatea de a adopta diferite stiluri de conducere.             

Aptitudinea pedagogică conferă o mare flexibilitate cadrului didactic, favorizând o adaptare rapidă şi uşoară la cerinţele unei situaţii educative.             

Tot în aceeaşi arie de conţinut a personalităţii cadrului didactic se află şi tactul pedagogic, care se defineşte ca fiind ,,gradul calitativ al interacţiunii sociale dintre profesor şi elev..., caz în care criteriile acestei calităţi ar fi următoarele: gradul de adecvare a comportamentului profesorului faţă de fiecare elev;gradul motivaţiei pozitive a rezultatelor la învăţătură şi a comportamentului elevului;gradul de dezvoltare a personalităţii elevului;gradul de respectare a

particularităţilor psihice ale elevului şi asigurarea unui climat optim al activităţii instructiv-educative;rezultatele obţinute în atingerea obiectivelor propuse;” (Stefanovic, 1979) 

 Analiza caracteristicilor tactului pedagogic arată că dezvoltarea lui depinde de

predispotiţiile înnăscute ( intuiţie, empatie), dar şi de cunoştinţele dobândite, experienţa dobândită sau autoeducaţie. A da dovadă de tact pedagogic presupune multă inventivitate, ingeniozitate, ceea ce echivalează cu un autentic act de creaţie.          

Competenţa didactică este un alt concept, corelat cu cel de aptitudine pedagogică, rezultat al corelaţiei dintre trăsăturile caracteristice ale profesorului şi eficienţa actului pedagogic (S.Marcus, 1999). Acest concept are o sferă de cuprindere mai mare, presupunând şi rezultatele activităţii, pe lângă cunoaştere şi capacitatea de a efectua un lucru bine, corect.        

Competenţa didactică este operaţionalizată în cinci competenţe specifice (cf. Gherghinescu, 1999):competenţa cognitivă, care cuprinde abilităţile intelectuale şi cunoştinţele aşteptate din partea unui profesor;competenţa afectivă, definită prin atitudinile aşteptate din partea profesoruluişi considerată a fi specifică profesiunii didactice,fiind si cel mai greu de obţinut;competenţa exploratorie,care vizează nivelul practicii pedagogice si oferă ocazia viitorilor profesori de a-si exersa abilităţile didactice;competenţa legată de performanţă, prin care profesorii dovedesc nu numai că ştiu, dar şi că pot utiliza ceea ce ştiu;competenţa de a produce modificări observabile ale elevilor în urma relaţiei pedagogice.   Accentul pus pe performanţă, pe eficienţa predării, a determinat orientarea cercetărilor spre profilul psihologic al profesorului, spre identificarea acelor trăsături de personalitate care influenţează randamentul la învăţătură al elevului. Unul dintre studii identifică trei structuri de comportament ca având o importanţă aparte( Ryans,1960, cf. Ausubel, Robinson, 1981):structura A – se caracterizează prin afecţiune, înţelegere, prietenie, fiind opusă structurii definite prin atitudine distantă, egocentrism şi mărginire;structura B – se caracterizează prin responsabilitate, spirit metodic şi acţiuni sistematice, fiind opusă structurii definite prin lipsă de planificare, şovăială şi neglijenţă;structura C – se caracterizează prin putere de stimulare, imaginaţie şi entuziasm, fiind opusă structurii care se defineşte prin inerţie şi rutină.O analiză a relaţiei dintre variabilele personalităţii profesorului şi eficienţa predării, ţinând cont şi de principalele impulsuri motivaţionale ce se manifestă în procesul de învăţare şcolară, relevă următoarele aspecte:Elevii dominaţi de impulsul de afiliere (preşcolarii şi şcolarii mici) vor avea tendinţa de a  se identifica cu cadrul didactic aşa cum o fac cu părinţii şi învaţă pentru a face pe plac educatoarei sau învăţătoarei şi pentru a fi lăudaţi, recompensaţi. În acest caz, cadrul didactic va trebui să aparţină structurii A, iar elevii vor fi mai puternic motivaţi să înveţe şi să obţină un randament şcolar superior.Pentru elevii a căror motivaţie este susţinută de impulsul de autoafirmare, de trebuinţa de prestigiu, mai eficienţi sunt acei profesori care aparţin structurii B, orientaţi pe sarcini, ordonaţi, sistematici, care creează condiţii ca nivelurile de performanţă ale elevilor să fie definite clar şi recunoscute.Elevii cu un puternic impuls cognitiv vor fi stimulaţi de profesorii din structura C, capabili să genereze efervescenţă intelectuală, să creeze conflicte cognitive, să capteze interesul prin elemente de noutate.În general, profesorii plini de viaţă, stimulativi, inventivi şi entuziaşti faţă de materia pe care o predau au mai mult succes, iar comportamentul elevilor este şi el mai productiv sub influenţa acestui tip de stimulare.Această abilitate a profesorului de a evalua realist trebuinţele celui care învaţă implică capacităţi empatice, respectiv de transpunere în situaţia elevului şi dorinţa de a-l înţelege de pe poziţiile lui.

  Empatia se inserează în procesul intercunoaşterii, fiind adesea condiţia înţelegerii

psihologice a comportamentelor prezente şi viitoare ale elevului.De aceea se impune necesitatea formării unei competenţe pedagogice relaţionale, a unor capacităţi de gestionare interactivă a clasei, care să faciliteze comunicarea cu elevii şi să-i determine să se implice în situaţia pedagogică. Diferenţele de comportament ale profesorilor pe linia dimensiunilor invocate a condus la definirea şi caracterizarea unor stiluri educaţionale.  4. Stiluri educaţionale  Stilul educaţional este “expresia modurilor de comportament preferate, care revin cu o anumită regularitate” (după E. Geissler,1977) sau “modul caracteristic în care actele de predare sunt executate (după B.O.Smith). În plan comportamental, stilul educaţional se exprimă în modul de conducere şi organizare a clasei, modalităţile de control şi sancţiune, planificarea conţinutului, strategiile de instruire folosite, tehnicile motivaţionale şi procedeele de evaluare.Ipostaza de lider pe care o are profesorul generează anumite practici educaţionale sau stiluri de conducere.Stilul de conducere al liderului are un puternic impact asupra unor aspecte esenţiale ale vieţii de grup: performanţă, relaţii interpersonale, climat afectiv, motivaţie. Cele trei tipuri de  stiluri de conducere a căror eficienţă s-a testat au fost: autoritar, democratic şi laissez-faire.Stilul de conducere autoritar se caracterizează prin faptul că liderul determină întreaga desfăşurare a activităţii: el dictează tehnicile şi etapele activităţii, fixează fiecărui membru al grupului sarcinile de muncă şi colegii cu care va lucra, distribuie aprecieri într-o manieră personală, fără a face cunoscute copiilor criteriile de evaluare, se menţine în afara activităţilor concrete ale grupului.Stilul de conducere democratic se caracterizează prin faptul că problemele sunt discutate şi deciziile sunt luate cu participarea întregului grup, care beneficiază de încurajarea şi asistenţa liderului. Perspectivele şi etapele activităţii sunt schiţate de la început. Liderul sugerează două-trei tehnici de lucru, între care membrii grupului pot alege. Aceştia din urmă sunt liberi să se asocieze cu cine doresc în vederea realizării sarcinilor. Liderul este obligat să justifice aprecierile pe care le face asupra realizărilor individuale sau de grup. El caută să fie un membru obişniut al grupului, fără a lua asupra lui prea multa sarcini.Stilul de conducere laissez-faire presupune un rol pasiv al liderului. Membrii grupului au întreaga libertate de decizie în ceea ce priveşte etapele de desfăşurare a activităţii şi metodele utilizate. Liderul nu se amestecă în activitatea grupului. El furnizează unele materiale şi, dacă i se cere, oferă explicaţii suplimentare, fără să participe la discuţii şi fără să se intereseze de mersul evenimentelor. Liderul ia minimum de iniţiative posibile şi face minimum de sugestii. Evită în mod constant să facă evaluări asupra performanţelor sau conduitelor participanţilor.

Cercetările privind relaţia dintre stilul educaţional şi eficienţa învăţării au relevat faptul că eficienţa stilului educaţional este mult influenţată de natura sarcinii şi a situaţiei cu care se confruntă grupul, de vârsta copiilor, de caracteristicile de personalitate ale copiilor şi profesorilor, de natura obiectivelor etc. Stilul democratic se dovedeşte a fi eficient pe termen lung, pentru că permite exprimarea liberă a diferenţelor individuale, manifestarea fără îngrădiri a fiecărui membru. Stilul autoritar este mai eficient în ceea ce priveşte productivitatea, atunci când grupul are sarcini imediate: realizarea unui proiect, pregătirea unui examen în timp foarte scurt. Stilul laissez-faire are o eficienţă, productivitate scăzută, chiar dacă creează un climat socio-afectiv pozitiv. Satisfacţia grupului este însă provizorie, temporară, deoarece neimplicarea liderului şi absenţa unui scop precis al activităţii generează nesiguranţă şi anxietate.

  5. Rolul cadrului didactic  

Cum îşi înţelege cadrul didactic menirea? Acţionează el în numele statutului şi societăţii, al părinţilor sau în calitate de apărător al copilului? Se rezumă el la transmiterea cunoştinţelor sau le prezintă elevilor ca modele? Iată întrebări pe care şi le poate pune orice profesor la intrarea în carieră.

Din modul specific de combinare a factorilor de rol cu trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic putem distinge trei roluri, din care au fost derivate trei stiluri comportamentale (Păun, 1999):

 Stilul normativ este cel care maximizează rolul şi expectaţiile de rol în defavoarea

caracteristicilor de personalitate; este centrat pe sarcină, urmăreşte cu prioritate eficienţa şi performanţa în relizarea scopurilor; problemele elevilor trec pe plan secundar;

 Stilul personal  maximizează caracteristicile de personalitate; autoritatea este

descentralizată, relaţia cu elevii este mai flexibilă, sancţiunile au caracter intrinsec, deoarece comportamentul profesorului este orientat spre membrii grupului;

 Stilul tranzacţional este un intermediar între cele două, care permite, în funcţie de situaţie,

să se pună accent fie pe aspectele instituţionale, fie pe cele personale, fără a le minimiza pe unele în raport cu celelalte.

 Există numeroase clişee comportamentale tipice ale cadrelor didactice (A. Neculau, 1983):profesori care ,,păstrează distanţa” formală şi afectivă faţă de elevi, considerând că aceasta

ar fi garanţia obţinerii respectului şi consolidării autorităţii; această conduită poate genera neîncredere, suspiciune, tensiuni şi conflicte;

profesori cu comportament ,,popular”, care adoptă o anumită familiaritate în relaţiile cu elevii; aceştia se pot simţi minimalizaţi, trataţi cu lipsă de respect şi deseori reacţionează cu obrăznicie;

profesori cu comportament ,,prudent”, de retragere şi expectativă, preocupare ce izvorăşte din teama de a nu părea ridicoli în faţa elevilor;

profesori ,,egali cu ei înşişi”, care se feresc să fie prea entuziaşti ori să se descarce afectiv în faţa elevilor, dezvoltând un comportament artificial;

profesori care ,,dădăcesc”, urmare a faptului că nu au încredere în elevi, în capacitatea lor de a se autoconduce şi autoorganiza.

             Aceste clişee dovedesc lipsa cunoaşterii reciproce profesor- elev, deci o competenţă profesională scăzută, incapacitatea de a găsi soluţia comportamentală adecvată în raport cu diversele situaţii pe care le presupune munca didactică.

               La întrebarea: care este stilul optim în raport cu condiţiile date? ,răspunsul este că nu există un stil educaţional general valabil pentru toate situaţiile didactice. Alegerea variantei optime presupune, din partea profesorului, un ansamblu de competenţe referitoare la: analiza corectă a situaţiei, imaginarea mai multor alternative de acţiune, anticiparea consecinţelor.

               Toate acestea dau măsura competenţei pedagogice a cadrului didactic.                Rolul de profesor presupune argumentarea într-un multiplu păienjeniş de grupuri

de referinţă, care pun profesorului cerinţe diferenţiate: el reprezintă autoritatea publică, transmiţător de cunoştinţe şi educator, evaluator al elevilor, partener al părinţilor în sarcina educativă, membru în colectivul şcolii, coleg.

                Profesia de educator este – fără îndoială – încărcată de tensiune. Pentru a putea răspunde atâtor cerinţe şi a-şi adapta comportamentul unor solicitări diverse, el trebuie să fie conştient de misiunea sa, are obligaţia de a observa şi evalua, disponibilitatea de a primi sugestii, aptitudinea de a organiza şi regiza procesul de instruire.

                Adesea profesorul se găseşte în situaţii conflictuale. O primă situaţie rezultă din raporturile cu părinţii şi cu instituţia şcolii. Părinţii solicită adesea o atenţie specială pentru proprii copii, profesorul e obligat să-şi distribuie imparţial atenţia tuturor elevilor. În relaţiile cu elevii, profesorul se orientează după principiul ,,stimulare şi selecţie”, iar acest lucru poate veni în contradicţie cu obligaţia de a pretinde performanţe tuturor elevilor.  Profesorii sunt puşi adesea în dificultate de două sarcini aparent diferite: pe de o parte, ei sunt responsabili de transmiterea corectă a unei cantităţi de informaţie şi verificarea asimilării acestor cunoştinţe, iar pe de altă parte, are datoria de a dezvolta ,,aptitudini critice”, strategia fiind punerea sub semnul întrebării a unor adevăruri.

               Cel mai important conflict de rol este acela dintre transmiterea cunoştinţelor şi calitatea de educator a cadrului didactic. La unii predomină preocuparea pentru transmiterea de cunoştinţe, alţii sunt cu precădere preocupaţi pentru a forma.

               Soluţia pentru detensionarea conflictelor este organizarea unui învăţământ educativ, articulând cele două tendinţe: educaţia fără instrucţie este imposibilă, componenta educativă stimulează şi motivează instruirea.

               Profesorul este figura centrală a reformei educaţionale contemporane. El trebuie să renunţe la rolul său tradiţional şi să se transforme într-un planificator al activităţilor de grup, într-un facilitator al interacţiunii elevilor şi într-un consultant. El trebuie să înveţe să-şi alieze computerul în acţiunea educativă, să facă din acesta un catalizator al interacţiunii dintre elevi. De el depinde transformarea muncii din clasă într-o activitate agreabilă, desfăşurată într-un mediu afectiv, cald şi securizant; are un rol important în introducerea perspectivei interdisciplinare şi răspândirea practicii predării în echipă. Doar un profesor care a reflectat asupra rolului său şi care deţine cunoştinţe psiho-pedagogice poate deveni protagonistul acestei reforme.