CARACTERISTICILE INVESTIŢIILOR

INTERNAŢIONALE

FORMELE INVESTIŢIILOR STRĂINE DIRECTE

Investiţia străină directă (ISD) are câteva caracteristici inconfundabile, care o delimitează de investiţia de portofoliu.

Dintre acestea reţinem câteva considerate a fi mai importante:

1. investiţia străină directă presupune o relaţie de lungă durată a investitorului în economia ţării gazdă, aceasta păstrând, în cea mai mare parte, controlul asupra folosirii şi gestionării resurselor transferate;

2. investiţia străină directă este îndreptată cu precădere spre sectorul producţiei materiale, care, iniţial poate fi destinată pieţei interne a ţării gazdă, urmând ca, pe măsura dezvoltării întreprinderilor, o parte din ce în ce mai mare să fie orientată spre piaţa internaţională (a nu se înţelege prin aceasta că sectorul serviciilor este neglijat);

3. de regulă, investiţiile străine directe sunt localizate ţinându-se seama de unele criterii specifice, care nu operează în cazul investiţiilor de portofoliu, respectiv acolo unde costurile producţiei sunt mai mici, factorii de producţie mai abundenţi, piaţa de desfacere mai mare, existenţa unei legislaţii mai permisive menită să imprime plasamentului o siguranţă mai mare ş.a.;

4. în numeroase cazuri, investiţiile străine directe se interferează cu investiţiile autohtone (locale), fenomenul găsindu-şi expresia în acorduri de cooperare cu operatorii locali, exemplul cel mai concludent constituindu-l societăţile mixte (joint venture);

5. investiţiile directe implică, de obicei, capitaluri în sume mai mari, ele aducând, în general beneficii mai ridicate ţărilor gazdă decât investiţiile de portofoliu (de altfel, acest lucru decurgând şi din ponderea incomparabil mai mare pe care o deţin în totalul investiţiilor internaţionale).

6. investiţia directă este făcută în afara ţării de origine a companiei, dar în interiorul reţelei organizatorice a acesteia (vorbim, în acest sens, de întreprinderi încorporate în reţea);

7. în general, investiţia străină directă se materializează într-un „pachet” de active şi produse intermediare, precum capital, tehnologie, cunoştinţe manageriale, acces la pieţele deţinute deja de investitor ş.a.m.d.

8. Investiţiile directe în străinătate implică delocalizarea în ţara gazdă a unor active intangibile, cum ar fi: brevetele de invesţii şi inovaţii, tehnici manageriale, know-how,care sunt utilizate efectiv în procesul ce adaugă valoare.

9. În cazul acestui tip de investiţii internaţionale, investitorul este implicat efectiv în managementul obiectivului de investiţie, fiind prezent, în mod nemijlocit, la faţa locului.

Din cele de mai sus, rezultă că, în cazul investiţiei străine directe, ne întâlnim cu două părţi distincte:

- agentul economic străin emitent şi

- agentul economic local receptor.

Primul, în funcţie de volumul capitalului investit poate dobândi dreptul de control şi decizie asupra proiectului în care a investit.

- Atunci când participarea investitorului străin este majoritară, având ca obiect investiţii în unităţi de producţie cu o contribuţie importantă la crearea produsului intern brut al unei ţări, el poate fi considerat un investitor strategic.

- Din această cauză, el este direct interesat ca performanţele economice obţinute să corespundă aşteptărilor sale, adică să fie pe măsura eforturilor făcute, implicarea lui în conducerea firmei fiind necondiţionată.

Formele investiţiilor străine directe

- Investiţiile străine directe (Foreign Direct Investment) cunosc mai multe modalităţi concrete de realizare, decât cele de portofoliu.

- Una dintre acestea, foarte des întâlnită, este construirea „pe loc gol” (greenfield) a unei întreprinderi noi, sau deschiderea unei filiale într-o altă ţară, deţinută 100% în proprietate de firma investitoare.

Motive pentru alegerea acestei forme:

- evaluarea mai exactă a costurilor generate de proiectul dezvoltat în străinătate;

- incertitudinile generate de dimensiunile exacte ale cererii locale, gusturilor şi preferinţelor clienţilor, posibilităţile de extindere mai departe a afacerii;

- necesitatea coordonării vânzărilor şi acordării facilităţilor post-vânzare;

- o serie de produse intermediare, nestandardizate, induc drepturi de proprietate intelectuală şi servicii manageriale (exemplu: licenţe de fabricaţie) ce nu pot fi controlate de la distanţă;

- unele produse sunt dificil, sau chiar imposibil de deplasat la mari distanţe, datorită particularităţilor tehnice, sau a costurilor mari de transport şi manipulare;

Greenfield – motive:

- există situaţii numeroase când anumite servicii trebuie oferite cu rapiditate maximă la faţa locului – lucrările în infrastructură, sau prelucrarea unor materii prime de bază;

- existenţa unor reglementări în legislaţia ţării gazdă, care implică prezenţa nemijlocită a producătorului şi eliminarea verigilor intermediare;

- integrarea unei faze de fabricaţie în structura multinaţională a firmei – opţiune strategică;

- protecţionism vamal la un nivel înalt, la mai multe categorii de repere intrate în circuitul de fabricaţie etc.

Alegerea “greenfield” depinde de:

- caracteristicile şi structura pieţei ţării în care firma doreşte să opereze;

- natura bunurilor şi serviciilor ce urmează a fi produse şi comercializate;

- mecanismul tranzacţiilor contractuale sau a serviciilor-suport oferite clienţilor locali, or regionali;

- starea şi dinamica concurenţei locale;

- natura pârghiilor de politică economică ce vizează investitorii străini, aplicate de statul gazdă.

Alte forme de realizare a investiţiilor străine directe:

A. Firmele mixte de tip joint-venture

B. Fuziuni sau achiziţii

C. Alianţele funcţional-strategice

A. Firmele mixte de tip joint-venture

- Amplasată într-o anumită ţară gazdă

- Este o entitate economică independentă

- Are un obiect de activitate bine definit

- Îşi desfăşoară activitatea fie în acelaşi domeniu, fie în domenii diferite

- Fondatorii participă cu anumite resurse la funcţionarea joint-venture.

- Conceptul de societate mixtă desemnează o întreprindere al cărui capital este alcătuit prin contribuţia a două sau mai multe societăţi, întreprinzătorii provenind din ţări diferite.

- Termenul mixt subliniază, aşadar, natura diferită a proprietăţii capitalului firmelor cooperante.

- Este o alianţă pe termen lung, în care două sau mai multe entităţi economice deţin în proprietate o proporţie suficient de mare din capitalul social, astfel încât fiecare din ele să aibă un anumit grad de control sau influenţă asupra deciziilor majore ce se iau de către administraţie

- Când una dintre părţi ajunge să deţină în proprietate mai mult de 51% din capitalul social, ea va avea de jure controlul asupra deciziilor luate la nivelul societăţii mixte respective.

- De facto, în restul cazurilor, controlul asupra deciziilor se exercită de către acţionari în funcţie de cota parte pe care o deţin din totalul acţiunilor.

Societăţile mixte se disting prin câteva elemente comune:

• noua entitate creată este o persoană juridică distinctă, diferită de persoanele juridice care au constituit-o având, prin lege, totală independenţă de acţiune pe plan economic;

• înfiinţarea unui astfel de tip de societate nu presupune fuzionarea unităţilor economice care acceptă să-şi unească eforturile prin contribuţia de capital şi nici achiziţionarea uneia de către cealaltă;

• scopul societăţii mixte este maximizarea profitului pe termen scurt şi lung, prin valorificarea condiţiilor favorabile oferite de ţara gazdă;

societatea comună are întotdeauna naţionalitatea ţării gazdă, supunându-se întru totul legilor în vigoare din această ţară;

• de cele mai multe ori, obiectul lor de activitate este identic sau foarte apropiat de cel al firmelor cooperante, fondatoare (experienţa acestora din urmă fiind extrem de importantă pentru reuşita activităţii noi).

Încheierea unui acord de cooperare sub forma unei societăţi mixte poate avea loc ori de câte ori partenerii sunt complet de acord asupra:

• obiectului de activitate;

• volumului şi tipului de resurse pe care fiecare urmează să le aducă;

• modului în care societatea va fi organizată şi responsabilităţile împărţite;

• felului în care va fi distribuit profitul;

• în fine, asupra direcţiilor de dezvoltare viitoare a societăţii şi diversificării producţiei.

Factori ce influenţează viabilitatea şi succesul joint-venture:

• identificarea unor oportunităţi comune de afaceri;

• compatibilitatea competenţelor manageriale menită să creeze acea sinergie economică maximizării profitului;

• succesul înregistrat de o cooperare anterioară;

• abilitatea de a negocia cu guvernul şi sindicatele;

• compatibilitatea obiectivelor strategice;

încrederea reciprocă.

PRINCIPALE TIPURI DE JOINT-VENTURES:

a) Societăţi mixte active

– posesorii capitalului desfăşoară activităţi efective de producţie, comerţ, or cercetare-dezvoltare, fiecare având un rol bine determinat pe baza contractului de cooperare

b) Societăţi mixte “cu partener tăcut”

• cel puţin unul dintre investitori furnizează doar capitalul, fără a-şi propune să influenţeze direct activităţile firmei;

• celălalt partener furnizează tehnologia şi managementul, ocupându-se activ şi nemijlocit de mersul afacerilor societăţii – acesta este, “de facto”, cel care controlează total societatea mixtă.

c) Participaţiile în minoritate

• unul dintre parteneri deţine doar o mica parte din capitalul propriu al entităţii economice formate pe bază de cooperare (5 – 10%) – simplă participare la activităţile obiectivului;

• participantul minoritar urmăreşte, însă, să îşi evalueze în timp partenerul (local), calitatea tehnologiilor folosite, tehnicile manageriale.

• Toate acestea servesc ca prim pas în vederea realizării unei fuziuni, or a unei achiziţii – prin minimizarea riscurilor.

• Participaţiile în minoritate sunt comune în domeniul tehnologiilor de vârf, fiind practicate de firme mari, ce urmăresc extinderea activităţilor prin asimilarea unor parteneri dinamici.

• Exemplu: Daimler şi AEG.

d) Investiţiile încrucişate

• se formează pe bază de co-participare a mai multor firme mici (fondatoare), fiecare dintre ele deţinând cote determinate din capitalul joint-venture.

• Firmele participante au dimensiuni relativ asemănătoare, deţinând cote de piaţă relativ egale.

• Aceste forme de asociere urmăresc fuzionarea într-o societate mai mare, sau au ca obiectiv unirea eforturilor firmelor mici în vederea achiziţionării acţiunilor unor concurenţi mai puternici.

AVANTAJE ALE JOINT-VENTURES:

• Partenerul local cunoaşte mult mai bine piaţa, specificul mediului de afaceri şi ale culturii de afaceri locale (din ţara unde e amplasată noua firmă mixtă)

• Accesul la pieţele locale de capital poate fi facilitat de competenţa şi reputaţia firmei locale

• Există posibilitatea ca firma locală să poată asigura singură majoritatea funcţiilor manageriale, la mai multe niveluri

• Unele ţări gazdă continuă să solicite investitorilor străini împărţirea proprietăţii, asupra obiectivului de investiţie, cu firme locale

• Firma locală poate să deţină tehnologii, sau cunoştinţe, mult mai adecvate mediului economic al ţării gazdă

• Marca de fabrică, sau de comerţ, experienţa unei firme locale, poate contribui la creşterea vânzărilor pe piaţa locală.

DEZAVANTAJE:

• Societatea mixtă poate reprezenta o opţiune inadecvată dacă firma locală are o reputaţie îndoielnică

• Disensiuni în privinţa repartizării profiturilor (dividende, finanţarea prin reinvestirea profiturilor, sau prin fonduri atrase), a controlului financiar

• Conflicte în privinţa asumării riscurilor, respectiv repartizarea costurilor.

FUZIUNILE

• Reprezintă forme de cooperare ce nu implică neapărat crearea unui obiectiv economic nou în ţara gazdă, sau în terţe state.

• Fuziunile pot fi definite ca forme de cooperare inter-firme prin care subiecţii tranzacţiilor recurg la concentrarea activelor şi formarea unei singure societăţi, din două sau mai multe firme de afaceri.

• Ca proceduri, fuziunile reprezintă iniţiative interne firmelor, având scopuri bine determinate şi un anumit orizont de timp pentru finalizare

• După modul de administrare al patrimoniului, fuziunile pot să fie:

• 1) fuziuni prin absorbţie (înghiţire)

• 2) fuziuni prin reunire (consolidări)

1) fuziuni prin absorbţie (înghiţire)

-Presupun dizolvarea uneia dintre firme şi cedarea tuturor drepturilor patrimoniale către partenerul de afaceri, care îşi asumă de asemenea şi obligaţiile.

• De regulă, între cei doi participanţi există deosebiri relativ importante de mărime şi putere economică, ce determină creşterea avantajului competitiv a unuia dintre parteneri.

• O dată cu finalizarea tranzacţiei, se transferă şi marca de fabrică înspre F1.

2) fuziuni prin reunire (consolidări)

• presupun reunirea activelor a două sau mai multe firme de afaceri într-o nouă companie;

• firmele participante îşi încetează activitatea, transmiţând firmei terţe toate drepturile şi obligaţiile patrimoniale

• reprezintă una dintre cele mai des întâlnite forme de reacţie a firmelor multinaţionale în faţa concurenţei puternice de pe terţe pieţe, acordul inter-firme cuprinzând aspecte complexe ale funcţionării obiectivului F3.

În funcţie de structura firmelor participante:

• Fuziuni orizontale – între firme ce activează în acelaşi domeniu de activitate

• Fuziuni verticale – în situaţia în care firmele (sau filialele) întreţin relaţii de parteneriat de tip furnizor – client (relaţia stabilită este de tip “aval - amonte”)

• Fuziuni congenerice – între firme înrudite, dar care nu realizează acelaşi produs şi nici nu au relaţii de natură furnizor-client (ex.: o firmă de încălţăminte şi o alta din domeniul marochinăriei)

• Fuziuni conglomerat – firme ne-înrudite, ramuri complet diferite, dar există opţiunea reciprocă a diversificării producţiei, pieţelor, cercetării-dezvoltării etc.

ACHIZIŢIILE DE FIRME

• Reprezintă forme de cooperare inter-firme care, pe bază de investiţii directe, conduc la preluarea controlului, total sau parţial, asupra unei anumite entităţi economice participante (firma achiziţionată, denumită firmă ţintă), de către achizitor.

• Achiziţiile diferă sub aspect structural şi procedural de fuziuni mai ales prin faptul că ele se desfăşoară în baza unor iniţiative externe (adică pe baza iniţiativei achizitorului) – având sau nu acordul expres al responsabililor firmei ţintă.

• Dacă în cazul fuziunilor există clauze contractuale ce reglementează eventuale acţiuni desfăşurate ulterior iniţiativei parţilor implicate, în situaţia achiziţiilor, toţi termenii şi condiţiile se stabilesc de către achizitor.

• O altă deosebire importantă în raport cu fuziunile rezidă din faptul că între firmele implicate se manifestă deosebiri radicale în materie de dimensiuni şi putere economică.

• Din punct de vedere organizatoric, achiziţiile pot fi:

1) Achiziţii pure, respectiv

2) Achiziţii de tip holding de afaceri

1) Achiziţiile “pure”:

• În acest caz, pe bază de investiţii directe, firma achizitoare preia firma “ţintă”, iar în urma acestei acţiuni nu supravieţuieşte decât firma care are iniţiativa – ţinta fiind asimilată în cadrul activelor societăţii iniţiatoare.

• Reprezintă o formă a achiziţiilor practicate în condiţiile deosebirilor radicale de anvergură economică între participanţi, când predomină renumele mărcii de fabrică şi forţa economică a achizitorului.

2) Achiziţiile de tip holding de afaceri:

• Firma achizitoare preia firma ţintă, dar, în urma deciziei achizitorului, cele două participante rămân separate juridic, funcţionând în baza unei convenţii de înfiinţare a conglomeratului de tip holding.

• Achiziţiile de acest tip sunt practicate în situaţia existenţei unor deosebiri fundamentale între sectoarele de activitate ale lui F1 şi F2, or dacă F1 este interesat în expansiunea sa economică, ca măsură anticoncurenţială.

Observaţii:

• În cazul fuziunilor, indiferent de tipul acestora, se produce o aşa-numită “amalgamare” a capitalurilor tuturor participanţilor într-o entitate economică cu valenţe noi, după ce s-au combinat toate activele şi s-au stabilit toate drepturile şi obligaţiile aferente operaţiunilor curente şi de perspectivă.

• În situaţia achiziţiilor, motivaţia declanşării iniţiativelor se orientează în jurul ideii de exercitare a controlului total asupra firmei ţintă, fiind practicate de firmele multinaţionale în 3 situaţii distincte:

• achiziţionarea altor firme private,

• preluarea unor societăţi cu un acţionariat diversificat (cazul clasic al privatizărilor),

• preluarea unor firme etatizate şi re- oferite spre vânzare de către autorităţi.

Cele mai recente tendinţe în domeniul achiziţiilor şi fuziunilor arată că acestea s-au concentrat îndeosebi în ramurile economice care:

• se confruntă cu problema reconfigurării avantajului competitiv (industria automobilului);

• deţin capacităţi de producţie în exces;

• înregistrează o diminuare a cererii de produse specifice pe piaţă (industria de apărare);

• sunt prezente cheltuieli mari cu cercetarea-dezvoltarea;

• se modifică frecvent indicii concurenţei (industria chimică);

• au traversat perioade de liberalizare şi dereglementare (serviciile financiare şi telecomunicaţiile).

Motivaţii pentru recurgerea la fuziuni şi achiziţii:

• 1) adaptarea dimensiunilor firmei la specificul mediului de afaceri internaţional, în vederea facilitării expansiunii acesteia peste hotare;

• 2) uşurarea accesului la resurse financiare şi manageriale;

• 3) obţinerea economiilor de scară – pe baza cărora se poate ajunge la o raţionalizare a capacităţilor prezente peste hotare;

• 4) necesitatea repartizării cheltuielilor mari cu cercetarea-dezvoltarea, în cadrul unei structuri mai puternice;

• 5) posibilitatea de a beneficia de pe urma structurilor auxiliare ale partenerului;

• 6) achiziţionarea activelor unor firme concurente, sau din domenii complementare, ceea ce asigură un acces sporit la resurse şi la capacităţi deja existente;

• 7) obţinerea unor poziţii dominante pe anumite pieţe, sau în anumite ţări gazdă (fapt de regulă intens sancţionat de reglementările în privinţa concurenţei!!!!)

• 8) asigurarea controlului direct, nemijlocit, asupra unor active aflate în aval, respectiv, amonte, în cadrul unui sector economic – metodă, adeseori, mai eficientă decât recurgerea la subcontractare sau alte forme de cooperare;

• 9) participarea la programele de privatizare conduse de unele ţări în curs de dezvoltare, în funcţie de specificul politicilor lor industriale, beneficiind de unele facilităţi oferite firmelor investitoare; la aceasta, se adaugă importanţa includerii în reţeaua de activităţi ale firmei a unor obiective importante din ţări gazdă.

ALIANŢELE FUNCŢIONAL-STRATEGICE

• Alianţa funcţional-strategică prezintă câteva trăsături particulare care o face să difere în mod fundamental de alte forme de cooperare:

1) În timp ce, firma mixtă presupune ca, pe baza cooperării economice internaţionale, minimum doi parteneri să participe, cu cote determinate din capitalul social, la crearea unei entităţi economice noi, alianţa funcţional-strategică se formează, în diferite domenii,

prin reunirea directă a resurselor firmelor participante într-o colaborare care depăşeşte ca amploare şi implicaţii economice limitele unui simplu jont-venture.

2) Alianţa funcţional-strategică nu presupune neapărat crearea unui obiectiv economic nou, cu personalitate juridică determinată şi adaptat legislaţiei din domeniu a ţării gazdă.

3) Alianţele se deosebesc, însă, şi de fuziunile de firme, deoarece participanţii îşi păstrează identitatea economico-juridică mult timp după crearea acesteia. Doar unele decizii strategice ulterioare pot conduce la transformarea alianţei, fie prin fuziune, fie prin achiziţie.

4) La formarea alianţei, fiecare dintre parteneri contribuie cu anumite resurse, de care dispune prin excelenţă, complementare celor aduse de firma parteneră. Scopul urmărit este ca, prin reunirea forţelor, fiecare să poată beneficia de pe urma experienţei şi puterii celuilalt şi să câştige în competitivitate.

5) Alianţele sunt acorduri strategice între firme, încheiate de regulă pe o perioadă determinată, urmând ca la finalul acesteia partenerii să evalueze rezultatele obţinute în colaborării industriale.

Alianţa funcţional-strategică – ca structură de interese:

Zonă de complementaritate

- Cercetare-dezvoltare

- Producţie

- Distribuţie

A. Alianţele strategice între firmele multinaţionale din domeniul tehnologiei, denumite şi cooperări în sfera cercetării-dezvoltării, două obiective de bază:

- Obţinerea de către firme a experienţei şi a resurselor specifice pe care nu le deţin, dar care sunt strict necesare creării unui produs nou, complex, sau dezvoltării unor tehnologii noi (alianţele de acest tip se formează în prezent îndeosebi în ramurile industriale în care se manifestă uzura morală accelerată şi unde apar frecvent noutăţi în domeniul tehnologiilor - computere, telecomunicaţii etc.).

- Divizarea costurilor şi a riscurilor asociate cercetării-dezvoltării avansate, mai ales în cadrul unor proiecte de mare anvergură (industria aerospaţială şi a semiconductorilor)

B. Alianţele în domeniul producţiei internaţionale şi a logisticii formează o categorie aparte şi sunt cele mai numeroase în prezent. Ele urmăresc, în principal, următoarele obiective:

• creşterea eficienţei activităţii de producţie şi a segmentării acesteia la nivel regional;

• adaptarea mai bună la diviziunea internaţională a muncii;

• obţinerea, sau menţinerea avantajului competitiv în relaţie cu concurenţa;

• gestionarea mai judicioasă a resurselor disponibile;

• exploatarea, pe baza unor programe tactice, a experienţei şi know-how-ului pe principii reciproc avantajoase etc.

• - Asemenea alianţe au loc, în prezent, în domeniul producţiei de automobile şi autoutilitare, computere performante, aeronave, instrumente de precizie şi control, roboţi industriali etc.

• - Considerăm că alianţele din acest domeniu formează, alături de unele fuziuni şi achiziţii, acel “sâmbure tare” al activităţii multivalente proprie unor corporaţii gigant, care reuşesc astfel să coexiste într-un mediu dominat de oligopolul internaţional, extrem de turbulent prin definiţie.

C. Alianţele funcţional-strategice din domeniul marketingului şi distribuţiei reprezintă răspunsul strategic dat de unele corporaţii necesităţii, sau dorinţei:

- de a avea un acces sporit la pieţele internaţionale;

- de a dezvolta noi canale de distribuţie a propriilor produse pe pieţe unde au o reprezentare mai slabă, cu costuri şi riscuri minime;

- de a impune politica, sau imaginea de produs prin intermediul unor mărci deja remarcate;

- de fidelizare a noi categorii de clienţi printr-un mix multicultural care poate conduce foarte uşor, ulterior, la fuziuni, înlăturând unele riscuri ale acestora etc.

În concluzie, trebuie să precizăm câteva aspecte importante.

1) Alianţele funcţional-strategice s-au realizat şi continuă să se realizeze, în proporţie covârşitoare, între firme multinaţionale provenind din ţări dezvoltate. Acest aspect este o consecinţă a faptului că din aceste ţări provin unităţile economice cele mai complexe, multidimensionale, care tind să atingă, treptat, dimensiuni globale.

2) Înclinaţia firmelor spre realizarea de alianţe funcţional-strategice pare a fi mai accentuată în domeniul creării şi dezvoltării de produse noi, care necesită tehnologii de vârf. Tot aici se pare că asistăm şi la cea mai intensă activitate în domeniul fuziunilor şi achiziţiilor de firme.

3) Multe firme încheie asemenea alianţe cu alte corporaţii potenţial concurente, formând carteluri internaţionale sau alte forme de înţelegeri.

4) Legăturile economice şi juridice dintre firmele participante la o alianţă strategică devin, în timp, tot mai complexe. Din această cauză, considerăm că alianţa nu reprezintă

decât o etapă intermediară, în urma căreia poate rezulta o entitate economico-juridică nouă, sau se poate recurge la o fuziune, ori achiziţie.