Capitolul_1_DCPG

8/16/2019 Capitolul_1_DCPG

1/16

1

CAPITOLUL 1 DREPTUL CONSTITUŢIONAL ÎN CADRUL

SISTEMULUI DREPTULUI

Structura capitolului:

1.1

Introducere în Dreptul constituţ ional

1.2

Conceptul de Drept constituţ ional şi de instituţ ii politice

1.3

Obiectul de studiu şi izvoarele Dreptului constituţ ional

1.4

Dreptul constituţ ional şi societatea civil ă

1.5

Normele, raporturile şi subiectele Dreptului constituţ ional

•

Cunoaşterea conţinutului de relaţii sociale reglementate de ramura Dreptulconstituţional

• să definească ramura Dreptului constituţional şi să precizeze în ce constă

necesitatea socială a acestuia;

•

să definească conceptul de instituţie politică;

•

să identifice obiectul de studiu al ramurii Dreptului constituţional;

• să analizeze necesitatea apariţiei ramurii Dreptului constituţional şi utilitatea

acesteia în cadrul societăţii şi pentru sistemul dreptului contemporan;

• să identifice subiectele normelor de drept constituţional precum şi raporturile

care se stabilesc între acestea;

• să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Timp mediu necesar pentru asimilarea cuno ştinţ elor: 120’

Termeni cheie: drept public, drept constituţional, instituţie politică, Constituţie,

„constituţionalizare”, putere de stat, societate civilă

Obiectiv fundamental:

Obiective opera ţ ionale:


2/16

2

1.1 Introducere în dreptul constitu ţ ional

Organizarea societăţii în stat şi desf ăşurarea relaţiilor sociale în cadrul acesteia nu

poate avea loc în bune condiţii în afara normelor de drept. Diversitatea raporturilor sociale

antrenează ca o consecinţă un conţinut similar al normelor juridice, rezultatul constând din

existenţ

a în cadrul societăţ

ii a unui numă

r sporit de norme juridice. La rândul să

u,multitudinea normelor juridice care acţionează în societate se regăseşte articulată într-un sistem

specific, intitulat sistemul dreptului. Conceput ca un ansamblu de componente cu caracteristici

similare, dar care îşi păstrează în acelaşi timp individualitatea, aflate în relaţii de

intercondiţionare, sistemul de drept este divizat în ramuri de drept şi instituţii juridice după

unele criterii prestabilite (obiectul reglementării, metoda de reglementare etc.).

Ocupând o poziţie preeminentă în cadrul marii diviziuni a dreptului public, dreptul

constituţional îşi relevă însemnătatea deosebită în cadrul societăţii, a statului, dar şi în cadrul

sistemului de drept, incluzând normele juridice prin care se reglementează organizarea politică,

raporturile dintre puterile statului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,

urmărindu-se instituirea şi respectarea ordinii de drept, crearea unui climat de încredere bazat

pe norme juridice favorabile dezvoltării economice şi sociale. Strâns legat de aceste valori

sociale şi deziderate, o importanţă deosebită în viaţa politică a statelor revine Constituţiei, care

trebuie să asigure prin normele sale baza unui sistem juridic adecvat desf ăşurării în condiţii

optime a relaţiilor dintre cetăţenii unei ţări, garantarea drepturilor şi stabilirea îndatoririle lor

fundamentale, statuarea raporturilor dintre cetăţeni şi puterea de stat, activitatea fiecăreia

dintre puterile statului, inclusiv raporturile dintre acestea.

Dreptul constituţional face parte, alături de dreptul administrativ, dreptul penal şidreptul internaţional public din subdiviziunea clasică a dreptului public, deoarece vizează în

special raporturi ce se stabilesc la nivelul puterii, între indivizi şi stat, în plenitudinea autorităţii

sale. Prin normele sale, dreptul constituţional se ocupă de organizarea întregii vieţi a statului,

determină structura acestuia, organizează şi protejează viaţa indivizilor. Principiile (generale)

de drept care guvernează diferitele ramuri ale sistemului dreptului îşi găsesc sorgintea în

dreptul constituţional, care determină şi orientarea, atitudinea şi natura celorlalte subdiviziuni

ale dreptului. Principala misiune a dreptului constituţional este aceea ca prin normele sale, în

contextul organizării statale şi al instituirii, exercitării şi limitării puterii publice să asigure ocoexistenţă paşnică între putere şi libertate, un echilibru între autoritate şi libertate.

Dat fiind faptul că dreptul constituţional prezintă trăsături referitoare la mijloacele de

realizare şi finalitate comune întregului sistem de drept, se impune stabilirea locului pe care

acesta îl ocupă în sistemul de drept unitar român. Pentru aceasta, sunt avute în vedere două

aspecte: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional şi valoarea


3/16

3

formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor de apărare a acestor relaţii sociale devine

obligatorie (izvoarele de drept).

Referitor la primul aspect, normele dreptului constituţional reglementează cele mai

importante relaţii sociale (numite şi relaţii sociale fundamentale), adică acele relaţii care apar în

procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii publice (pe scurt, relaţii de putere). Astfel,

prin normele constituţionale este stabilită structura statului, forma de guvernământ, regimul

politic al statului, modalităţile concrete de exercitare a puterii publice şi autorităţile

competente, sunt consacrate şi garantate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor

etc.

De cealaltă parte, valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin dreptul

constituţional, obligă sub aspect formal la exprimarea voinţei guvernanţilor prin cele mai

importante şi mai eficiente forme juridice, respectiv prin acte normative de reglementare

primară a relaţiilor sociale. Astfel, aceste relaţii sociale sunt reglementate, în primul rând, prin

legea fundamentală a statului, Constituţia, care se situează în vârful ierarhiei actelor normative,având forţă juridică superioară tuturor celorlalte categorii de acte juridice (ceea ce numim

supremaţia Constituţiei), din normele sale desprinzându-se principiile după care celelalte

ramuri de drept reglementează în domeniul lor de activitate.

Examinând aceste două aspecte, concluzia este că dreptul constituţional reprezintă

simultan atât ramura principală în sistemul de drept, cât şi factorul structurant al acestuia,

concluzie care determină importante consecinţe pentru întregul sistem de drept.

O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine norme

elaborate în cadrul activităţii de realizare a puterii de stat, care este o activitate de conducere.Constituţia – ca izvor principal al dreptului constituţional – este în acelaşi timp si izvor pentru

întregul sistem de drept, cuprinzând reglementări care privesc activitatea de instaurare,

menţinere şi exercitare statală a puterii. Analizând corelaţia dintre Constituţie şi ramurile de

drept, putem afirma că orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic în normele din

Constituţie. De aici rezultă şi regula conformităţii normelor juridice aparţinând celorlalte

ramuri ale dreptului cu reglementările cuprinse în Constituţie, asigurată pe calea controlului

constituţionalităţii legilor.

Cerinţa conformităţii conduce la o a doua consecinţă edificatoare pentru stabilirealocului dreptului constituţional şi anume că o modificare intervenită în această ramură de drept

impune în mod necesar modificări corespunzătoare a normelor din celelalte ramuri de drept

care conţin reglementări detaliate a aceloraşi relaţii sociale, pe care dreptul constituţional le

orientează numai în principiu (garantarea dreptului de proprietate, prezumţia de nevinovăţie

etc.).


4/16

4

1.2 Conceptul de drept constitu ţ ional şi de institu ţ ii politice

În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din principalele mijloace de

realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează

mai târziu, odată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume.

Începutul dreptului constituţ

ional poate fi plasat în Grecia antică

, Aristotel lă

sându-nemărturia existenţei în sec IV î.H. a 158 de constituţii ale cetăţilor greceşti. În lucrarea sa

„Politica”, Aristotel distinge trei tipuri de constituţii: monarhică, aristocratică şi cea

democratică, fiecare dintre acestea prezentând şi o formă coruptă: tiranică, oligarhică şi

demagogică.

Dreptul constituţional ca disciplină este însă o prezenţă mult mai târzie în ştiinţa

dreptului, neavând vechimea dreptului civil sau a dreptului penal. De aceea şi conceptul clasic

de drept constituţional se formează mult mai târziu, el fiind de origine italiană, dar format sub

impulsul ideilor franceze.

Prima catedră denumită expres drept constituţional s-a creat în Ferrara în 1797, fiind

încredinţată lui Giuseppe di Luiza, iar în Franţa s-a organizat pentru prima dată în 1834 la

Paris, iar cel care preda dreptul constituţional era tot un italian, profesorul Pellegrino Rossi.

Cu timpul se extinde şi în celelalte ţări, iar în unele state, precum Austria, Germania şi Rusia,

este cunoscută sub denumirea de drept de stat.

În ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul

administrativ, sub denumirea de drept public , dar în 1864 A. Codrescu îşi intitulează cursul

publicat Drept constituţ ional , iar în 1881 la Brăila apare lucrarea Elemente de drept constituţ ional

de Cristofor Suliotis.Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea şi publicarea

la Facultatea de Drept din Iaşi a cursului Drept constituţ ional al profesorului Constantin Stere

(1910) şi la Facultatea de Drept din Bucureşti a cursului cu acelaşi nume al profesorului

Constantin Dissescu (1915).

Noţiunii de drept îi pot fi atribuite diferite sensuri. Astfel, ea poate privi facultatea de

a face ceva (dreptul de asociere, dreptul de a te adresa justiţiei etc.), poate desemna un ansamblu

de norme juridice reglementând o categorii de relaţii sociale date, caz în care vorbim de o

ramură a dreptului (drept civil, drept constituţional etc.), după cum aceeaşi noţiune se poatereferi la drept ca ştiinţă.

În accepţiunea sa de drept obiectiv (pozitiv), dreptul este definit ca un ansamblu de

norme de conduită obligatorii care vizează membrii societăţii, norme care sunt destinate a

asigura domnia ordinii şi justiţiei în relaţiile sociale şi a căror respectare poate fi impusă, la


5/16

5

nevoie, prin constrângere. Normele juridice nu sunt altceva decât norme morale sancţionate de

stat prin autoritatea sa şi impuse respectului tuturor membrilor societăţii.

Din ansamblul normelor juridice, cele care au ca numitor comun reglementarea

fenomenelor si organizării politice a statelor au fost reunite sub denumirea de Drept

constituţional. Unii autori definesc dreptul constituţional ca fiind alcătuit din norme juridice

care reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile

publice, limitele puterilor publice, organizarea politică a statului.

De asemenea trebuie semnalat faptul că, în timp ce unii autori consideră că dreptul

constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul organizării şi exercitării

puterii, alţii apreciază că organizarea puterii însăşi se cuprinde în exercitarea puterii, în timp ce

o a treia categorie de specialişti susţine că relaţiile sociale reglementate de dreptul constituţional

sunt cele care apar în procesul înf ăptuirii puterii.

Din perspectiva relaţiei cu actul fundamental al statului, Constituţia, trebuie precizat

că dreptul constituţional nu se identifică cu aceasta şi nici nu se reduce la ea. Toate normeleconstituţionale reglementează raporturi de drept constituţional ca raporturi sociale care se

constituie, se modifică sau se sting în procesul exercitării puterii. Aceste raporturi sunt

circumscrise sferei de înf ăptuire a puterii politice şi din această perspectivă dreptul

constituţional a fost definit în literatura de specialitate ca acea ramura a dreptului (unitar

românesc) formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale care

apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

Până la începutul secolului XX, Dreptul constituţional era tratat ca o singură

disciplină, ca un drept limitat şi pur formal, pornindu-se de la aprecierea Constituţiei ca un actsolemn relativ la instituţiile politice ale unui stat, la mecanismele care acţionează un regim

politic. Constituţia unui stat nu poate însă cuprinde totul, nu poate reglementa detaliat toate

aspectele vieţii sociale, întrucât nu s-ar mai respecta cerinţa accesibilităţii sale („o constituţie

trebuie să încapă într-un buzunar”). De exemplu, actul fundamental nu reglementează

organizarea partidelor politice sau sistemul electoral. Acesta este motivul pentru care ştiinţa

dreptului constituţional trebuie să aibă ub obiect mai larg, incluzând şi studiul instituţiilor

politice. Această asociere dintre dreptul constituţional şi instituţiile politice este cu atât mai

mult întemeiată cu cât dreptul constituţional este definit ca acea ramură a dreptului carereglementează instituţiile politice ale statului.

Instituţ iile politice însumează totalitatea organismelor politice, statale şi cu caracter

cetăţenesc, prin intermediul cărora se înf ăptuieşte puterea politică într-o ţară sau alta. Puterea

politică asigură coeziunea şi funcţionalitatea diferitelor structuri şi organisme ale societăţii

umane, coordonarea activităţilor care se desf ăşoară în interiorul acestora. Ca subsisteme ale

sistemului politic şi social, puterea publică include în sine puterea suverană a statelor, partidele


6/16

6

politice, mijloacele de informare în masă , opinia public ă, toate aceste elemente alcătuind, în

dinamica şi intercondiţionarea lor, sistemul puterii politice. Instituţia politică se raportează la

stat, la organismele de exercitare a puterii şi de guvernare (Parlament, Preşedinte sau monarh,

Guvern, prim-ministru) şi partide politice. Fiecare dintre aceste instituţii au anumite funcţii, o

organizare proprie şi metode specifice de activitate prin care participă la procesul de guvernare.

Dacă sintagma instituţ ii politice are la un moment dat un conţinut juridic care este

esenţial, acestuia i se adaugă şi un conţinut politic, care apropie semnificaţia sa de cea de

regimuri politice .

În general, constituţiile nu folosesc conceptul de instituţie politică, ci termenul de

autoritate publică, înţelegând prin aceasta, în primul rând, Parlamentul, şeful statului,

Guvernul şi apoi alte organisme investite cu autoritate şi putere de comandă.

1.3 Obiectul de studiu şi izvoarele dreptului constitu ţ ional

Dreptul constituţional grupează două mari categorii de norme particulare şi principii

generale. Prima categorie cuprinde normele particulare şi principiile care se referă la

constituirea şi funcţionarea puterilor statului: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea

judecătorească.

A doua categorie cuprinde normele particulare şi principiile generale care definesc

drepturile şi libertăţile individuale şi reglementează exerciţiul lor.

În acelaşi timp însă, în obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii

de relaţii şi anume: relaţ ii cu o dubl ă natur ă juridic ă, respectiv acele relaţii care fiind

reglementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de Constituţie (de

exemplu: relaţiile de proprietate, de familie etc) şi relaţ ii specifice de drept constituţ ional, care

formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional.

Obiectul dreptului constituţional îl formează relaţiile sociale care apar în activitatea de

instaurare, menţinere şi exercitare a puterii şi constă în reglementarea organizării şi

funcţionării statului şi ale organelor sale.

Izvoarele dreptului constituţional desemnează acele forme specifice îmbrăcate de

normele care alcătuiesc această ramură de drept şi care se constituie simultan ca o condiţie

pentru ca ele să fie obligatorii. Prin aceasta, normele de drept se deosebesc de normele morale

şi nu numai.

În cadrul sistemului pe care îl formează pornind în principal de la criteriul forţei lor

juridice, izvoarele formale de drept cunosc o anumită ierarhizare. Este unanim recunoscut că

în vârful acestei ierarhii se află ca principal izvor formal de drept Constituţ ia, legea

fundamentală, care în România este scrisă. Principala consecinţă a acestei ierarhizări este aceea


7/16

7

că toate celelalte legi (acte normative) trebuie să i se supună, să i se conformeze, în sensul că

acestea nu pot conţine în nici un caz prevederi care să contravină literei sau spiritului ei. Acest

caracter al supremaţiei legii fundamentale nu a fost însă recunoscut dintotdeauna. Pornind de

la principiul exprimat de Jean-Jacques Rousseau, şi anume că parlamentarii au puteri delegate

de la popor şi că astfel legea reprezintă voinţa suverană a poporului, doctrina, îndeosebi cea

franceză şi cele care au fost influenţate de aceasta, a absolutizat puterea legii, aşezând-o pe

aceeaşi treaptă cu Constituţia din perspectiva forţei juridice.

Potrivit ierarhizării în cadrul sistemului izvoarelor dreptului, pe poziţia imediat

următoare legii fundamentale se află legile . Această categorie de acte normative desemnează

acele norme juridice a căror edictare (emitere) sau adoptare constituie atributul exclusiv al

Parlamentului, în calitatea sa de „unică autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 alin.1 din

Constituţia României). Deosebim în această categorie, legi organice , care reglementează

domenii de importanţă majoră pentru societate, domenii rezervate prin art. 73 alin. 3 din

Constituţie (de exemplu: sistemul electoral, regimul general al proprietăţii, regimul cultelor,regimul stării de urgenţă şi cel al stării de asediu etc.) şi legi ordinare , care conţin reglementări

cu caracter general pentru alte domenii decât cele rezervate legilor organice. Legile ordinare

constituie un izvor formal al dreptului constituţional în măsura în care transpun în practică

dispoziţii cu caracter general, principii sau garanţii enunţate în Constituţie (art. 6 şi 9 din

Constituţia României). În privinţa emiterii legilor ordinare, trebuie precizat că legea

fundamentală prevede prin art. 115 că Parlamentul poate adopta o lege de abilitare pentru a

investi Guvernul cu dreptul de a edicta norme în domenii care nu fac obiectul legilor organice,

stabilindu-se f ără echivoc domeniul şi data până la care se întinde abilitarea.Ierarhia izvoarelor formale continuă cu hot ărârile Parlamentului privind

Regulamentele Camerelor (Regulamentul Senatului, Regulamentul Camerei Deputaţilor şi

Regulamentul şedinţelor comune ale Senatului şi Camerei Deputaţilor). Deşi aceste

regulamente sunt adoptate prin hotărâri ale Parlamentului ca acte normative care vizează în

principiu numai activitatea legiuitorului, caracterul general al reglementărilor cuprinse justifică

încadrarea lor în categoria izvoarelor formale ale dreptului constituţional.

Tot în categoria izvoarelor dreptului constituţional includem tratatele şi convenţ iile

internaţ ionale , şi în primul rând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca act declarativ.Potrivit dispoziţiilor constituţionale (art. 11), tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac

parte din dreptul intern. Concomitent, în art. 20 din Constituţie se prevede că:

„(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi

interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu

pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.


8/16

8

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele referitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate

reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin

dispoziţii mai favorabile”.

Unii autori amintesc printre izvoarele dreptului constituţional şi cutuma (obiceiul

juridic), ca regulă nescrisă, cu aplicabilitate redusă însă în zilele noastre. O serie de reguli sau/şi

instituţii de drept constituţional s-au născut din repetabilitatea unui comportament, dincolo de

orice reglementare scrisă.

În final, dar nu în ultimul rând, practica Cur ţ ii constituţ ionale (jurisprudenţa) a devenit

un izvor important al dreptului constituţional român. Deşi, ca regulă generală, jurisprudenţa

nu este considerată în sistemul romano-germanic ca generatoare de drept, observarea evoluţiei

dreptului constituţional în alte ţări ne îndreptăţeşte a afirma că în prezent acest drept, pe de o

parte, se transformă într-un drept jurisprudenţial, iar de altă parte, abordarea sa trebuie f ăcută

în mod necesar din punctul de vedere al dreptului comparat.În contextul tratării izvoarelor dreptului constituţional, se cuvine să facem referire şi

la noţiunile, respectiv procesele de constituţionalism şi constituţionalizare care se manifestă în

practica constituţională şi produc efecte de substanţă asupra domeniului dreptului

constituţional.

Prin termenul de „constituţionalism” sau „constituţionalitate” se înţelege acţiunea de

înlocuire a unor reglementări arbitrare (cu deosebire cele cutumiare) cu norme de drept

constituţional chemate să garanteze valorile sociale fundamentale, în special drepturile şi

libertăţile cetăţenilor. Prin consacrarea în formă scrisă a reglementărilor în materia relaţiilorsociale de putere şi eliminarea în acest mod a abuzurilor şi arbitrarului, tendinţa de

„constituţionalism” a avut o importantă contribuţie la crearea unei ordini juridice bazată pe

legalitate şi legitimitate.

Termenul de „constituţionalizare”, al cărui promotor este cunoscutul specialist

francez Louis Favoreu, cu o semnificaţie diferită, desemnează procesul de amplificare a

domeniului de reglementare a dreptului constituţional. În literatura de specialitate este

recunoscută tendinţa constituţiilor moderne de a reglementa relaţii sociale aparţinând unui

număr tot mai mare de domenii, textele constituţionale dobândind prin aceasta valoarea unoradevărate „coduri”.

Această tendinţă de amplificare a reglementării de drept constituţional prezintă atât

avantaje cât şi dezavantaje. Avantajele derivă în special din ridicarea la valoarea unor norme

constituţionale a unor prevederi care, de regulă, se regăsesc numai în legi ordinare (de exemplu,

modalităţile de pierdere a cetăţeniei unui stat, condiţiile de dobândire, anumite prevederi de

ordin financiar, fiscal etc.). Prin aceasta, este consacrată importanţa relaţiilor sociale în speţă şi


9/16

9

este asigurată stabilitatea reglementării juridice în materie. O asemenea tendinţa trebuie însă

prudent abordată, întrucât un act fundamental trebuie să răspundă simultan şi unor cerinţe de

ordin practic.

Dacă fenomenul de „constituţionalizare” reprezintă un fapt real,

„constituţionalizarea” ca fenomen de supraordonare a normelor juridice de natură a

fundamenta preeminenţa dreptului constituţional nu este acceptată – în general – în literatura

de specialitate. Dacă specialiştii sunt de acord că dreptul constituţional trebuie să ocupe o

poziţie preeminentă în sistemul de drept, ideea unui drept preferenţial riscă să diminueze

valoarea celorlalte ramuri de drept care, în cadrul oricărui sistem juridic îşi păstrează utilitatea

şi importanţa lor ca factori de reglementare a anumitor domenii specifice.

1.4 Dreptul constitu ţ ional şi societatea civil ă

Conceptul de societate civilă este unul dintre cele mai uzitate astăzi în teoria şi ştiinţapolitică. Originea acestui termen se regăseşte în antichitate, fiind folosit de Cicero pentru a

desemna acele condiţii de viaţă ale unei societăţi în care predomină legislaţia, urbanitatea,

civilitatea, în condiţii fundamental deosebite de cele ale culturilor barbare şi preurbane. John

Locke punea semnul egalităţii între „societatea civilă” şi cea „politică”, diferenţiind totuşi

existenţa mai multor tipuri de societăţi: uniunea dintre soţ şi soţie, societatea dintre părinţi şi

copii, societatea dintre stăpân şi cei dominaţi etc.

În concepţia lui John Locke, pentru definirea societăţii civile este esenţială unirea

unor persoane într-un singur corp social, având un drept comun instituit pe cale judiciară, la

care să apeleze în cazul unor controverse dintre ei sau al săvârşirii unor fapte culpabile. În

viziunea sa, persoanele care nu se află într-o societate civilă s-ar afla încă „într-o stare de

natură”. Esenţială – după concepţia lui J. Locke – în cadrul societăţii civile este protecţia şi

apărarea proprietăţii, inexistenţa unei asemenea apărări fiind incompatibilă cu conceptul de

societate civilă.

Alexis de Tocquevile, în lucrarea sa fundamentală „Democraţia în America”, remarca

virtuţile societăţii americane în care nu există o putere centralizată asemănătoare celei din

Franţa, dar în care se afirmă cu vigoare forţa societăţii civile, acţiunea cetăţenilor care f ăcea ca

poziţia şi rolul guvernării să devină mai puţin importante. De asemenea, autorul remarca

importanţa clasei de mijloc în societatea americană, adevărata purtătoare a valorilor de

egalitate, specifice societăţii civile.

O contribuţie importantă la descifrarea multiplelor semnificaţii ale societăţii civile a

adus-o Hegel, care considera societatea civilă ca fiind o societate care evoluează conform

propriilor sale principii, diferite de organizarea politică. Hegel f ăcea distincţie între cele două


10/16

10

laturi proprii personalităţii oamenilor, care alcătuiau societatea – aceea de purtători ai

propriului interes privat şi de cetăţeni participanţi la societatea civilă. În viziunea lui Hegel

esenţială era arena activităţilor economice, în care fiecare satisf ăcând nevoile altora îşi satisf ăcea

totodată şi propriile interese. În viziunea sa, existau anumite interferenţe şi corelaţii între

societatea civilă şi ordinea politică, fiecare dintre acestea păstrându-şi totuşi elementele de

specificitate.

În „Dicţionarul politic” elaborat de profesorul Sergiu Tămaş se relevă că societatea

civilă se caracterizează în mod esenţial prin aceea că cetăţenii participă la o multitudine de

asociaţii şi forme de organizare create spontan, care sunt într-un anumit sens autonome în

raport cu statul, constituind un adevărat sistem al puterilor „non-statale”.

Conceptul de societate civilă a fost dezvoltat în numeroase studii de specialitate.

Astfel, s-a arătat că societatea civilă fiind o formă de organizare spontană şi liberă de

constrângere a cetăţenilor, reprezintă acele relaţii prin care aceştia se constituie în forme de

asociere pentru a-şi proteja sau promova interesele în raport cu statul sau în fa ţareprezentanţilor acestuia.

După alte opinii, societatea civilă este un „depozitar” de valori, de idei, de abilităţi şi,

de asemenea, un element important al oricărei democraţii pluraliste. În altă viziune, societatea

civilă este o societate de oameni dinamici, care se asociază pentru a-şi apăra interesele şi pentru

a crea valori.

În literatura de specialitate a fost emisă şi ideea existenţei unei societăţi civile

internaţionale sau globale, cu referire la prezenţa unor numeroase organisme nestatale pe plan

mondial, a căror influenţă devine din ce în ce mai puternică, în special în problemele de natură economică şi socială.

Din punct de vedere juridic, organismele societăţii civile îşi găsesc fundamentul în

prevederile Constituţiei privitoare la libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi dreptul

de asociere (art. 30,36 şi 37 din Constituţia României).

Prin acţiunile sale specifice, societatea civilă are un aport însemnat la elaborarea

constituţiilor, la identificarea direcţiilor posibile de urmărit în cadrul revizuirii actului

fundamental, aducându-şi pe această cale contribuţia la dezvoltarea dreptului constituţional. Pe

de altă parte, în cadrul procesului de aplicare a dreptului (constituţional), cetăţenii,organizaţiile nestatale aduc importante contribuţii, prezentând propuneri, semnalând

deficienţe, sugerând remedii.

1.5 Normele, raporturile şi subiectele de drept constitu ţ ional


11/16

11

În literatura juridică, se consideră că divizarea dreptului în ramuri de drept este

rezultatul utilizării criteriului obiectului reglementării juridice, combinat la nevoie cu metoda

reglementării juridice şi cu criteriul interesului guvernanţilor. Pornind de la aceste criterii, se

apreciază că dreptul constituţional reprezintă ramura de bază, principală, a dreptului public,

impunându-se mai departe a distinge care norme juridice formează această ramură. Utilitatea

acestei distincţii este aceea că astfel se poate delimita dreptul constituţional de celelalte ramuri

ale dreptului, identificând acele relaţii sociale care, prin natura şi conţinutul lor sunt de

domeniul puterii. Prin reglementarea lor de către norme aparţinând dreptului constituţional,

aceste relaţii sociale devin raporturi juridice constituţionale.

Relaţiile sociale specifice dreptului constituţional sunt cele care apar în procesul de

instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat. Ca urmare, elementul specific şi distinctiv

pentru relaţiile sociale care formează obiectul de reglementare al dreptului constituţional este

tocmai apariţia acestora în contextul enunţat mai sus, deşi pot apare unele dificultăţi în a

aprecia acest context.O primă dificultate rezultă din aprecierea diferită în literatura de specialitate a sensului

acordat unor noţiuni, cum este cazul „procesului de instaurare şi menţinere a puterii’, precum

şi a „întinderii sferei dreptului constituţional”.

Pentru a stabili obiectul de reglementare a dreptului constituţional, trebuie să ne

raportăm la fenomenul puterii de stat, precum şi la conţinutul şi forma statului. Aşa cum

apreciază unii autori, „puterea, determinată în conţinutul şi organizarea sa de anumiţi factori,

este instaurată, iar cei care o deţin au interesul de a o menţine şi a o exercita în interesul lor”. În

acest sens, este nevoie de unele reguli de drept care să vizeze conţinutul puterii, modul şilimitele exercitării acesteia, astfel încât să se asigure realizarea practică a voinţei sociale generale,

implicit a voinţei guvernanţilor. Normele prin care se reglementează întreaga activitate de

instaurare, menţinere şi exercitare a puterii statale, implicit relaţiile sociale specifice, sunt

norme aparţinând dreptului constituţional.

O altă dificultate care apare în stabilirea obiectului dreptului constituţional este

ridicată de întrebarea dacă toate normele cuprinse în Constituţie sunt norme de drept

constituţional sau nu. În acest sens, există unele opinii potrivit cărora în Constituţie ar fi

cuprinse pe lângă normele de drept constituţional şi norme de drept administrativ, penal, civiletc. Folosind criteriul obiectului de reglementare, în această opinie se apreciază că normele

cuprinse în Constituţie referitoare la proprietate ar fi norme de drept civil, cele referitoare la

autorităţile administrative sunt norme de drept administrativ etc., pe motiv că relaţiile

reglementate sunt relaţii specifice ramurilor de drept arătate.

Apreciem că o asemenea opinie nu poate fi susţinută, întrucât normele cuprinse în

Constituţie, fie ele şi referitoare la proprietate sau sistem economic, sistem social sunt norme


12/16

12

care consfinţesc esenţa statului, baza economică şi socială a acestuia din punct de vedere juridic,

formând reglementarea primară, principială sau oferind în multe cazuri numai o definiţie a

acestor concepte, relaţiile în speţă urmând a fi reglementate (detaliat) prin normele juridice

aparţinând ramurilor dreptului care vizează materia respectivă.

În acelaşi timp, pornind de la criteriul obiectului de reglementare utilizat pentru

divizarea dreptului pe ramuri, nu putem contesta că unele norme constituţionale (cuprinse în

Constituţie) nu pot face parte şi din alte ramuri de drept. Explicaţia ar fi aceea că prin specificul

lor, normele dreptului constituţional au o dublă natură juridică, datorată rolului conducător al

dreptului constituţional în raport cu celelalte ramuri ale dreptului, prin stabilirea principiilor

generale care le vor guverna.

Practic, în unele cazuri ne aflăm în imposibilitatea de a delimita dreptul constituţional

de alte ramuri de drept pornind de la specificul relaţiilor sociale pe care acesta le reglementează.

Dacă ţinem cont de faptul că dreptul constituţional cuprinde principii şi norme care se referă

nu numai la organizarea şi funcţionarea autorităţilor statului, ci şi la sistemul social, la celeconomic etc., putem aprecia că obiectul dreptului constituţional este reprezentat de relaţiile

sociale care, exprimând suveranitatea poporului, determină trăsăturile fundamentale ale

sistemului social-economic şi ale organizării politice ale societăţii.

În ceea ce priveşte subiectele raporturilor juridice de drept constituţional, invocate în

literatura de specialitate sunt: poporul, statul, autorităţile şi instituţiile publice, partidele şi alte

formaţiuni politice, unităţile administrativ-teritoriale, circumscripţiile electorale, cetăţenii,

străinii şi apatrizii.

Calitatea poporului de subiect al raporturilor juridice de drept constituţional estecontestată în unele opinii. În alte opinii, calitatea de subiect a poporului pentru raporturile

juridice de drept constituţional este acceptată (recunoscută ) numai în privinţa relaţiilor

internaţionale, în timp ce într-o a treia opinie se consideră că poporul poate avea numai

calitatea de subiect al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice

interne.

În ce priveşte prima opinie, se argumentează că, în numele şi în interesul poporului

apar ca subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional diverse organizaţii şi nu

poporul însăşi, căci în raporturile din interiorul statului poporul apare doar în calitate decreator al raporturilor sociale şi nu în calitate de subiect nemijlocit de drept. Un alt argument

în acest sens ar fi acela că nu putem considera poporul ca subiect în paralel cu statul, întrucât

drepturile poporului organizat în stat sunt inseparabile de drepturile statului.

Apreciem însă că unicitatea intereselor poporului cu cele ale statului nu are ca efect

imposibilitatea ca cele două să fie subiecte distincte de drept constituţional. Mai mult, calitatea

de subiect al raporturilor de drept constituţional atribuită poporului rezultă chiar din


13/16

13

dispoziţiile constituţionale, potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine poporului român,

care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat. În acelaşi sens, poporul se manifestă în unele cazuri în mod direct, manifestându-şi

voinţa nemijlocit şi nu prin intermediul altor organe. Este cazul exprimării prin referendum cu

ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurii de stat, a adoptării Constituţiei sau altor

probleme de interes deosebit. Considerăm că un alt argument în susţinerea calităţii distincte de

subiect de drept atribuită poporului şi respectiv statului este acela că poporul este deţinătorul

puterii politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului.

Un alt subiect al raporturilor juridice de drept constituţional este reprezentat de stat .

Acesta poate apare fie ca subiect direct, fie în mod indirect, reprezentat de organele sale.

Cazurile în care statul apare ca subiect în întregul său în raporturile juridice sunt reprezentate

de raporturile de cetăţenie şi cele privind federaţia (în cazul statelor compuse).

Organele statului ( autorit ăţ ile şi instituţ iile publice ) pot fi subiecte ale raporturilor de

drept constituţional cu îndeplinirea condiţiilor specifice. Organele legiuitoare apar întotdeaunaca subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional, iar celelalte autorităţi apar în

calitatea de subiect în măsura în care celălalt participant la raportul în speţă este poporul, statul

sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în contextul instaurării, menţinerii şi

exercitării puterii. Structurile interne ale organelor legiuitoare (comisiile parlamentare,

birourile permanente, grupurile parlamentare) pot avea şi ele calitatea de subiect al raporturilor

juridice de drept constituţional, deşi îndeplinesc atribuţii de propunere, avizare şi control şi nu

emit acte de conducere obligatorii.

Partidele, formaţ iunile politice şi alte organizaţ ii, ca forme organizatorice prin carecetăţenii se manifestă în procesul guvernării, pot fi şi ele subiecte ale raporturilor juridice de

drept constituţional. În unele situaţii, chiar dispoziţiile constituţionale sau legea electorală

prevăd în mod expres posibilitatea acestora de a participa la raporturi juridice născute în

contextul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii (de exemplu, partidele şi alte formaţiuni

politice au dreptul de a propune candidaţi în alegeri, iar pentru conducerea alegerilor generale

se constituie birouri electorale, care sunt subiecte ale raporturilor juridice de drept

constituţional).

Cu privire la calitatea de subiect al raporturilor de drept constituţional ce revineunit ăţ ilor administrativ-teritoriale , în literatură au fost exprimate opinii diferite. Astfel, s-a

considerat într-o primă opinie că aceste unităţi ar fi părţi ale teritoriului statului şi apar ca

subiecte ale dreptului constituţional cu ocazia organizării administrativ-teritoriale a statului.

Într-o altă opinie, unităţile administrativ-teritoriale pot fi subiecte de drept constituţional în

măsura în care le înţelegem ca grupuri de oameni care populează o anumită porţiune de

teritoriu de stat, denumită unitate administrativ-teritorială. Apreciem că această din urmă


14/16

14

opinie poate fi susţinută, cu precizarea condiţiei ca legea să le recunoască anumite drepturi şi

obligaţii în cadrul unor raporturi juridice de drept constituţional.

Unii autori apreciază că şi circumscripţ iile electorale pot avea calitatea de subiect al

raporturilor de drept constituţional, cu specificul că ele există doar temporar, pentru perioada

desf ăşurării alegerilor, şi numai dacă prin lege o unitate administrativ-teritorială a fost declarată

circumscripţie electorală, în care se organizează şi funcţionează un birou al circumscripţiei, iar

acestuia i-au fost stabilite drepturi şi obligaţii specifice şi totodată distincte de cele ale unităţii

administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit prevederilor legii electorale sunt considerate

circumscripţii electorale şi, ca urmare, subiecte de drept constituţional toate judeţele ţarii, la

care se adaugă municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată pentru românii din afara ţării.

Delimitate în acest mod, circumscripţiile electorale devin subiecte ale unor raporturi juridice

care se nasc în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii în stat cu ocazia

alegerilor naţionale sau locale.

Cet ăţ enii pot apare ca subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţionaldistinct, fie ca persoane fizice, fie ca persoane învestite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un

organ de stat (deputat, senator) sau organizaţi pe circumscripţii electorale. În primul caz,

aceştia intră în raporturile juridice de drept constituţional ca subiecte pentru realizarea

drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor fundamentale. În cel de-al doilea caz, cetăţenii apar ca

subiecte ale raportului de reprezentare, care este un raport de drept constituţional, raport ce se

stabileşte prin învestirea legală în funcţii sau demnităţi publice. În ultima situaţie, cetăţenii

apar ca subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional cu ocazia alegerilor pentru

funcţia de deputat, senator sau şef de stat.Str ăinii şi apatrizii pot apare în calitate de subiecte ale raporturilor juridice de drept

constituţional în cazul relaţiilor sociale privitoare la acordarea cetăţeniei române, a azilului

politic etc.

1.

Organizarea societ ăţ ii în stat şi desf ăşurarea relaţ iilor sociale în cadrul acesteia nu poate avealoc în afara normelor de drept. Privind numai normele juridice prin care se reglementează

organizarea politic ă , raporturile dintre puterile statului, drepturile şi libert ăţ ile

fundamentale ale cet ăţ enilor, urmărind instituirea şi respectarea ordinii de drept, crearea

unui climat de încredere bazat pe norme juridice favorabile dezvolt ării economice şi sociale,

Rezumat


15/16

15

dreptul constituţ ional are o însemnătate deosebit ă în cadrul societ ăţ ii, a statului, dar şi în

cadrul sistemului de drept.

2.

Dreptul constituţ ional face parte, al ături de dreptul administrativ, dreptul penal şi dreptul

internaţ ional public din subdiviziunea clasic ă a dreptului public, deoarece vizează în special

raporturi ce se stabilesc la nivelul puterii, între indivizi şi stat, în plenitudinea autorit ăţ ii

sale. Dreptul constituţ ional se ocupă de organizarea întregii vie ţ i a statului, determină

structura acestuia, organizează şi protejează viaţ a indivizilor.

3. Principala misiune a dreptului constituţ ional este aceea ca prin normele sale, în contextul

organizării statale şi al instituirii, exercit ării şi limit ării puterii publice să asigure o

coexistenţă pa şnic ă între putere şi libertate, un echilibru între autoritate şi libertate.

4.

Dreptul constituţ ional nu se identific ă cu Constituţ ia, nici nu se reduce la ea. Toate normele

constituţ ionale reglementează raporturi de drept constituţ ional care sunt acele raporturi

sociale ce se constituie, se modific ă sau se sting în procesul exercit ării puterii. Deci aceste

raporturi circumscrise sferei de înf ă ptuire a puterii politice şi din aceast ă perspectivă dreptul

constituţ ional a fost definit în literatura de specialitate ca acea ramura a dreptului unitar

format ă din normele juridice care reglementează relaţ iile sociale fundamentale ce apar în

procesul instaur ării, menţ inerii şi exercit ării statale a puterii.

5.

Instituţ iile politice însumează totalitatea organismelor politice, statale şi cu caracter

cet ăţ enesc, prin intermediul c ărora se înf ă ptuie şte puterea politic ă într-o ţ ar ă sau alta.

Puterea politic ă asigur ă coeziunea şi func ţ ionalitatea diferitelor structuri şi organisme ale

societ ăţ ii umane, coordonarea activit ăţ ilor ce se desf ăşoar ă în interiorul acestora.

6.

Obiectul dreptului constituţ ional îl formează relaţ iile sociale ce apar în activitatea deinstaurare, menţ inere şi exercitare a puterii şi const ă în reglementarea organizării şi

func ţ ionării statului şi ale organelor sale.

7. Izvoarele dreptului constituţ ional sunt acele forme specifice îmbr ăcate de normele ce

alc ătuiesc aceast ă ramur ă de drept şi care constituie o condiţ ie pentru ca ele să fie obligatorii.

Prin aceasta, normele de drept se deosebesc de normele morale.

8. Societatea civil ă se caracterizează în mod esenţ ial prin aceea c ă cet ăţ enii participă la o

multitudine de asociaţ ii şi forme de organizare create spontan, care sunt într-un anumit sens

autonome în raport cu statul, constituind un adevărat sistem al puterilor „non statale”.

9. Subiectele raporturilor juridice de drept constituţ ional invocate în literatura de specialitate

sunt : poporul, statul, autorit ăţ ile şi instituţ iile publice, partidele şi alte formaţ iuni politice,

unit ăţ ile administrativ-teritoriale, circumscripţ iile electorale, cet ăţ enii, str ăinii şi apatrizii.

10. Relaţ iile sociale specifice dreptului constituţ ional sunt cele care apar în procesul de instaurare,

menţ inere şi exercitare a puterii de stat. Ca urmare, elementul specific şi distinctiv pentru

relaţ iile sociale care formează obiectul de reglementare al dreptului constituţ ional este tocmai


16/16

16

apariţ ia acestora în contextul enunţ at mai sus, de şi pot apare unele dificult ăţ i în a aprecia

acest context.

1.

Definiţ i ramura Dreptului constituţ ional şi argumentaţ i utilitatea sa practic ă

2. Precizaţ i şi exemplificaţ i principalele izvoare ale Dreptului constituţ ional

3. Caracterizaţ i obiectul de studiu al ramurii Dreptului constituţ ional

4.

Expune ţ i tr ă săturile specifice normelor de Drept constituţ ional

5.

Caracterizaţ i raporturile juridice de Drept constituţ ional

Teste de autoevaluare

Capitolul_1_DCPG

Documents

Transcript of Capitolul_1_DCPG