CAPITOLUL 6

EVIDENŢE ŞI RAPORTĂRI ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ.

COMUNICAREA, CERCETAREA, ÎNREGISTRAREA, RAPORTAREA ŞI EVIDENŢA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI A BOLILOR PROFESIONALE

1. ACCIDENTELE DE MUNCĂ

În termeni generali, accidentele şi bolile profesionale constau în lezarea componentei

biologice a factorilor umani, în cursul desfăşurării unui proces de muncă. Fenomenul se poate produce neaşteptat, brusc, violent - cazul accidentelor de muncă, sau într-un interval mai mare de timp prin acumulare în organism a noxelor - situaţia bolilor profesionale. Premisa apariţiei unor astfel de evenimente o constituie faptul că indiferent de natura activităţii, realizarea oricărui proces de muncă nu poate avea loc în absenţa unuia din următorii factori:

executant ; sarcină de muncă ; mijloacele de producţie ; mediul de muncă.

Pentru ca procesul să aibă loc, nu este suficientă prezenţa acestor factori, ei trebuind să constituie un sistem - sistemul de muncă - ale cărui elemente să interacţioneze şi să se influenţeze reciproc .

Accidentele de muncă şi bolile profesionale pot fi considerate drept consecinţe ale unor disfuncţii apǎrute în sistemul de muncă în care omul este executant.

1.1. Noţiunea de accident de muncă

Prin termenul de „accident” se desemnează un eveniment neaşteptat, care apare brusc, este imprevizibil şi întrerupe desfăşurarea normală a unei acţiuni.

Noţiunea de „accident de muncă” trebuie circumscrisă unui proces de muncă şi implică în mod obligatoriu prezenţa omului în calitate de executant.

Concret, accidentul de muncă constă în lezarea violentă şi bruscă a integrităţii biologice a factorului uman, având drept urmare pierderea sau micşorarea capacităţii de muncă.

Potrivit art.5 lit. g din legea 319/2006 accidentul de muncă reprezintă vătămarea violentă a

organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de munca sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de munca de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces;

Accidentul, pentru a putea fi calificat ca accident de muncă, trebuie să se producă într-un

moment şi într-un loc în care activitatea persoanei încadrate în muncă să se înscrie printre raporturile ce se stabilesc în exercitarea atribuţiilor prevăzute în contractul de muncă. Aceasta poate consta în:

îndeplinirea obligaţiei principale, care decurge din contractul de muncă sau îndeplinirea obligaţiilor secundare (pregătirea uneltelor pentru lucru, curăţirea maşinilor, etc.).

Mai sunt considerate accidente de munca si urmatoarele situatii prevazute in art. 30 din legea 319/2006:

În sensul prevederilor art. 5 lit. g), este, de asemenea, accident de muncă:

a). accidentul suferit de persoane aflate în vizita în întreprindere şi/sau unitate, cu permisiunea angajatorului;

b). accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţara sau în afară graniţelor tarii, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;

c). accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive organizate, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi;

d). accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie initiativa pentru salvarea de vieţi omeneşti;

e). accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie initiativa pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninta avutul public şi privat;

f). accidentul cauzat de activităţi care nu au legatura cu procesul muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de munca organizat de aceştia, în timpul programului de munca, şi nu se datorează culpei exclusive a accidentatului;

g). accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe traseul normal de la domiciliul lucrătorului la locul de munca organizat de angajator şi invers;

h). accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de muncă;

i). accidentul suferit în timpul deplasarii de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei fizice la care este incadrata victima, ori de la orice alt loc de munca organizat de acestea, la o alta persoana juridică sau fizica, pentru îndeplinirea sarcinilor de munca, pe durata normală de deplasare;

j). accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda uneltele de lucru, locul de munca, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecţie sau orice alt echipament pus la dispoziţie de angajator, dacă se afla în baie ori în spălător sau dacă se deplasa de la locul de munca la ieşirea din întreprindere sau unitate şi invers;

k). accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a avut loc în locuri organizate de angajator, precum şi în timpul şi pe traseul normal spre şi de la aceste locuri;

l). accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor romani sau de persoane fizice romane, delegaţi pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afară graniţelor tarii, pe durata şi traseul prevăzute în documentul de deplasare;

m). accidentul suferit de personalul roman care efectuează lucrări şi servicii pe teritoriul altor tari, în baza unor contracte, convenţii sau în alte condiţii prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice romane cu parteneri străini, în timpul şi din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;

n). accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecţionare a pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza efectuării activităţilor aferente stagiului de practică;

o). accidentul determinat de fenomene sau calamitati naturale, cum ar fi furtuna, viscol, cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trasnet (electrocutare), dacă victima se afla în timpul procesului de munca sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;

p). dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de muncă şi în împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia;

q). accidentul suferit de o persoana aflată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni.

Accidentele de muncă se clasifică, în raport cu urmările produse şi cu numărul persoanelor accidentate, în:

a). accidente care produc incapacitate temporară de munca de cel puţin 3 zile calendaristice; b). accidente care produc invaliditate; c). accidente mortale; d). accidente colective, când sunt accidentate cel puţin 3 persoane în acelaşi timp şi din aceeaşi cauza.

1.2. Elementele accidentului de muncă

Pentru ca un accident să poată fi calificat drept accident de muncă, potrivit definiţiei date prin lege, trebuie să fie întrunite mai multe elemente:

1. vătămarea violentă a organismului uman; 2. timpul producerii accidentului; 3. locul producerii accidentului 4. calitatea celui accidentat.

1.2.1. Vătămarea organismului Primul element caracteristic accidentului de muncă, presupune afectarea integrităţii anatomo-funcţionale, cu efecte imediate asupra stării de sănătate a persoanei accidentate şi care conduce la anularea sau diminuarea uneia sau mai multor funcţii fiziologice. În cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o cauză exterioară, să fie violentă şi involuntară.

Exemple: a. O comoţie cerebrală survenită în timpul lucrului, dar fără să fie provocată de un factor

extern legat de procesul de muncă nu constituie accident de muncă;

Violenţa: - presupune acţiunea rapidă, bruscă a factorului extern asupra organismului; evenimentul se produce neaşteptat, surprinzând victima care nu poate lua măsuri de evitare tocmai din cauza timpului scurt în care se petrece.

Observaţie: acest aspect al violenţei vătămării organismului constituie criteriul care a condus la desemnarea intoxicaţiei acute profesionale ca accident de muncă şi nu ca boală profesională.

Vătămarea violentă a organismului trebuie să aibă loc independent de voinţa victimei.

1.2.1.1. Clasificarea vătămărilor organismului

În funcţie de natura factorilor care le provoacă, vătămările organismului pot fi: - mecanice; - termice; - electrice; - chimice; - prin iradiere; - combinate.

Vătămările mecanice se materializează în: contuzii, tăieturi, striviri, fracturi, înţepături,

etc. Ele pot fi cauzate de diverse corpuri în mişcare (căderi, rostogoliri, alunecări de corpuri, prăbuşiri, alunecări de teren, avalanşe, organe de maşini în mişcare, etc.), de suprafeţe periculoase la deplasare, de obiecte ascuţite sau tăioase, de animale sau plante periculoase.

Vătămările termice se manifestă sub forma arsurilor şi sunt cauzate de contactul victimei cu flacăra deschisă, cu obiecte calde, de radiaţii calorice sau de temperatura ridicată a aerului din spaţiul de lucru.

Vătămările electrice se datorează trecerii prin organism a unui curent de o anumită tensiune şi intensitate, ce se concretizează în electrocutări şi arsuri ale pielii.

Vătămările chimice se manifestă sub forma intoxicaţiilor acute provocate de substanţe toxice sau a arsurilor chimice cauzate de substanţe caustice.

Vătămările prin iradiere sunt datorate expunerii organismului la radiaţii. Vătămările combinate sunt produse de mai mulţi factori de natură diferită.

1.2.2. Timpul producerii accidentului

Este al doilea element caracteristic accidentului de muncă. Din acest punct de vedere, se încadrează ca accident de muncă vătămarea, care are loc: în timpul procesului de muncă; în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu - inclusiv în afara programului obişnuit

de lucru, inclusiv al sarcinilor de stat sau cultural-sportive; înainte de începerea sau după încetarea lucrului; în timpul pauzelor ce au loc în desfăşurarea procesului de muncă; în timpul deplasării de la serviciu la domiciliu şi invers, de la un loc de muncă la altul

pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu; în timpul programului oficial de lucru, pentru activităţi ce nu au legătură cu procesul

muncii, dacă evenimentul s-a produs la un loc de muncă (accidentul determinat de fenomene sau calamităţi naturale, accident suferit de o persoană aflată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a unei agresiuni, pentru salvarea de vieţi omeneşti, pentru prevenire ori înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public );

în timpul practicii profesionale pentru studenţi, elevi şi ucenici sau a vizitelor organizate la o persoană juridică / fizică în scop profesional.

1.2.3. Locul producerii accidentului

Este al treilea element determinant al accidentului de muncǎ. Pentru ca un accident

oarecare sǎ fie încadrat ca accident de muncǎ acesta trebuie sǎ se producǎ la locul de muncǎ . Sub aspect juridic, prin loc de muncă se înţelege:

- orice loc (zonă, încăpere, vehicul etc.) unde îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi lucrători şi unde se exercită autoritatea conducătorului persoanei juridice sau persoanei fizice.

- orice loc organizat, inclusiv punctele de lucru dispersate, unde persoana juridică sau persoana fizică desfăşoară activitate cu caracter permanent sau temporar.

Prin extensie, legea acceptă ca accident de muncă şi evenimentele produse pe traseul normal de deplasare de la locul de muncă la domiciliu şi invers, dacă se încadrează în timpul suficient parcurgerii acestuia, iar deplasarea se face cu mijloace de transport conforme cu prevederile legale în vigoare.

1.2.4. Calitatea victimei Constituie cel de al patrulea element caracteristic accidentului de muncă, iar victima

trebuie să fie participant la procesul de muncă Participant la procesul de muncă este orice persoana care prestează o activitate de muncă pe

cont propriu sau pentru o persoană juridică, indiferent de natura juridică a raportului de muncă încheiat.

Dispoziţiile legale din ţara noastră precizează, sub acest aspect următoarele categorii de persoane:

- salariaţii – persoane angajate cu contract de muncă individual (pe perioadă nedeterminată, pe o perioadă determinată, pentru muncă temporară, cu timp parţial, pentru muncă la domiciliu), respectiv raport de muncă;

- membrii asociaţiilor familiale constituite legal; - lucrători independenţi ( persoane autorizate să lucreze pe cont propriu); - membrii cooperatori; - şomeri pe perioada reconversiei; - elevi, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii în producţie sau a vizitelor cu

caracter didactic; - persoana cu firmă proprie, care coordonează activitatea unităţii al cărui proprietar este

( patron ).

1.3. Intoxicaţia acută profesională

Intoxicaţia acută profesională, reprezintă starea patologică apărută brusc, ca urmare a expunerii organismului la vapori, gaze, pulberi nocive sau iritante, substanţe toxice în stare lichidă sau solidă, radiaţii ionizante din mediul de muncă.

Exemplu: intoxicaţia acută cu monoxid de carbon, hidrogen sulfurat, etc., iritări sau tulburări ale aparatului respirator datorate inhalării clorului, ş.a. Intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca boală profesională, cât şi ca accident de muncă.

Determinantul de bază pentru a încadra (clasifica) efectul unui accident, ca vătămare

violentă sau ca boală profesională, este dat de natura evenimentului, respectiv de o expunere instantanee sau de o expunere în timp îndelungat, la factorii de risc caracteristici muncii respective şi / sau mediului de muncă.

Exemple:

1.Eforturile extreme, cum sunt ridicările accidentale de greutăţi, care produc vătămări ale organismului, cu efect nociv imediat (imobilizarea acuta a victimei), sunt încadrate ca accidente de muncă; dacă aceste eforturi au un caracter permanent, legat de specificul muncii şi provoacă afecţiuni, sunt încadrate ca boli profesionale. 2.Vătămarea tendoanelor de la o mănă este considerată accident de muncă, dacă este cauzată de o lovitură, iar afecţiunile tendoanelor provocate de mişcări repetative şi ritmice (vibraţiile), specifice locului de muncă, sunt încadrate ca boli profesionale. 3.O deficienţă auditivă, se încadrează ca accident de muncă, dacă este cauzată de o explozie şi, ca boală profesională, dacă este urmarea unei expuneri în timp îndelungat la zgomotul industrial. Intoxicaţia acută profesională se declara, se cercetează şi se înregistrează atât ca boală

profesională, cât şi ca accident de muncă.

1.4. Incidentul periculos

Incident periculos - evenimentul identificabil, cum ar fi explozia, incendiul, avaria, accidentul tehnic, emisiile majore de noxe, rezultat din disfunctionalitatea unei activităţi sau a unui echipament de munca sau/şi din comportamentul neadecvat al factorului uman care nu a afectat lucrătorii, dar ar fi fost posibil sa aibă asemenea urmări şi/sau a cauzat ori ar fi fost posibil sa producă pagube materiale;

2. BOLILE PROFESIONALE 2.1. Noţiunea de boală profesională

Boala profesională este afectiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau

profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de munca, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de munca;

Pentru ca o afecţiune a organismului să fie calificată ca boală profesională, trebuie să fie îndeplinite trei condiţii:

să decurgă din exercitarea unei meserii sau profesii; să fie provocată de factori de risc (factori nocivi) fizici, chimici, biologici,

caracteristici locului de muncă sau de suprasolicitare; acţiunea factorilor de risc asupra organismului să fie de lungă durată.

Pentru ca o noxă din mediul de muncă să fie recunoscută ca factor etiologic al unei boli profesionale trebuie să existe dovada unei relaţii cantitative între doza noxei respective absorbită de organism şi efectul produs asupra acestuia.

Relaţia doză - efect este stabilită pentru un mare număr de factori de risc, impunându-se limite maxime admise (LMA).

Din considerente practice, legislaţia limitează în mod convenţional numărul bolilor considerate profesionale, a căror declarare, cercetare şi evidenţă este obligatorie şi sunt cuprinse în lista anexă nr.7 la Normele Metodologice privind declararea, confirmarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa bolilor profesionale.

Bolile profesionale cât şi suspiciunile de boli profesionale se vor semnala obligatoriu de către toţi medicii care depistează astfel de îmbolnăviri cu prilejul oricărei prestaţii medicale: examene profilactice, consultaţii la cerere etc.

Semnalarea se face prin completarea fişei BP1 prezentată în anexa nr. 9 din Normele Metodologice, care se transmite, în cel mai scurt termen, la Direcţia de Sănătate Publică (DSP) judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti.

Cercetarea bolilor profesionale şi a suspiciunilor de boală profesională se face în scopul confirmării diagnosticului de boală, al confirmării sau infirmării caracterului profesional, precum şi pentru stabilirea cauzelor care au favorizat îmbolnăvirea.

Factorii determinanţi, condiţiile care au favorizat apariţia bolii precum şi măsurile ce se impun pentru prevenirea unor situaţii similare se consemnează într-un proces verbal (anexa 11), stabilindu-se, împreună cu conducătorul unităţii, termenele pentru remedierea deficienţelor constatate.

Urmărirea eliminării sau reducerii factorilor generatori de îmbolnăviri profesionale, precum şi aplicarea măsurilor stabilite pentru prevenirea unor situaţii similare se face de DSP împreună cu Inspectoratul Teritorial de Muncă competent.

Declararea bolilor profesionale se face de către DSP pe baza formularului BP2 ( anexa 10), situaţia statistică a acestora, transmiţându-se lunar la Inspectoratul Teritorial de Muncă. Un exemplar al fişei BP2 întocmite conform reglementărilor în vigoare se va transmite casei teritoriale de pensii.

2.2.Clasificarea bolilor profesionale

În funcţie de natura factorului de risc care le-a generat, bolile profesionale se pot clasifica

în următoarele grupe: intoxicaţii, provocate de inhalarea, ingerarea sau contactul cu substanţe toxice; pneumoconioze, provocate de inhalarea pulberilor netoxice;

boli prin expunere la energie radiantă; boli prin expunere la temperaturi înalte şi scăzute; boli prin expunere la zgomot şi vibraţii; boli prin expunere la presiune atmosferică ridicată sau scăzută; alergii profesionale; cancerul profesional; dermatoze profesionale; boli infecţioase şi parazitare; boli prin suprasolicitare; alte boli care nu intră în categoriile anterioare. După timpul de expunere la acţiunea factorului de risc, există: boli cronice, provocate de regulă de doze relativ mici, dar care acţionează timp

îndelungat asupra organismului; boli acute, generate de o expunere de scurtă durată la acţiunea factorului de risc, dar la

doze mari. După modul de acţiune a factorului de risc asupra organismului există: boli cu acţiune generală care afectează întregul organism; boli cu acţiune locală, care afectează o parte a organismului, un aparat sau organ.

Bolile legate de profesiuni sunt boli cu determinare multifactorialǎ, factorii profesionali

având o contribuţie semnificativǎ; Exemple:

- hipertensiunea arterialǎ potenţial cauzatǎ de urmǎtorii factori: zgomot, vibraţii, temperaturǎ şi radiaţii calorice crescute etc.

- afecţiuni respiratorii cronice nespecifice cauzate de pulberi, gaze iritante etc. - cardiopatia ischemică cauzată de solicitări crescute fizice şi psihice în procesul

muncii; - afecţiuni musculo – scheletice (lombalgii, cervicoscapulalgii etc.) cauzate de

microclimat nefavorabil, vibraţii, efort fizic crescut, postură incomodă ş.a. 3. COMUNICAREA EVENIMENTELOR (1) Orice eveniment va fi comunicat conform prevederilor Legii 319/2006, asa cum este definit in sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:

eveniment - accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în timpul procesului de munca ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoana data disparuta sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au fost implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de boala profesională sau legată de profesiune; (1) Angajatorul are obligaţia sa comunice evenimentele, de îndată, după cum urmează:

a). inspectoratelor teritoriale de munca, toate evenimentele asa cum sunt definite la lit. f) din Legea 319/2006 de mai sus;

b). asiguratorului, potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de munca şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare, evenimentele urmate de incapacitate temporară de munca, invaliditate sau deces, la confirmarea acestora;

c). organelor de urmărire penală, după caz.

(2) Orice medic, inclusiv medicul de medicina a muncii aflat într-o relatie contractuală cu angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala obligatoriu suspiciunea de boala profesională sau legată de profesiune, depistata cu prilejul prestaţiilor medicale. (3) Semnalarea prevăzută la alin.(2) se efectuează către autoritatea de sănătate publică teritorială sau a municipiului Bucuresti, de îndată, la constatarea cazului.

- Dacă printre victimele evenimentului se afla şi lucrători ai altor angajatori, evenimentul va fi comunicat şi angajatorilor acestora de către angajatorul la care s-a produs evenimentul.

- Evenimentul produs în urmatoarele condiţii : 1. accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie

initiativa pentru salvarea de vieţi omeneşti; 2. accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie

initiativa pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public şi privat;

- dacă a avut loc în afară întreprinderii şi/sau unităţii şi nu a avut nicio legatura cu aceasta, va fi comunicat inspectoratului teritorial de munca pe raza căruia s-a produs, de către orice persoana care are cunostinta despre producerea evenimentului.

Comunicarea evenimentelor va cuprinde cel puţin următoarele informaţii:

a). denumirea/numele angajatorului la care s-a produs accidentul şi, dacă este cazul, denumirea/numele angajatorului la care este/a fost angajat accidentatul;

b). sediul/adresa şi numărul de telefon ale angajatorului; c). locul unde s-a produs evenimentul; d). data şi ora la care s-a produs evenimentul/data şi ora la care a decedat accidentatul; e). numele şi prenumele victimei; f). datele personale ale victimei: varsta, starea civilă, copii în întreţinere, alte persoane în

întreţinere, ocupaţia, vechimea în ocupaţie şi la locul de muncă; g). împrejurările care se cunosc şi cauzele prezumtive; h). consecinţele accidentului; i). numele şi funcţia persoanei care comunica evenimentul; j). data comunicării; k). unitatea sanitară cu paturi la care a fost internat accidentatul.

În cazul accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, soldate cu decesul victimelor, în care printre victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu, serviciile poliţiei rutiere vor comunica evenimentul la inspectoratul teritorial de munca din judeţul pe raza căruia s-a produs. (1) Angajatorul va lua măsurile necesare pentru a nu se modifica starea de fapt rezultată din producerea evenimentului, până la primirea acordului din partea organelor care efectuează cercetarea, cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei stări ar genera producerea altor evenimente, ar agrava starea accidentatilor sau ar pune în pericol viata lucrătorilor şi a celorlalţi participanţi la procesul muncii. (2) În situaţia în care este necesar sa se modifice starea de fapt rezultată din producerea evenimentului, se vor face, după posibilităţi, schite sau fotografii ale locului unde s-a produs, se vor identifica şi se vor ridica orice obiecte care conţin sau poarta o urma a evenimentului; obiectele vor fi predate organelor care efectuează cercetarea şi vor constitui probe în cercetarea evenimentului. (3) Pentru orice modificare a stării de fapt rezultată din producerea evenimentului, angajatorul sau reprezentantul sau legal va consemna pe propria răspundere, într-un proces-verbal, toate modificările efectuate după producerea evenimentului.

(1) Inspectoratul teritorial de munca pe raza căruia a avut loc evenimentul va comunica Inspecţiei Muncii:

a). incidentul periculos; b). evenimentul care a avut ca urmare un deces; c). evenimentul care a avut ca urmare un accident colectiv; d). evenimentul care a avut ca urmare un accident urmat de invaliditate evidentă; e). evenimentul care a avut ca urmare un accident urmat de invaliditate.

(2) Accidentul prevăzut la aliniatul de mai sus lit. e) se va comunica după primirea deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate. (3) Comunicarea către Inspecţia Muncii va cuprinde informaţiile prevăzute la art. 109. (1) La solicitarea organelor care efectuează cercetarea evenimentului, unitatea sanitară care acorda asistenta medicală de urgenta se va pronunţa în scris cu privire la diagnosticul provizoriu, în termen de maximum 3 zile lucrătoare de la primirea solicitării. (2) Unitatea sanitară prevăzută la alin. (1) va lua măsuri pentru recoltarea imediata a probelor de laborator, în vederea determinării alcoolemiei sau a stării de influenta a produselor ori substanţelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora, precum şi pentru recoltarea altor probe specifice solicitate de inspectoratul teritorial de munca, urmând sa comunice rezultatul determinarilor specifice în termen de 5 zile lucrătoare de la obţinerea acestora. (3) În caz de deces al persoanei accidentate, inspectoratul teritorial de muncă va solicita în scris unităţii medico-legale competente un raport preliminar din care sa reiasă faptul ca decesul a fost sau nu urmarea unei vătămări violenţe, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală, aprobată cu modificări prin Legea nr. 459/2001, republicată, şi legislaţiei subsecvente. (4) Unitatea medico-legală va transmite raportul preliminar inspectoratului teritorial de munca în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 459/2001, republicată, şi ale legislaţiei subsecvente. (5) Unitatea medico-legală va transmite raportul de constatare medico-legală în termenul prevăzut la art. 29 alin. (3) din lege. (6) În cazul accidentului urmat de invaliditate, unitatea de expertiza medicală şi recuperare a capacităţii de munca, care a emis decizia de încadrare într-un grad de invaliditate, va trimite o copie de pe decizie, în termen de 3 zile lucrătoare de la data eliberării acesteia, la inspectoratul teritorial de munca pe raza căruia s-a produs accidentul.

Pentru orice schimbare a stǎrii de fapt iniţiale rezultatǎ din producerea evenimentului, conducǎtorul persoanei juridice sau persoana fizicǎ va asigura consemnarea într-un proces - verbal a tuturor modificǎrilor efectuate, pe propria rǎspundere.

4. CERCETAREA EVENIMENTELOR

Cercetarea oricărui eveniment este obligatorie şi are ca scop stabilirea împrejurărilor şi

cauzelor care au condus la producerea acestuia, a reglementărilor legale încălcate, a răspunderilor şi a măsurilor ce se impun a fi luate pentru prevenirea producerii altor cazuri similare şi, respectiv pentru determinarea caracterului accidentului .

Potrivit normelor legale în vigoare cercetarea se face imediat dupǎ comunicare, astfel :

a). de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de

muncă; b). de către inspectoratele teritoriale de munca, în cazul evenimentelor care au produs - invaliditate evidenta sau confirmată, - deces,

- accidente colective, - incidente periculoase, - incapacitate temporară de munca lucrătorilor la angajatorii persoane fizice, precum şi - în situaţiile cu persoane date dispărute; c). de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, generate de unele evenimente

deosebite, precum avariile sau exploziile; d). de către autorităţile de sănătate publica teritoriale, respectiv a municipiului Bucureşti, în

cazul suspiciunilor de boala profesională şi a bolilor legate de profesiune. Rezultatul cercetării evenimentului se va consemna într-un proces-verbal. În caz de deces al persoanei accidentate ca urmare a unui eveniment, instituţia medico-legală competenta este obligată sa înainteze inspectoratului teritorial de munca, în termen de 7 zile de la data decesului, o copie a raportului de constatare medico-legală. În cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice, serviciile poliţiei rutiere vor transmite organelor împuternicite sǎ efectueze cercetarea, la cererea acestora, în termen de 5 zile de la solicitare, o copie a procesului verbal de cercetare la faţa locului, copii dupǎ declaraţii, foaia de parcurs, delegaţie, schiţe şi orice alte documente din care sǎ rezulte cǎ victima se afla sau nu în îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu. În baza acestor acte, organele împuternicite, potrivit legii, vor efectua cercetarea de specialitate, determinând caracterul accidentului şi eventualele sancţiuni. Dacă în accident au fost implicate una sau mai multe victime angajate la persoane juridice diferite, la cercetare pot participa şi delegaţi ai acestora. Persoana juridicǎ care organizeazǎ activitatea în care s-a produs evenimentul, are obligaţia să numească, de îndată, prin decizie scrisă, comisia de cercetare din care va face parte şi o persoană din compartimentul de protecţie a muncii / cu atribuţii speciale de protecţia muncii. Comisia de cercetare a evenimentului se recomandǎ a avea în componenţǎ cel puţin trei persoane. Persoanele împuternicite, potrivit legii, cu efectuarea cercetării accidentului, trebuie să aibă pregătire tehnicǎ corespunzătoare şi să nu fie implicate cu răspunderi în producerea evenimentului. De asemenea, accidentul uşor se va cerceta de cǎtre persoana juridicǎ sau persoana fizicǎ în condiţiile mai sus menţionate.

Termenele de finalizare a cercetǎrii unui eveniment sunt de : (1) Cercetarea evenimentului urmat de incapacitate temporară de munca se va încheia în cel mult 5 zile lucrătoare de la data producerii. (2) Fac excepţie de la prevederile alin.(1) situaţii cum ar fi cele în care este necesară prelevarea de probe ori efectuarea de expertize, pentru care se poate solicita în scris, argumentat şi în termen, la inspectoratul teritorial de munca pe raza căruia s-a produs evenimentul, prelungirea termenului de cercetare. (3) Cercetarea evenimentelor care au antrenat deces, invaliditate evidenta, accident colectiv sau situaţie de persoana data disparuta, precum şi cercetarea incidentelor periculoase se vor încheia în cel mult 10 zile lucrătoare de la data producerii acestora. (4) Fac excepţie de la prevederile alin. (3) situaţii cum ar fi cele în care este necesară eliberarea certificatului medico-legal, prelevarea de probe sau efectuarea de expertize, pentru care inspectoratul teritorial de munca care cercetează evenimentele poate solicita în scris, argumentat şi în termen, la Inspecţia Muncii, prelungirea termenului de cercetare.

(1) În cazul accidentului cu incapacitate termporara de munca, în urma căruia a intervenit invaliditate confirmată prin decizie sau decesul victimei, inspectoratul teritorial de munca va completa dosarul de cercetare întocmit la data producerii evenimentului şi va întocmi un nou proces-verbal de cercetare bazat pe dosarul astfel completat. (2) Întocmirea noului proces-verbal de cercetare a accidentului, prevăzut la alin. (1), se face în cel mult 5 zile lucrătoare de la data primirii de către inspectoratul teritorial de munca a deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate sau a certificatului de constatare medico-legal. (3) În cazul evenimentului a cărui consecinta este invaliditate evidenta, evenimentul va fi cercetat de inspectoratul teritorial de munca ca eveniment care a produs incapacitate temporară de munca şi, în funcţie de consecinţele ulterioare ale evenimentului, se va proceda conform prevederilor alin. (1) şi (2).

În urma cercetării evenimentelor se întocmeşte un “ dosar de cercetare”, care va cuprinde:

a). opisul actelor aflate în dosar; b). procesul-verbal de cercetare; c). nota de constatare la fata locului, încheiată imediat după producerea evenimentului de

către inspectorul de munca, în cazul evenimentelor care se cercetează de către inspectoratul teritorial de munca/Inspecţia Muncii, conform competentelor, sau de către lucrătorul desemnat/serviciile de prevenire şi protecţie, în cazul evenimentelor a căror cercetare intra în competenta angajatorului, şi semnată de către angajator/reprezentantul sau legal, care va cuprinde precizări cum ar fi poziţia victimei, existenta sau inexistenta echipamentului individual de protecţie, starea echipamentelor de munca, modul în care functionau dispozitivele de protecţie, închiderea fisei individuale de instructaj prin barare şi semnatura, ridicarea de documente sau prelevarea de probe;

d). schite şi fotografii referitoare la eveniment; e). declaraţiile accidentatilor, în cazul evenimentului urmat de incapacitate temporară de

munca sau de invaliditate; f). declaraţiile martorilor şi ale oricăror persoane care pot contribui la elucidarea

împrejurărilor şi a cauzelor reale ale producerii evenimentului; g). copii ale actelor şi documentelor necesare pentru elucidarea împrejurărilor şi a cauzelor

reale ale evenimentului; h). copii ale certificatului constatator sau oricăror alte autorizaţii în baza cărora angajatorul

isi desfăşoară activitatea; i). copii ale fisei de expunere la riscuri profesionale şi ale fisei de aptitudine, întocmite

conform legii; j). copii ale contractelor individuale de munca ale victimelor; k). copii ale fişelor de instruire individuală în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca ale

victimelor; în caz de deces aceste fise se vor anexa în original; l). concluziile raportului de constatare medico-legală, în cazul accidentului mortal; m). copie a hotărârii judecătoreşti prin care se declara decesul, în cazul persoanelor date

dispărute; n). copie a certificatelor de concediu medical, în cazul accidentului urmat de incapacitate

temporară de muncă; o). copie a deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate, în cazul accidentului urmat de

invaliditate; p). actul emis de unitatea sanitară care a acordat asistenta medicală de urgenta, din care sa

rezulte data, ora când accidentatul s-a prezentat pentru consultatie şi diagnosticul, în cazul accidentelor de traseu;

q). copie a procesului-verbal de cercetare la fata locului, încheiat de serviciile poliţiei rutiere, în cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice.

Dosarul va mai cuprinde, după caz, orice alte acte şi documente necesare pentru a determina caracterul accidentului, cum ar fi:

a). copie a autorizaţiei, în cazul în care victima desfasura o activitate care necesita autorizare; b). copie a diplomei, adeverintei sau certificatului de calificare a victimei; c). acte de expertiza tehnica, întocmite cu ocazia cercetării evenimentului; d). acte doveditoare, emise de organe autorizate, din care sa se poată stabili locul, data şi ora

producerii evenimentului sau sa se poată justifica prezenta victimei la locul, ora şi data producerii evenimentului;

e). documente din care sa rezulte ca accidentatul îndeplinea îndatoriri de serviciu; f). corespondenta cu alte instituţii/unităţi în vederea obţinerii actelor solicitate; g). adresele de prelungire a termenelor de cercetare, în conformitate cu art. 120 alin. (2) şi (4); h). actul medical emis de unitatea sanitară care a acordat asistenta medicală de urgenta, din care

sa rezulte diagnosticul la internare şi/sau externare; i). procesul-verbal încheiat după producerea evenimentului, în condiţiile prevăzute la art. 111; j). formularul pentru înregistrarea accidentului de munca, denumit în continuare FIAM, aprobat

prin ordin al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei.

Dosarul de cercetare a evenimentului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a). filele dosarului sa fie numerotate, semnate de inspectorul care a efectuat cercetarea sau de

membrii comisiei de cercetare, numita de angajator, şi stampilate cu ştampila inspectoratului sau a angajatorului;

b). numărul total de file conţinut de dosarul de cercetare şi numărul de file pentru fiecare document anexat la dosar sa fie menţionate în opis;

c). fiecare document, cu excepţia procesului-verbal de cercetare, sa fie identificat în dosarul de cercetare ca anexă;

d). paginile şi spaţiile albe să fie barate; e). schiţele referitoare la eveniment, anexate la dosar, să fie însoţite de explicaţii; f). fotografiile referitoare la eveniment sa fie clare şi însoţite de explicaţii; g). formularul pentru declaraţie sa fie conform modelului prevăzut în anexa nr. 14; h). declaraţiile aflate la dosar să fie tehnoredactate, pentru a se evita eventualele confuzii

datorate scrisului ilizibil, certificate ca fiind conforme cu originalul şi semnate de către inspectorul care a efectuat cercetarea sau de către unul dintre membrii comisiei de cercetare.

Dosarul de cercetare se va întocmi astfel:

(1) Dosarul de cercetare a evenimentelor se va întocmi astfel: a). într-un exemplar, pentru evenimentele care au produs incapacitate temporară de munca;

dosarul se păstrează în arhiva angajatorului care înregistrează accidentul; b). într-un exemplar, pentru incidentele periculoase; dosarul se păstrează la inspectoratul

teritorial de munca care a efectuat cercetarea; c). în doua exemplare, pentru evenimentele care au produs invaliditate confirmată prin decizie,

deces, accidente colective; originalul se înaintează organelor de urmărire penală şi un exemplar se păstrează la inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea;

d). în doua exemplare, pentru evenimentele care au antrenat invaliditate evidenta; originalul se păstrează la inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea şi un exemplar se transmite angajatorului care înregistrează accidentul;

e). în trei exemplare, pentru evenimentele cercetate de Inspecţia Muncii; originalul se înaintează organelor de urmărire penală, un exemplar se păstrează la Inspecţia Muncii şi un exemplar la inspectoratul teritorial de munca pe raza căruia s-a produs evenimentul;

f). în mai multe exemplare, pentru evenimentele care au produs incapacitatea temporară de munca pentru victime cu angajatori diferiţi; originalul se păstrează în arhiva angajatorului care înregistrează accidentul şi celelalte exemplare se păstrează de către ceilalţi angajatori.

(2) În cazul evenimentelor care au generat accidente urmate de incapacitate temporară de munca sau al incidentelor periculoase în care faptele comise pot fi considerate infracţiuni, potrivit legii, dosarul de cercetare se încheie în doua exemplare, originalul fiind înaintat organului de urmărire penală.

(1) Dosarul de cercetare, întocmit de comisia numita de către angajator, se înaintează pentru

verificare şi avizare la inspectoratul teritorial de munca pe raza căruia s-a produs evenimentul, în termen de 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării.

(2) Inspectoratul teritorial de munca va analiza dosarul, va aviza şi va restitui dosarul în cel mult 7 zile lucrătoare de la data primirii.

(3) Dosarul va fi însoţit de avizul inspectoratului teritorial de munca. (4) În cazul în care inspectoratul teritorial de munca constata ca cercetarea nu a fost efectuată

corespunzător, poate dispune completarea dosarului şi/sau refacerea procesului-verbal de cercetare, după caz.

(5) Comisia de cercetare va completa dosarul şi va întocmi procesul-verbal de cercetare în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii dosarului.

(6) Dacă evenimentul urmat de incapacitate temporară de munca s-a produs în condiţiile prevăzute la alin. (2) de mai sus, inspectoratul teritorial de munca va inainta originalul dosarului de cercetare la organul de urmărire penală, imediat după avizare.

- Dosarul de cercetare întocmit de inspectoratul teritorial de munca va fi înaintat în vederea avizării la Inspecţia Muncii, în cel mult 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării.

- Dosarul de cercetare pentru cazul dispariţiei de persoane, ca urmare a unui eveniment şi în împrejurări care indreptatesc presupunerea decesului acestora, va fi păstrat la inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea, pana la emiterea hotărârii judecătoreşti prin care se declara decesul persoanelor dispărute, conform prevederilor legale în vigoare; după completarea dosarului, acesta va fi înaintat în vederea avizării la Inspecţia Muncii.

- Inspecţia Muncii avizează şi restituie dosarele prevăzute la alin. (1) în cel mult 10 zile lucrătoare de la data primirii.

- În cazul în care Inspecţia Muncii constata ca cercetarea nu a fost efectuată corespunzător, poate dispune completarea dosarului şi întocmirea unui nou proces-verbal de cercetare.

- Inspectoratul teritorial de munca va completa dosarul şi va întocmi noul proces-verbal de cercetare în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii dosarului.

- Inspectoratul teritorial de munca transmite dosarele de cercetare prevăzute la alin. (1) organelor de urmărire penală, numai după ce au fost avizate de către Inspecţia Muncii.

- Dosarul de cercetare al accidentului de munca cu invaliditate, înaintat organelor de urmărire penală, se restituie la inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea, pentru completare şi întocmirea unui nou proces-verbal de cercetare, în cazul în care se produce decesul accidentatului ca urmare a accidentului suferit, confirmat în baza unui act medico-legal.

- Dosarul prevăzut la alin. (1) se restituie la inspectoratul teritorial de munca în termen de 10 zile lucrătoare de la data solicitării acestuia.

- Completarea dosarului prevăzut la alin. (1) şi întocmirea noului proces-verbal de cercetare a evenimentului se fac în cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea dosarului la inspectoratul teritorial de muncă.

- Dosarul completat şi noul proces-verbal de cercetare vor fi înaintate în vederea avizării la Inspecţia Muncii, care le va restitui inspectoratului teritorial de munca în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii.

- După avizarea de către Inspecţia Muncii în condiţiile prevăzute la art. 126, dosarul va fi înaintat organelor de urmărire penală de către inspectoratul teritorial de muncă.

Procesul-verbal de cercetare a evenimentului trebuie sa conţină următoarele capitole: a). data încheierii procesului-verbal;

b). numele persoanelor şi în ce calitate efectuează cercetarea evenimentului; c). perioada de timp şi locul în care s-a efectuat cercetarea; d). obiectul cercetării; e). data şi ora producerii evenimentului; f). locul producerii evenimentului; g). datele de identificare a angajatorului la care s-a produs evenimentul, numele reprezentantului

sau legal; h). datele de identificare a accidentatului/accidentatilor; i). descrierea detaliată a locului, echipamentului de munca, a împrejurărilor şi modului în care s-a

produs evenimentul; j). urmările evenimentului şi/sau urmările suferite de persoanele accidentate; k). cauza producerii evenimentului; l). alte cauze care au concurat la producerea evenimentului; m). alte constatări făcute cu ocazia cercetării evenimentului; n). persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementărilor legale, din capitolele de la lit. k), l) şi

m); o). sancţiunile contravenţionale aplicate; p). propuneri pentru cercetare penală; q). caracterul accidentului; r). angajatorul care înregistrează accidentul de munca sau incidentul periculos; s). măsuri dispuse pentru prevenirea altor evenimente similare şi persoanele responsabile pentru

realizarea acestora; t). termenul de raportare la inspectoratul teritorial de munca privind realizarea măsurilor

prevăzute la lit. s); u). numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul-verbal de cercetare şi repartizarea acestora; v). numele şi semnatura persoanei/persoanelor care a/au efectuat cercetarea; w). avizul inspectorului-şef adjunct securitate şi sănătate în muncă; x). viza inspectorului-şef/inspectorului general de stat. (1) În capitolul prevăzut la pv. lit. b) se vor indica, de asemenea, prevederile legale potrivit cărora persoanele sunt îndreptăţite sa efectueze cercetarea, precum şi numele angajatorului şi ale persoanelor care au participat din partea organelor competente la primele cercetări. (2) În capitolul prevăzut la pv. lit. c) se vor indica, de asemenea, motivele pentru care s-a solicitat prelungirea termenului de cercetare. (3) În capitolul prevăzut la pv. lit. e) se va indica, de asemenea, data decesului, pentru cazul în care s-a produs un eveniment şi ulterior a survenit decesul victimelor implicate în acest eveniment. (4) În capitolul prevăzut la pv. lit. g) se vor indica, de asemenea, datele de identificare ale angajatorilor la care sunt/au fost angajate victimele, numele reprezentanţilor legali ai angajatorilor, numărul documentului prin care s-a certificat autorizarea de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în munca, adresa punctului de lucru. (5) În capitolul prevăzut la pv. lit. h) se vor indica, de asemenea, următoarele: numele, prenumele, cetăţenia, varsta, starea civilă, numărul de copii minori, domiciliul, locul de munca la care este încadrat, profesia de baza, ocupaţia în momentul accidentarii, vechimea în munca, în funcţie sau în meserie şi la locul de munca, data efectuării ultimului instructaj în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca, iar pentru persoanele care, în momentul accidentarii, desfasurau o activitate pentru care este necesară autorizare, se va face referire şi la aceasta. (6) Capitolul prevăzut la pv. lit. i) va conţine următoarele subcapitole:

a). descrierea detaliată a locului producerii evenimentului; b). descrierea detaliată a echipamentului de muncă; c). descrierea detaliată a împrejurărilor; d). descrierea detaliată a modului în care s-a produs evenimentul.

(7) În capitolele prevăzute la pv. lit. k)-m) se va face trimitere la reglementările legale în vigoare incalcate, cu redarea integrala a textului acestora. (8) Denumirea capitolului prevăzut la pv. lit. o) se va schimba în "Propuneri pentru sancţiuni administrative şi disciplinare", în cazul accidentelor cercetate de către comisia numita de angajator. (9) Capitolele prevăzute se vor regasi în procesul-verbal de cercetare numai pentru evenimentele cercetate de către inspectoratul teritorial de munca sau Inspecţia Muncii, conform competentelor. (10) În cazul accidentelor cu ITM, procesul-verbal de cercetare se va încheia cu capitolul numit "Viza angajatorului". În situaţiile în care din cercetare rezulta ca accidentul nu întruneşte condiţiile pentru a fi încadrat ca accident de munca, se va face aceasta menţiune la capitolele procesului-verbal de cercetare şi se vor dispune măsurile care trebuie luate de angajator pentru prevenirea unor cazuri asemănătoare. Comisia de cercetare a unui eveniment numita de angajator poate face propuneri de sancţiuni disciplinare şi/sau administrative, pe care le va mentiona în procesul-verbal de cercetare. 1) Procesul-verbal de cercetare a unui eveniment se întocmeşte în:

a). 3 exemplare, în cazul accidentului de munca urmat de incapacitate temporară de munca, pentru angajatorul care înregistrează accidentul, inspectoratul teritorial de munca care a avizat dosarul şi asigurator;

b). mai multe exemplare, în cazul accidentului de munca urmat de incapacitate temporară de munca pentru lucrători cu angajatori diferiţi, pentru fiecare angajator, inspectoratul teritorial de munca care a avizat dosarul şi asigurator;

c). 5 exemplare, în cazul accidentului de munca urmat de invaliditate, pentru angajatorul care înregistrează accidentul, organul de urmărire penală, inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii şi asigurator;

d). 5 exemplare, în cazul accidentului de munca mortal sau al celui colectiv, precum şi în cazul accidentului mortal în afară muncii, pentru angajatorul care înregistrează accidentul, organul de urmărire penală, inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii şi asigurator;

e). 5 exemplare, în cazul incidentului periculos, pentru angajatorul care înregistrează incidentul, organele de urmărire penală, inspectoratul teritorial de munca care a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii şi asigurator.

2) Procesul-verbal de cercetare poate fi întocmit într-un număr mai mare de exemplare, după caz.

- În cazul în care accidentul de munca s-a produs la un angajator, altul decât cel care îl înregistrează, un exemplar din procesul-verbal de cercetare va fi trimis şi acestuia.

- În cazul în care angajatorul la care se înregistrează accidentul de munca isi are sediul, domiciliul sau resedinta pe teritoriul altui judeţ decât cel pe raza căruia s-a produs accidentul, se va trimite un exemplar din procesul-verbal de cercetare inspectoratului teritorial de munca pe raza căruia are sediul, domiciliul sau resedinta angajatorul.

În cazul evenimentelor care nu au fost comunicate şi cercetate, dar persoana vătămată prezintă un certificat medical cu cod "accident de munca", angajatorul care şi-a asumat atribuţiile în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca/lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie va solicita acesteia o declaraţie scrisă privind modul şi împrejurările în care s-a produs evenimentul.

5. METODOLOGIA DE EFECTUARE A CERCETĂRII ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

Deşi procedura de cercetare a accidentelor este reglementată de Normele Metodologice privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa accidentelor de muncǎ şi declararea, confirmarea, înregistrarea, raportarea, evidenţa bolilor profesionale, precum şi a celorlalţi indicatori care definesc morbiditatea profesionalǎ”, anexă la Legea Securitatii si Sanatatii in Munca nr. 319 / 2006, în situaţiile concrete se ridică o serie de probleme.

Indiferent de condiţiile de aplicare, metoda de cercetare trebuie să răspundă unor cerinţe esenţiale:

sa contribuie la mai buna cunoaştere a naturii fenomenului accidentării în vederea stabilirii măsurilor de prevenire;

jalonarea unor căi de urmat în analiza accidentelor care să contribuie la evitarea greşelilor şi omisiunilor;

stabilirea cât mai corectă a vinovaţilor pornindu-se de la cunoaşterea cauzelor reale; fundamentarea măsurilor de prevenire; asigurarea autenticităţii datelor care se comunică forurilor abilitate.

Partea cea mai laborioasă a cercetării este descrierea detaliată a locului şi împrejurărilor producerii accidentului, stabilirea cauzelor reale şi măsurilor de securitate şi sănătate în munca încălcate.

Pentru aceasta este necesar ca: analiza să se facă imediat după accident; prelucrarea informaţiilor sa se facă numai după ce s-a cules maximum de date; culegerea informaţiilor trebuie să se facă obiectiv de persoane care cunosc bine

procesul de muncă. Activitatea de cercetare comportă o informare directă de la martori, de la victimă dacă este

posibil, de la persoane implicate, măsurători, expertize, pentru reconstituirea imaginii reale a evenimentului şi dezvăluirea înlănţuirilor cauzale care au făcut posibilă producerea acestuia.

Stabilirea cauzelor şi împrejurărilor

Producerea accidentelor începe de regulă de la existenţa unor lipsuri sau constituirea pe parcurs a unor defecte ale mijloacelor de producţie şi/sau a mediului de muncă, deficienţe în repartizarea sarcinilor de muncă, în îndrumare şi control-supraveghere care se termină cu provocarea leziunii.

Deci pentru ca accidentul să se producă este necesar să se îmbine două cauze, considerate principale, una de natură umană şi cealaltă proprie mijloacelor de producţie sau mediului de muncă.

Faptul cel mai palpabil este leziunea care presupune existenţa cauzei finale indiferent dacă în amonte există sau nu alte cauze.

În consecinţă, analiza cauzelor trebuie să pornească din aval, de la cauza finală dezvăluindu-se pas cu pas cauzele de care depinde cauza finală.

Punctul final pentru stabilirea răspunderilor îl constituie deci, cauzele iniţiale, respectiv substratul cauzal.

Dezvăluirea şi elucidarea cauzelor se rezolvă punându-se şi răspunzând la întrebările “de ce a apărut cauza finală, ce a provocat-o, cine a provocat-o, ce omisiune, ce deficienţă sau defecţiune a făcut posibilă apariţia ei”.

Se vor analiza în continuare câteva speţe de accidente de muncă:

Speţa 1: În timp ce I.E. - şoferul autocisternei, stătea de vorbă cu un lucrător din depozit, magazionerul V.V. a intrat în interiorul cisternei pentru a-şi scoate pălăria, care îi căzuse în momentul aplecării pentru a verifica dacă a mai rămas benzină în recipient. Dându-şi seama de pericolul intoxicării la care s-a expus, victima a cerut imediat ajutor. Şoferul autocisternei I.E. şi mecanicul l-au ajutat pe V.V., ajuns într-o stare gravă de intoxicare, să iasă din cisternă şi l-au transportat fără întârziere cu turismul şefului de depozit la Dispensarul X aflat la o distanţă de 5 km. Pe timpul transportului victima a fost descheiată la gât şi i s-a făcut respiraţie artificială. După o terapie intensivă de 24 de ore, ea a revenit la starea de sănătate normală.

Speţa 2: La schimbarea matriţei, reglorul R.A. a omis comutarea dispozitivului de comandă a presei de la comanda prin pedală la comanda bimanuală impusă de dimensiunile mici ale noii piese de prelucrat (cu pericolul introducerii mâinii în matriţa deschisă). La reînceperea lucrului după schimbarea matriţei, presatoarea R.A. a omis să-l anunţe pe maistru ca acesta să ceară reglorului să revină şi să efectueze comutarea dispozitivului de comandă pentru comanda bimanuală. Prin această omisiune, presatoarea şi-a asumat riscul de a comanda funcţionarea presei prin pedală. În afară de aceasta, ea şi-a asumat riscul de a nu folosi scula ajutătoare prevăzută pentru poziţionarea şi prelucrarea piesei din matriţă. După 18 min. de lucru în aceste condiţii riscante, la o greşeală de coordonare a introducerii cu mâna liberă în matriţă a piesei de prelucrat cu acţionarea presei prin pedală, închiderea matriţei în timp ce se afla cu mâna dreaptă în interiorul acesteia i-a provocat persoanei amputarea a trei degete. I s-a acordat primul ajutor, după care victima a fost transportată în decurs de 10 min. la dispensarul Y unde s-a trecut la aplicarea terapiei de specialitate.

* Speta 1. Sub forma conţinutului concret extras din descrierea evenimentului, se poate

constata că vaporii de benzină toxici au provocat victimei intrate în interiorul cisternei intoxicaţie acută.

Locul şi rolul de cauză iniţială al vaporilor de benzină din interiorul cisternei golite pentru lanţul accidentogen din care a rezultat cauza finală materială este evident.

Sub semnul întrebării se marchează cerinţa continuării pentru a se stabili cauza sau cauzele care au determinat comportamentul riscant al victimei.

Continuându-se investigaţia se constată că nici în instrucţiunile afişate în depozit, nici în instructajele de protecţie a muncii nu a fost evidenţiat pericolul intoxicării cu vapori de benzină sau cu alte produse petroliere şi nu s-a arătat cum trebuie evitat.

Se mai constată că, dacă şi-ar fi respectat strict sarcina de muncă, participând la întreaga activitate de golire şi verificare a golirii cisternei, şoferul acesteia ar fi putut împiedica acţiunea periculoasă a victimei. În declaraţia sa, şoferul autocisternei recunoscând că în momentul în care a plecat de lângă vehicul, operaţiile de golire a ei nu erau încheiate, declară că a făcut acest lucru pentru a cere o informaţie unui lucrător din depozit aflat în trecere, fără a-i da prin gând că magazionerul s-ar putea deda la un act atât de periculos ca cel întâmplat.

Se apreciază că aceste două cauze mai sus menţionate sunt iniţiale şi că îmbinarea lor a făcut posibilă comportarea riscantă a victimei.

Totodată, se mai apreciază că, date fiind cunoştinţele pe care le presupune funcţia deţinută, chiar în condiţiile mai sus menţionate, victima nu este în afara oricărei răspunderi pentru acţiunea riscantă comisă într-un moment de nechibzuinţă şi care, dacă împrejurările nu ar fi facilitat prompta salvare, ar fi avut urmări mult mai grave.

Se constată că, deşi nu era complet în necunoştinţă de cauză relativ la pericolul de intoxicare cu vapori de benzină, informaţiile sale erau vagi, iar riscul subestimat. Victima a declarat ca în momentul în care i-a căzut pălăria, nu a ezitat nici o clipă în a trece la scoaterea ei, intenţionând să facă acest lucru atât de repede, încât nici să nu fie observat de şoferul autocisternei şi fără să-i treacă prin minte că s-ar expune unui pericol.

În cazul 1, din cele trei faze ale dinamicii procedurii unui accident se pot delimita: faza 1 - constituirea situaţiei prin acţiunea următoarelor cauze: insuficienţa

instrucţiunilor şi a instructajelor de protecţie a muncii şi absenţa şoferului în timpul execuţiei şi verificării golirii rezervorului de benzină;

faza a 3-a - declanşarea marcată de impactul a două cauze: intrarea în recipient a magazionerului, favorizată de lipsa sa de pregătire profesională şi prezenţa vaporilor de benzină, din impact rezultând intoxicarea.

* Speta 2. În descrierea acestui caz, evenimentul propriu-zis al accidentării se limitează la

cele două cauze directe reprezentate de: închiderea matriţei înainte ca victima sa-şi fi retras mâna din interiorul acesteia; menţinerea de către victima a mâinii drepte în interiorul matriţei în timpul declanşării

închiderii acesteia. Apar în mod vădit întrebările privitoare la originea cauzelor finale. Ambele cauze finale

provin din necoordonarea adecvată a mişcărilor de către victimă în condiţiile dificile în care aceasta şi-a asumat riscul de a le efectua.

Răspunsul negativ la întrebarea dacă aceste condiţii riscante sunt cele reglementate pentru locul de muncă respectiv conduce la completarea lanţului. Astfel se constată că situaţia periculoasă în care victima şi-a asumat riscul mişcării accidentogene se datorează îmbinării următoarelor două cauze:

omisiunea de către reglor a comutării de la comanda presei prin pedală la comanda bimanuală, impusă de dimensiunile mici ale piesei de prelucrat;

omisiunea cererii din partea presatoarei de a regla corespunzător dispozitivul de comandă a presei, la care se mai adaugă nefolosirea de către operatoare a sculei ajutătoare prevăzute, care ar fi obligat-o oricum să nu introducă mâna în matriţa deschisă.

În declaraţia dată cu ocazia cercetării, reglorul susţine că omisiunea sa se datorează grabei impuse de alte lucrări urgente pe care urma să le execute, precum şi faptului că era obişnuit să i se impună cum trebuie reglat dispozitivul de comandă al presei, ceea ce nu s-a întâmplat.

Presatoarea declară la rândul ei că nu şi-a dat seama că presa trebuia reglată pentru comanda bimanuală, dar a renunţat să mai intervină pentru a se efectua reglarea corespunzătoare, asumându-şi riscul, inclusiv pe cel de a lucra fără scula ajutătoare din dorinţa de a nu mai pierde timpul şi de a lucra mai repede, crezând că nu i se va întâmpla nimic.

Cauzele de mai sus sunt iniţiale, dar se mai pune în continuare întrebarea dacă prin conducerea nemijlocită a procesului de muncă nu ar fi putut fi prevenite sau corectate la timp cele două abateri accidentogene.

Se apreciază că prin controlul schimbării matriţei şi al reglării dispozitivului de comandă al maşinii sau în ultimă instanţă, prin controlul reluării activităţii de către presatoare, pe care maistrul atelierului era obligat să îl facă, au fost create premizele care au favorizat accidentul.

Stabilirea prevederilor de securitate si sanatate in munca încălcate

Aceasta este legată direct de cauzele accidentului şi se indică norma, numărul articolului şi

conţinutul acestuia. La fel se procedează pentru măsurile luate pe plan local.

Stabilirea persoanelor vinovate de încălcarea normelor

Pot exista sau nu persoane vinovate. Nu toate cauzele accidentogene presupun vinovăţia. În principiu, nu poate exista vinovăţie

decât pentru cauzele iniţiale. Se poate ajunge la cauze iniţiale de natura viciilor ascunse, în această situaţie cauzele cercetării sunt provizorii, urmând elucidări prin analize şi/sau expertize.Când

cauzele iniţiale sunt cauze directe, vinovăţia se stabileşte relativ uşor.

Stabilirea măsurilor pentru prevenirea altor accidente similare

Aceste măsuri stabilesc ce trebuie făcut şi cum nu trebuie făcut şi pot viza: oprirea, interzicerea funcţionării; găsirea unor soluţii tehnice noi şi aplicarea acestora; completarea sau perfecţionarea actelor normative; organizarea şi controlul conducerii procesului de producţie; eliminarea posibilităţilor ca eroarea umană să devină cauză; restructurarea procesului de producţie, astfel încât executanţii să fie scoşi în afara

zonei periculoase. 6. ÎNREGISTRAREA ŞI EVIDENŢA ACCIDENTELOR

Înregistrarea accidentelor de munca şi a incidentelor periculoase se face în baza procesului-verbal de cercetare.

(1). Accidentul de munca produs în timpul prestării unor servicii pe baza de contract, comanda sau alte forme legale încheiate în întreprinderea şi/sau unitatea unui angajator, alta decât cea la care este incadrata victima, se înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în acest sens în documentele încheiate.

(2). În situaţia în care documentul încheiat nu prevede clauze în acest sens, clauzele nu sunt suficient de acoperitoare pentru toate situaţiile sau clauzele sunt contrare prevederilor prezentelor norme metodologice, accidentul de munca se înregistrează de către angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului.

(3). Accidentul de munca produs în timpul prestării unor servicii pe baza de comanda, la domiciliul clientului, se înregistrează de către angajatorul la care este/a fost angajata victima.

(4). Accidentul de munca suferit de o persoana aflată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în întreprinderea şi/sau unitatea altui angajator se înregistrează de către angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului.

(5). Accidentele suferite în timpul stagiului de practica profesională de către elevi, studenţi, ucenici şi someri în perioada de reconversie profesională se înregistrează de către angajatorul la care se efectuează practica/reconversia profesională.

(6). Accidentul de munca suferit de o persoana în cadrul activităţilor cultural-sportive, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi, se înregistrează de către instituţia sau angajatorul care a organizat acţiunea respectivă.

(7). Accidentul de munca produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o persoana, din proprie initiativa, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol grav şi iminent ce ameninta avutul public sau privat din întreprinderea şi/sau unitatea unui angajator, se înregistrează de către angajatorul la care s-a produs accidentul.

(8). În cazul accidentului produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o persoana, din proprie initiativa, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol grav şi iminent ce ameninta avutul public sau privat, produs în afară întreprinderii şi/sau unităţii unui angajator şi care nu are nicio legatura cu acesta, înregistrarea se face conform legii.

(9). Accidentul de munca de traseu se înregistrează de către angajatorul la care este angajata victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului, conform concluziilor cercetării.

(10). Accidentul de munca de circulaţie se înregistrează de către angajatorul la care este angajata victima sau, după caz, de angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului, conform concluziilor cercetării.

(11). Accidentul produs în afară întreprinderii şi/sau unităţii, ca urmare a neluării unor măsuri de securitate de către un alt angajator, se înregistrează de către angajatorul din vina căruia s-a produs accidentul.

(12). Accidentul de munca suferit de insotitorii de incarcaturi, personalul de posta de la vagoanele C.F.R., angajaţi ai unor angajatori care, potrivit legii, sunt obligaţi sa delege insotitori pentru astfel de incarcaturi, pe mijloace de transport ce nu le aparţin, se va inregistra de către angajatorul răspunzător de organizarea activităţii care a avut ca urmare producerea accidentului sau, după caz, în condiţiile clauzelor prevăzute în documentele încheiate.

Pentru unele situaţii neprevăzute în prezentele reglementări, cu privire la înregistrarea accidentelor de munca, inspectoratul teritorial de munca sau Inspecţia Muncii va stabili modul de înregistrare a accidentului în cauza.

(1). Disparitia unei persoane în condiţiile unui accident de munca şi în împrejurări care indreptatesc presupunerea decesului acesteia se înregistrează ca accident mortal, după rămânerea definitiva şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, conform prevederilor legale, prin care este declarat decesul.

(2). Data producerii accidentului de munca mortal, prevăzut la alin. (1), este data înscrisă în hotărârea judecătorească ca fiind data decesului.

(3). Angajatorul la care a fost angajata persoana disparuta va comunica, imediat, numărul şi data hotărârii judecătoreşti la inspectoratul teritorial de munca.

Accidentul de munca cu invaliditate se va inregistra pe baza procesului-verbal de cercetare întocmit de inspectoratul teritorial de munca.

(1). În baza procesului-verbal de cercetare întocmit de persoanele împuternicite prin lege, angajatorul la care se înregistrează accidentul va completa FIAM.

(2). FIAM se completează pentru fiecare persoana accidentata în câte 4 exemplare care se înaintează spre avizare după cum urmează: a). inspectoratului teritorial de munca care a avizat dosarul de cercetare întocmit de comisia

angajatorului, în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea avizului; b). inspectoratului teritorial de munca care a efectuat cercetarea, în termen de 3 zile

lucrătoare de la primirea procesului-verbal de cercetare. (3). Verificarea şi avizarea FIAM de către inspectoratul teritorial de munca se fac în termen de 5

zile lucrătoare de la primirea formularului. (4). Angajatorul la care se înregistrează accidentul anexează FIAM la dosarul sau la procesul-

verbal de cercetare şi distribuie celelalte exemplare la persoana accidentata, inspectoratul teritorial de munca şi asiguratorul pe raza căruia isi are sediul social, domiciliul sau resedinţă.

(5). În cazul în care victima unui accident de munca a fost propusă pentru pensionare odată cu emiterea deciziei de încadrare într-o grupa de invaliditate, se va completa un exemplar FIAM care se va anexa la dosarul de pensionare ce va fi înaintat unităţii de expertiza medicală şi recuperare a capacităţii de munca.

(1). Angajatorul va tine evidenta evenimentelor în: a). Registrul unic de evidenta a accidentatilor în munca, conform modelului prevăzut în

anexa nr. 15; b). Registrul unic de evidenta a incidentelor periculoase, conform modelului prevăzut în

anexa nr. 16; c). Registrul unic de evidenta a accidentelor uşoare, conform modelului prevăzut în anexa

nr. 17; d). Registrul unic de evidenta a accidentatilor în munca ce au ca urmare incapacitate de

munca mai mare de 3 zile de lucru, conform modelului prevăzut în anexa nr. 18. (2). În registrul prevăzut la alin. (1) lit. d) se va tine evidenta accidentatilor în munca pentru care

perioada de incapacitate temporară de munca este de minimum 4 zile de lucru, fără a lua în calcul ziua producerii accidentului.

(3). Registrele de evidenta trebuie sa fie actualizate.

(1). În baza FIAM şi a proceselor-verbale de cercetare a incidentelor periculoase, inspectoratul teritorial de munca va tine evidenta tuturor accidentelor de munca şi a incidentelor periculoase înregistrate de angajatorii care au sediul, domiciliul sau resedinta pe teritoriul judeţului respectiv.

(2). Inspectoratul teritorial de munca va tine evidenta în: a). Registrul unic de evidenta a accidentatilor în munca; b). Registrul unic de evidenta a incidentelor periculoase; c). Registrul unic de evidenta a accidentatilor în munca ce au ca urmare incapacitate de

munca mai mare de 3 zile de lucru. IMPORTANT! Fiecare persoană juridică / fizică va înainta trimestrial (până cel târziu la 15 ale lunii următoare celei care închide trimestru) la Inspectoratul Teritorial de Muncă competent teritorial o adresă în care se vor specifica următoarele date: - numărul mediu scriptic de angajaţi; - perioada la care se referă raportarea; - numărul de accidentaţi în muncă ( ITM, INV, D, colective ) şi numărul de incidente periculoase; La raportările la semestru ( luna iulie, respectiv ianuarie a anului următor ) se vor nominaliza accidentaţii care şi-au reluat activitatea, menţionându-se data la care s-a realizat acest lucru, respectiv numărul de zile de concediu medical de care au dispus ( zile calendaristice ). Dacă nu există accidente de muncă, se va specifica „ Nu s-au înregistrat accidente de muncă în perioada .............” . 7.MĂSURI GENERALE DE PREVENIRE A ACCIDENTELOR DE MUNCĂ 1. Generalitati

Ţinând cont ca accidentele de muncă sunt consecinţa disfuncţionalităţilor apărute la nivelul ecosistemului de muncă şi ca aceste disfuncţii pot apărea la diferite niveluri ale sistemului de muncă (structura, funcţii), măsurile de prevenire a accidentelor de muncă presupun:

Identificarea factorilor de risc pentru accidente aparţinând elementelor componente (executant, mijloace de producţie, ambient, sarcina de muncă);

măsuri pentru eliminarea factorilor de risc sau pentru anihilarea acţiunii factorilor de risc.

Măsurile de prevenire a accidentelor de muncă sunt incluse în cadrul larg al măsurilor de protecţie a muncii. Măsurile de protecţie a muncii reprezintă un grup de măsuri tehnico –

organizatorice, igienico – sanitare, etc prin care se urmareste realizarea securităţii omului în procesul de muncă prin eliminarea, evitarea sau diminuarea acţiunii factorilor de risc.

Pornind de la cele patru componente care structurează sistemul de muncă, măsurile de prevenire a accidentelor de muncă se adresează:

factorilor de risc proprii executantului factorilor de risc din mediul de muncă (ambient şi mijloacele de producţie) factorilor de risc proprii sarcinii de muncă.

2. Măsuri de prevenire a riscurilor legate de executant

Măsurile de prevenire a riscurilor de accident legate de executant sunt reprezentate de : 1.selecţia profesională 2.instructajul privind protecţia muncii.

1.Selecţia profesională Angajarea unei persoane intr-un anumit loc de munca este rezultatul selecţiei profesionale

care are drept scop realizarea concordantei intre capacitatile reale ale individului si cerintele unui anumit loc de munca. Selecţia profesională presupune evaluarea:

stării de sănătate (nivelul de dezvoltare şi funcţionalitatea capacităţilor fizice şi psiho – fiziologice);

nivelului cunoştinţelor profesionale; motivaţiei.

Criteriile utilizate în acest proces sunt indicaţiile şi contraindicaţiile fizice, fiziologice, psihico - intelectuale, corespunzătoare unui anumit loc de muncă.

De menţionat că, pentru a fi cu adevarat un instrument eficace atât din punct de vedere economic cât şi din punct de vedere al realizarii securităţii muncii, selecţia profesională nu trebuie să reprezinte numai o etapa a angajării unui individ, ci trebuie înţeleasă ca un proces continuu pe tot parcursul desfăşurării activităţii profesionale.

Evaluarea stării de sănătate urmăreşte aprecierea performanţei potenţiale a individului în raport cu exigenţele unui anumit loc de muncă deci, etapele procesului sunt :

identificarea şi evaluarea exigenţelor activităţii; aceste exigenţe sau cerinţe se pot referi la vârstă, sex, date antropometrice (talie, greutate, postura), personalitate, nivelul de pregătire profesională, capacitatea de comunicare, exigenţe motorii, senzoriale.

evaluarea propriu-zisă a sănătăţii.

Metodele de evaluare a stării de sănătate sunt reprezentate de examene medicale şi psihologice: examene medicale - urmăresc depistarea şi eliminarea factorilor de risc pentru accidente

de muncă ce ţin de capacităţile fizice (antropometrice) şi fiziologice (funcţionalitatea diferitelor sisteme şi organe). Etapele în care se realizează sunt:

la angajare in perioada de adaptare periodic.

Examenul medical la angajare testează starea de sănătate precum şi aptitudinile fizice

şi psihice ale persoanei in raport cu particularităţile activităţii şi ale condiţiilor de muncă, la inceperea activităţii profesionale. Etapele de desfăşurare sunt:

- întreprinderea eliberează fişa medicală tip pe care se precizează urmatoarele date : identitatea persoanei profesia şi locul de muncă în care se doreşte angajarea meseriile practicate anterior

- examenul propriu – zis care constă în :

anamneza (istoric)

profesională - locuri de muncă şi meserii anterioare - probleme de sănătate legate de acestea

neprofesională - antecedente fiziologice şi patologice personale - antecedente heredo – colaterale (familiale)

examen clinic - pe aparate şi sisteme (tegumente şi mucoase, ţesut celular

subcutanat, sistem limfo-ganglionar, sistem osteo-musculo-articular, aparat respirator, aparat cardio-vascular, aparat renal şi genital, sistem nervos central şi organe de simt)

- complet

examene paraclinice

- microradiofotografia toracică (MRF) - serologie pentru sifilis (RBW) - intradermoreacţia la tuberculina

In cazul locurilor de muncă cu noxe se completează o fişă specială care cuprinde suplimentar faţă de datele enumerate anterior urmatoarele :

examene clinice şi paraclinice suplimentare, de specialitate contraindicaţii absolute şi relative de angajare examenele ce trebuie realizate la controlul medical periodic criteriile de suspiciune pentru boala profesională determinată de noxa respectivă.

Examenul medical în perioada de adaptare - urmăreşte supravegherea continuă şi

activă a stării de sănătate în condiţiile concrete de muncă. Este practicat doar în anumite circumstanţe:

locuri de muncă cu noxe profesionale tineri şi vârstnici in cazul schimbării profesiei.

Durata observării noilor angajaţi este de 15 – 30 de zile şi se realizează în două etape :

Etape Metodologie 1. perioada

primelor 15 zile - observare prin deplasare la locul de munca şi controlul

starii de sanatate

2. perioada ultimelor 15 zile

- examene clinice si paraclinice la nivelul dispensarului de intreprindere sau la cabinetul de Medicina Muncii din policlinica

Indicatorii utilizaţi sunt : indicatori de producţie personali simptome de tip astenovegetativ greutatea corporală in dinamica indicatori vegetativi – probe funcţionale cardio – vasculare, etc.

Lipsa acomodării la un loc de muncă poate fi determinată de cauze: - medicale – constatatea inadaptării impune reexaminare clinică pentru a decela eventualele

cauze medicale ale neadaptării şi recomandarea de măsuri corective - legate de condiţiile de muncă – deficienţe tehnico – organizatorice sau de mediu – se

impune corectarea acestora.

Examenul medical periodic – are drept obiective urmatoarele aspecte: depistarea semnelor incipiente de boala profesională depistarea unor boli care reprezintă contraindicaţii pentru continuarea activităţii

respective sau a expunerii la noxe profesionale depistarea unor boli cronice neprofesionale sau boli in legătura cu munca.

Metodologia de realizare: - planificare: o data la 3 ani pentru locuri de muncă fără noxe, anual şi chiar mai des pentru

locurile de muncă cu noxe; - anamneza profesională – informaţii noi legate de profesie şi practicarea acesteia, apărute

de la ultimul examen; - anamneza neprofesională – informaţii noi legate de starea de sănătate, apărute de la ultima

examinare; - examen clinic general - exemene paraclinice – in funcţie de noxa - examene de specialitate (in funcţie de necesităţi).

examen psihologic – urmăreşte depistarea şi eliminarea factorilor de risc pentru accidente de muncă ce ţin de capacităţile de ordin psihologic

Examenul psihologic (psihodiagnoza) se realizează prin analiza datelor biografice, interviu, observaţie (atitudinea faţă de examinator – emotivitate, tensiune excesivă, atitudinea faţă de erori şi modul de producere al acestora – precipitare, omisiuni, substituiri, modul de adaptare la o situaţie nouă), diferite teste (de personalitate, de atitudini).

2. Educaţia in domeniul protectiei muncii

Instruirea in domeniu protecţiei muncii este considerată una din cele mai importante măsuri de prevenire a accidentelor de muncă, urmărind diminuarea sau eliminarea numărului erorilor umane ce decurg din necunoaşterea riscurilor existenţe la locul de muncă.

Orice proces educativ prezintă trei laturi: - cognitivă – insuşire, dezvoltare a cunoştinţelor - formativă – dezvoltarea de aptitudini (indemânări) - motivaţională – dezvoltarea de comportamente (punerea în practică a cunoştinţelor şi

aptitudinilor). Aceste trei laturi trebuie aplicate, urmărite şi în cazul instruirii în domeniul protecţiei

muncii, proces care reprezintă o parte integrantă a educaţiei pentru sănătate a populaţiei. Instructajul de protecţia muncii se realizeaza etapizat: instructaj introductiv general instructaj la locul de muncă instructaj periodic.

Instructaj introductiv general

subiectiv: se adreseaza persoanelor:

nou angajate transferate sau detasate de la o unitate la alta aflate in perioada de proba in vederea angajarii aflate in perioada de practica profesionala

obiectiv: informare privind specificul activitatilor intreprinderii respective si principalele masuri de protectia muncii care trebuie respectate:

riscurile de accidentare si imbolnavire profesionala specifice unitatii legislatia privind securitatea si sanatate in munca consecintele necunoasterii si nerespectarii legislatiei specifice

organizare: cabitetul de protectia muncii sau spatiu special amenajat individual sau colectiv (maxim 20 de persoane) realizat de persoane cu atributii si responsabilitati in domeniul protectiei muncii durata – minim 8 ore ; variaza in functie de complexitatea proceselor tehnologice,

gradul de mecanizare si automatizare, gradul de instruire al subiectilor ; la finalul instructajului se verifica modul de insusire a cunostintelor (testarea

subiectilor); nepromovarea acestei testari contraindica angajarea persoanei.

Instructaj la locul de munca subiectiv: se adreseaza persoanelor:

nou angajate transferate sau detasate de la o unitate la alta aflate in perioada de proba in vederea angajarii aflate in perioada de practica profesionala transferate de la un loc de munca la altul in cadrul aceleeasi unitati.

obiectiv: informare privind riscurile si masurile de prevenire specifice locului de munca. organizare:

individual sau colectiv (maxim 30 de persoane) realizat de conducatorul direct al locului de munca respectiv durata – minim 8 ore; variaza in functie de complexitatea utilajului sau locului de

munca respectiv; pe baza prevederilor normelor specifice de securitate a muncii, precum si a

instructiunilor proprii. material scris, demonstratii practice

Instructaj periodic.

subiectiv: intregul personal obiectiv: aprofundarea normelor de protectia muncii organizare:

realizat de conducatorul direct al locului de munca respectiv intervale – maxim 6 luni, de regula stabilit prin instructiuni proprii in functie de

conditiile locului de munca respectiv, iar pentru personalul tehnico – administrativ – anual. Exista o serie de circumstante care impun un instructaj suplimentar fata de cel programat :

- reluarea activitatii dupa un accident de munca sau o absenta din productie peste 30 de zile; - procesul tehnologic sau mijloacele de munca au suferit modificari; - normele de protectie a muncii au suferit modificari; - executarea unor lucrari speciale

La toate nivelurile instructajul se incheie printr-un test de verificare a cunostintelor si prin

completarea unei fise de instructaj semnata atat de cel instruit cat si de persoana care a efectuat instructajul. 3. Masuri de prevenire a riscurilor legate de sarcina de munca

Masurile de prevenire a riscurilor de accidentare legate de sarcina de munca sunt in general masuri ergonomice, masuri de adaptare reciproca om – mijloace de productie – mediu.

Importanta acestor masuri este relevata de diferite studii care au demonstrat ca o mare parte din accidentele de munca datorate erorii umane se produc ca urmare a neconcordantei intre

limitele fizice si psiho – fiziologice ale organismului uman si caracteristicile mijloacelor de productie.

Organizarea ergonomica a sistemelor de munca presupune urmatoarele etape : conceperea procesului de munca si a sarcinii de munca organizarea efectiva a locului de munca

Pentru conceperea procesului de munca si a sarcinii de munca este necesara:

stabilirea functiei sistemului de munca (scopul) stabilirea activitatilor pentru realizarea scopului repartizarea activitatilor intre diferitele componente.

Pe baza informatiilor astfel obtinute sunt concepute si selectate elementele sistemului de munca: mijloace de productie, mediul de munca, sarcina de munca, execuntatii.

Organizarea efectiva a locului de munca pe principii ergonomice necesita de

asemenea parcurgerea unei serii de etape: amplasarea optima a locurilor de munca astfel incat sa se realizeze:

circuit rational al operatiilor ce alcatuiesc procesul tehnologic evitarea actiunii factorilor de risc caracteristici locului de munca respectiv

asupra executantilor din locuri de munca invecinate.

organizarea ergonomica a locului de munca prin: dimensionarea locului de munca in ansamblu precum si a diferitelor elemente componente

in conformitate cu dimensiunile antropometrice ale executantului; de regula, se recomanda ca dimensionarea locului de munca sa fi corespunzatoare dimensiunilor antropometrice maxime si sa existe posibilitatea de reglaj in conformitate cu particularitatile executantului;

conceperea locului de munca astfel incat sa permita o pozitie corecta a corpului dar si schimbari in pozitia de lucru;

evitarea pozitiilor nenaturale sau a mentinerii prelungite a unei anumite posturi; pozitia cea mai comoda si care necesia efortul cel mai mic pentru sustinere este pozitia usor inclinat frontal;

adoptarea pozitiei sezand ori de cate ori este posibil, dar, cu posibilitate de a alterna cu ortostatismul;

construirea mijloacelor de munca astfel incat sa corespunda posibilitatilor de manipulare ale omului;

selectarea mijloacelor de munca in conformitate cu principiul economiei de energie, timp si miscari pentru manipulare. Altfel spus, mijloacele de munca trebuie sa faciliteze perceptia senzoriala, rationamentul, executia miscarii:

Factor Metode de ameliorare

perceptia

senzoriala semnalul se deosebeste de fond semnalul este intens sau de lunga durata semnal de natura tactila sau auditiva, in special sunete

acute semnal vizual ce apare in centrul campului vizual

rationament reducerea posibilitatilor de alegere si a numarului de

raspunsuri un nou semnal apare numai dupa indeplinirea comenzii

precedente intervale regulate intre semnale semnalele de interventie sunt anuntate prin semnale de

avertizare

sensul miscarii de comanda este corelat cu actiunea

rezultanta

executie distanta de parcurs a comenzii este scurta forta necesara este mica angajeaza membrele mai mult in sensul extensiei este realizata cu mainile (forta necesara este mica) sau cu

picioarele (forta necesara este mare) forma si dimensiunea mijloacelor de comanda sa permita

efectuarea usoara si prompta a comenzii

circuit rational al obiectelor muncii astfel incat sa se reduca lungimea traseelor, sa se evite intersectarile, coliziunile, supraaglomerarea unui loc de munca, perioadele de asteptare, etc; rationalizarea activitatii executantului astfel incat sa se diminueze consumul de energie si astfel sa se previna aparitia oboselii precoce prin eliminarea miscarilor inutile, realizarea unei succesiuni logice de executie a operatiilor, etc, dar si prin optimizarea conceptiei si distributiei sarcinii de munca. Reglementarea primului aspect se face pe baza principiilor ergonomice ale economiei de miscari: principiul economiei de efort – miscarile trebuie sa fie cat mai usoare, scurte si rare,

evitandu-se schimbarile de directie rapide, bruste; principiul gravitatiei – utilizarea gravitatiei pentru manipularea diferitelor obiecte ale

muncii sau cel putin evitarea situatiilor care impun invingerea gravitatiei; principiul gruparii – ori de cate ori este posibil se impune fabricarea, manipularea,

transportarea diferitelor obiecte ale muncii simultan (doua sau mai multe o data); principiul locului stabil – mijloacele de productie sa aiba acelasi loc, bine determinat, la

reluarea ciclului de munca, astfel incat amplasarea si neutilizarea sa nu incomodeze miscarile, iar manipularea lor (apucare si reasezare) sa se realizeze prin miscari simple, rapide, usoare;

principiul simetriei, simultaneitatii si continuitatii miscarilor efectuate cu membrele superioare;

principiul succesiunii logice – miscarile trebuie efectuate in ordine tehnologica; realizarea acestui aspect impune ca o conditie obligatorie ca si mijloacele de productie si celelalte locuri de munca sa fie dispuse in ordine tehnologica;

principiul securitatii muncii – orice masura ce determina cresterea productivitatii muncii trebuie sa determine si ameliorarea securitatii muncii.

In ceea ce priveste optimizarea conceptiei si distributiei sarcinilor de munca trebuie

respectate o alta serie de principii : o anumita sarcina de munca trebuie atribuita numai executantilor apti, din punct de vedere

al capacitatii de munca, sa o indeplineasca; sarcina de munca trebuie conceputa astfel incat sa asigure un grad optim de diversitate a

operatiilor componente; ambele extreme (diversitate excesiva sau prea mica) reprezinta situatii stresante pentru organismul uman favorizand aparitia precoce a oboselii prin supra- sau subsolicitare;

sarcina de munca trebuie conceputa astfel incat sa asigure coerenta operatiilor componente – actiunile ce compun o sarcina de munca, desi presupun solicitari diferite din punct de vedere al efortului fizic si psihic, trebuie sa formeze un ansamblu unitar, logic, sa se afle intr-o relatie de interdependenta – rezultatul unei actiuni sa conditioneaze realizarea urmatoarei actiuni;

asigurarea unui grad optim de independenta in realizarea sarcinii de munca; asigurarea unei durate oprime a ciclului de munca;

organizarea pauzelor in activitate – numar, durata, distributie, continut .

4. Masuri de prevenire a riscurilor legate de mediul de munca (ambient si mijloace de productie)

Masurile de prevenire a riscurilor de accidente legate de mediul de munca sunt in general

masuri tehnice. In functie de momentul aplicarii se diferentiaza in: masuri de prevenire masuri de protectie

Masuri de prevenire (protectie intrinseca)

se aplica in etapa de proiectare a mijloacelor de munca si a elementelor materiale ale ambientului; constau in selectarea celei mai bune structurari a mediului si a celor mai bune principii de functionare a mijloacelor de munca astfel incat, fara a fi necesara adaugarea unor dispozitive speciale, mediul de munca sa nu reprezinte nici un risc pentru executant.

Masuri de protectie se aplica atat in etapa de proiectare cat si dupa constituirea si intrarea in functie a sistemului de munca; se diferentiaza in functie de modul in care se realizeaza protectia executantului: Masuri de protectie Constau in colective - dotari suplimentare sau metode speciale concepute

independent de sarcinile procesului tehnologic, specifice fiecarui factor de risc

- actioneaza in sensul : reducerii intensitatii factorului nociv impiedicarea contactului cu factorul nociv

individuale - dotari cu mijloace de protectie individuale ce se interpun intre executant si factorul nociv

- actioneaza in sensul eliminarii sau diminuarii actiunii factorului nociv

8.CONSECINŢE SOCIALE ŞI ECONOMICE ALE ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI BOLILOR PROFESIONALE

Accidentele de muncă şi bolile profesionale afectează negativ toate elementele sistemului

de muncă: executantul, sarcina de muncă, mijloacele de producţie şi mediul de muncă.

Consecinţe asupra executantului

În contextul procesului de muncă, omul poate fi considerat în două ipostaze: de fiinţă umană; de executant al unei sarcini de muncă. Se pot asocia celor două ipostaze valori şi caracteristici specifice,, cum ar fi: viaţa,

sănătatea, integritatea anatomo-funcţională, capacitatea creativă, afectivă, respectiv capacitatea de

muncă, aptitudinile, cunoştinţele, etc. Accidentele de muncă şi bolile profesionale au repercusiuni asupra ambelor categorii de

valori, consecinţele manifestându-se în multiple planuri: psiho-fiziologic: durere, stres, scăderea capacităţii de muncă, incapacitatea de muncă,

invaliditate, deces; economic: diminuarea productivităţii muncii individuale; financiar: diminuarea veniturilor, cheltuieli pentru asistenţa medicală.

Consecinţe asupra sarcinii de muncă

Consecinţa directă o constituie neîndeplinirea sarcinii de muncă sau neîndeplinirea ei la timp, precum şi îndeplinirea necorespunzătoare - în cazul unor boli profesionale, dacă nu se ajunge la incapacitate de muncă.

Consecinţe asupra mijloacelor de producţie

În urma accidentelor de muncă, în mod deosebit, se pot produce deteriorări sau distrugeri, atât ale mijloacelor de muncă, dar şi ale obiectelor muncii.

Consecinţe asupra mediului de muncă - mediul fizic şi mediul social

Ambele categorii de mediu pot fi afectate de producerea accidentelor de muncă şi apariţia bolilor profesionale, dar în mod deosebit cel social.

Mediul fizic de muncă prezintă repercusiuni sub forma elementelor materiale degradate în urma unui accident de muncă.

Consecinţe asupra mediului social au accidentele şi bolile profesionale, concretizate sub forma stresului suportat de cei aflaţi la locurile de muncă apropiate de cel al victimei.

După nivelul la care se produce accidentul de muncă şi boala profesională, consecinţele acestora se împart în: - consecinţe la nivelul individual, respectiv: al victimei - suferinţă fizică şi psihică, a incapacităţii temporare sau permanente de muncă, a pierderii încrederii în capacitatea de a reacţiona corespunzător la sarcină, diminuarea veniturilor, cheltuieli cu îngrijirea medicală, etc.; al celor apropiaţi victimei (familiei) - suferinţă, stres psihic (diminuarea veniturilor). - consecinţe la nivel microeconomic (agent economic): pierderi de producţie, pierderi de capacităţi de producţie potenţiale, deteriorări şi distrugeri de mijloace fixe, cheltuieli de reinvestire în forţa de muncă, utilaje, deteriorarea mediului social de muncă, etc

- consecinţe la nivelul societăţii (macroeconomic): cheltuieli de asigurări sociale, de asistenţă medicală, diminuarea potenţialului creator general.

Pentru a obţine o grupare a consecinţelor se poate utiliza criteriul “naturii” lor, conform căruia se deosebesc:

consecinţe sociale sau extra - economice, care rezultă din afectarea valorilor

caracteristice fiinţei umane reprezentată de executant; ele nu pot fi exprimate cantitativ - durere,

suferinţă fizică şi psihică, diminuarea creativităţii generale a societăţii; consecinţe economice care rezultă din afectarea valorilor caracteristice ipostazei de

executant a omului şi din afectarea celorlalte elemente ale sistemului de muncă. Consecinţele economice se reflectă în două categorii de costuri:

A. costuri directe, în care sunt incluse cele legate de asigurarea pentru accident şi boală şi cele pentru prevenirea riscurilor; B. costuri indirecte, care reprezintă pierderile economice neacoperite prin asigurarea de accident şi boală, care influenţează atât bugetul naţional cât şi agentul economic: cheltuieli pentru repararea maşinilor avariate sau înlocuirea lor, pierderile de material, de timp de muncă la nivelul colaboratorilor victimei pentru primul ajutor, costul forţei de muncă ce înlocuieşte victima, timpul folosit pentru cercetare, penalităţi pentru întârzieri la livrarea produselor.

Gruparea repercusiunilor prin raportarea lor la economic este deosebit de importantă pentru orientarea deciziilor manageriale în domeniul protecţiei muncii.

În analiza activităţii de securitate şi sănătate in munca, criteriul economic apare conjugat şi în acelaşi timp subordonat celui social.

9. FORME ALE DEZADAPTĂRII OMULUI ÎN MUNCĂ

În cadrul sistemului psihosociotehnic, pe lângă fenomenele de adaptare reciprocă între om şi muncă, întâlnim şi unele forme de neadaptare ale omului la muncă, dintre care mai importante prin amploarea şi consecinţele lor, individuale şi sociale, sunt oboseala şi accidentele de muncă.

I. OBOSEALA ÎN MUNCĂ

1. Caracterizarea generală a oboselii Oboseala în muncă este un fenomen psihofiziologic normal, care apare la orice om sănătos, în principal ca efect al efortului prelungit în muncă, se manifestă printr-un ansamblu de simptome obiective şi subiective şi se poate remite prin odihna obişnuită. Prin odihna obişnuită se înţelege repaosul din timpul a 24 de ore sub forma somnului şi a odihnei active practicată prin întreruperea activităţii de bază (profesională) şi înlocuirea cu unele activităţi recreative (cultural-sportive, hobby-uri, etc.), cu caracter compensator. Dacă odihna pasivă (somnul) şi odihna activă (activităţile compensatorii) nu reuşesc să refacă capacitatea de muncă diminuată din cauza oboselii, înseamnă că oboseala a fost mai accentuată, mijloacele de refacere insuficiente, instalându-se surmenajul sau , în faza mai avansată, chiar astenia nervoasă (îndeosebi ca urmare a efortului psihic prelungit). Înlăturarea acestor consecinţe ale oboselii necesită măsuri mai energice care gradual pot fi: întreruperea temporară a activităţii(concediu de odihnă sau medical); schimbarea temporară sau definitivă a locului de muncă sau chiar a profesiunii; tratament medical; pensionare de boală. Se pot adopta chiar mai multe măsuri concomitente (întreruperea activităţii şi tratament medical) pentru sporirea eficienţei lor şi scurtarea perioadei necesare refacerii capacităţii de muncă. Caracterul oboselii este determinat de specificul activităţii de muncă, fizică sau intelectuală. În condiţiile muncii moderne, această deosebire este mai greu de făcut pentru că sunt foarte puţine activităţile profesionale care să aibă un caracter exclusiv cerebral sau manual. Din această cauză, mai corect este să considerăm ponderile pe care le au eforturile fizice sau intelectuale într-o activitate şi de aici proporţia în care oboseala este de natură fizică sau intelectuală. Există însă profesiuni în care fenomenul de oboseală are un caracter specific (dactilografe, telefoniste, contabili) iar consecinţele sunt comune – nevroza astenică.

Nu trebuie neglijate nici implicaţiile motivaţionale în activitatea profesională care pot grăbi sau întârzia instalarea oboselii relativ independent de mărimea şi durata efortului depus. De asemenea, scăderea randamentului în muncă nu poate fi pusă întotdeauna pe seama diminuării capacităţii de muncă determinată de fenomenul de oboseală. Organizarea defectuoasă a procesului de muncă, lipsa de confort, incapacitatea temporară de muncă, ambianţa fizică sau psiho-socială nefavorabilă, etc. pot avea drept consecinţă scăderea randamentului fără ca efortul depus să fi justificat apariţia fenomenului de oboseală. Numai în situaţia că toate condiţiile tehnico-materiale şi psiho-sociale ale procesului de muncă sunt îndeplinite la parametrii normali şi totuşi fenomenul de oboseală se produce se poate considera că acesta este consecinţa efortului prelungit de muncă. 2. Capacitatea de muncă Fenomenul de oboseală afectează capacitatea de muncă potenţială, diminuând-o. Prin capacitatea de muncă se înţelege posibilitatea omului de a efectua o anumită cantitate de muncă, într-o unitate de timp, fără să se modifice calitatea acesteia. Fiecare persoană dispune de o anumită capacitate de muncă care este determinată de resursa de energie a organismului, de o serie de factori fiziologici şi psihologici şi de condiţiile social-economice şi culturale. Factorii fiziologici care concură la realizarea potenţialului capacităţii de muncă sunt: constituţia morfofuncţională a organismului, vârsta, sexul, starea de sănătate, caracterul alimentaţiei şi gradul de antrenament. Factorii psihologici sunt: nivelul de dezvoltare al aptitudinilor, motivaţia şi interesul pentru muncă şi componentele atitudinale şi voliţionale ale caracterului. Condiţiile social-economice se referă la procesul de muncă (organizare muncii, regimul pauzelor, echipamentul tehnic şi modul lor de utilizare), factorii mediului fizic şi psiho-social ambiant şi condiţiile social-culturale (nivelul cultural şi profesional al oamenilor, modul de organizare şi de folosire a timpului liber şi a concediului de odihnă). Din capacitatea de muncă potenţială, partea care este cheltuită în activitatea de muncă se numeşte capacitate de muncă funcţională , iar cea necesară pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale, familiale şi pentru participarea la activităţi cultural-sportive şi satisfacerea unor hobby-uri constituie capacitatea de muncă de rezervă. Când capacitatea de muncă funcţională solicitată împreună cu capacitatea de muncă de rezervă cheltuită depăşesc capacitatea de muncă potenţială, apare fenomenul de oboseală. 3. Simptomele oboselii OBIECTIVE: a) economice-cantitative:

scăderea randamentului; scăderea ritmului de muncă; oscilaţii ale performanţelor; accidentele de muncă;

b) calitative: creşterea numărului de erori şi a rebuturilor; scăderea capacităţii creative;

c) fiziologice: respiraţie accentuată; creşterea tensiunii arteriale şi a pulsului; creşterea consumului de oxigen; modificări în compoziţia sângelui şi a urinei; modificări în activitatea glandelor endocrine; dureri musculare; ameţeli;

SUBIECTIVE: psihologice:

apariţia senzaţiei de oboseală; tonalitate afectivă neplăcută; somnolenţă, senzaţie de slăbiciune; stare tensionată, conflictuală şi de frustrare; nemulţumiri faţă de sine însuşi.

Simptomele oboselii se constituie în acelaşi timp şi în consecinţe ale acesteia care nu apar toate deodată. Din punct de vedere economic (cantitativ şi calitativ), trei dintre consecinţele acesteia sunt mai importante: scăderea randamentului şi a capacităţii creatoare de muncă şi ca una dintre cauzele importante ale accidentelor de muncă. Consecinţele (simptomele) economice ale oboselii sunt vizibile înaintea celor fiziologice dintre care consumul de oxigen este mai mare în cazul eforturilor intelectuale. Creierul consumă de circa 4 ori mai mult oxigen decât alte organe din corpul uman. Simptomele(consecinţele) subiective, psihologice mai importante ale oboselii sunt senzaţia de oboseală şi starea tensionată, conflictuală şi de nemulţumire faţă de propria persoană care nu mai reuşeşte să realizeze ce şi-a propus tocmai fenomenului de oboseală. Senzaţia de oboseală precede toate celelalte simptome având rol de protecţie prin aceea că semnalizează atingerea unui prag maxim al consumului energetic, depăşirea căruia punând în primejdie sănătatea şi uneori chiar viaţa persoanei în cauză. Nesocotirea acestui semnal de alarmă înseamnă semnarea în alb a unor poliţe care mai devreme sau mai târziu, dar în mod sigur devin scadente prin surmenaj, boală, invaliditate sau deces.

4. Cauzele oboselii Sursa fundamentală a oboselii este efortul prelungit depus în activitatea de muncă. Dacă aceasta ar fi singura cauză, atunci fenomenul de oboseală s-ar instala mai târziu iar profilaxia acestuia ar fi mai simplă şi cu eficacitate sporită. În realitate, aproape întotdeauna, oboseala este determinată de un complex de factori, printre care efortul prelungit în muncă este doar unul dintre ei, precipitând apariţia fenomenului de oboseală mai devreme decât s-ar justifica prin energia cheltuită în procesul de muncă. Factorii care se supraadaugă efortului prelungit în muncă determinând oboseala precoce sunt: Fizici:

o caracteristici ale mediului fizic ambiant care nu sunt la parametrii convenabili particularităţilor psiho-fiziologice ale muncitorilor;

o condiţii specifice practicării anumitor profesiuni(minerit, siderurgie, explorări petroliere, etc.) deosebit de dure pentru organism; Fiziologici:

o starea precară a sănătăţii; o alimentaţie insuficientă sau având carenţe a unor componente nutritive

esenţiale(proteine, zaharuri) ; o nesatisfacerea necesităţilor de odihnă pasivă(somn) şi folosirea insuficientă a odihnei

active; o gradul scăzut de antrenament în muncă, etc.

Psihologici : - nivelul scăzut al motivaţiilor intrinseci şi predominarea motivaţiilor extrinseci;

- nivel de aspiraţii nemobilizator sau inexistent; dezechilibru emotiv; Psiho-sociali : atmosferă tensionată la locul de muncă, teamă de sancţiuni, răspundere

profesională şi/sau socială mare, nivel scăzut sau neechitabil al recompenselor, etc. ,

Organizarea muncii: o regimul de muncă şi al pauzelor în timpul producţiei necorespunzător; o ritm de muncă impus superior posibilităţilor umane ; o grad mare de risc şi de răspundere în muncă; o slaba organizare a muncii; o specificul producţiei mecanizată, în flux (plictiseala şi monotonia în cazul muncii la

banda rulantă) etc.

5. Oboseala şi odihna Oboseala în muncă încadrându-se în categoria fenomenelor normale şi având semnificaţia unui avertisment, nu se pune problema “desfiinţării” ei, ci a ameliorării condiţiilor de muncă şi a creşterii gradului de antrenament pentru ca oamenii să devină mai rezistenţi faţă de oboseală. Odată oboseala instalată este necesar să se adopte măsuri eficiente de refacere a capacităţii de muncă.

a. Măsuri profilactice generale: - organizarea raţională a muncii, avându-se în vedere curba randamentului şi a oboselii zilnice

şi săptămânale. Conform acestor indicatori la începutul zilei şi a săptămânii de lucru se vor efectua munci mai uşoare pentru a permite organismului să se adapteze la activitatea de muncă după perioada de repaus. De asemenea spre sfârşitul zilei şi în ultima zi a săptămânii de lucru se vor planifica activităţile mai uşoare (finisări, întreţinere, reparaţii, etc.);

- ameliorarea condiţiilor mediului fizic ambiant şi a clor de microclimat; - îmbunătăţirea ambianţei psihosociale atât în cadrul grupurilor de muncă cât şi a raporturilor

ierarhice şi de colaborare intergrupale; - orientarea, selecţia şi pregătirea profesională la timp şi bine făcută.

Menţionăm că succesul unor măsuri profilactice locale(în cadrul întreprinderii) privind fenomenul de oboseală va fi mai mare dacă va fi susţinut şi de măsuri generale menite să scadă stresul existenţial (prin creşterea standardului de viaţă, reducerea şomajului, micşorarea factorului de risc cotidian – huliganismul, tâlhării şi hoţii, comportamentul ireverenţios al personalului din serviciile publice ... )

b. Măsuri pentru refacerea capacităţii de muncă ; Oboseala în muncă nu se remite prin mijloace excitante: tutun, cafea, alcool, barbiturice. Efectul acestora este al unor bice pe un cal epuizat care mai poate face câţiva metri şi apoi va cădea lat. Mijlocul principal, esenţial şi eficace pentru refacerea capacităţii de muncă este odihna sub forma repausului pasiv(somn) şi a repausului activ. Repausul pasiv sub forma unui anumit număr de ore de somn în timpul a 24 de ore este necesar oricărei persoane. Durata somnului este în funcţie de mărimea efortului depus, specificul muncii (fizice sau intelectuale), gradul de antrenament, particularităţile temperamentale, etc. Somnul poate fi compact (doar în timpul nopţii sau al zilei în cazul muncii în schimbul trei) sau în mai multe reprize (noaptea şi după amiaza). Repausul activ se practică în timpul pauzelor din producţie, după încheierea zilei de muncă, la sfârşitul săptămânii şi în concediul de odihnă. Necesitatea acestei forme de repaus se explică prin legea inducţiei reciproce a activităţii nervoase superioare după care apariţia unui focar de excitaţie pe scoarţa cerebrală determină inhibiţia altor centri nervoşi, permiţând astfel refacerea capacităţii funcţionale a acestora. Din punct de vedere acţional repausul activ înseamnă desfăşurarea unor activităţi mai uşoare şi mai atractive care să aibă rol compensator faţă de activităţile profesionale de bază, din momentul în care a apărut senzaţia de oboseală şi nu mai târziu. Asemenea activităţi pot fi câteva mişcări de relaxare musculară şi nervoasă în timpul pauzei din producţie, activităţi gospodăreşti şi cultural sportive, practicarea unor hobby-uri (colecţionar, vânător, pescar ,etc.) după-amiaza şi la sfârşit de săptămână, petrecerea concediului de odihnă în

afara domiciliului şi a localităţii de reşedinţă pentru schimbarea mediului ambiant şi a contextului relaţional, etc. Odihna activă nu poate înlocui odihna pasivă (somnul), ambele forme de repaus trebuind să fie armonizate, obţinându-se altfel un repaus raţional, profitabil şi eficient. Detalii privind felurile oboselii, manifestările acesteia, metode de măsurare şi prevenire a oboselii pot fi găsite în lucrările de specialitate de psihologia muncii, psihologie inginerească., ergonomia şi fiziologia muncii. În cursul de faţă am considerat necesar să prezentăm numai problematica generală a oboselii în muncă necesară a fi cunoscută de psihologul practician la începutul activităţii sale în întreprindere. II. ACCIDENTELE DE MUNCĂ 1. Caracterizare generală:

Accidentele de muncă sunt evenimente neprevăzute care survin în timpul desfăşurării activităţii de muncă şi care pot avea consecinţe dăunătoare atât pentru om cât şi pentru echipamentele tehnice cu care lucrează.

În această definiţie nu sunt cuprinse evenimentele care se produc în timpul deplasării de la domiciliul salariatului la societatea comercială la care lucrează şi nici de la întreprindere acasă. Cu toate acestea legislaţia muncii consideră şi evenimentele petrecute în aceste perioade şi care se soldează cu accidentarea salariatului tot drept accidente de muncă(accidentele de maşină, alunecările pe gheaţă, etc. ).

O altă inadvertenţă faţă de definiţia considerată în mod unanim, este includerea în categoria accidentelor de muncă şi a evenimentelor care s-au produs prin încălcarea unor reglementări ale desfăşurării procesului de muncă fără ca acestea să aibă vreo consecinţă negativă asupra oamenilor sau a maşinilor şi utilajelor pe care le foloseau în acel moment. Cazul tipic este la S.N.C.F.R. unde, de pildă, nesocotirea semnalului roşu de către mecanicul de locomotivă fără să aibă urmări se sancţionează ca şi în cazul când s-ar fi produs un accident feroviar.

Spre deosebire de prima situaţie când accidentele se produc în afara întreprinderii, această a doua împrejurare ni se pare justificată a fi sancţionată pentru că se produce în timpul muncii şi ar fi putut să aibe consecinţe foarte grave. În acest caz persoana incriminată, dacă este absolvită de sancţionare pe motiv că nu s-a întâmplat nimic grav, ar putea şi altă dată să manifeste asemenea neglijenţe care să se soldeze cu urmări deosebit de grave.

Accidentele de muncă au importanţă atât individuală cât şi socială. Din punct de vedere individual, accidentul constituie o traumă fizică şi psihică prin urmările pe care le poate avea pentru sănătatea şi stabilitatea emoţională a persoanei în cauză la care se adaugă pierderile materiale prin timpul irosit şi banii cheltuiţi pentru tratament, sau datorită invalidităţilor temporare sau definitive posibile să se producă.

Din punct de vedere social, accidentele de muncă sunt contabilizate ca pierderi economice ale societăţii comerciale datorită cheltuielilor efectuate pentru plata drepturilor de asigurări sociale, imobilizarea unei părţi a forţei de muncă şi a echipamentelor tehnice, care necesită uneori reparaţii costisitoare. Din aceste motive, problema accidentelor de muncă este încadrată în reglementări foarte stricte şi trebuie tratată cu multă seriozitate atât de către agenţii economici, cât şi de către fiecare salariat.

Accidentele de muncă nu sunt fenomene întâmplătoare, ci sunt determinate de una sau mai multe cauze. Pe ansamblul cazuisticii, cca. 20% dintre accidentele de muncă se datorează factorilor tehnici (insuficienţa unor mijloace de protecţie, maşini concepute fără a se ţine seama de factorul uman, defecţiuni ale utilajelor, etc.) şi cca. 80% factorului uman. Datorită acestui specific, implicaţiile psihologiei şi ale psihologului practician sunt foarte necesare îndeosebi pe linia acţiunilor de prevenire a accidentelor de muncă.

În această privinţă, a produs dificultăţi mari concepţia fatalistă care a dăinuit mult timp şi conform căreia accidentele de muncă sunt imprevizibile şi de neînlăturat, iar unele persoane sunt

predestinate să se accidenteze şi, în consecinţă, nu şi-ar mai avea rostul măsurile de prevenire. Datele statistice şi cazuistica accidentelor de muncă dovedesc că frecvenţa acestora se

datorează întotdeauna unor cauze previzibile şi doar gravitatea accidentelor de muncă este supusă hazardului. Cunoscându-se aceste particularităţi, măsurile de prevenire sunt necesare şi eficace, ducând la scăderea numărului de accidente de muncă.

În ceea ce priveşte implicarea numai a anumitor persoane în producerea accidentelor de muncă, aceasta este o realitate care, de asemenea, poate fi cunoscută şi evitată prin măsuri de orientare şi selecţie profesională care să oprească încadrarea pe locuri de muncă periculoase a unor persoane care prin particularităţile lor psihofiziologice sunt contraindicate.

Pentru eficientizarea acţiunilor de prevenire a accidentelor de muncă este necesar ca acestea să fie studiate şi să fie depistate cauzele tuturor evenimentelor care au produs dereglări şi daune indiferent de gravitatea acestora, cunoscându-se că, statistic, la un accident de muncă grav corespund cca. 30 accidente uşoare şi cca. 300 evenimente fără urmări, dar care, în alte împrejurări s-ar putea să aibă consecinţe dăunătoare.

2. Metode de studiere a accidentelor de muncă :

Studierea accidentelor de muncă se poate face cu ajutorul mai multor metode: monografică, grupării, topografică şi psihologică(sau a fişelor).

a. Metoda monografică constă în analiza detaliată a posturilor de muncă care prezintă un grad mai mare de probabilitate la producerea accidentelor de muncă. Sunt studiate astfel caracteristicile maşinilor şi utilajelor, factorii mediului fizic ambiant, modul de organizare al locului de muncă, factorii de risc, etc., elaborându-se pe această bază o micromonografie care cuprinde toate aceste elemente, precum şi normele şi tehnica securităţii muncii şi recomandările din atestatele ergonomice ale echipamentelor tehnice. Această micromonografie a locului de muncă împreună cu fişa cerinţelor postului respectiv sunt discutate de către şeful direct împreună cu noul angajat în perioada formării sale profesionale. De asemenea, micromonografia locului de muncă este utilă în cazul producerii unui accident de muncă în vederea studierii cauzelor care l-au determinat pentru adoptarea unor măsuri de prevenire eficiente în viitor.

b. Metoda grupării constă în studierea accidentelor de muncă analoage într-un anumit interval de timp, a împrejurărilor, cauzelor şi condiţiilor specifice în vederea adoptării de măsuri eficace de prevenire în viitor.

c. Metoda topografică redă în planul secţiilor de producţie cu ajutorul unor semne convenţionale caracteristice pentru fiecare tip de accident de muncă, locul de muncă unde s-au produs acestea. Acumularea în anumite posturi de muncă a mai multor semne convenţionale identice semnifică producerea de accidente de muncă similare ceea ce determină analiza împrejurărilor şi a condiţiilor caracteristice pentru adoptarea de măsuri de protecţie (din partea maşinilor) şi prevenire (din partea oamenilor) în viitor.

d. Metoda psihologică sau a fişelor investighează persoanele care au fost autori, au suferit consecinţele unor accidente de muncă sau au întrunit ambele situaţii. Interesează în aceste cazuri toate datele personale ale subiecţilor care ar fi putut avea legături cu accidentul produs, ca de pildă vechimea în profesie şi la locul de muncă incriminat, principalele caracteristici psihofiziologice şi psihosociale ale persoanelor în cauză, informaţii cu privire la situaţia familială a acestora, distanţa de la domiciliu la întreprindere, dacă au mai fost angajaţi în situaţii periculoase sau accidentaţi, atitudinile faţă de normele de tehnică, securităţii muncii, participarea la instructajele periodice organizate de compartimentul de securitate şi sănătate a muncii din întreprindere, etc. .

Pe baza tuturor acestor date se completează fişa (de aici şi denumirea metodei) persoanei accidentate care constituie documentul primar necesar analizei cauzelor accidentelor de muncă datorate factorului uman.

La completarea acestei fişe participă cadre tehnice de specialitate, şeful direct al postului de muncă respectiv, titularul locului de muncă şi psihologul întreprinderii.

Cu ajutorul acestor metode se pot studia atât cauzele tehnice cât şi cele care ţin de neglijenţa,

nepriceperea sau erorile umane, cu scopul comun de-a elabora metode eficace de prevenire a accidentelor de muncă sau cel puţin de scădere a frecvenţei acestora. 3. Cauzele accidentelor de muncă

a). Fără îndoială că o cauză majoră a accidentelor de muncă o reprezintă o anumită susceptibilitate la accidentare determinată de unele particularităţi psihofiziologice înnăscute. Din această categorie fac parte:

- plasticitatea funcţională redusă a proceselor nervoase de excitaţie sau inhibiţie care creează dificultăţi adaptorii rapide la situaţii noi,

- insuficienta dezvoltare a unor organe de simţ dintre care văzul şi auzul au un rol important în activităţile de muncă,

- echilibrul precar al proceselor de excitaţie şi inhibiţie în favoarea unei excitabilităţi sporite care conduc la reacţii pripite, dezorganizatoare a activităţii şi cauzatoare uneori a dereglajelor sau chiar accidentelor în procesul de producţie,

- dezechilibrul în plan emotiv care favorizează pierderea stăpânirii de sine, panica, etc., care conduc la mărirea timpului de reacţie (datorită clipei de spaimă), la reacţii greşite sau dezordonate. Aceste particularităţi psihofiziologice înnăscute, proprii la cca. 10% din muncitorii care devin

astfel responsabili de cca. 50% din accidentele de muncă, nu reprezintă o fatalitate care să alimenteze atitudinile de pasivitate faţă de normele de tehnica securităţii muncii. Cunoscând această realitate se poate interveni prin orientare şi selecţie profesională care să elimine persoanele vulnerabile de la locurile de muncă periculoase şi prin îmbunătăţiri tehnice la echipamente care să dea posibilitatea unui număr sporit de persoane vulnerabile să ocupe posturi de muncă în astfel de locuri periculoase.

b). O a doua categorie sunt cauzele psihofiziologice dobândite din care fac parte vârsta şi existenţa unor accidente în antecedentele personale.

Vârsta corelează de cele mai multe ori şi cu experienţa în profesiune şi la locul de muncă. Din aceste puncte de vedere ar trebui ca tinerii, deci persoanele cu experienţă mai redusă, să provoace mai multe accidente decât vârstnicii, persoane care se presupune că ar avea mai multă experienţă. În realitate şi tinerii şi persoanele mai în vârstă produc accidente în cifre comparabile. Tinerii, pentru că sunt mai lipsiţi de experienţă, se hazardează mai uşor în acţiuni periculoase, au tendinţa de a risca şi au mai puţine obligaţii familiale care să îi facă temători pentru viaţa şi sănătatea lor, iar persoanele mai în vârstă greşesc sau sunt neatente tocmai datorită unei experienţe mai îndelungate, lipsită de accidente de muncă. Existenţa unor accidente de muncă în antecedentele personale, mai ales dacă acestea au fost de gravitate mare, fac ca persoanele emotive să fie influenţate de întreaga ambianţă a locului de muncă unde s-au produs accidentele şi din această cauză să lucreze sub tensiune, de teama de a nu se mai produce un nou accident. Această stare poate ea însăşi să devină factorul principal al unui nou accident. Pentru a evita o recidivă se recomandă ca persoanele care au provocat sau suportat accidente de muncă deosebite să nu mai lucreze în locurile de muncă respective.

c). a treia categorie de cauze psihofiziologice sunt cele cu caracter temporar în care se înscriu: consumul de alcool, starea sănătăţii şi oboseala în muncă.

Consumul de alcool determină modificări substanţiale a unor funcţiuni şi procese psihice care se răsfrâng în mod negativ asupra comportamentului în general şi a celui manifestat în activitatea de muncă în special. Astfel, modifică timpul de reacţie, fie micşorându-l, fie mărindu-l, în ambele situaţii intrând în contratimp cu tempoul obişnuit de lucru, acordat cu cel al procesului tehnologic, constituind astfel una dintre cauzele accidentelor de muncă.

De asemenea, slăbeşte capacitatea de concentrare a atenţiei, scade capacitatea de coordonare a mişcărilor şi modifică tonalitatea afectivă care, dacă devine euforică îndeamnă la acte necugetate, hazardante, sau dacă devine tristă îndeamnă la pasivitate şi fatalism.

Dacă ţinem seama că efectele consumului de alcool cresc în proporţie logaritmică faţă de cantitatea ingerată şi că durează cca. 10 ore atunci măsurile prohibitive nu numai în timpul activităţii de muncă, ci cu cel puţin o jumătate de zi înaintea începerii lucrului trebuie să fie necondiţionate şi totale, indiferent de specificul muncii şi al răspunderilor.

Starea sănătăţii poate influenţa producerea unor accidente de muncă, dat fiind că un om bolnav, care are febră, acuză diferite dureri, etc. este o persoană cu rezistenţă redusă, mai vulnerabilă la factorii mediului fizic ambiant şi la exigenţele procesului de muncă. Starea de oboseală constituie un factor de risc în producerea accidentelor de muncă prin efectele pe care le produce şi anume: blocaje de scurtă durată (câteva secunde) în reacţiile de răspuns (acţionarea organelor la comandă), regresia deprinderilor de muncă sau anularea deprinderilor noi de muncă şi reactivarea unor deprinderi care nu mai corespund procesului tehnologic, creşterea stărilor emoţionale.

Menţionăm că prelungirea timpului de lucru prin ore suplimentare favorizează accentuarea stării de oboseală şi îmbolnăvirile profesionale care devin cauze importante ale accidentelor de muncă.

d). Din categoria cauzelor psihologice ale accidentelor de muncă reţinem nivelul scăzut de dezvoltare al aptitudinilor şi deprinderilor profesionale şi a motivaţiei reduse pentru muncă în general şi pentru meseria practicată în mod deosebit.

Nivelul scăzut de dezvoltare al aptitudinilor şi deprinderilor profesionale este o carenţă majoră care se reflectă nu numai în nivelul scăzut al performanţelor ceea ce nu prezintă un pericol pentru sănătatea şi viaţa muncitorului, ci şi în acţiunile greşite care pot constitui cauze ale accidentelor de muncă.

Lipsa de motivaţie alimentează neatenţia, atitudinile de indiferenţă pentru normele de securitate si sanatate a muncii, plictiseala şi facilitează apariţia oboselii care, aşa cum am menţionat deja, pot cauza accidente de muncă.

e). Categoria cauzelor psihosociale ale accidentelor de muncă cuprinde ambianţa psihosocială tensionată la locul de muncă, relaţiile interpersonale încordate, slaba integrare psiho-socio-profesională precum şi plictiseala şi oboseala determinate de drumurile lungi(uneori ca navetist)de la domiciliu la întreprindere şi înapoi acasă.

Efectele negative ale unor asemenea stări de lucruri se constată prin aceea că frecvenţa accidentelor de muncă este mai mare la începutul zilei şi a săptămânii de lucru şi creşte în perioadele de acutizare a raporturilor interpersonale sau de intensificare a muncii. Nu trebuie neglijat nici universul familial care poate constitui o cauză a accidentelor de muncă datorită greutăţilor şi dificultăţilor de convieţuire a cuplurilor, standardelor materiale şi culturale scăzute, etc. care preocupă şi abat atenţia oamenilor de la sarcinile de muncă, predispunându-i la accidente.

f). Deficienţele în organizarea activităţilor de muncă concretizate în defecţiuni în funcţionarea procesului tehnologic şi a echipamentelor tehnice, dereglări şi încrucişări în sistemul transportului intern şi a reţelelor de comunicare, carenţa unor mijloace de protecţie a muncii, etc. alimentează procentul de cca. 20% al cauzelor de ordin tehnic al accidentelor de muncă.

Cunoscând toate aceste cauze şi acţionând prompt şi cu fermitate pentru preîntâmpinarea sau înlăturarea lor, frecvenţa accidentelor de muncă poate scădea în mod simţitor. De exemplu, numai prin activitatea de orientare şi selecţie profesională care să evite angajarea pe posturi de muncă periculoase a unor persoane contraindicate datorită particularităţilor lor psihofiziologice înnăscute, numărul accidentelor de muncă ar putea scădea cu 50%. 4. Prevenirea accidentelor de muncă :

Mijloacele de prevenire a accidentelor de muncă sunt de trei categorii: tehnice, medicale şi psihologice.

Mijloacele tehnice se referă la obligativitatea atestatului ergonomic al echipamentului tehnic care să certifice că acesta a fost conceput şi construit ţinându-se seama şi de particularităţile

psihofiziologice ale utilizatorilor şi să cuprindă un minim de prescripţii de folosire. De asemenea echiparea maşinilor şi utilajelor precum şi dotarea spaţiilor de muncă cu

mijloace de tehnica securităţii muncii. Mijloacele medicale vizează profilaxia bolilor profesionale prin ameliorarea condiţiilor de

muncă, examene medicale periodice, administrarea de antidoturi persoanelor care desfăşoară activitatea de muncă cu produse toxice, iritante, etc.

Mijloacele psihologice de prevenire a accidentelor de muncă sunt variate şi vizează intervenţia atât în perioada de pregătire profesională cât şi în întreprindere.

Astfel, în şcoală psihologul poate contribui la formarea corectă a deprinderilor de muncă şi la dezvoltarea motivaţiei profesionale.De asemenea, efectuează examenul de orientare profesională pe baza căruia exercită îndrumări vocaţionale.

În institutele de proiectări şi atelierele de proiectare ale întreprinderilor psihologul poate seconda inginerul în conceperea şi elaborarea unor proiecte de maşini şi utilaje care să corespundă standardelor psihofiziologice ale utilizatorilor.

În întreprindere psihologul practician este cel care efectuează examenele de selecţie profesională, participă la analiza cauzelor accidentelor de muncă, studiază motivele pentru care mijloacele de tehnica securităţii muncii nu sunt folosite iar normele şi reglementările de protecţia muncii nu sunt respectate, contribuie la îmbunătăţirea mijloacelor audio-vizuale folosite în aceste scopuri, etc.

Dificultăţile activităţilor în domeniul prevenirii accidentelor de muncă şi de aici importanţa contribuţiei psihologiei şi a psihologului practician constau în aceea că majoritatea oamenilor subestimează pericolele de accidentare sau consideră că sunt importante dar nu îi privesc pe ei deoarece nu s-au accidentat niciodată. De asemenea, în greutăţile provocate de mentalităţile învechite privind protecţia individuală a muncii şi a modificării unor deprinderi de muncă greşit formate sau depăşite de progresul tehnologic.