CAPITOLUL 20

Integrarea economică în lumea contemporană

Planul temei:20.1. Internaţionalizare şi globalizare

Caseta 20.1. Motivaţiile şi obiectivele internaţionalizării20.2. Integrarea economică internaţională: cauze şi forme

Caseta 20.2. Efectele contradictorii ale globalizării20.3. Realizări şi perspective ale integrării economice europene

Caseta 20.3. Integrare şi globalizare = uniformizare?20.4. Uniunea Europeană şi România

Tabelul 20.1. Comerţul exterior al României, 1992-2000

Obiective: Evidenţierea cauzelor internaţionalăzării şi necesitatea obiectivă a

globalizării; Argumentarea necesităţii integrării economice în lumea contemorană; Evidenţierea interdependenţelor costuri – beneficii şi a rolului lor în

elaborarea „balanţei integrării”; Cunoaşterea principiilor, condiţiilor şi premiselor necesare integrării ţării

noastre în Uniunea Europeană. Reliefarea consecinţelor contradictorii ale integrării şi globalizării

20.1. Internaţionalizare şi globalizare

Tendinţa globalizării vieţii economice, trăsătură esenţială a evoluţiei mediului de afaceri la scară mondială în a doua jumătate a secolului trecut, s-a desfăşurat sub influenţa unui complex de forţe de natură economică, tehnologică şi politică.

Fluxurile comerciale au determinat accentuarea deosebită a interdependenţelor internaţionale, prin schimbările majore ce au avut loc în evoluţia lor: trecerea de la interdependenţe intersectoriale (raporturi de tipul produse de bază contra produse manufacturate) la interdependenţe intrasectoriale (schimburi de produse manufacturate) şi apoi la interdependenţe intra-industriale, în care predomină schimbul de bunuri în cadrul unor ramuri şi subramuri industriale.

Dintre factorii principali ce explică evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale în perioada contemporană menţionăm:

420

Progresul tehnic, care a dus la adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, amplificând specializarea de tip intra-industrial şi intra-produs. Asemenea transformări au avut loc îndeosebi acolo unde au existat condiţii pentru manifestarea progresului tehnic. Din această cauză şi procesul internaţionalizării s-a realizat inegal, manifestându-se cu prioritate în zonele capabile să valorifice avansul tehnologic.

Promovarea liberalismului, orientarea liber-schimbistă a politicilor comerciale din principalele ţări participante la piaţa mondială. În acest context, este de subliniat faptul că liberalizarea pieţelor de mărfuri a fost însoţită şi de liberalizarea pieţelor valutare şi de capital.

Cadrul instituţional, respectiv rolul major al unor organisme internaţionale în eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din comerţul internaţional: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, transformat în anul 1994 în Organizaţia Mondială a Comerţului, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) etc.

Investiţiile străine directe amplifică dimensiunile internaţionalizării activităţilor economice prin accentuarea interdependenţelor privind producţia de bunuri materiale şi servicii. Pe baza investiţiilor directe, firma îşi poate spori avantajul competitiv, întrucât, prin extinderea activităţii sale în mediul internaţional are posibilitatea de a localiza mai bine producţia, valorificându-şi astfel în mod eficient avansul tehnologic prin reducerea costurilor de producţie şi de tranzacţie. Pe de altă parte, noua perspectivă asupra mediului de afaceri internaţional permite o mai bună cunoaştere a pieţei, ceea ce are implicaţii benefice asupra politicii de produs şi de marketing.

Trecerea de la internaţionalizare la globalizarea vieţii economico-sociale constituie un proces de mare complexitate, aflat sub influenţa a numeroşi factori dintre care menţionăm:

natura globală a ştiinţei şi tehnologiei; sistemul financiar mondial: economia „simbolică” mondială se

bazează pe o reţea care implică, la scară globală, instituţiile bancare şi agenţii pieţei de capital, organisme de reglementare naţionale, organisme internaţionale, etc.

infrastructura de comunicaţii: perfecţionarea sistemelor de transporturi, realizarea unei acoperiri mass-media la scară mondială (ex. C.N.N.), instituirea unei reţele globale de transmitere/recepţie a informaţiilor (INTERNET);

cadrul instituţional mondial: o serie de organizaţii de natură guvernamentală (sistemul ONU) sau neguvernamentală (ONG) promovează dezbaterile şi acţiunile ce privesc problematica globală: poluarea, subdezvoltarea, criminalitatea ş.a.. Globalizarea comerţului, pe fondul extinderii treptate a diviziunii internaţionale a muncii şi al tendinţei de constituire a unui sistem de interdependenţe la scară globală. Globalizarea este stimulată

421

şi de efectele de creare de comerţ pe care le generează diversele grupări integraţioniste regionale sau aranjamente instituţionale bi sau multilaterale. Este de menţionat, în acest sens, că deşi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) a reuşit să obţină o reducere importantă a tarifelor vamale, s-a ajuns cu multă greutate la un acord final; abia în 1995, la o jumătate de secol de la încheierea războiului şi la 60 de ani de la Marea Criză, a început să funcţioneze Organizaţia Mondială a Comerţului, organizaţie care, spre deosebire de altele, nu stabileşte reguli, ci asigură cadrul de desfăşurare a negocierilor comerciale şi respectarea acordurilor incheiate.

societăţile multinaţionale constituie cea mai puternică forţă promotoare a globalizării; tendinţa de integrare mondială a producţiei este generată şi controlată de societăţile multinaţionale.

Internaţionalizarea şi globalizarea producţiei au loc prin mecanisme precum: valorificarea productivă a unor tehnologii în străinătate prin licenţiere sau alte forme de transfer de tehnologii către societăţi mixte, filiale sau sucursale din terţe ţări.

Globalizarea serviciilor însoţeşte internaţionalizarea producţiei, în contextul sporirii rolului sectorului terţiar, astăzi se poate vorbi despre un adevărat complex terţiaro-industrial global.

Firmele de consultanţă pentru realizarea de obiective industriale, cele de audit, de consultanţă juridică, etc., au avut un rol foarte important în uniformizarea normelor/regulilor tehnice, comerciale, financiar-contabile şi de drept în mediul internaţional al afacerilor.Firmele din sectorul financiar – case de asigurări, bănci comerciale, bănci de investiţii – care au impus, de cele mai multe ori prin acţiuni concertate liberalizarea treptată a mişcărilor de capitaluri: operaţiunile financiare derulate prin intermediul marilor bănci internaţionale şi al societăţilor multinaţionale duc la o asemenea integrare a pieţelor financiare internaţionale, întrucât mişcarea capitalurilor tinde să devină autonomă în raport cu finanţarea producţiei şi a schimburilor. Se poate afirma că între comerţul mondial şi investiţiile directe, pe de o parte, şi mecanismele financiare globale, piaţa creditului şi piaţa de capital, pe de altă parte, există relaţii de susţinere şi multiplicare reciprocă. „Liberalizarea pieţei de capital s-a făcut forţat, în ciuda faptului că nu existaă dovezi certe că aceasta ar stimula creşterea economică... Ţările mici în curs de dezvoltare sunt asemenea unor vaporaşe. Liberalizarea accelerată a pieţei de capital, în maniera dorită de FMI a echivalat cu plecarea acestor vaporaşe pe o mare agitată, mai înainte ca găurile din carenă să fă fost astupate, căpitanul să fi fost instruit, iar vestele de salvare să fi fost aduse la bord. Chiar şi în circumstanţele cele mai

422

favorabile, era probabil ca ele să se răstoarne în momentul în care aveau să fie lovite dintr-o parte de un val uriaş.”1

Internaţionalizarea producţiei constituie un proces obiectiv, firma tinzând, pe măsura dezvoltării ei, să depăşească limitele locale, naţionale sau regionale ale mediului de afaceri, extinzându-şi activitatea în spaţiul economic global. Este vorba despre un proces evolutiv flexibil şi complex ce vizează relaţia dintre factorii de mediu şi strategia corporaţională. Mediul de afaceri este influenţat de o serie de factori de natură tehnologică, economică, politică şi culturală.

Motivaţiile internaţionalizării producţiei sunt legate fie de evoluţia mediului de afaceri din ţara de origine a firmei – presiune concurenţei, reducerea vânzărilor, supraproducţia, excesul de capacitate etc. – fie de interesul maximizării profiturilor prin valorificarea avantajelor comparative, strategice sau competitive: nivelul redus al costurilor, accesul la resurse, valorificarea avansului tehnologic ş.a..

Caseta 20.1. Motivaţiile şi obiectivele internaţionalizării

Fazele internaţionalizării şi motivaţiile lor:♦ internaţionalizarea iniţială: ○ punerea în valoare a avantajelor dobândite pe piaţa internă; ○ dezvoltarea competenţelor de marketing şi de înnoire tehnologică; ○ sprijin instituţional pentru export şi internaţionalizare; ○ diversificarea riscurilor; ○ saturarea pieţei interne; ○ confruntarea directă cu concurenţa externă existentă/potenţială.♦dezvoltarea/implantarea locală: ○ creşterea potenţialului „localizărilor ţintă”; ○ punerea în valoare a potenţialului de subcontractare şi de reducere a costurilor; ○ ocolirea barierelor protecţioniste; ○ confruntarea directă cu concurenţa locală; ○ dinamismul echipei de management şi/sau optimizarea resurselor locale.♦ multinaţionalizare: ○ optimizarea producţiei şi a logisticii; ○ dezvoltarea unor sisteme de informaţii eficiente; ○ o mai bună gestiune a clienţilor globali; ○ confruntarea directă cu concurenţa globală; ○ globalizarea unor funcţii ale firmei: marketing, finanţe, fiscalitate etc.; ○ valorificarea şi integrarea diversităţii culturale locale.

1 Stiglitz, J.; Globalizarea:speranţe şi deziluzii, Ed.Economică, Bucureşti, 2003, p.47-48.

423

Obiectivele internaţionalizării decurg din opţiunile de bază ale strategiei de internaţionalizare, acestea din urmă reflectând finalităţile firmei, aşa cum sunt ele exprimate de politica sa generală şi incluse în strategia de ansamblu a afacerilor.În ceea ce priveşte opţiunile de bază, ele se pot referi la alegeri între: creşterea extensivă (lărgirea pieţelor, sporirea cifrei de afaceri) şi creşterea intensivă (valorificarea resurselor, creşterea rentabilităţii); creşterea internă (acumularea capitalului) şi creşterea externă (implantări, achiziţii); dezvoltare autonomă şi parteneriat; orientare pe termen scurt şi orienatare pe termen lung; strategie monoprodus sau multiprodus; concentrarea şi diversificarea activităţilor etc..Obiectivele concrete ale internaţionalizării sunt formulate în termeni de:- rentabilitate a capitalului investit şi nivel al profitului aşteptat;- cifră de afaceri proiectată şi cote de piaţă de atins, pe ansamblu şi pe ţări;- ritm de creştere prevăzut;- pondere a bunurilor şi serviciilor produse în (sau achiziţionate din) străinătate în raport cu producţia internă;- grad de internaţionalizare a resurselor de capital şi a structurilor financiare;- grad de internaţionalizare a resurselor umane;- dispersie sau concentrare a activităţilor de cercetare-dezvoltare şi a proprietăţii industriale;- grad de control al operaţiunilor.

Stabilirea şi urmărirea acestor obiective se fac de o manieră flexibilă, într-o perspectivă dinamică, ţinându-se seama de schimbările care apar în mediul de afaceri, de posibilităţile de valorificare a unor avantaje strategice, comparative sau competitive sau, într-o altă abordare, de avantajele specifice (care ţin de natura activităţilor sau produselor), de avantajele de localizare (oportunităţi concurenţiale, de cadru juridic sau socio-culturale), sau de internaţionalizare (posibilităţi de optimizare a rezultatelor printr-o strategie integrată la nivel internaţional).(Popa, I., Filip, R., Management internaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag.85,89-90).

20.2. Integrarea economică internaţională: cauze şi forme

Interdependenţele economice internaţionale amplifică schimburile dintre diversele ţări şi generează o serie de procese integraţioniste. Prin intermediul acestor procese se urmăreşte promovarea propriilor interese naţionale într-o lume în care liberalismul economic declarat este însoţit deseori de un protecţionism foarte agresiv.

Proces istoric obiectiv, integrarea economică internaţională a luat o amploare deosebită după cel de-al doilea război mondial. Este vorba, în principal, despre crearea unor „macrospaţii”, a unor „ansambluri economice

424

vaste” prin eliminarea progresivă a discriminărilor existente în raporturile economice dintre statele membre ale unei grupări sau uniuni.

Integrarea economică internaţională constituie un proces complex de evoluţie a economiei mondiale, bazat pe o treaptă nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor diverselor economii naţionale.

Reunirea unor economii naţionale într-un întreg viabil, funcţional constituie efectul mai multor cauze sau situaţii favorizante, dintre care amintim:

a) Rezolvarea contradicţiei dintre necesitatea creşterii producţiei în condiţii de eficienţă economică şi limitele pieţei interne, fapt ce presupune trecerea de la microspaţii la macrospaţii, „crearea unor ansambluri economice tot mai vaste”;

b) Absenţa discriminărilor în raporturile economice dintre diferite ţări sau dorinţa eliminării lor treptate;

c) Creşterea stabilităţii şi eficienţei economice a relaţiilor dintre state prin reducerea sau chiar eliminarea restricţiilor comerciale dintre membrii unei grupări sau uniuni integraţioniste, în condiţiile menţinerii comportamentului restrictiv faţă de terţi. Este vorba despre eliminarea tarifelor vamale, a restricţiilor cantitative şi contingentărilor, a barierelor netarifare ş.a. care frânează relaţiile comerciale şi mobilitatea internaţională a factorilor de producţie;

d) Complementaritatea economiilor naţionale bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător.

e) Internaţionalizarea factorilor de producţie şi adâncirea diviziunii mondiale a muncii, procese legate de revoluţia tehnico-ştiinţifică şi de tendinţa de industrializare a unor noi state; menţionăm în acest sens, faptul că realizarea unor ample programe de cercetare ştiinţifică necesită, deseori, şi o concentrare a coordonării şi a resurselor antrenate ce depăşeşte potenţialul unei ţări;

f) Multilateralismul relaţiilor economice internaţionale care presupune accentuarea fluxurilor economice dintre statele suverane;

g) Concurenţa tot mai puternică pe plan mondial care necesită gruparea/regruparea mai multor state în vederea asigurării mecanismelor economice şi a cadrului instituţional-politic necesar consolidării forţei colective în faţa concurenţilor;

h) Cauze politice legate de evoluţia diverselor sisteme economice, de schimbarea raporturilor de forţe pe plan mondial ş.a.Integrarea economică internaţională a evoluat în timp, principalele

forme actuale de manifestare fiind: Uniunea vamală, care vizează înlăturarea obstacolelor

comerciale, şi mai ales a celor vamale, dintre statele asociate. Ea se derulează pe baza unor acorduri comerciale preferenţiale pentru ţările membre, dar în relaţiile comerciale cu terţe state se

425

promovează un tarif vamal comun. Se creează astfel condiţiile liberalizării crescânde a schimburilor internaţionale, stimulării concurenţei şi competiţiei dintre diversele firme. În acelaşi timp, ca urmare a adâncirii specializării, are loc creşterea eficienţei economice, realizarea unor economii de scară, reducerea costurilor de tranzacţie, ş.a.

Zonele de comerţ liber care sunt reprezentate de spaţiile sau teritoriile în care s-au desfiinţat taxele vamale. Agenţii economici care activează în cadrul acestor spaţii beneficiază şi de alte avantaje: facilităţi fiscale, acces sporit la anumite utilităţi, etc.;

Piaţa comună, numită deseori şi „piaţă unică” sau „piaţă internă” reprezintă o formă de integrare ce are în vedere nu numai liberalizarea comerţului, ci şi a circulaţiei forţei de muncă şi a capitalurilor între ţările membre. Organismele U.E. consideră că „ piaţa comună” are ca ţel eliminarea tuturor barierelor din calea comerţului intracomunitar în vederea fuzionării pieţelor într-o „piaţă unică”.

Uniunea economică presupune, pe lângă elementele formei anterioare coordonarea suprastatală sub forma unificării politicelor economice naţionale ce privesc anumite domenii ( protecţia mediului, agricultura, dezvoltarea regională, problema ocupării forţei de muncă etc.).

Uniunea economică şi monetară constituie o formă avansată de asociere ce se referă şi la sfera monetară, realizarea ei implicând politici monetare comune, existenţa unei bănci centrale şi a unei monede unice.

Integrarea politică şi teritorială reprezintă o treaptă superioară a proceselor integraţioniste prin intermediul căreia se preiau o serie din prerogativele organismelor naţionale. Prin preluarea de către organismele comunitare a unor prerogative naţionale are loc limitarea competenţelor naţionale.

Globalizarea constituie o formă care ilustrează tendinţele de integrare a pieţei mondiale. Ea îşi găseşte expresia în crearea unor organisme internaţionale de genul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, care reglementează raporturile de schimb pe plan mondial.

Globalizarea reliefează, între altele, tendinţa de solidarizare a statelor datorită interdependenţelor acţiunilor privind rezolvarea unor probleme de interes global cum sunt: poluarea, fluxul migratoriu, terorismul internaţional etc.. Cu toate acestea, nu s-a dezvoltat o cooperare sistematică şi instituţionalizată între state în vederea rezolvării problemelor globale menţionate. Mai mult, a apărut o situaţie contradictorie, în sensul că

426

gestionarea problemelor globale la nivel suprastatal nu este de obicei compatibilă cu gestionarea lor la nivel naţional.

În condiţiile noilor tehnologii din domeniile informaţiei şi comunicării, considerate a reprezenta cea de a treia revoluţiei industrială, se apreciază că „cea mai democratică sursă de putere o reprezintă cunoaşterea, care este accesibilă şi celor slabi şi săraci”. Cunoaşterea este accesibilă însă în primul rând celor puternici şi bogaţi, permiţând valorificarea superioară a capitalului din ţările cu economie modernă, avansată. În asemenea condiţii ea devine şi cea mai rafinată, mai rapidă şi mai eficientă formă de dominaţie, iar „supunerea prin cunoaştere” – cea mai paşnică armă de împărţire geopolitică a sferelor de influenţă. Se poate aprecia că deplasarea centrului de greutate al puterii spre calitatea acesteia va face ca accentuarea interdependenţelor - în contextul actualei ordini economice mondiale – să consolideze independenţa, averea/puterea ţărilor dezvoltate şi dependenţa/sărăcia celorlalte ţări.

Consecinţă a accentuării interdependenţelor la scară planetară, globalizarea dezvoltă la rândul său, aceste interdependenţe, însă intensitatea, sensurile şi consecinţele lor diferă substanţial în funcţie de puterea şi poziţia fiecărei ţări.

Statuarea şi promovarea principiului competitivităţii într-un mediu internaţional caracterizat prin existenţa unor importanţi „poli de putere economică” şi a unor imense decalaje economice între ţări face ca dezvoltarea unora să se bazeze pe subdezvoltarea altora, menţinând astfel sau chiar amplificând o serie de stări conflictuale. „Majoritatea ţărilor industrializate avansate – inclusiv SUA şi Japonia – şi-au creat economii solide protejându-şi în mod înţelep şi selectiv unele ramuri de activitate până când acestea au fost suficient de puternice ca să facă faţă concurenţei companiilor străine. ... Obligarea unei ţări în curs de dezvoltare de a-şi deschide piaţa pentru pordusele de import, ce ar face concurenţă celor realizate de unele ramuri ale economiei sale naţionale, ramuri care s-au dovedit a fi periculos de vulnerabile în concurenţa cu domenii de activitate asemănătoare, dar mai dezvoltate din alte ţări, ar putea avea consecinţe dezastruoase în plan social şi economic. Locurile de muncă au dispărut în mod sistematic – agricultorii săraci din ţările în curs de dezvoltare pur şi simplu nu au putut face faţă concurenţei produselor puternic subvenţionate din Europa şi America – înainte ca industria şi agricultura acestor ţări să poată să se dezvolte şi să creeze noi locuri de muncă.”2

Concomitent cu accentuarea interdependenţelor economice, cu amplificarea schimburilor, a fluxurilor dintre economiile naţionale are loc trecerea la o nouă etapă a restructurării economiei mondiale prin intensificarea procesului de globalizare.

2 Stiglitz,J. Globalizarea:speranţe şi deziluzii, Ed.Economică, Bucureşti, 2003, p.47.

427

Vectorii globalizării privesc două componente fundamentale: economiile naţionale care acţionează ca entităţi autonome dar interconectate, unele funcţionând deja în cadrul unor uniuni, „alianţe” economice regionale; corporaţiile transnaţionale (CTN), alcătuite din unităţi economice de producţie, de comercializare, bancare, de cercetare-dezvoltare etc., unităţi a căror activitate ţine de aşa-numita economie mondială transfrontalieră sau transnaţională3.

Caseta 20.2. Efectele contradictorii ale globalizării

Astăzi , puţini – în afară de marii afacerişti care profită de pe urma refuzului bunurilor produse de ţările sărace – sunt atât de ipocriţi încât să pretindă că ajută ţările în curs de dezvoltare obligându-le să-şi deschidă pieţele pentru bunurile ţărilor avansate, în timp ce pieţele lor sunt protejate în continuare – politici prin care cei bogaţi se îmbogăţesc şi mai mult, iar cei săraci se afundă şi mai tare în sărăcie, devenind în acelaşi timp tot mai furioşi...Criticii globalizării îi acuză pe occidentali de ipocrizie, şi au dreptate. Aceştia au forţat ţările sărace să elimine barierele comerciale, dar ei şi le-au menţinut pe ale lor, împiedicând statele în curs de dezvoltare să-şi exporte produsele agricole şi privându-le astfel de venitul pe care l-ar fi putut obţinedin această activitate şi de care au disperată nevoie...Dar chiar şi atunci când nu s-a făcut vinovat de ipocrizie, Occidentul a stabilit priorităţile globalizării, asigurându-şi o parte disproporţionat de mare a beneficiilor, în dauna ţărilor în curs de dezvoltare. Nu este numai faptul că statele industrializate mai avansate au refuzat să-şi deschidă pieţele pentru mărfurile din ţările în curs de dezvoltare, insistând însă ca acestea din urmă să şi le deschidă pe ale lor pentru mărfurile din ţările mai bogate; nu este numai faptul că statele industrializate mai avansate au continuat să subvenţioneze agricultura, astfel încât ţărilor în curs de dezvoltare le-a fost din ce în ce mai greu să facă faţă concurenţei, insistând însă ca acestea din urmă să elimine subvenţiile la bunurile industriale. Uitându-ne la „raporturile de schimb” – preţurile pe care ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate le obţin pentru produsele pe care le realizează – după ultimul acord comercial (al optulea) din 1995, efectul net a fost acela de scădere a preţurilor pe care unele dintre cele mai sărace ţări ale lumii le primesc pentru ce exportă comparativ cu cele pe care le plătesc pentru ce importă. Rezultatul: unele dintre cele mai sărace ţări ale lumii şi-au înrăutăţit de fapt poziţia. ( Joseph E. Stiglitz, Globalizarea – speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 18, 33-35).

20.3. Realizări şi perspective ale integrării economice europene3 Gh. Badrus, E. Rădăceanu, Globalitate şi management, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.49.

428

Treaptă superioară a specializării şi interdependenţelor dintre diversele economii naţionale, integrarea economică interstatală europeană a apărut după cel de-al doilea război mondial, recuperarea pierderilor provocate de război necesitând o dezvoltare economică bazată pe concentrarea eforturilor mai multor ţări.

Începuturile acestui proces au fost marcate de crearea Uniunii vamale a Beneluxului (Olanda, Belgia, Luxemburg) – în anul 1948 – şi a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) în anul 1950, prin semnarea tratatului de la Paris de către R.F.G., Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, tratat ce a intrat în vigoare în anul 1952.

Semnarea, la Roma, în anul 1957, a două tratate cu privire la Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) a marcat o etapă nouă, superioară a procesului de integrare economică din Europa Occidentală. Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă prin asocierea aceloraşi şase state care au constituit şi C.E.C.O.. Ulterior, odată cu îndeplinirea criteriilor de aderare – economice, ecologice şi stabilizare macroeconomică – de către alte state europene, a avut loc extinderea treptată a C.E.E. prin includerea unor noi membri: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda (în anul 1972), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Austria, Finlanda şi Suedia (1995). S-a ajuns astfel ca Piaţa Comună, respectiv Uniunea Europeană (prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, de la 1 noiembrie 1993), prin cele 15 state membre, să reprezinte cel mai mare teritoriu comercial din lume, să deţină 40% din comerţul mondial, iar schimburile intracomunitare să aibă o pondere de 60% din schimburile totale realizate de membrii ei.

Conform hotărârilor Summitului de la Copenhaga, din decembrie 2002, numărul membrilor Uniunii Europene va spori cu încâ 10 ţări de 1a 1 ianuarie 2004: Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Cipru.

Pentru România, cu ocazia aceluiaşi summit, s-a menţionat data de 1 ianuarie 2007 ca moment al aderării la Uniunea Europeană.

Prin cooperarea dintre statele membre, Uniunea Europeană a reuşit, de-a lungul existenţei sale, să-şi realizeze în măsură crescândă obiectivele fundamentale privind armonizarea politiciilor economice ale statelor, înfăptuirea de politici comerciale comune, de politici agrare şi crearea unităţii economice şi monetare.

Ea a contribuit, în timp, la o anumită stabilitate a pieţei muncii, la realizarea unor progrese importante în domeniul politicilor agrare, sociale şi de securitate. Trebuie menţionat faptul că prin crearea Pieţei Unice la 1 ianuarie 1993, s-a reuşit realizarea celei mai unificate pieţe din lume, creşterea deosebită a performanţelor pieţelor integrate şi eficientizarea adoptării deciziilor.

429

Mai mult, pe baza prevederilor Tratatului de la Maastricht se va crea un spaţiu fără frontiere interioare, iar prin accentuarea coeziunii economice şi sociale se va realiza o adevărată uniune economică şi monetară.

Uniunea Europeană vizează, în ultimă instanţă, convergenţa, compatibilizarea şi armonizarea dinamică a trei componente definitorii ale integrării:

economică: piaţă unică şi uniune economică – monetară; socială: politică de securitate socială şi externă comună; politică: acţiuni comune în domeniile justiţiei şi interne – imigrare, vize,

azil etc..Realizarea pieţei unice antrenează o multitudine de efecte economice

şi social-politice: directe (generate de înlăturarea barierelor vamale), indirecte, legate de integrarea completă a pieţei (efecte de scară a producţiei, accentuarea concurenţei ş.a.) şi generale – creşterea bunăstării prin reducerea şomajului şi diminuarea preţurilor.

Evoluţia efectelor/ beneficiilor integrării europene este condiţionată de respectarea strictă a unor principii confirmate în cei peste cincizeci de ani de existenţă:

creşterea solidarităţii statelor membre, bazată pe promovarea intereselor fundamentale comune;

prevalarea legilor comunitare în raport cu legislaţia naţională, în condiţiile în acre respectarea prevederilor tratatelor şi acordurilor dintre statele membre constituie o necesitate absolută;

democratizarea luării deciziilor ce privesc comunitatea statelor integrate;

garantarea libertăţii persoanelor, capitalului şi bunurilor economice;

imparţialitatea aplicării politiciilor comune (agricultură, pescuit, transport, mediu înconjurător, energie,...) şi a programelor comune de cercetare – dezvoltare, telecomunicaţii etc.

Extinderea spre estul Europei constituie o direcţie importantă a evoluţiei U.E. în următoarea perioadă. Acordurile comerciale bilaterale încheiate de U.E. cu aceste ţări încă înainte de 1990, instituirea sistemului generalizat de preferinţe comerciale unilaterale pentru produsele importate din aceste ţări, aplicarea Programului PHARE (Asociaţia pentru Reconstrucţie Economică) şi acordurile de asociere la U.E. reprezintă acţiuni importante de creare a premiselor extinderii procesului de integrare economică.

Ţinând seama de situaţia lor economică şi socială precară ( reflectată în special prin PIB pe locuitor, ponderea diverselor ramuri de activitate în populaţia activă şi în PIB, deficitele bugetare şi ale balanţei de plăţi ), U.E. a elaborat o strategie care prevede măsuri ferme de sprijinire a ţărilor candidate la aderare în vederea pregătirii tuturor condiţiilor necesare integrării depline. Este vorba despre intensificarea activităţilor de cercetare ştiinţifică şi protecţia

430

mediului, dar şi de perfecţionarea sistemului energetic, a transporturilor şi infrastructurii; sunt necesare totodată, eforturi susţinute în vederea înfăptuirii unor reforme de anvergură în domeniul concurenţei, pieţei şi preţurilor, al politicii monetare şi comerţului exterior, astfel încât să se creeze o economie de piaţă funcţională şi competitivă, capabilă să reziste concurenţei şi să-şi îndeplinească obligaţiile ce rezultă din calitatea de membru al U.E..

Caseta 20.3. Integrare şi globalizare = uniformizare? Sub influenţa lucrărilor „Clubului de la Roma”, o serie de studii consacrate

procesului de globalizare demonstrează că acesta nu poate duce la uniformizarea, la impunerea unui model unic – cel puţin la nivelul începutului de secol XXI deoarece:

1. Superputerile pot echilibra balanţa raportului de forţe şi pot determina cursul evenimentelor politice, economice şi militare, dar nu pot soluţiona, în mod individual sau separat, problemele globale ale umanităţii. Soluţionarea acetora nu poate fi posibilă decât prin efortul conjugat al comunităţii internaţionale formată din entităţi individualizate şi independente.

2. Încetarea războiului rece nu a însemnat trecerea automată la o epocă de pace şi cooperare internaţională. Dispariţia opresiunii sovietice şi a restricţiilor sistemului comunist au permis resuscitarea unor conflicte istorice atât teritoriale, cât şi religioase, care au condus la o situaţie de instabilitate şi chiar violenţă în multe zone sau regiuni ale lumii.

3. Decalajele şi inechităţile dintre zone, ţări sau populaţii s-au cronicizat. Discrepanţa dintre bogaţii şi săracii planetei este generatoare de instabilitate şi conflicte violente. Această discrepanţă este accentuată de frustrările unor categorii ale populaţiei sau ale unor grupuri etnice aflate în stare de discriminare, sau în imposibilitatea constituirii unor comunităţi sau state independente. Terorismul internaţional îşi găseşte resursele în lipsa de orizont a acestor persoane sărăcite şi înstrăinate.

4. Deşi întreaga planetă se află într-un proces rapid de conversie la modelul economiei capitaliste de piaţă, deşi proprietatea privată este considerată în mod unanim ca cel mai eficient motor al dezvoltării şi bunăstării, totuşi a devenit clar că piaţa şi instrumentele pieţei nu pot, prin ele însele şi numai ele, să rezolve problemele globale ale umnaităţii.

Piaţa nu reflectă interesul general al societăţii, ci doar interesul individual de a obţine profit. Din acest motiv, piaţa nu va putea rezolva niciodată problemele eficientizării utilizării resurselor primare de energie, ale mediului înconjurător sau ale categoriilor defavorizate ale populaţiei.

Cu cât globalizarea progresează, cu atât mai mult este necesară intervenţia publică (a statului) pentru rezolvarea problemelor pe care piaţa nu le poate rezolva şi pentru corijarea acţiunilor incomplete sau chiar greşite ale

431

pieţei. Piaţa rămâne însă extrem de importantă, în condiţiile în care permite şi consolidează libera concurenţă, ca instrument al intervenţiei publice.

Statul şi piaţa devin parteneri în conceperea şi aplicarea politicilor economice şi sociale.

Crearea de către globalizare a „spaţiului economic mondial” nu conduce la uniformizarea modelului de acţiune pe acest spaţiu din simplul motiv că acesta nu este şi nu trebuie interpretat ca o entitate omogenă de tipul „pieţei unice” sau al „democraţiei de piaţă la scară planetară”. (Coşea, M., Curs de economie, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, pag. 273-274).

20.4.Uniunea Europeană şi România

Aderarea României la Uniunea Europeană şi, în final, integrarea ei în această Uniune şi în structurile euro-atlantice constituie o problemă cardinală a gândirii, politicii şi practicii actuale şi viitoare ale societăţii româneşti. Este vorba despre un proces deosebit de complex, cu o mare încărcătură istorică, politică, economico-socială, ştiinţifică şi culturală care vizează direct şi indirect întreaga societate cu structura, infrastructura şi suprastructura ei.Dată fiind această complexitate, aderarea şi integrarea constituie obiective ale prezentului dar şi ale viitorului, ceea ce impune ca procesele lor definitorii să se realizeze de fiecare dată, pe baza luării în considerare a exigenţelor viitoare, exigenţe înscrise într-un orizont de timp de 10-20 ani, sau, pentru unele domenii chiar într-un orizont mai mare de timp.

În literatura de specialitate se apreciază4, pe bună dreptate, că aderarea şi integrarea reprezintă procese istorice cu caracter politic, juridic, economic, ştiinţific, educaţional, cultural, social, naţional şi internaţional, statal, interstatal şi suprastatal. Fără a subestima importanţa celorlalte aspecte considerăm că transformările economice sunt fundamentale; întrcât pe baza lor se asigură: creşterea economică echilibrată şi susţinută în condiţiile protejării mediului, niveluri ridicate de ocupare a forţei de muncă şi protecţie socială; ridicarea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii, coeziune economică şi socială”.

Deşi timp de aproape o jumătate de secol a făcut parte din zona de influenţă a Uniunii Sovietice, România şi-a menţinut totuşi un anumit grad de independenţă economică şi politică. Este semnificativ în acest sens faptul că ponderea schimburilor comerciale ale României cu Comunităţile Europene a crescut de la 22,3% în anul 1960 la 36,7% în 1975;5 mai mult, în anul 1980, ţara noastră a semnat un Acord privind comerţul cu produse industriale, şi altul referitor la crearea Comisiei Mixte România – CEE.

4 Aurel Negucioiu, Tranziţia raţională, Ed.Economică, Bucureşti, 1999. p.183.5 Sută, N., Istoria comerţului exterior şi a politicii comerciale româneşti, Ed.Economică, Bucureşti, 1998, p.191.

432

Cu toate acestea, abia după 1989, ca urmare a transformărilor profunde care au avut loc în economia românească, relaţiile cu aceste ţări s-au intensificat, proces stimulat şi de importanţa crescândă pe care ţările U.E. au acordat-o, inclusiv în plan instituţional, relaţiilor economice cu România. Pe de altă parte, nivelul ridicat al tehnologiei, costurile relativ reduse ale transportului spre Uniunea Europeană datorită apropierii geografice şi dimensiunile pieţei au reprezentat premise favorabile intensificării relaţiilor României cu aceste ţări.

Deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la U.E. a fost condiţionată de prezentarea de către guvernul român a unui plan operaţional de măsuri, cu scadenţe pe ani, care să conducă la „crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene.”6

În condiţiile în care pe termen lung, mediu şi scurt, evoluţia reală a economiei naţionale este strânsă în chingile unui cerc vicios al perpetuării şi adâncirii decalajelor de productivitate şi standard de viaţă faţă de U.E., direcţiile preconizate au în vedere ca printr-o largă deschidere internaţională să se promoveze idealurile şi interesele fundamentale ale poporului român, identitatea şi tradiţiile sale. Integrarea României în Uniunea Europeană „nu se poate realiza bâjbâind prin întuneric sau rătăcind prin ceaţă şi nici în mod spontan, automat, de la sine, aşteptând cu mâinile încrucişate”.7 Promovarea interesului naţional este imposibilă în afara cunoaşterii actualului mediu social-economic concurenţial internaţional şi a direcţiilor evoluţiei sale. Pe această bază se poate elabora în mod realist „balanţa integrării” prin identificarea şi dimensionarea avantajelor şi dezavantajelor integrării, a resurselor/costurilor şi efectelor/beneficiilor realizării obiectivelor strategice şi derivate ale integrării. Este necesară, prin urmare, nu numai afirmarea voinţei politice a ambelor părţi, cât şi, mai ales, elaborarea unor strategii naţionale integraţioniste pe termen mediu şi lung care să urmărească armonizarea interesului naţional cu cel comunitar.

Programul Naţional de Aderare a României la U.E., adoptat în iunie 2001, constituie expresaia sintetică a caracterului conştient orientat şi conştient dirijat al construcţiei europene; el are ca obiectiv general îndeplinirea criteriilor de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, iar ca obiectiv intermediar îndeplinirea priorităţilor Parteneriatului pentru Aderare U.E.-România.

PNAR are în vedere, cu prioritate, prevederile Programului de Guvernare în perioada 2001-2004 şi ale Planului de Acţiune pentru aplicarea acestui program.8 Strategia are în vedere evaluarea riguroasă a costurilor

6 Guvernul României: Strategia Naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, Bucureşti, martie,2000, p.1.7 Negucioiu, A., Tranziţia raţională, Ed.Economică, Bucureşti, 1999, p.181.8 Guvernul României – Programul Naţional de Aderare a României la U.E., vol.I, Bucureşti, iunie 2001, p.7

433

sociale ale tranziţiei şi ale promovării reformei, precum şi ale aderării la U.E.; filosofia acestei abordări are la bază convingerea că atât reforma cât şi integrarea constituie nu cauza dificultăţilor cu care ne confruntăm, ci calea soluţionării lor, că România va fi în măsură să contribuie la crearea unei Europe unite, stabile şi prospere, care să aibă un rol crescând în viaţa internaţională, la promovarea valorilor euro-atlantice.

Principalele elemente ale PNAR se referă la fundamentarea programelor de îndeplinire a criteriilor politice (democraţie, stat de drept, drepturile omului, protecţia minorităţilor); economice (existenţa unei economii funcţionale de piaţă, capacitatea de a face faţă presiunilor competitive şi forţelor pieţei UE.); de adoptare a acquis-ului comunitar (piaţa internă, inovaţia, politici economice şi fiscale, politici sectoriale, coeziunea economică şi socială, calitatea vieţii şi a mediului, justiţia şi afacerile interne, politici externe, chestiuni financiare) şi de armonizare legislativă; de asemenea sunt foarte importante şi obiectivele instituţionale şi necesităţile financiare.

Programul conţine un cumul de politici economico-sociale îndreptate spre asigurarea unei creşteri economice durabile, care să permită reducerea decalajelor faţă de ţările membre ale U.E. în vederea realizării acestui obiectiv, Guvernul a stabilit următoarele priorităţi strategice:

relansarea creşterii economice; combaterea sărăciei şi şomajului; refacerea autorităţii statului şi instituţiilor sale; reducerea birocraţiei, combaterea corupţiei şi criminalităţii; continuarea şi accelerarea procesului de integrare în U.E şi

NATO.Costurile integrării în U.E. pot fi, din punct de vedere al factorilor ce le

generează, costuri obiective şi costuri subiective. În prima categorie se includ acele costuri care sunt generate de nivelul scăzut al dezvoltării economiei, de calitatea necorespunzătoare a factorilor de producţie şi a structurilor economice, de îndeplinirea exigenţelor aquis-ului comunitar, etc. Cealaltă categorie se referă la consecinţele negative pe care le are asupra evoluţiei economiei şi inclusiv asupra procesului integrării, politica economică nerealistă, erorile ce survin în luarea unor decizii, erori care ţin atât de factorul politic intern cât şi, uneori, chiar de hotărârile Consiliului European.

În legătură cu interdependenţele complexe dintre costurile obiective şi costurile subiective prezentăm în continuare o serie de date statistice privind mişcarea soldului balanţei comerciale a României în ultimul deceniu al secolului trecut.În întreaga perioadă 1990-2000 balanţa comercială a României a fost în mod constant dezechilibrată: în cei mai favorabili ani ai perioadei menţionate exportul FOB de bunuri nu a depăşit cu mult 10 mld. dolari SUA/an în timp ce importul CIF din anul 2000 a fost de peste 13 mld.dolari SUA. Drept urmare şi balanţa de plăţi a înregistrat permanent solduri negative ale contului curent,

434

în anii 1996 şi 1998 atingându-se vârfurile acestora: circa 2,5 mld. şi respectiv circa 3,0 mild.dolari SUA.

Tabelul 20.1. Comerţul exterior al României, 1992-2000Indicatori

Ani

Deficit bal. com. (mil.$)

Deficit bal. com.cu U.E.

Def.cu UE/

def.total (%)

Comerţ cu UE/

com.total (%)

Acoper.imp.

FOB prin exp.(%)

1992 -1897 -1049 55,3 37,8 75,4

1993 -1630 -932 57,2 43,6 81,3

1994 -958 -462 48,9 47,9 93,7

1995 -2368 -903 38,1 51,5 83,4

1996 -3351 -1417 42,2 47,5 76,6

1997 -2849 -1154 40,5 54,2 81,0

1998 -3536 -1471 41,6 60,5 76,0

1999 -1887 -705 37,3 - 88,6

2000 -2688 -770 28,6 - 86,0

Sursa. Buletin Statistic de Comerţ Exterior 1/2001; 3/2002 Anuarul statistic al României 2001.

Este de subliniat faptul că dacă în perioada 1982-1991, soldurile balanţei comerciale ale României cu U.E. au fost în fiecare an pozitive, în perioada 1992-2001, egală ca întindere cu cea precedentă, suma soldurilor anuale ale balanţei comerciale cu U.E. (solduri negative, an de an), a fost de circa 1,7 ori mai mare.9

Dintre multiplele cauze care au dus la această situaţie, menţionăm: Dispariţia unor pieţe mondiale odată cu începutul perioadei de

tranziţie la economia de piaţă în ţările Europei Centrale şi de Est; Necorelarea politicilor de liberalizare a comerţului exterior al ţării

noastre cu măsurile de restructurare a economiei, inclusiv cu cele privind creşterea nivelului calitativ al produselor. Întrucât a funcţionat într-un mediu economic larg deschis spre exterior, fără o protecţie corespunzătoare şi fără transformări structurale rapide, sistemul industrial românesc a fost supus unei masive dezarticulări şi dezintegrări cu efecte negative deosebite asupra evoluţiei producţiei industriale şi inclusiv asupra comerţului exterior.

Soldurile anuale ale balanţei comerciale s-au determinat prin diferenţa dintre exportul FOB şi importul CIF. Calcularea aceloraşi solduri pe baza diferenţei dintre export FOB şi import FOB “cosmetizează” imaginea balanţei comerciale, întrucât suma totală a deficitelor anuale din perioada 1992-2001 este cu circa 40% mai mică.9 Această mărime relativă a fost determinată pe baza datelor Direcţiei de integrare europeană şi regională, Bucureşti, 2000, E.C.E. Economic Survey of Europe, 1999, no.1, U.N.Geneva, 1999, p.216 şi Publicaţii ale INS.

435

Practicarea unor dobânzi excesiv de mari la creditele pentru producţie în general, inclusiv pentru producţia de export;

Uzura fizică şi morală avansată a unor tehnici şi tehnologii de producţie neîn- soţită de programe de retehnologizare;

Lipsa de reprezentativitate a capitalului naţional; în acest sens în literatura de specialitate se subliniază că atunci când ţările sunt lipsite de resurse financiare şi tehnologice, marile firme cu vocaţie internaţională joacă un rol mai important în restructurarea industrială şi comercială faţă de cel exercitat de guvernele naţionale.10

Inexistenţa unei politici industriale coerente, fundamentată riguros pe resurse, pe îmbinarea valorilor economice, ecologice, natural geografice şi tehnologice, pe factorii interni şi externi ai creşterii economice. În acest sens unii specialişri, referindu-se la fracţionarea, divizarea întreprinderilor industriale şi decapitalizarea lor apreciază că „ parcă s-a lucrat special pentru a construi piedici pentru ca nimeni să nu ia startul sau pentru a-i împiedica pe cei care încercau totuşi să alerge.”11

În contextul globalizării economiei mondiale şi al tendinţelor înregistrate în evoluţia comerţului internaţional, comerţul exterior reprezintă pentru ţara noastră un factor esenţial al restructurării şi dezvoltării economice. Redresarea economiei naţionale în perspectiva integrării României în U.E. impune ca schimburile economice internaţionale să se constituie într-unul din cele mai dinamice sectoare pe baza unei evoluţii susţinute a exportului. Realizarea acestui deziderat implică amplificarea măsurilor de politică comercială privind promovarea comerţului exterior, iniţierea unui ansamblu coerent şi convergent de acţiuni la nivel micro şi mocroeconomic.

Analiza lucrărilor de specialitate consacrate balanţei costuri-beneficii legate de procesul integrării conduce la constatarea că există o anumită asimetrie a abordării acestor chestiuni, în sensul că dacă în ţrile U.E. evaluarea costurilor extinderii a constituit o problemă larg discutată, chestiunea beneficiilor fiind menţionată mai mult descriptiv, în ţările candidate, dimpotrivă, s-a pus mai degrabă problema beneficiilor, decât aceea a costurilor integrării. În aceste din urmă ţări s-a considerat de fapt că realizarea obiectivului politic al integrării va însemna şi rezolvarea problemelor lor economice, susţinându-se mai mult intuitiv, că beneficiile aderării vor fi net superioare costurilor.

În evaluarea cantitativă a costurilor şi beneficiilor aderării pentru ţările candidate există o serie de dificultăţi metodologice dintre care amintim:

Complexitatea efectelor integrării în U.E. şi vastele sale implicaţii sub aspect economic, social, politic, spiritual, etc. Consecinţele

10 Aurel Iancu, Liberalizare, integrare şi sistemul indistrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002, p.14.11 C. Ciutacu; V.Ioan-Franc, Probleme economice, nr.3/2000, Restructurarea industrială, CIDE, Bucureşti, 2000, p.29.

436

integrării se vor răsfrânge atât asupra structurilor administrative, asupra întreprinderilor cât şi asupra populaţiei, care va beneficia şi de anumite avantaje, dar care va suporta o serie de costuri, prin pierderea unor locuri de muncă, creşterea preţurilor produselor agricole, etc.

Simultaneitatea şi paralelismul proceselor/acţiunilor de pregătire a aderării cu cele ale tranziţiei la economia de piaţă, fapt ce face dificil, iar uneori imposibil de separat şi cuantificat efectele sau costurile prilejuite de fiecare din cele două procese.

Inceritudinile relativ mari privind evoluţia unor politici comune, în special Politica Agricolă şi Politica Regională.

Considerăm că analiza costuri-beneficii prezintă o importanţă deosebită pentru ţările candidate şi de aceea ea nu trebuie să aibă doar un caracter pincipial, teoretic ci să se continue printr-o cercetare concretă care să identifice şi să evalueze costurile şi beneficiile aderării cel puţin pentru domeniile majore ale acestui proces. Pe baza unei astfel de analize devine posibilă cunoaşterea în timp util a sectoarelor ce vor fi mai afectate de aderarea la U.E. şi se vor putea astfel identifica acţiunile şi măsurile menite să reducă la maximum consecinţele negative ce urmează a fi resimţite de aceste sectoare.

Aceeaşi analiză va permite, pe de altă parte, să se fundamenteze ansamblul de măsuri şi politici economice care să stimuleze, să consolideze şi să dezvolte acele activităţi ce prezintă un avantaj comparativ. Cunoaşterea costurilor aderării la U.E. constituie un instrument foarte util şi pentru echipa de negociatori care vor fi astfel în măsură să solicite anumite derogări temporare şi să-şi formuleze poziţii şi argumente corespunzător intereselor României.

Analiza costuri-beneficii se referă la o plajă problematică mai restrânsă decât aceea privind avantajele şi dezavantajele aderării, întrucât ea priveşte doar implicaţiile financiare ale acestui proces, implicaţii care pot fi de regulă cuantificate.

În legătură cu interpretarea balanţei costuri-beneficii privind procesul integrării României în U.E., trebuie făcute câteva precizări metodologice:

Costurile şi beneficiile integrării în U.E. pot fi abordate atât ca elemente care însoţesc procesul actual de integrare, de apropiere treptată a structurilor economice sociale şi politice româneşti de cele ale U.E. cât şi post factum ca avantaje-dezavantaje ce apar după ce România îşi va dobândi statutul de membru.

Calitatea de „perdant” sau „câştigător” nu poate să caracterizeze un întreg sector economic sau segment al societăţii, deoarece în cadrul aceluiaşi segment sau sector perdant/câştigător pot exista câştigători/perdanţi individuali; mai mult, este posibil ca un sector

437

preponderent perdant să aibă efecte benefice pentru ansamblul economiei deoarece el poate elibera resurse ce pot fi atrase în activităţi mai productive.

Ţinând seama de eforturile deosebite pe care le presupune realizarea schimbărilor structurale economice şi sociale, implementarea acquis-ului comunitar, etc. se poate aprecia că în etapa preaderării raportul costuri-beneficii va fi supraunitar, urmând ca în etapele post aderare, pe măsura reducerii decalajelor economice mărimea şi sensurile evoluţiei acestui raport să se modifice.

Problema avantajelor competitive şi respectiv a beneficiilor potenţiale ce caracterizează anumite sectoare trebuie analizată sub două aspecte: avantajul competitiv intern, respectiv competitivitatea unui sector faţă de media competitivităţii celorlalte sectoare ce produc pentru consumul intern şi avantajul competitiv extern care reflectă performanţele unui sector intern faţă de acelaşi sector din ţările partenere.

Analiza derulării relaţiilor economice ale României cu principalul său partener evidenţiază o serie de cauze care au condus (şi vor conduce în cazul perpetuării lor!) la înregistrarea unor avantaje pentru U.E şi dezavantaje pentru România:12

Tarifele vamale ale U.E. au fost aplicate numai la produsele industriale care au o competitivitate net superioară celor româneşti şi un potenţial de export ;

Înlăturarea oricăror protecţii vamale pentru o serie de ramuri industriale aflate în restructurare şi cu valoare adăugată ridicată a condus la dispariţia acestora întrucât n-au putut rezista concurenţei firmelor din U.E. sau din alte ţări;

Produsele agricole au fost excluse de la concesii, deşi la acestea suntem sau am putea deveni competitivi;

Prin menţinerea taxelor vamale normale (nepreferenţiale), U.E. ar fi încasat circa 300 mil.ECU sub formă de taxe vamale pentru mărfurile importate din România, iar ţara noastră ar fi încasat sub aceeaşi formă circa un miliard ECU pentru mărfurile importate din U.E.13

Întoarcerea în cadrul Comunităţilor a celei mai mari părţi din ajutoarele acordate României prin plata experţilor, a bunurilor şi serviciilor importate din U.E.;

„Sprijinul” venit din partea unor organizaţii economice şi financiare a diminuat foarte mult forţa concurenţială a firmelor româneşti

12 O analiză complexă şi obiectivă asupra faptelor reale privind beneficiile şi costurile integrării României în U.E. întreprinde Aurel Iancu în lucrarea Liberalizare, integrare şi sistemul industrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002.13 Calcule efectuate de Aurel Iancu, op.cit.,p25.

438

aflate la limita supravieţuirii prin măsuri precum: reducerea sau interzicerea unor subvenţii acordate producătorilor industriali şi agricoli, în condiţiile în care, în ţările U.E. se practică un nivel neobişnuit de ridicat al subvenţiilor; reducerea sau desfiinţarea unor taxe şi cote de import; suspendarea aplicării unor legi privind stimularea exportului sau a producţiei pentru export, a investiţiilor, etc.; subevaluarea importurilor, scutiri de taxe vamale pentru investitorii străini importanţi,ş.a.

În ceea ce priveşte agricultura, într-o lucrare de referinţă14 se atrage atenţia asupra faptului că liberalizarea comerţului cu produse agricole cu U.E. ar putea afecta în mod negativ producătorii agricoli autohtoni, care vor fi supuşi concurenţei libere a produselor din state în care acest sector este puternic subvenţionat. Populaţia rurală va resimţi din plin o serie de efecte negative, în condiţiile în care în ţara noastră predomină agricultura de subzistenţă, mărimea medie a exploataţiilor agricole este de 2,4 ha per persoană, iar populaţia ocupată în acest sector depăşeşte 40% din populaţia activă a ţării. Reducerea masivă a populaţiei ocupate în agricultură la un nivel comparabil cu cel din U.E., de circa 5%, va însemna suportarea de către populaţia dislocată din agricultură a o serie de costuri privind pierderea sursei de venit, şomajul, reconversia profesională, migraţia spre alte zone, etc.

Potrivit unui studiu realizat în ţara noastră,15 dintre ramurile industriale afectate de liberalizarea comerţului cu U.E. aşa cum a fost prevăzut în Acordul de Asociere, industria chimică se detaşază în mod clar:

1. Dacă în ceea ce priveşte comerţul cu produse chimice cu celelalte ţări, România mai deţine încă un anumit avantaj comparativ, în relaţia cu ţările U.E. dezavantajul comparativ al României se amplifică.

2. Importurile de produse chimice din U.E. deţin o pondere relativ constantă din totalul importurilor României din U.E., în timp ce ponderea exporturilor de produse chimice româneşti către U.E., în totalul exporturilor româneşti în U.E. s-a redus de circa două ori în ultimii cinci ani.

3. Ponderea U.E. în totalul importurilor româneşti de produse chimice, a crescut ajungând la circa 2/3, trend care dacă va continua va determina un dezechilibru cronic al comerţului cu produse chimice, compromiţând astfel în mod fundamental restructurarea acestui domeniu.

14Dăianu Daniel, coord., Câştigători şi perdanţi în procesul de integrare europeană. O privire asupra României; Bucureşti, Centru Român de Politici Economice, 2001 .15 Costuri şi beneficii ale aderării la U.E. pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, Institutul European din România, Colecţia de Studii, nr.4/dec.2001.

439

Dosarele de fundamentare a aderării României la U.E. trebuie să evidenţieze cu claritate eforturile (bugetare, sociale,legislative) pe care le solicită fiecare măsură, condiţiile ce trebuie îndeplinite în prealabil pentru ca o măsură să poată fi luată, care este impactul său (atât efectele de constrângere cât şi beneficiile scontate) pentru a permite stabilirea în mod corect a angajamentelor ţării noastre. Astfel, autorităţile române trebuie să aibă în vedere că, după aderare, angajamentele asumate în cursul negocierilor, dacă nu vor putea fi respectate, vor constitui încălcări ale dreptului comunitar, iar statul român va trebui să plătească despăgubiri, care, în anumite domenii pot atinge valori considerabile. Costurile nerespectării angajamentelor sunt foarte ridicate, iar autorităţile române trebuie să dea dovadă de autoexigenţă atât în definirea angajamentelor cât şi, ulterior, în respectarea lor.

Câteva concluzii: Aderarea României la Uniunea Europeană şi integrarea ei în

această Uniune, constituie o problemă cardinală a prezentului şi viitorului societăţii româneşti iar rezolvarea implică procese deosebit de complexe, cu o mare încărcătură economică, politică, ştiinţifică şi social-culturală.

Crearea premiselor integrării României în U.E. şi transpunerea acquis-ului comunitar constituie acte o de mare responsabilitate pentru instituţiile implicate întrucât ele angajeajă pentru o lungă perioadă de timp viitorul întregii ţări, după aderare reglementările comunitare urmând a fi aplicate ca atare.

Analiza situaţiei României sub aspectul reformelor întreprinse în vederea integrării se realizează din punct de vedere a patru categorii de criterii: politice, economice, cele privind capacitatea României de a îndeplini acquis-ul comunitar şi cele privind capacitatea administrativă şi juridică. Criteriile economice sunt cele mai dificil de realizat dacă avem în vedere decalajele economice şi rolul deosebit al criteriilor menţionate în influenţarea balanţei beneficii-costuri în procesul integrării. Sub acest ultim aspect, considerăm că trebuie să acordăm o importanţă mult mai mare costurilor prezente şi de perspectivă ale integrării, aşa cum procedează de altfel şi actualele ţări membre U.E.

Obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare 2002-2005 şi ale Programului Naţional de Aderare a României la U.E. se referă în principal la următoarele: relansarea creşterii economice, combaterea sărăciei şi şomajului, realizarea unei macrostabilizări consolidate, îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri, reducerea birocraţiei şi combaterea corupţiei, refacerea autorităţii statului şi a instituţiilor sale, promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele U.E Considerăm că realizarea acestor obiective este de natură să determine transformări psihologice, comportamentale şi acţionale care să accelereze procesul

440

integrării, şi să reducă, pe termen lung intensitatea marginalizării/periferizării României în cadrul macrofamiliei europene.

Concepte cheie:

441

Uniunea Europeană; Politici de integrare în U.E.; Integrare pozitivă; Integrare negativă; Avantajele integrării în U.E.. Integrarea economică

internaţională; Societate transnaţională; Globalizare economică; Internaţionalizarea producţiei; Uniune economică şi

monetară; Uniune economică; Interdependenţe

intersectoriale, intrasectoriale şi intra-industriale;

Uniunea vamală; Zonele de comerţ liber; Piaţa comună; Integrarea politică şi socială.

442

Probleme de reflecţie: Care sunt principalele obiective ale Uniunii Europene? Caracterizaţi formele integrării economice internaţionale. Argumentaţi necesitatea integrării economice în lumea contemporană. Analizaţi componentele definitorii ale „balanţei” costuri-beneficii legate

de intergrarea României în U.E. Prezentaţi consecinţele principale ale integrării României în U.E. asupra

balanţei sale comerciale.

443