Capitolul I : Investitiile internationale - conditie esentiala a modernizarii economiei

mondiale si introducerii progresului tehnic

1.1 Aspectul conceptual si caracteristicile definitorii ale investitiilor internationale

Investiţiile există din cele mai vechi timpuri; actualmente reprezintă o parte componentă

a activităţii economice a tuturor agenţilor economici(autohtoni şi străini), care alocă o parte din

veniturile obţinute în extinderea activităţilor.

Investiţiile sunt acea categorie economică care poate fi regăsită pe parcursul dezvoltării întregii

omeniri. Acumularea capitalurilor mereu a fost una din problemele ce-au marcat dezvoltarea

economică a statelor atît în trecut cît şi în prezent, şi va persista cu siguranţă şi în viitor.

Noţiunea de investiţii este una din acele determinante care reuşeşte să-şi păstreze

actualitatea, fiind argumentată prin efectele multiplicatoare pe care le generează în sectoarele în

care au fost aplicate. Fiind corect direcţionate, raţional gestionate şi eficient structurate,

investiţiile conduc la accelerarea stabilităţii social-economice. Direcţionarea investiţiilor în sfera

producerii sau a serviciilor va conduce la relansarea dezvoltării agenţilor economici prin diverse

modalităţi, precum sunt retehnologizarea proceselor de producere şi implementarea artei de

gestiune a tehnologiilor avansate şi a inovaţiilor, toate acestea contribuind la majorarea gradului

de competitivitate a produselor fabricate. Concomitent cu relansarea activităţii economice este

influenţat şi gradul de ocupare a forţei de muncă: sporeşte cererea de bunuri şi servicii fiind

influenţate de creşterea numărului de angajaţi şi a veniturilor salariale ale acestora.

Odată cu dezvoltarea civilizaţiei, se modifică şi conceptul de investiţie, fiind abordat şi

tratat în mod diferit în dependenţă de gradul de dezvoltare economică atins de societate. Încă din

anticihitate, conducătorii unor astfel de imperii cum au fost Grecia Antică, Egipt, Imperiul

Roman, India, Mesopotamia, percepeau investiţiile într-un mod complet deosebit de conţinutul

noţiunii pe care o percepem astăzi. Cheltuielile financiare erau direcţionate, în deosebi, în lucrări

de investiţii mari: în construcţii, unele dintre care au ajuns şi pînă-n zilele noastre, colizeumul

din Roma, piramidele din Egipt, pantionul din Grecia, zidul chinezesc.

Pînă în prezent nu există o definiţie consacrată şi acceptată, pe plan internaţional, a

termenului de investiţie. Numeroasele lucrări de specialitate abordeaza diferit opţiunile de a

investi; astfel, s-a ajuns la multiple definiţii.

Termenul „investiţie” în Dicţionarul explicativ al limbii romîne (DEX) este explicat ca:

1. A plasa, a aloca, a cheltui un fond, un capital, diverse mijloace materiale într-o

întreprindere.

2. Plasare de capitaluri în întreprinderi industriale, agricole, comerciale etc., cu scopul

obţinerii de profituri.

3. Alocare (de către stat) a unei sume şi a altor mijloace materiale pentru crearea de noi

fonduri fixe, pentru lărgirea, reutilarea şi modernizarea celor existente; suma alocată, fondurile

alocate.

Din multitudinea sensurilor termenului „investiţie”, preocupările teoretice ale savanţilor

Constantinescu, Vasilescu I. , Mazilu A., Românu I., Staicu, Fl. ş.a. s-au axat pe determinarea

noţiunii de „investiţie” ca orice cheltuială bănească, făcută cu scopul de a obţine profit.

Investiţiile se realizează atît la nivelul economiei naţionale, cit si la nivel international.

Investiţiile internationale reprezintă fluxuri financiare şi de resurse, care traversează

graniţele juridice şi economice ale statelor. Criteriul care deosebeşte investiţiile internationale de

cele interne este că investitorul şi receptorul au rezidenţe în diferite ţări. La fel reprezintă fluxuri

financiare, ştiinţifice, tehnologice, informaţionale, echipamente, utilaje, experienţă managerială

şi organizaţională, care se plasează de către investitori în diferite ţări, receptoare de investiţii.

Scopul investiţiilor internationale este obţinerea venitului.

Investiţiile internationale au apărut în practica economiei mondiale înainte de a fi teoretizate.

În ultimele decenii acestea au înregistrat o creştere considerabilă, având un impact destul de

simţitor asupra creşterii economiei mondiale. Aceasta a generat un număr mare de studii şi

analize în direcţia abordării teoretice a investiţiilor internationale.

Investiţiile internaţionale reprezintă modalităţile concrete prin care un agent economic

realizează operaţiuni internaţionale, adică atunci când:

- cumpără acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din altă ţară;

- cumpără obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină;

- construieşte “pe loc gol” o societate nouă sau deschide o filială în altă ţară (investiţii

greenfield);

- acordă un credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent economic

străin ce operează în propria ţară;

- preia (achiziţionează) o firmă străină sau fuzionează cu o firmă străină;

- participă cu capital investiţional la construirea de societăţi mixte;

- încheie contracte internaţionale de leasing sau franchising.

Din cele prezentate se poate deduce şi definiţia termenului de investiţie internaţională, care

este acea investiţie care încorporează un element de extraneitate.

Investiţia internaţională presupune existenţa a cel puţin doi agenţi economici: agentul

economic emitent şi agentul economic receptor al investiţie.

Investitia internationala se manifesta de regula prin cele doua forme ale sale traditionale şi

anume – investitii directe şi investitii de portofoliu – care se referă la raportul ce se stabileşte

între emitent şi receptor.

Atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de

control şi decizie asupra activităţii agentului receptor este vorba despre o investiţie directă. În

restul cazurilor, când investiţia nu presupune stabilirea unu asemenea raport, este vorba despre o

investiţie de portofoliu.

Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur

financiară. Investiţia directă îmbină însă într-un mod mult mai complex plasamentul financiar cu

investiţia reală. Atunci când agentul emitent ajunge să controleze agentul receptor, pe lângă

fluxul financiar iniţia apar şi alte fluxuri, multe dintre ele având o consistenţă reală: fluxul de

tehnologie, fluxuri de forţă de muncă, fluxuri manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii.

În primul rând, vom determina definiţia – ce reprezintă investiţiile străine directe.

În literatura economică găsim diferite definiţii ale acestora, însă esenţa lor, în majoritatea

cazurilor, este identică. Definirea investiţiilor străine este stipulată deseori în convenţiile

bilaterale, încheiate între diferite state în scopul protejării şi stimulării investiţiilor străine directe.

În materialele Fondului Monetar Internaţional, investiţiile străine directe sunt definite în

felul următor: „investiţiile străine sunt investiţiile efectuate pe termen lung de rezidentul unei ţări

într-o întreprindere – rezident al altei ţări. Investiţiile pe termen lung presupun existenţa relaţiilor

de lungă durată între investitor şi întreprindere şi influenţa considerabilă a investitorului asupra

conducerii acestei întreprinderi”.

Investiţiile străine directe sunt definite ca proprietatea directă sau indirectă a unei entităţi

străine de a deţine cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale unei întreprinderi. O investiţie

directă străină poate însemna o achiziţie, o fuziune, o nouă fabrică, extinderea fabricii sau o

absorbire.

Într-un raport al UNCTAD, care organizeaza sistematic studii cu privire la extinderea

investiţiilor străine în diferite regiuni şi la impactul lor asupra dezvoltării economiilor receptoare

de investiţii, se menţionează: “ ISD reprezintă o relaţie pe termen lung, care reflectă interesul de

durată al investitorului şi posibilitatea sa reală de a controla entitatea situată în ţara străină, unde

face investiţia”.

Definiţia ISD, formulată în raportul UNCTAD a fost lărgită de mai mulţi autori, inclusiv

şi de A.Mazilu, care recomandă următoarea definiţie: ”ISD sunt fluxuri intrenaţionale complexe,

care includ resurse financiare tehnologice, de expertiză managerială şi organizaţională, pe care se

grefează interesul de durată şi controlul antreprenorial al firmei sau persoanei fizice investitoare

cu scopul desfăşurării unor activităţi productive într-o altă economie decât cea rezidentă”.

Această definiţie este mai reuşită, ea precizează conţinutul investiţiilor străine ca fluxuri

internaţionale de resurse financiare, tehnologice, de expertiză managerială şi organizaţională. În

acelaşi timp, această definiţie accentuează rolul investitorului în efectuarea controlului în

utilizarea fluxurilor numite.

Investiţiile străine directe sunt definite conform legilor cu privire la investiţiile străine,

elaborate şi adoptate în mai multe ţări de către organele legislative, în primul rând, în ţările aflate

în tranziţie spre economia de piaţă.

În Republica Moldova o astfel de lege (Legea cu privire la investiţiile străine) a fost

adoptată de Parlamentul Republicii la 1 aprilie 1992 (nr.998 -XII), prin Hotărârea Guvernului

(HG) nr.234 din 27.02.02 a fost aprobată Strategia Investiţională a Republicii Moldova, care,

ulterior, a fost modificată. În Legea cu privire la investiţiile străine nu se stipulează o definiţie ca

atare a investiţiilor străine directe, ci se enumeră formele de investiţii efectuate şi considerate

oficial drept investiţii străine.

Astfel, în art.3 al prezentei Legi se menţionează, că: „Investiţiile străine se pot constitui

sub formă de: valută liber convertibilă sau altă valută străină, achiziţionată de către băncile

Republicii Moldova şi care fac obiectul operaţiunilor bancare; maşini, echipamente pentru oficiu,

materie primă şi materiale; drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, inclusiv dreptul de

proprietate intelectuală (industrială), drepturi de autor, brevete (patente), monstre, modele

industriale, embleme comerciale, denumiri de firmă, secrete de producere şi comerciale,

tehnologii, know-how ” etc.

În anul 2006, prin hotărîrea guvernului nr. 1288 din 9 noiemrbie, a fost aprobată o nouă

Startegie de atragere a investiţiilor şi promovare a exporturilor pentru anii 2006-2015. În

rezultatul investigaţiilor efetuate menţionăm că, noţiunea de investiţii străine în legislaţia

Republicii Moldova este mai amplă, fiind enumerate tipurile de investiţii, care, oficial, sunt

considerate investiţii străine şi protejate, şi stimulate conform prevederilor legii numite.

În concluzie menţionăm, că investiţia directă trebuie să fie efectuată pe lungă durată, cu

realizarea controlului din partea investitorului asupra activităţii obiectului creat. Investiţiile

străine sunt efectuate de firmele transnaţionale (internaţionale), care reprezintă proprietatea

acestor firme în ţările receptoare de investiţii. Deci, investiţiile directe constituie proprietatea

firmelor străine (transnaţionale) asupra unor active în alte state.

Investiţiile străine directe sunt efectuate în scopul creării activelor productive, capabile să

creeze valori adăugate. Investitorul are dreptul de a controla utilizarea acestor active. Efectuarea

controlului direct al activităţii întreprinderii ca investiţii străine directe din partea investitorului şi

participarea la gestionarea întreprinderii constituie diferenţa fundamentală dintre investiţiile

străine directe şi investiţiile de portofoliu.

Generalizînd cele expuse, putem defini, în mod propriu, că investiţiile străine directe

reprezintă fluxurile internaţionale complexe, care includ resurse financiare tehnologice, de

expertiză managerială şi organizaţională, pe care se construieşte interesul de durată şi controlul

antreprenorial al firmei sau al persoanei fizice investitoare cu scopul desfăşurării unor activităţi

productive întro altă economie decât cea în care respectiva firmă sau persoană este rezidentă,

având ca scop căpătarea profitului, ocuparea unui segment pe piaţa ţării gazde.

Investiţiile de portofoliu reprezintă:

- fluxul de capital, care se materializează în plasamente financiare, cu scopul dobândirii

unor titluri de valori. Investiţiile de portofoliu atribuie investitorului dreptul numai să

primească dividendele, fără nici un drept de control în întreprinderea în care a

investit.

- dobândirea de valori mobiliare pe pieţele de capital organizate şi reglementate şi care

nu sunt însoţite de o participare la administrarea societăţii respective.

- posibilitatea investitorilor străini de a cumpăra titluri de stat, înscrisuri ce constituie

datoria publică externă sub formă de bonuri de tezaur, instrumente de trezorerie etc.

Dobândirea acestor titluri, precum şi cumpărarea altor titluri emise de societăţile comerciale

tranzacţionate pe piaţa de capital, reprezintă investiţii de portofoliu.

De multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele două tipuri este

foarte dificilă. Intre investiţia directă şi cea de portofoliu există o zonă “gri”, în care cu greu se

poate desluşi frontiera.

Sunt cel puţin patru caracteristici care disting investiţiile de portofoliul de investiţiie

directe, şi anume:

1. Un aspect fundamental al investiţiilor directe, ca opuse investiţiilor de portofoliu

aste că investitorul cumpără puterea de a exercita controlul asupra managementului investiţiei şi

tocmai de aceea nu implică doar capital. Acest lucru implică abilităţi manageriale şi tehnice sau

cunoştinţe de marketing. Puterea controlului va varia în funcţie de distribuţia acţiunilor în firma

respectivă. Explicaţia acestui fapt este aceea că dacă un investitor deţine peste 30% din acţiunile

unei companii şi nici un alt investitor nu deţine mai mult de 10% aste foarte posibil să fie apt de

a exercita controlul cu toate că este minoritate, nedeţinând 51% din acţiunile unei companii.

2. O altă diferenţă fundamentală este ţinta finală a investitorului direct şi a

investitorului de portofoliu. Capitalul de portofoliu are tendinţa de a se muta în unele sectoare

din ţări străine care au un avantaj asupra respectivelor sectoare interne. Acest avantaj va fi

reflectat de un profit superior. Acest lucrul impus este posibil să se întâmple cu o investiţie

directă intr-o industrie în care ţara sursă are avantajul dar unde acest avantaj poate fi transferat

unei ţări străine în folosul acesteia.

3. Vasta majoritate a investitorilor de portofoliu este realizată de persoane fizice sau

instituţii şi nu de persoane juridice, de companii. Ei au tendinţa să investească în persoane fizice

şi instituţii străine prin intermediul mecanismului pieţei de capital străin. În cazul investiţiilor

directe străine este normal să fie făcut de companii. Poate implica cumpărarea unei întregi

companii sau numai unei părţi din aceasta constituind un schimb de proprietate sau, alternativ,

poate consta în clădirea unei întregi noi fabrici în străinătate, cu toate că acestea, reprezentând

încă o extensie geografică a acestei firme. Acestea pot fi motivele diferite de maximizare a

profitului imediat.

4. Investiţiile directe străine nu necesită un flux de capital de la o ţară la alta.

Economişti obişnuiau să se gândească la investiţiile directe ca la o mişcare internaţională a

capitalului ce poate avea forme diverse, de exemplu noi acţiuni, anumite forme de obligaţiuni,

vânzări-cumpărări ale acţiunilor şi obligaţiunilor existente prin schimburile de titluri de valoare

sau printr-o varietate de forme şi instrumente de credit pe termen scurt. Singura diferenţă pe care

economiştii ar accepta-o a fost aceea că investiţiile directe sunt însoţite de grade diferite de

control şi mişcare de management şi tehnologie.

Investiţiile au un caracter pronunţat novator, deoarece prin ele se creează condiţii

materiale necesare promovării procesului tehnic şi a rezultatelor activităţii de cercetare ştiinţifică

în toate domeniile de activitate, fapt prin care se asigură perfecţionarea mijloacelor de producţie,

a tehnologiilor, a formelor de organizare a producţiei, precum şi înnoirea produselor, în special

investiţiile de capital deţin un rol deosebit de important în asigurarea dezvoltării şi restructurării

economiei naţionale.

Indiferent de natura investiţiei (de stat, de grup, particular, naţionale sau internaţionale),

fiecare agent economic investitor, în general, urmăreşte cu prioritate:

- accentuarea procesului de modernizare a bazei tehnice în condiţiile restructurării întregii

producţii materiale;

- reducerea costurilor de producţie şi a cheltuielilor materiale. Problema apare mai

evident cu cît reducerea costurilor de producţie se va face în condiţiile ridicării nivelului calitativ

al produselor, diversificării sortimentale şi creşterii gradului calitativ al produselor;

- promovarea largă a procesului tehnic prin aplicarea cît mai rapidă în producere a

rezultatelor cercetării ştiinţifice şi tehnologice;

- utilizarea raţională a materialelor de care dispune fiecare beneficiar de investiţii,

ridicarea gradului de valorificare a resurselor materiale;

- creşterea calitativă a întregii activităţi de comerţ exterior şi de cooperare economică

internaţională.

1.2 Abordarea investiţiilor internaţionale prin prisma teoriilor economice contemporane.

În literatura economică contemporană, există un număr mare de lucrări, în care sunt

examinate diferite aspecte ale activităţii investiţionale, ale alegerii strategiilor de atragere a

investiţiilor străine, îndeosebi a celor directe.

În ultimele trei-patru decenii, au fost elaborate un număr important de teorii, care, în mod

diferit, explicau motivele principale în alegerea ţării, a domeniului şi a modului de efectuare a

investiţiilor străine directe.

Cele mai importante teorii în această privinţă, complementare după conţinutul lor, sunt:

1. Teoria valorificării imperfecţiunilor pieţei.

2. Teoria internaţionalizării producţiei

3. Teoria ciclului de viata a produsului

4. Teoria avantajului de monopol sau oligopol

5. Teoria eclectică a investiţiilor străine directe.

În anii ’50, în Statele Unite ale Americii, au început să se constituie diferite societăţi

transnaţionale (STN) în sensul lor contemporan, societăţi, care dispuneau de reţele de producţie

dezvoltate şi care cuprindeau întreaga lume. Ele recurgeau la instrumentul investirii pentru

cucerirea pieţelor în creştere ale Americii Latine şi ale Europei de Vest. Foarte active, în acest

sens, erau corporaţiile americane (Хеrох, IВМ, General Electric, Dupont, Ford, General Motors

şi Соса-Со1а). Iată de ce anume cercetătorii din Statele Unite şi din Europa Occidentală dispun

de date empirice, necesare pentru studierea motivării şi conduitei STN în domeniul investiţiilor

străine directe; au început să emită diferite teorii, ce explicau esenţa noţiunii de investiţii străine

directe şi impactul acestora asupra ţării-recipient şi asupra ţării-donatoare. Deoarece ISD sunt

strâns legate de activitatea societăţilor transnaţionale, aceste investiţii sunt studiate în cadrul

teoriei societăţilor transnaţionale.

Deşi anumite aspecte teoretice ce se referă direct sau indirect la ISD au fost elaborate încă

de A.Smith şi D.Ricardo, K.Marx şi V.I.Lenin, cele mai multe teorii din acest domeniu au fost

formulate abia în ultimele doua-trei decenii. Scopul principal al tuturor teoriilor investiţiilor

străine este determinarea motivărilor firmelor transnaţionale pentru efectuarea activităţii

economice în diferite state străine, şi impactul acestora asupra diferitelor categorii de ţări.

În funcţie de motivul principal care se află la temelia unei sau altei decizii de investire peste

hotare, în teoria economică contemporană, investiţiile străine directe sunt clasificate în trei mari

categorii, şi anume:

a) ISD de valorificare a resurselor ţării-gazdă, care este forma cea mai veche a investiţiilor

străine directe;

b) ISD de valorificare a pieţelor, care, în prezent, rămâne a fi cea mai importantă formă a ISD;

c) ISD de eficienţă şi de exploatare a unor avantaje locale (costul forţei de muncă, al

transportului, al energiei etc.).

1. Teoria valorificării imperfecţiunilor pieţei.

Prin prisma acestei teorii explicarea ISD depaseste cadrul concurentei perfecte si pleaca

de la aceea ce numesc economistii imperfectiunile pietei, care confera societatilor transnationale

unu sau mai multe avantaje competitive fata de intreprinderile nationale. Conform acestei teorii o

intreprindere care are experienta si expertiza in conducerea si organizarea productiei poate folosi

aceste avantaje pentru obtinerea de profituri intr-o tara straina. Iar imperfectiunea pietei trebuie

valorificata prin participarea directa in strainatate.

Imperfecţiunile pieţei sunt condiţionate de un şir întreg de factori şi anume:

a) diferenţele între pieţe cauzate de intervenţia statului în economie (nivelul diferit al

impozitelor şi taxelor vamale, reglementări antimonopol etc.);

b) imperfecţiunile legate de eşecurile pieţei (posibilităţile efectuării economiilor de scară,

bunurile publice etc.);

c) rata profitului diferită pe diferite pieţe în virtutea costurilor diferite ale factorilor de

producţie.

Cauzele creşterii numărului STN în SUA şi decizia acestora cu privire la producţia în

străinătate au fost analizate de către S.Humer în anul 1960. La baza lucrării lui, stă următoarea

afirmaţie: investitorii străini tind de a utiliza imperfecţiunea pieţei, deoarece investiţiile de

producţie în străinătate ţin de riscuri şi cheltuieli mai mari, decât investirea de producţie în ţara

de provenienţă a sa. Cheltuielile suplimentare sunt necesare şi pentru acoperirea eforturilor

tehnice şi organizatorice: pentru administrarea la distanţă a filialelor străine; pentru activitatea de

marketing şi dezvoltare, cheltuieli ce ţin de barierele lingvistice şi culturale etc. Astfel, firma

care investeşte trebuie să dispună de un avantaj specific, iar, în fond, de un avantaj monopolist,

provenit din imperfecţiunea pieţei.

Contributia acestei teorii consta in explicarea ISD nu doar ca un aport de capital si este

asociata cu un flux de expertiza manageriala si personal calificat.

Exista 2 premise a ISD:

1- firma investind in strainatate trebuie sa obtina un profit superior decit in tara sa daca

doreste sa acopere riscurile si costurile legate de derularea operatiunilor intr-un mediu economic,

politic, legal distantat si deferit.

2- pentru ca o intreprindere sa investeasca direct intr-o tara straina, trebuie sa posede un

avantaj asupra firmelor concurente, ce nu poate fi obtinut de firmele locale.

Concluzia pe care o putem face este ca intr-o lume cu concurenta perfecta, ISD nu pot

exista. In aceste conditii firmele locale vor avea un avantaj asupra faptului proximitatii locului

operatiunii de factorul de decizie.

2. Teoria internaţionalizării producţiei.

Această teorie a fost formulată în a doua jumătate a anilor ’70 de către doi economişti de

la Universitatea din Reding (Marea Britanie) – P. Buckley şi M.Casson (1976), (Buck1ey Peter

J., Casson Mark I. The Future of the Multinational Enterprise. London, 1976).

Conform acestei teorii, intrarea în ţară a investiţiilor străine directe se află într-o

dependenţă directă de nivelul dezvoltării ei economice. Adepţii teoriei respective presupun că

companiile tind spre dislocarea investiţiilor lor directe pe pieţele cu un nivel mai scăzut al PIB-

ului pe cap de locuitor, decât în ţara de origine a capitalului. Atitudinea ţării concrete faţă de ISD

va fi determinată de starea economiei ei. Adică, ţara cu producţia care necesită un mare volum de

muncă şi cu tehnologii învechite aproape întotdeauna devine netto-importator al investiţiilor

străine directe.

Conform teoriei lui P.Buckley şi M.Casson, firmele mari pot să-şi extindă activitatea,

excluzând concurenţii prin know-how-urile lor. Ei criticau teoriile anterioare pentru accentul

mare pus pe funcţia de producţie şi ignorarea altor avantaje unice (iscusinţa de a deveni lider,

organizarea internaţională a activităţii, resursele de marketing şi de asigurare, dezvoltarea

resurselor umane şi managementul financiar bine reglementat), care permit companiilor de a

deveni lideri şi de a desfăşura operaţiunile lor pe alte pieţe şi ramuri. Operatorii internaţionali

adevăraţi obţin avantajul lor concurenţial nu în urma utilizării unui singur factor specific într-o

anumită sferă funcţională, ci în consecinţa internaţionalizării know-how-ului lor, în loc de a-l

transmite altor organizaţii externe.

Practic, în toate sectoarele industriale, care suportă cheltuieli mari pentru cercetare, iar

organizarea producţiei necesită un volum mare de capital (industria chimică, construcţia de

automobile) şi un număr mare de mărfuri intermediare sub formă de componente şi semifabricate

(electronica de uz casnic, farmaceutica), are loc internaţionalizarea producţiei.

Internaţionalizarea activităţii economice a STN apare drept necesitate de utilizare a avantajelor

de proprietate şi a posibilităţilor acordate de imperfecţiunea pieţei. Prin internaţionalizarea

producţiei, firmele urmăresc scopul obţinerii profitului maxim din contul micşorării cheltuielilor

pentru producţie şi încheierea tranzacţiilor; pe calea asigurării profitului economic de la

utilizarea avantajelor de proprietate.

3. Teoria ciclului de viata aprodusului.

Centreaza analiza relatiei dintre ciclul de viata al produsului si ISD. Se demonstreaza ca

localizarea activitatii productive ale unei societati transnationale, evolueaza pe parcursul de viata

a produsului si se explica rolul dominanat al SUA ca principal inventator, exportator si investitor

in lume, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Produsul are 2 prefaze: 1-faza nemateriala;

2- faza materiala;

Faza Pret Cantitate Consumatori

1.lansarea mare mica inovatori

2.cresterea scade creste cei care isi permit

3.maturitatea scade

creste cel mai

mult marea majoritate

4.saturatia scade scade

consevatorii, populatia de virsta a 2-a

obisnuiti la un produs si nu trec usor la

altul

5. declin mic mica produsul practic dispare

Legatura ISD si Ciclul de viata a produsului se manifestă astfel:

Localizarea productiei este in functie de combinarea optimala intre unele caracteristici ca:

intensitatea tehnologica, intensitatea in capital, intensitatea in munca, care se schimba pe

parcursul ciclului de viata a produsului si variaza o data cu virsta produsului.

Astfel la prima faza cind produsul este intensiv in tehnologie ( cercetare, dezvoltare),

acest produs este fabricat in tara de origine SUA, si se recurge la investitii cind produsul devine

intensiv in capital la faza de maturitate. Este produs in tarile dezvoltate, iar cind este intensiv in

munca( saturatie, declin) el este produs in tarile in dezvoltare. Faza de declin se recurge la

dezinvestitii si la orientarea spre produse noi.

4. Teoria avantajului de monopol sau oligopol

Conform acestei teorii ce aparţine americanului F.Knickrbocker (1973), în ramurile

oligopolice, după liderii pieţei, care investesc în străinătate, automat urmează concurenţii lor

naţionali. În 45% din cazuri, această strategie „de urmare a liderului” s-a observat în decurs de

trei ani din momentul investirii primare, iar în 75% - în decurs de 7 ani.

În ramurile cu nivelul înalt al concurenţei (energetica, metalurgia), astfel de strategii

investiţionale sunt mai puţin frecvente, deoarece liderii evită lupta concurenţială directă, capabilă

să conducă la diminuarea generală a preţurilor şi la pierderi pentru toţi oligopoliştii, preferând

simpla divizare a pieţei. Unii investitori europeni în SUA şi companiile japoneze în Europa şi

SUA aveau aceleaşi opinii referitor la ramurile construcţiei de automobile şi sectoarele

electronicii de uz casnic.

Potrivit acestei teorii investitorii străini îşi organizează activitatea în funcţie de existenţa

unor asemenea avantaje, cum ar fi: posibilitatea efectuării economiilor de scară; mărimea

costurilor; posibilitatea de diferenţiere a produselor sau serviciilor.

Daca intreprinderea investeste in stainatate, aceasta inseamna ca detina avantaje asupra

firmelor locale: avantaj monopolistic. Aceste avantaje tin mai mult de specificul intreprinderii,

de localizarea investitiei, sunt proprietatea intreprinderii si nu sunt accesibile altor intreprinderi

pe paita libera.

Avantajele de monopol cuprind 2 categorii:

- cunostintele superioare;

- economiile de scara, productia in masa.

Detinerea de cunostinte superioare permit intreprinderii sa creieze produse diferentiate,

mai bune, cu trasaturi fizice (derivate din cunostinte tehnologice) si psihologice (cunostinte de

marketing) care le desting de produsele concurentilor.

Concluzia poate fi urmatoarea: posedarea unui caracter sau avantaj distinctiv constituie

elementul fundamental necesar pentru ISD. Confera ISD un avantaj competitiv asupra

concurentilor existenti sau potentiali, iar exploatarea acestui avantaj permite o crestere

economica, marirea cifrei de afaceri.

5. Teoria eclectică a investiţiilor străine directe.

În ultimii ani, de o mare popularitate, în lumea ştiinţifică, se bucură modelul (teoria)

eclectic al investiţiilor străine directe al profesorului englez J.Dunning. Această teorie este

complexă şi mult mai integrală, deoarece cuprinde şi combină diferite teorii.

Conform teoriei eclectice motivele fluxurilor investiţiilor străine nu pot fi determinate

doar în baza unei singure teorii. ISD reprezintă un fenomen complex, care se explică în baza

avantajelor, utilizate în trei teorii: avantajul proprietăţii, avantajul internaţionalizării şi

avantajul localizării, sau avantajul comparativ dat de activitatea dintr-o anumită ţară. Îmbinarea

acestor motive determină intensitatea şi direcţia fluxurilor investiţiilor străine directe.

În opinia savantului englez, firma investeşte în străinătate în cazul întrunirii a trei

condiţii:

1) Ea dispune de avantaje de proprietate în ţările corespunzătoare.

2) Pentru ea, este mai rentabilă exploatarea acestor avantaje peste hotare (avantajul la

internaţionalizare).

3) Ea dispune de unele avantaje, ce ţin de condiţiile specifice ţărilor care primesc

investiţiile astfel, încât pentru firmă, este mai profitabilă utilizarea acestor resurse în aceste ţări,

decât în ţara de provenienţă a firmei (avantajul la localizare în străinătate).

Potrivit opiniei cercetătorului din România, Florin Bonciu (7, p.19), există patru factori cheie,

care acoperă întreaga motivaţie a investiţiilor internaţionale la sfârşitul secolului XX şi începutul

secolului XXI. Aceşti factori-cheie sunt:

1) Resursele: investiţiile au ca motivaţie obţinerea accesului la resursele naturale sau de altă

natură, care sunt de o calitate mai bună, sau au un preţ mai mic decât în ţara de origine.

2) Pieţele: ISD sunt realizate cât mai aproape de pieţele de desfacere.

3) Eficienţa: Investiţiile sunt efectuate în scopul ridicării productivităţii muncii şi creşterii

profitului.

4) Activele strategice: Investiţiile sunt realizate pentru dobândirea de active complementare faţă

de cele, deja, existente, pentru reducerea riscurilor, realizarea de economii de scară sau pentru

întărirea capacităţii societăţilor multinaţionale de a concura pe piaţa mondială.

În opinia cercetătorului român, „conţinutul concret şi ponderea fiecărui factor în

explicarea motivaţiei investiţiilor internaţionale diferă de la o firmă la alta şi în cazul aceleiaşi

firme, de la o perioadă la alta”.

1.3 Impactul investiţiilor internaţionale asupra dezvoltării economice

La începutul secolului XXI, una din tendinţele de bază ale economiei mondiale rămâne

globalizarea. Aderând treptat la un complex economic unic, reglementat de aceleaşi reguli de

joc, economiile naţionale obţin un şir de posibilităţi noi de modernizare şi creştere economică.

Forţa motrice a globalizării sunt investiţiile străine, în primul rând cele directe. În

prezent, fără ISD este foarte greu, sau chiar imposibilă depăşirea rapidă a crizelor economice şi a

rămânerii în urmă a ţărilor în curs de dezvoltare.

Investiţiile străine directe stimulează dezvoltarea tuturor sectoarelor economiei, determină

sporirea producţiei şi a numărului locurilor de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă,

creşterea productivităţii muncii, sporirea veniturilor şi a cererii populaţiei, a eficienţei economice

şi a nivelului de trai al populaţiei.

Din punct de vedere conceptual, implicaţiile investiţiilor străine directe se

manifestă atît la nivel macroeconomic cît şi la nivel microeconomic.

La nivel macroeconomic efectele investiţiilor străine directe se răsfrîng asupra:

Creşterii economice

Marea majoritate a specialiştilor în domeniul ISD consideră că ISD exercită un impact

pozitiv asupra creşterii economice în ţările receptoare. Ei au demonstrat că există o relaţie directă

între fluxurile de ISD (ca procent din PIB) şi creşterea PIB/locuitor nu doar pentru ţările

dezvoltate, ci şi pentru cele mai multe din ţările în curs de dezvoltare. Astfel, ţările care au atras

un volum important de ISD au avut cele mai înalte ritmuri de creştere economică. De la

începutul anilor ’60 ai sec.XX, perioadele cu cea mai intensă activitate investiţională străină au

coincis cu creşterea bruscă a indicatorilor macroeconomici (în special, al PIB). Astfel, în doar 5

ani (1966-1970), produsul intern brut a crescut în SUA, Franţa şi Marea Britanie cu 25-30%, iar

în Japonia chiar cu 40%. Aceeaşi legitate a fost observată şi în cazul ţărilor în curs de dezvoltare.

Astfel, în anii 1970-1980, PIB-ul a crescut anual cu 10,1% în Coreea de Sud, cu 9,5% în Egipt,

cu 8,2% – în Singapore şi Brazilia. În următorul deceniu (1980-1990), PIB-ul a crescut anual în

Republica Cehă – cu 10,2%, Coreea de Sud – cu 7,6%. În anii 1990-1995, deja în plină

globalizare, ritmurile de creştere economică în ţările care au atras un volum însemnat de ISD au

fost şi mai mari, constituind, în cazul Chinei – 12,8% anual; al Malayesiei şi al lui Singapore –

8,7%.

Vorbind despre Republica Moldova, putem menţiona că aici, de asemenea, se urmăreşte o

anumită corelaţie între ISD şi creşterea economică. Între anii 1991-1995, volumul PIB-ului s-a

redus mai mult decât cu 60%, investiţiile – cu aproape cu 85%, valoarea globală adăugată – cu

70%, consumul final – cu 63%, veniturile – cu 60%, salariul mediu lunar – cu 73%. Începând cu

anul 1999, au apărut condiţiile necesare pentru creşterea economică. Între anii 2000-2006, a fost

înregistrată o creştere anuală a PIB-ului de 5-7%. Potrivit estimărilor specialiştilor, pentru a

atinge nivelului PIB pe cap de locuitor din anul 1991, în condiţiile unei creşteri anuale de 5%,

Moldova are nevoie de o perioadă de timp de 25 de ani, iar pentru a atinge nivelul de trai al

anului 1991, ar avea nevoie, în asemenea ritmuri de creştere, de 50 de ani. (6)

În consecinţă, în contextul globalizării şi al integrării economice

concretizate, în principal, în internaţionalizarea producţiei, investiţiile străine susţin creşterea

economică, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de condiţiile concrete existente în

fiecare ţară.

Balanţei de plăţi

Efectele investiţiilor străine directe asupra balanţei de plăţi sunt numeroase şi,

uneori, contradictorii, fiind determinate de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:

tipul investiţiei, eficienţa economică, domeniul de activitate, accesul la resurse, costurile

tranzacţiilor clasice şi intervenţiile ţării gazdă.

O problemă pe care o ridică analiza impactului investiţiilor străine directe este cea a

modalităţii de finanţare, care influenţează direct nivelul datoriei private externe. Efectele

negative asupra balanţei de plăţi apar în cazul companiilor străine care se împrumută în

străinătate şi se concentrează ulterior asupra recuperării rapide a investiţiei prin utilizarea unor

tehnici de eludare fiscală (preţuri de transfer sau redevenţe mari).

Un alt aspect al analizei impactului ISD asupra balanţei de plăţi vizează urmărirea în timp

a efectelor generate de proiectele investiţionale, astfel: în prima fază (realizarea investiţiei),

intrările de capital se înregistrează în contul financiar, constituind un mijloc de echilibrare a

balanţei de plăţi, prin finanţarea deficitului de cont curent; în faza a doua (implementarea

investiţiei) datorită importurilor masive realizate de firmele străine (echipamente, utilaje, materii

prime etc) se înregistrează un efect negativ asupra balanţei comerciale;

În faza a treia (maturitatea investiţiei) efectele asupra balanţei de plăţi, respectiv balanţei

comerciale sunt diversificate. Efecte pozitive asupra contului curent apar atunci când

profiturile obţinute se reinvestesc în ţara gazdă, iar ieşirile de capital sub forma

dobânzilor, redevenţelor şi cele generate de sistemul preţurilor de transfer administrative

nu sunt semnificative.

Aşadar, există o multitudine de canale prin care investiţiile străine directe pot afecta

pozitiv sau negativ balanţa de plăţi externe a ţării receptoare.

Veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Un alt efect agregat al investiţiilor străine directe este cel asupra bugetului, impact ce se

poate manifesta atât sub forma unor contribuţii pozitive, cât şi negative. În esenţă, specialiştii

consideră că într-o primă fază impactul asupra bugetului este negativ pentru ca ulterior, odată cu

dezvoltarea activităţilor şi crearea de noi locuri de muncă, acesta să devină pozitiv.

Efectele negative generate de ISD în faza iniţială (de implantare a investiţiei) pot fi:

Reducerea veniturilor bugetare datorită facilităţilor fiscale acordate investitorilor străini

(politica de stimulente fiscale)

Cheltuieli suplimentare la buget, de natură socială, datorită creşterii numărului şomerilor

ca urmare a privatizării şi restructurării întreprinderilor de stat.

Pot micşora taxele şi impozitele plătite statului gazdă prin utilizarea mecanismului

preţurilor de transfer şi a altor mecanisme.

În ceea ce priveşte contribuţiile pozitive (care apar numai în faza de maturitate) acestea se

referă la :

Venituri suplimentare la bugetul statului constând în taxe şi impozite plătite de noii

contribuabili (salariaţi şi agenţi economici).

Investiţiilor de capital

ISD susţin creşterea investiţiilor de capital, datorită accesului investitorilor străini la

sursele externe de capital. În cazul în care pieţele locale de capital nu dispun de resurse

financiare pentru finanţarea unor proiecte importante, investiţiile străine pot acoperi acest deficit

deoarece reprezintă o sursă directă de capital străin. Astfel, pot avea efecte pozitive asupra

balanţei de plăţi externe, prin finanţarea deficitului de cont curent.

Dimensiunea cantitativă a aportului de capital al influxurilor de investiţii străine directe

este exprimată de raportul procentual dintre fluxurile de ISD primite şi formarea brută a

capitalului fix (FBCF). Investiţiile străine suplimentează capitalul intern fie atunci când se

realizează „pe loc gol” conducând la dezvoltarea unei noi activităţi, fie în cazul schimbării

formei de proprietate (privatizări sau preluări de firme) dacă firma astfel achiziţionată ar fi fost

închisă sau dacă, prin realizarea investiţiei străine, sunt îmbunătăţite

performanţele acesteia. Evident că, din acest punct de vedere, impactul intrărilor de capital

străin este mai puternic în cazul investiţiilor de tip „greenfield”.

Îmbunatăţirii standardului de viaţă

Unul dintre cele mai importante efecte ale ISD, resimţit direct de către consumatorii

locali, îl reprezintă reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor cu impact pozitiv asupra

standardului de viaţă al populaţiei autohtone. Prin pătrunderea în economia locală a firmelor

străine preţurile scad, ca urmare a accentuării concurenţei .

Desigur, în situaţia în care investitorul străin reuşeşte să acapareze piaţa şi să deţină o

poziţie de monopol, efectele sociale şi economice sunt negative datorită creşterii preţului bunului

sau serviciului respectiv în vederea obţinerii unor câştiguri suplimentare.

În consecinţă, impactul net al ISD asupra standardului de viaţă al

populaţiei autohtone este dificil de cuantificat. Dacă avem în vedere numai aspectul legat de

reducerea preţurilor este evident că standardul de viaţă se îmbunătăţeşte întrucât consumatorii

locali vor beneficia atât de noile preţuri, mai mici, cât şi de o diversitate mai mare de produse.

Dacă avem, însă, în vedere aspectele mai complexe, respectiv efectele directe şi indirecte pe

termen lung, situaţia se schimbă, întrucât pot apărea fenomene nedorite la nivel economic

şi social. Cu alte cuvinte, creşterea standardului de viaţă ca urmare a investiţiilor străine directe

care vizează piaţa locală are un preţ concretizat în adâncirea decalajelor dintre membrii societăţii.

La nivel microeconomic impactul ISD se relectă asupra:

Forţei de muncă

Efectele investiţiilor străine directe asupra forţei de muncă locale depind substanţial de

următorii factori: mărimea şi tipul investiţiilor; modalitatea de intrare a investitorului străin;

domeniul vizat; strategia firmelor investitoare; condiţiile specifice din ţara gazdă.

Mărimea investiţiei (firmei) afectează forţa de muncă locală atât din punct de vedere

cantitativ cât şi calitativ. Sub aspect cantitativ, societăţile transnaţionale atrag cea mai mare

parte a forţei de muncă (peste 60% din angajaţii firmelor cu capital străin), comparativ cu

investitorii mici şi mijlocii care predomină ca număr, dar atrag numai o mică parte a

angajaţilor locali (circa 35%). Din punct de vedere calitativ, mărimea şi forţa financiară a firmei

determină măsura în care aceasta se implică în procesul de pregătire şi formare profesională a

angajaţilor săi. Acesta este principalul motiv pentru care activităţile de „training” sunt mult

mai numeroase în cazul marilor societăţi transnaţionale (ca de exemplu cele de telefonie

mobilă, societăţile financiare etc.) comparativ cu firmele mici şi mijlocii. În acelaşi timp,

companiile transnaţionale, datorită comportamentului competitiv şi tehnologiilor deţinute

generează, de cele mai multe ori, mai puţine locuri de muncă decât firmele locale de aceeaşi

mărime.

Tipul investiţiei, respectiv motivaţia acesteia, reprezintă un alt determinant major al

impactului ISD asupra resursei umane. Astfel, în cazul investiţiilor străine motivate de costul

scăzut al forţei de muncă (pentru ramurile intensive în muncă) şi/sau calitatea forţei de muncă,

caracteristicile resursei umane autohtone influenţează semnificativ decizia de a investi,

constituind principalul avantaj de localizare al ţării gazdă.

Modalitatea de intrare a investitorului străin influenţează cantitativ structura populaţiei

active. Astfel, prin investiţiile de tip „greenfield” se creează noi locuri de muncă cu efecte

pozitive asupra ocupării. Situaţia este complet diferită în cazul ISD atrase în procesul de

privatizare, întrucât întreprinderile achiziţionate se confruntă, în general, cu reduceri dramatice

de personal, ca urmare a restructurării activităţii, cu impact negativ asupra pieţei

muncii. Cu toate acestea, în contextul în care investitorul străin reuşeşte, prin eficientizarea

activităţii, să salveze de la faliment compania în cauză, pe termen lung, efectul înregistrat este

benefic, datorită conservării unor locuri de muncă.

Domeniul de activitate al firmei influenţează atât cantitativ cât şi calitativ forţa de muncă

locală.Astfel, în funcţie de tipul de produse realizate (intensive în muncă, în capital sau în

cunoştinţe) poate predomina unul dintre factorii de producţie. În situaţia în care factorul

predominant este munca, investiţiile străine directe au un impact cantitativ semnificativ asupra

forţei de muncă.

Strategia firmei investitoare are efecte directe asupra forţei de muncă locale, sub aspect

cantitativ. Astfel, în situaţia în care compania multinaţională produce direct în ţara gazdă

impactul este cu mult mai semnificativ decât în cazul în care înfiinţează doar filiale (reţele) de

distribuţie.

Restructurării economice

Societăţile transnaţionale susţin restructurarea economică a ţării gazdă atât în mod direct,

cât şi indirect. Efectele directe se datorează: introducerii de noi tehnologii şi/sau modernizării

celor deja existente, în interes propriu; dezvoltării unor activităţi noi; stimulării furnizorilor locali

în vederea integrării verticale în sistemul corporatist. Impactul indirect este generat de

intensificarea concurenţei dintre firmele străine şi cele autohtone. Astfel, pentru a putea concura

cu producătorii străini, firmele locale sunt interesate să-şi restructureze şi modernizeze

activitatea.

In funcţie de nivelul la care se realizează restructurarea, literatura de specialitate

identifică următoarele tipuri:

restructurare intersectorială: reflectă parţial revoluţia informaţională şi constă în

restructurarea tututor sectoarelor de activitate ale economiei, tendinţa fiind aceea de

creştere a ponderii serviciilor în detrimentul agriculturii;

restructurarea intrasectorială: presupune trecerea, în cadrul fiecărui sector, de la activităţi

caracterizate prin productivitate scăzută (intensive în muncă) la activităţi înalt productive,

generatoare de valoare adăugată mare, intensive în cunoştinţe şi tehnologie;

restructurarea firmei: prin utilizarea unor tehnologii noi, moderne şi realizarea unor

activităţi generatoare de valoare adaugată mare.

Transferului de tehnologii şi activităţii de cercetare-dezvoltare (C&D)

Specialiştii consideră că una dintre cele mai importante contribuţii ale investiţiilor străine

directe o reprezintă transferul de tehnologie, un rol deosebit revenind, în acest sens, societăţilor

transnaţionale.

Evoluţiile din ultimul deceniu au demonstrat că, urmare a accentuării presiunilor

concurenţiale pe plan internaţional şi dezvoltării tehnologice rapide, tot mai multe societăţi

transnaţionale îşi sporesc permanent cheltuielile de cercetare-dezvoltare pentru a-şi menţine

avantajele competitive generate de inovarea tehnologică.

În esenţă, societăţile transnaţionale care dezvoltă activităţi de C&D în străinătate se

înscriu în una din următoarele categorii:

- ST care urmăresc exploatarea activelor: acestea sunt, în general, originare în ţările

dezvoltate şi îşi internaţionalizează producţia pentru a avea acces la resurse naturale sau la

forţă de muncă ieftină, astfel încât situează activităţile de C&D pe un plan secundar;

- ST care urmăresc sporirea activelor: sunt, de cele mai multe ori, originare în economiile în

curs de dezvoltare şi caută ca prin realizarea de ISD să câştige acces la capabilităţile de

cercetare-dezvoltare locale (cu scopul creşterii competitivităţii prin inovare tehnologică)

motiv pentru care situează în centrul activităţii lor activităţile de C&D.

Deşi investiţiile străine directe pot genera o serie de efecte pozitive la nivelul ţării de

implantare, nu este exclusă posibilitatea apariţiei unui impact negativ atât la nivel

macroeconomic, cât şi la nivel sectorial.

O parte dintre aceste efecte negative sunt inerente şi se manifestă, în general, pe termen

scurt, apariţia lor fiind strâns legată de implementarea investiţiei şi/sau eficientizarea acesteia, ca

de exemplu:

Creşterea importurilor, reflectată negativ asupra soldului balanţei comerciale, se

datorează importului de maşini şi utilaje finanţat de investitorul străin, fără de care

implementarea investiţiei nu ar fi posibilă. Pe termen lung, în măsura în care retehnologizarea

activităţii se concretizează în creşterea productivităţii şi competitivităţii, se poate înregistra o

diminuare a deficitului comercial, în principal, atunci când investitorul străin este orientat

preponderent către export sau substituirea importurilor.

Creşterea şomajului datorită restructurării întreprinderilor privatizate cu scopul

eficientizării rapide a activităţii. Este evident că, în acest caz, se poate înregistra o reducere a

numărului locurilor de muncă în întreprinderile privatizate. În opinia noastră, pe termen lung,

acest dezavantaj este nesemnificativ în situaţia în care întreprinderile restructurate beneficiază

de creşterea eficienţei şi competitivităţii activităţii, caz în care, prin efecte de antrenare, pot

genera noi locuri de muncă (prin dezvoltarea unor activităţi aflate în amonte sau în aval).

Impact negativ asupra bugetului datorat, pe de o parte, facilităţilor fiscale acordate

investitorilor străini (politica de stimulente) care au ca efect imediat reducerea veniturilor

bugetare. Pe de altă parte, creşterea numărului şomerilor ca urmare a privatizării şi restructurării

întreprinderilor de stat generează cheltuieli suplimentare la buget, întrucât forţa de muncă

disponibilizată de sectoarele restructurate nu este imediat absorbită de

activităţile aflate în dezvoltare. Pe termen lung, pe măsură ce investiţiile realizate ajung la

maturitate, se poate înregistra o creştere a veniturilor la bugetul statului datorită impozitelor şi

taxelor plătite de noii contribuabili (firme şi salariaţi).

Aşadar, impactul ISD asupra economiei ţării gazdă este diferit de la o ţară la alta, în

funcţie de condiţiile concrete existente la nivel economic, social şi politic şi de gradul de pătrundere

a capitalului străin.

Capitolul II:

2.1 Implicatii ale fluxurilor investitionale pe plan global