Tema: Capitalul întreprinderii, costul si structura financiara

Costul capitalului propriu reprezintă de fapt rata rentabilităţii cerută de acţionarii

întreprinderii, care să remunereze investiţia lor în firma respectivă. Semnificative în acest

sens sunt mărimea profitului viitor şi hotărârile adunării generale a acţionarilor cu privire la

proporţia distribuirii profitului net pentru dividende. Rata rentabilităţii cerută de acţionari este

un cost de oportunitate fundamentat pe rentabilitatea aşteptată de investitori pentru investiţii

cu acelaşi risc. În absenţa unor operaţiuni cum ar fi răscumpărarea acţiunilor, vânzarea

acţiunilor deţinute, achiziţii sau lichidare voluntară, acţionarii vor obţine câştiguri numai din

dividende.

Metode de determinare a costului capitalului propriu.

Modelul Gordon-Shapiro.

Este cea mai simplă metodă de estimare a costului capitalului propriu, fiind o variantă

simplificată a valorii actualizate a fluxului de lichidităţi viitoare pe care le generează

acţiunile: dividende şi preţ de vânzare. Rata de actualizare utilizată este rata rentabilităţii

cuvenită acţionarilor, ţinând cont de perspectivele întreprinderii şi de riscul pe care acestea le

încorporează. În utilizarea acestui model pot apărea probleme determinate de:

1. estimarea ratei de creştere a dividendului/acţiune (g);

2. modalitatea de plată efectivă a dividendului, care poate fi făcută şi altfel decât anual

(de exemplu trimestrial);

3. existenţa unui decalaj temporar între momentul la care se aplică modelul pentru

determinarea costului capitalului propriu şi momentul plăţii următorului dividend.

Formula de calcul a costului capitalului este:

ke=D1/V0+g

unde:

D1/V0 – randamentul prin dividende/acţiune;

g – rata de creştere a dividendului/ acţiune.

Folosirea modelului Gordon-Shapiro şi a variantelor acestuia pentru estimarea costului

capitalului propriu are şi dezavantaje.

Ca dezavantaje putem evidenţia:

a) poate fi aplicat numai întreprinderilor care plătesc dividende, cu rata de creştere

constantă în timp;

b) nu se ia în calcul în mod explicit riscul titlului. Există totuşi o ajustare implicită la risc

pentru care se operează cu preţul curent al acţiunii (P0), care-l îl încorporează. Cu cât

riscul este mai mare, cu atât preţul curent P0 este mai mic şi costul capitalului creşte.

c) Costul capitalului propriu este foarte sensibil la evoluţia lui g.

Modelul C.A.P.M

Acest model realizează o legătură directă între rentabilitatea şi riscul unui activ. Utilizarea

acestui model pentru estimarea costului capitalului propriu impune calcularea firmă, estimarea

ratei fără risc (Rf) şi a primei de risc [E(Rm) – Rf)]. Aplicarea practică a modelului implică o

serie de probleme, cum ar fi alegerea metodei de determinare a coeficientului de volatilitate

(I) sau estimarea ratei fără risc şi a primei de risc.

Formula de calcul a costului capitalului propriu potrivit acestui model este:

E(Ke)=Rf+*[E(Rm)–Rf] ,

Unde:

Rf – rata dobînzii fără risc;

- volatilitatea titlului, expresie a riscului sistematic al acestuia în raport cu portofoliul

pieţei;

E(Rm) – rentabilitatea aşteptată a portofoliului pieţei.

Determinarea costului autofinanţării

Acoperirea nevoilor globale de finaţare se poate face prin finanţare internă (autofinaţare) sau

prin finanţare externă. Autofinanţarea se află în strînsă legătură cu politica de dividend şi cu

politica de amortizare practicată de întreprindere, avînd însă avantaje şi dezavantaje.

Avanatajele sunt:

evitarea costurilor implicate de mobilizarea de fonduri de pe piaţa financiară;

se ameliorează situaţia financiară a întreprinderii şi se menţine flexibilitatea pentru

eventuale împrumuturi viitoare.

Dezavantajele sunt:

riscul ca resursele interne mobilizate să fie insuficiente în raport cu necesarul de investiţii al

întreprinderii;

nemulţumirea acţionarilor, care vor primi dividende mai reduse, şi a personalului, care nu

mai primeşte cota de participare la profit;

îndepărtarea ]ntreprinderii de piaţa capitalului.

Sursele de autofinanţare provin din profitul net reinvestit, amortizări, fiecare cu propriul

său cost.

Atunci cînd sursele de finanţare internă provin din încorporarea în reserve a profitului net

reinvestit, se poate spune că autofinanţarea este gratuită, pentru acţionarii nu solicită o

remunerare a rezervelor, ci numai a acţiunilor pe care le deţin. Însă, dacă profitul net

acumulat la rezerve se utilizaează pentru finanţarea unor proiecte de investiţii, acţionarii vor

solicita o rentabilitate suficientă pentru acoperirea riscului implicat de noua investiţie, ceea ce

va determina un cost indirect al autofinanţării egal cu costul mediu ponderat al capitalului.

Dacă rezervele astfel constituite sunt utilizate pentru creşterea capitalului social prin

distribuirea de acţiuni gratuite, atunci costul autofinanţării este de fapt costul capitalurilor

proprii.

Costul capitalului împrumutat. Sursele proprii de finanţare aflate la dispoziţia întreprinderii

pot fi insuficiente pentru acoperirea nevoii globale de finanţare a întreprinderii, fie mai puţin

rentabile şi de aceea aceasta apelează la alte mijloace: emisiunea de oobligaţiuni, credite

bancare pe termen lung sau scurt, credite-furnizori şi alte datorii. În general capitalurile

provenite din îndatorare pe termen scurt, pentru finanţarea nevoilor temporare.

Se poate spune că, într-un mediu economic fără fiscalitate, rata dobînzii plătită la creditul

contractat reprezintă costul capitalului împrumutat. Deductibilitatea dobînzilor plătite din

profitul impozabil determină economii fiscale din îndatorare, ceea ce reduce practice costul

datoriilor faţă de rata dobînzii plătită. De asemenea, primele de emisiune şi rambursare,

alături de costurile de emisiune a împrumutului, determină în final un cost al capitalului

împrumutat diferit de rata dobînzii nominale.

Pentru determinarea costului capitalului împrumutat pot fi utilizate două metode:

I Metode exogene:

Prin negocierea cu potenţialii finanţatori;

În baza ratelor dobînzilor de pe piaţă practicate la credite cu un risc similar riscului

asociat obligaţiunilor emise de întreprinderea analizată;

În baza ratelor dobînzii efectiv bonificate de către întreprinderile din ramura dată.

II Metode endogene:

Întreprinderea poate estima costul capitalului împrumutat şi în baza ratelor dobînzilor

aferente obligaţiunilor emise de întreprindere, denumită metoda randamentului la

scadenţă (Yeld to Maturity, YTM). Utilizarea practică a metodei induce o serie de

dificultăţi determinate de:

- alegerea ratei cuponului pe baza căreia se va estima randamentul la scadenţă;

- alegerea între rata cuponului înainte şi, respectiv după impozitare. Alegerea trebuie să

ia în considerare modul în care sunt definite cash flow-urile proiectului de investiţii

pentru care se calculează costul capitalului împrumutat;

- frecvenţa cu care trebuie actualizat costul datoriilor întreprinderii.

Pe baza estimării ratei curente a cuponului se poate calcula randamentul la scadenţă dacă

valorile mobiliare ale întreprinderii sunt cotate la bursă. Pentru ca lansarea unui împrumut

obligatar să aibă success, firma trebuie să asigure investitorilor o rentabilitate cel puţin egală

cu randamentul la scadenţă (yeld to maturity, YTM) pentru obligaţiunile deja emise.

Randamentul la scadenţă reprezintă rata dobînzii ce ar fi cîştigată de un investitor la

obligaţiuni similare care a cumpărat titlul la preţul current şi pe care îl păstrează pînă la

scadenţă.

Costul capitalului împrumutat va creşte peste randamentul la maturitate sub impactul

costurilor administrative, al diverselor taxe implicate de o nouă emisiune, denumite generic

costuri de emisiune (“flotation costs”). Astfel costul datoriilor (Kd) sub impactul fiscalităţii

poate fi redată de formula următoare:

Kd=YTM * (1- t),

Unde:

t - cota impozitului pe venit.

Costurile de emisiune vor majora valoarea indicatorului “yeld to maturity”. Aceste costuri au

particularitatea că sunt plătite la momentul emisiunii, dar se pot recupera pe totaă durata de

viaţă a împrumutului. Deci vom avea:

Kdfc=YTMfc*(1-t),

Unde:

Kdfc – costul datoriilor după impozitare, ţinînd con de costurile de emisiune ale

împrumutului;

YTMfc – randamentul la maturitate sub impactul fiscalităţii şi al costurilor de emisiune.

estimarea rentabilităţii aşteptate de creditori impune determinarea sensibilităţii plăţilor către

aceştia sub influenţa factorilor macroeconomici. Pentru identificarea costului datoriilor se

poate utiliza modelul CAPM, ceea ce va presupune calcularea datorii.

Costul datoriilor la momentul t se va calcula după formula:

kdat,t = Rft + datorii [E(Rm) - Rft]

unde:

Rft – rata rentabilităţii pentru o obligaţiune fără risc cu aceeaşi maturitate ca şi cea a datoriilor

analizate;

E(Rm)-Rft – prima de risc pentru portofoliul pieţii.

Limitele îndatorării. Decizia pentru o anumită structură a capitalurilor întreprinderii trebuie

să ţină cont de riscurile asociate îndatorării, riscuri ce pot compensa sau chiar anula efectele

sale pozitive. Identificarea sau cuantificarea acestor riscuri prin intermediul primelor de risc

reprezintă o etapă importantă în estimarea ratelor de actualizare a fluxurilor de numerar

generate de întreprindere.

Printre riscurile ce pot apărea în cazul în care întreprinderea se finanţează din contul

capitalului împrumutat putem enumera:

Riscul de lichiditate.În cazul finanţării activităţii întreprinderii cele mai rapid şi uşor de

obţinut sunt sursele împrumutate. Astfel, creditul poate servi atât pentru rezolvarea

crizelor temporare de trezorerie, cât şi pentru finanţarea investiţiilor de dezvoltare.

Riscul de lichiditate apare atunci cînd politica de finanţare a fost elaborată fără coerenţă în

raport cu strategia firmei şi cu evoluţiile viitoare previzibile ale relaţiilor de afaceri actuale. În

aşa fel în condiţiile lipsei de lichidităţi se va ajunge pe viitor la încetarea plăţilor.

Riscul obţinerii de pierderi. Efectele pozitive ale îndatorării sunt generate de

economiile fiscale pe care întreprinderea le obţine prin deductibilitatea cheltuielilor cu

dobânzile. Aceste economii de impozit pot fi obţinute însă doar dacă întreprinderea

degajă un rezultat de exploatare superior acestor cheltuieli, adică rentabilitatea sa

economică este mai mare decît rata de dobândă la creditele contractate.

Constrîngeri din partea partenerilor. Creşterea îndatorării peste capacitatea de

rambursare efectivă a firmei constituie un semnal de alarmă atât pentru creditori, cât

şi pentru partenerii de afaceri. O structură dezechilibrată, bazată mai mult pe resurse

atrase, comportă o creştere a riscului firmei, respectiv un transfer al acestuia către

terţii implicaţi în relaţii de afaceri sau de creditare cu intreprinderea.

Riscul de insolvabilitate. O dată cu creşterea îndatorării creşte şi riscul ca

întreprinderea să intre în incapacitate de plată. De la un anumit grad de îndatorare,

avantajele obţinute din economiile fiscale vor fi echilibrate de creşerea costurilor

asociate riscului de insolvabilitate al întreprinderii. Modelul Miller-Modigliani, în

varianta sa clasică, nu a luat în calcul posibilitatea apariţiei problemelor financiare,

care pot genera probleme destul de grave întreprinderii sau chiar insolvabilitatea.

Tema: Gestiunea financiară pe termen scurt

Nevoile de finantare a întreprinderii Întrre momentele în care întreprinderea angajeaza

cheltuieli de exploatatie si cel în care încaseaza pretul produselor vândute se scurge un interval

de timp mai scurt sau mai lung. În aceasta perioada întreprinderea trebuie sa cumpere materiale,

servicii, sa plateasca salarii, sa regleze diferite cheltuieli referitoare la fabricatie, la stocare si la

distributia produselor, deci trebuie sa avanseze fondurile pe care le va recupera la sfârsitul

perioadei. Nevoile de finantare care rezulta din activitatea normala a întreprinderii se identifica

cu activele curente, cu creantele asupra clientilor, precum si cu încasarea minimala care

corespund activităţii operaţionale curente. Salariile si celelalte cheltuieli sunt incluse în valorile

operaţionale ca si produsele vândute clientilor. Nevoile de finantare aparute din ciclul

operaţional sunt acoperite din resursele ciclului operaţional, respectiv din creditul furnizorilor.

Activitatea unei întreprinderi este rareori uniformă.

În cursul unei perioade de timp nevoile de finantare sunt realocate, fondul de rulment net poate

acoperi o parte a nevoilor suplimentare aparute din aceste fluctuatii dar nu poate acoperi

totalitatea nevoilor în perioadele de vârf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea

costisitoare.

În majoritatea cazurilor întreprinderea nu poate acoperi totalitatea nevoilor în perioadele de

vârf deoarece imobilizarea capitalurilor ar fi prea costisitoare. Ea apeleaza la credite bancare pe

termen scurt pentru a face fata fluctuatiilor activitatilor lor de unde rezulta ca egalitatea

nevoilor de finantare rezultate din cliclul operaţional sunt egale cu fondul de rulment + creditul

furnizori + credite bancare pe termen scurt.

Întreprinderea are nevoie sa finanteze moderinzarea echipamentelor si tehnologiilor sale,

precum si inventiile pe care le impune strategia sa de dezvoltare. Reînnoirea si modernizarea

echipamentelor reprezinta o necesitate care rezulta din uzura suferita de acestea ca urmare a

utilizarii lor. Nevoile de finantare determinate de reînnoirea echipamentului sunt superioare

valorii de amortismente anuale dar aparitia unor noi nevoi fac necesare resurse noi. Dacă

întreprinderea doreşte sa dezvolte noi activitati trebuie sa aiba în vedere investitii noi.

Investitiile de finantat nu au toate un caracter material si astfel se deosebesc achizitionarea de

active corporale, necorporale, participatiile la activitatea altor întreprinderi, precum si

împrumuturile acordate sau creantele de finantat pentru întreprinderi. Acoperirea nevoilor de

finantare a activelor fixe se face cu prioritate din resurse permanente. Se deosebesc resursele

proprii si alte resurse. Resursele proprii se refera în primul rând la autofinantarea ce reprezinta

partea resurselor adusa de activitatea întreprinderii si capitalurile aduse de catre proprietarul

întreprinderii. În categoria altor resurse intra:- resursele împrumutate pe termen mediu si lung

prin emisiunea de obligatiuni sau prin intermediul stabilimentelor financiare de credit,-

resursele aparute din cesionarea imobilizarilor sau din încasarile creantelor pe termen mediu si

lung.

Surse de finanţare pe termen scurt. Deciziile de finanţare pe termen scurt sunt subordonate

deciziilor de finanţare pe termen lung , însă acest caracter al deciziilor nu presupune deloc că

sunt mai puţin importante dimpotrivă o eroare în procesul luării deciziei pe termen scurt poate

antrena după sine pierderi însemnate sau chiar încetarea plăţilor .

Spre deosebire de finanţarea pe termen lung, care vizează active imobilizate, cu un anumit

grad de independenţă faţă de fluctuaţiile procesului economic specific, finanţarea pe termen

scurt vizează activele de exploatare al căror cuantumum variază promt în funcţie de creşterea

sau descreşterea activităţii de la un an la altul sau de la un sezon la altul.

Multe întreprinderi înregistrează variaţii însemnate ale activităţii economice de la un

trimestru la altul, ceea ce impune ca necesarul permanent de active circulante să fie finanţat

în măsura posibilităţilor din capital permanent, iar necesităţile care apar în perioadele de vîrf

ale activităţii întreprinderii să fie finanţate prin resurse de trezorerie, care pot fi adaptate cu

uşurinţă nevoilor reale de finanţare . O asemenea strategie de finanţare pe termen scurt

permite folosirea resurselor proprii, atrase şi împrumutate, cu efecte favorabile pe linia

economisirii şi rentabilităţii .

Succesul activităţii de zi cu zi a întreprinderii depinde în mare măsură de eficienţa gestiunii

activelor şi pasivelor curente, ambele aceste mari obiecte ale gestiunii financiare fiind

interdependente .

Lichiditatea şi eficacitatea utilizării activelor curente sunt determinate în mare măsură de

nivelul fondului de rulment net. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii unei

întreprinderi, prezintă importanţă atât stabilirea cît mai exactă a volumului fondurilor

acoperitoare, cât şi caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia din metodele de acoperire

financiară.

Acoperirea financiară a activelor circulante într-o anumită proporţie cu fonduri proprii este

avantajoasă atât pentru independenţa întreprinderilor respective, cât şi pentru costul mai redus

al capitalului propriu în comparaţie cu costul creditelor – mai ales în condiţiile actualelor

dobânzi înalte.

În condiţii normale însă nu este recomandabil să se exagereze pe linia formării capitalului

propriu pentru finanţarea activelor curente, pentru ca el să nu rămînă neutilizat şi deci

nefructificat în perioadele cu actvitate mai redusă. De fiecare dată este oportun să se găsească

modelul optim de îmbinare a finanţării prin fonduri proprii cu finanţarea prin angajamente pe

termen scurt. Responsabilitatea formării fondurilor proprii şi a apelului la credite, ca surse de

finanţare a activelor circulante, ca şi întreaga strategie a dezvoltării sunt probleme care

depind de posibilităţile financiare ale societăţilor pe acţiuni şi de deciziile pe care le iau cu

privire la repartizarea profiturilor.

Principala sursă de finanţare a activelor circulante pentru societăţile pe acţiuni este profitul.

Se formează astfel legătura între calitatea activităţii şi finanţarea activelor circulante.

Conducerea întreprinderii decide în fiecare an partea din profitul net ce poate fi afectată

creşterii fondurilor proprii pentru finanţarea activelor circulante. În dimensionarea profitului

destinat finanţării activelor circulante se ţine seama şi de posibilitatea folosirii pentru aceeaşi

destinaţie a resurselor atrase şi în primul rînd a pasivelor stabile.

Prin pasive stabile se înţelege datoria minimă permanentă a societăţii către terţi, persoane

fizice sau juridice, rezultată din decalajul de timp dintre apariţia obligaţiilor de plată şi

stingerea obligaţiilor. Ca urmare a faptului că au un caracter permanent, pasivele stabile sunt

asimilate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare, pentru finanţarea activelor circulante.

Astfel de datorii minime permanente apar în urma relaţiilor contractuale dintre întreprindere

şi furnizorii săi, bugetul statului, salariaţii proprii.

În practica financiară, la nivelul întreprinderilor, se cunosc două metode de calculare a

pasivelor stabile, în funcţie de sursele generatoare ale acestora: metoda numărului de zile

întârziere şi metoda soldurilor zilnice.

Prima metodă se aplică în cazul aprovizionărilor cu materii prime, materiale, marfuri,

combustibil etc., determinarea volumului pasivelor stabile efectuindu-se in functie de sumele

prevazute pentru aceste aprovizionari si numarul zilelor de intirziere intre aparitia

obligatiilor de plata si stingerea datoriilor.

PS = A*t / T , unde :

PS – pasive stabile

A – volumul aprovizionărilor anuale sau trimestriale

t – numărul de zile de la sosirea livrărilor pina la efectuarea plaţilor

T – numarul de zile ale perioadei ce se ia in consideratie

A doua metoda – metoda soldurilor zilnice – se aplica in cazul fondului de salarii, contributii

pentru asigurari sociale, pentru somaj, taxa pe valoarea adaugata, impozitul pe venit. Pentru

fiecare din aceste surse se calculeaza mai intii obligatia zilnica, prin impartirea la 90. In

functie de periodicitatea legala a platilor respective se calculeaza, pentru fiecare zi din luna si

fiecare sursa, volumul obligatiilor, urmind ca ulterior sa se insumeze. Se formeaza astfel

solduri totale ale datoriilor zilnice in cursul unei luni. Din acestea se alege cel mai mic sold,

care constituie pasivele stabile ce se iau in considerare in luna respectiva.

Finanţarea activităţii pe termen scurt se face în general pe seama fondului de rulment, a

creditelor furnizor şi a creditelor bancare pe termen scurt. De la caz la caz, ponderea poate să

o deţină unul sau altul din elementele menţionate.

Fondul de rulment serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar care rezultă din

confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen

scurt. La o anumita dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt

asupra pasivelor pe termen scurt.

Fondul de rulment este totodată şi un indicator de lichiditate: cu cât fondul de rulment este

mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor

circulante.

În mărime absolută, fondul de rulment se determină în două variante :

Fond de rulment = Capital permanent – Active imobilizate

Ambele modalităţi de calcul conduc la acelaşi rezultat, însă prima metodă este aceea care

creează posibilitatea aprecierii asupra modalităţii de finanţare a investiţiilor.

Din punct de vedere al conţinutului său, fondul de rulment poate fi de patru feluri :

a) fond de rulment brut (FRB) se mai numeşte fond de rulment total sao economic şi

desemnează toate elementele de active circulante susceptibile de a fi transformate în bani

într-un termen mai mic de un an, astfel încît să se reînoiască, să se efectueze cel puţin o

rotaţie, un rulment.

Ca un ansamblu al elementelor de activ, el se compune din: stocuri diversse, ceranţe clienţi,

avansuri acordate furnizorilor, disponibilităţi băneşti în casă, în cont, în carnete de cecuri

eliberate.

b) fond de rulment net (FRN) sau permanent reprezintă partea din capitaluli permanent care

poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante sau excedentul axctivelor circulante cu

lichidităţi pe termen mai mic de un an, faţă de datoriile pe termen mai mic de un an. Fondul

de rulment net poate fi calculat şi el prin două formule :

FRN = Capital permanent – Active imobilizate

FRN = Actice circulante – Datorii pe termen scurt

c) Fondul de rulment propriu (FRP) defineşte exedentul capitalului propriu faţă de activele

imobilizate şi manifestă autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanţare a

investiţiilor. FRP se calculează în două moduri :

FRP = Capital propriu – Imobilizări

FRP = FRN- FRP

O parte componentă a capitalului împrumutat este creditul pe termen scurt, adică contractarea

de datorii cu termenul de scadenţă mai mic de un an în scopul asigurării fondurilor pentru

operaţiuni ce privesc desfăşurarea ciclului operaţional.

Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a resurselor este cu atât

mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor

agenţilor economici. În condiţiile cînd unităţile economice lucrează rentabil este mai

avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creşetrea activităţii, decât să se

aştepte când prin capitalizarea profiturilor s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.

Atât la acordare, cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii trebuie să garanteze

creditele cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza în sumă cel puţin

egală cu creditul primit. Existenţa garanţiei constituie o certitudine pentru bancă în ceea ce

priveşte recuperarea sumelor împrumutate, în cazul nerambursării la termen a creditului. În

garanţia creditului poate intra orice bun din patrimoniul întreprinderii: stocuri, mijloace

băneşti în cont, resurse financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii

stocurile de calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în condiţii improprii

etc.

Creditele pe termen scurt pot îmbrăca diverse forme , aşa ca :

1) creditul furnizor care ia naştere în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit

odată cu livrarea mărfurilor, iar pentru a nu avea dificultăţi de casă furnizorul cere clientului

său permisiunea de a trage trate cu scadenţa corespunzătoare. În acest caz furnizorul poate

sconta aceste trate la bancă în vederea refacerii lichidităţii .

2) Datorii faţă de diverşi creanţieri reprezintă sumele datorate şi neplătite şi cuprind :

a) salarii datorate personalului ;

b) impozite datorate bugetului statului ;

c) sarcini sociale asupra salariilor datorate unor organisme specializate

în domeniul protecţiei sociale

d) dividende de plătit asociaţilor şi acţionarilor .

1) Credite bancare pe termen scurt . Rambursarea creditelor pe termen scurt este

asigurată prin finalizarea ciclului operaţional faţă de rambursarea creditelor pe termen

mediu şi lung , care se efectuează în baza unei activităţi rentabile şi a marjei brute de

autofinanţare . Pentru creditul pe termen scurt banca are drept gaj o încasare prevăzută

sau gradul de solvabilitate al întreprinderii

Din toate variantele de finanţare pe termen scurt prezentate mai sus managerul financiar

trebuie să aleagă varianta optimă, ţinînd cont de următoarele aspecte :

▫ cost

▫ influenţa asupra indicatorilor financiari

▫ influenţa asupra ratingului companiei

▫ risc

▫ limitări , cum ar fi nivelul minim de capital circulant

▫ flexibilitate

▫ conjunctura posibilă pe piaţa monetară , de exemplu ratele dobânzilor viitoare

▫ rata inflaţiei

▫ fiscalitate

Costul creditului pe termen scurt nu se limitează la rata dobînzii, deşi aceasta reprezintă

elementul de baza, ci trebuie luate în consideraţie şi diverse comisioane şi taxe percepute de

bănci în funcţie de risc, de calitatea garanţiilor oferite de debitori, de bonitatea acestora,

precum şi de posibilităţile de refinanţare ale băncilor.

Strategii de investire şi de finanţare a activelor curente

Deciziile privind finanţarea pe termen scurt trebuie corelate mereu cu activele ce trebuie

finanţate din aceste investiţii şi sunt asemănătoare cu cele pe termen lung.

De exemplu, deciziile referitoare la structura capitalului şi buget reflectă alegerea între

alternativele care au loc în limitele dilemei: risc sau profitabilitate.

Teoriile financiare nu determină cu exactitate scopul de bază al acţionarilor – maximizarea

profitului– şi ţin cont de acţiunea lui la luarea deciziilor referitoare la activele curente.

Politica gestiunii activelor curente include 2 direcţii de bază:

1. nivelurile optime ale activelor curente (în total şi pe fiecare articol în parte);

2.sursele de finanţare ale activelor curente.

Stategiile de investire în activele curente.

Deşi nu există o delimitare strictă între diferite strategii, de obicei, se evidenţiază trei strategii

posibile de investire în active curente:

1) Investiţii libere (disponibile) în active curente – sume relativ mari se păstrează sub formă

de mijloace băneşti, titluri de valoare pe termen scurt, stocuri de mărfuri şi materiale. Practica

stimulării vânzărilor pe seama politicii de credit liberale (cota vânzărilor în credit este înaltă,

inclusiv a agenţilor economici cu istoria de credit neverificată), conduce la nivelul înalt al

creanţelor. În practica internaţională prin investiţii libere în active curente se subînţeleg

investiţiile care depăşesc 30 % din volumul vânzărilor.

2) Investiţii limitate în active curente – sume de mijloace sub formă de numerar (sau în

conturi bancare), valori mobiliare, materiale şi creanţe ce se minimizează după caz. În condiţiile

politicii respective are loc accelerarea vitezei de rotaţie a activelor şi astfel fiecare leu al

activelor curente lucrează mai eficient.

3) Politica investiţiilor moderate în active curente reprezintă o strategie plasată între cele

două strategii enumerate mai sus.

- Principalele reguli ale finantarii activitatii întreprinderii sunt:

- capitaluri permanente trebuie sa acopere cel putin activele fixe;

- fondul de rulment net trebuie sa acopere nivelul de finantare ale ciclului operaţional

completând creditul furnizor si creditele bancare pe termen scurt;

- capitalurile proprii trebuie sa acopere riscurile la întreprinderi pentru finantarea

imobilizarilor deoarece acestea au durate de recuperare diferite si finantarea se face

diferit;

- imobilizarile nelegate de o fabricatie precisa si care au o durata lunga de functionare

sunt finantate din împrumuturi pe termen lung;

- imobilizarile legate de o fabricatie precisa se finanteaza din credite pe termen

mijlociu.

- Finantarea activităţii operazionale se poate efectua:

- diminuând nevoile de fond de rulment sau marind creditul furnizor;

- solicitând creditul bancar pe termen scurt;

- sporind fondul de rulment.

Cresterea internă sau externă a întreprinderii poate avea loc şi prin utilizarea

resurselor interne, a profiturilor realizate si nedistrihbuite.

Gestiunea financiară pe termen lung

Finantarea cresterii întreprinderii face necesara existenta resurselor permanente iar în

acest scop se poate recurge fie la capitaluri proprii, fie la îndatorarea întreprinderii.

Îndatorarea întreprinderii poate avea loc prin recurgerea la banci, stabilimente

financiare specializate sau la împrumutul obligatar.

Bancile acorda credite pe termen mijlociu pentru cumpararea de active fixe,

stabilimentele financiare acorda împrumuturi pe termen mediu si lung întreprinderilor

care nu se pot adresa pietei financiare.

Surse de finanţare pe termen lung. Finanţarea pe termen lung a întreprinderii presupune

nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp, operaţiune care se

poate realiza în diverse forme, în funcţie de condiţiile concrete ale întreprinderii şi ale pieţii

financiare.

Autofinanţarea sau finanţarea internă este cel mai răspîndit principiu de finanţare şi

presupune că întreprinderea îşi asigură dezvoltarea cu forţe proprii, folosind drept surse de

finanţare o parte a profitului obţinut în perioada de gestiune şi fondul de amortizare acoperind

atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât şi o creştere a activului economic.

Sursele destinate autofinanţării se formează în cadrul întreprinderii reprezentând, deci, surse

interne. În principal aceste surse provin din excedentul monetar creat din operaţiuni

economice şi financiare, adică din diferenţa dintre fluxurile financiare pozitive şi negative,

respectiv dintre încasări şi plăţi .

Excedentul brut de resurse se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic,

precum şi din fondul de amortizare creat. De altfel , excedentul brut de resurse poate fi

calculat în două moduri :

1) fie ca diferenţă dintre totalul încasărilor din activitatea economico-financiară şi totalul

cheltuielilor efectuate, ţinînd cont că amortizarea , deşi este o cheltuială cuprinsă în

costuri , nu ocazionează fluxuri negative de ieşire;

2) fie ca o sumă a unor elemente diferite cum ar fi salarii, impozite, dobânzi plătite, fond

de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.

Fluxul surselor de autofinanţare rezultă din performanţele economice şi financiare, fiind

grupate însă în funcţie de posibilităţile repartizării beneficiilor, amortizării şi a politicii de

îndatorare. Utilizarea surselor de finanţare interne sub forma autofinanţării nu trebuie să fie

exclusivistă pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară şi pentru o mobilitate

mai mare a capitalului. În cazul în care rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin

autofinanţare este egală cu rentabilitatea reclamată de acţionari, politica de autofinanţare este

neutră pentru întreprindere şi deci utilizarea surselor interne în finanţare nu este indicată.

Creşteri de capital Prima fază de finanţare a unei societăţi reprezintă constituirea de capital

social care este prima sursă de finanţare.

În cazul în care întreprinderea îşi propune dezvoltarea activităţii sau adoptarea unor proiecte

noi, care urmăresc o creştere economică cu scopul multiplicării rentabilităţii, se impune

creşterea capitalului social pe diferite căi. Creşterile de capital reprezintă un mijloc de

finanţare prin fonduri proprii ca şi autofinanţarea Deosebirea constă în faptul că, în timp ce

autofinanţarea este practic o finanţare internă, realizată prin efortul propriu al întreprinderii,

respectiv prin capitalizarea unei părţi a profitului, creşterea de capital reprezintă o finanţare

externă prin fonduri proprii aduse din afara societăţii pe acţiuni de către acţionari. Din acest

punct de vedere, creşterile de capital se aseamănă cu finanţarea prin îndatorarea care este tot

o finanţare externă .

Creşterea capitalului social se poate face prin noi aporturi în numerar, prin încorporarea

rezervelor sau prin conversiunea datoriilor.

▪ Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar conduc la sporirea mijloacelor băneşti ale

societăţii, la creşterea lichidităţii financiare. Creşterile de capital, reprezentând aport de

lichiditate, se mai pot analiza şi ca vînzări de acţiuni.

Din poziţia emitentului emisiunea acţiunilor privilegiate are atît avantaje cît şi dezavantaje.

Printre avantaje putem numi:

- în comparaţie cu obligaţiunile la care remunerarea este obligatorie , în cazul

acţiunilor plata dividendelor , inclusiv şi în cazul celor privilegiate poate fi amînată

( dividendele se capitalizează în cazul în care la sfîrşitul perioadei de gestiune nu sunt

resurse suficiente ) ;

- întrucît deţinătorii acţiunilor privilegiate nu au dreptul la vot , emiţînd astfel de

acţiuni compania evită aşa-numita “ diluare “ a capitalului .

Ca dezavantaj principal al emisiunii acţiunilor privilegiate pentru emitent este faptul că plata

dividendelor în cazul acţiunilor privilegiate poartă mai mult un caracter obligatoriu, adică

reprezintă nişte cheltuieli financiare permanente ceea ce măreşte riscul financiar al

întreprinderii. În afară de aceasta caracterul permanent al plăţii dividendelor poate duce şi la

pierderi directe din partea emitentului.

Creşterile de capital, indiferent de forma în care au loc, conduc la întărirea fondului de

rulment al societăţii şi deci la întărirea echilibrului financiar, întrucât creşterea capitalului

permanent, determinată de sporirea capitalului social nu este însoţită imediat de o sporire

imediată a activelor imobilizate. Această ameliorare a fondului de rulment este însă

tranzitorie pentru că ulterior fondurile se investesc şi în active imobilizate.

▪ Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu adduce resurse financiare noi pentru

firmă: ea este o operaţiune fără flux financiar întrucât, şi pînă la încorporarea în capitalul

social, întreprinderea dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve.

Sub aspect tehnic, creşterea capitalului prin încorporarea rezervelor se poate face fie prin

creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni, fie prin emisiune de noi acţiuni de aceeaşi

categorie şi valoare nominală cu cele existente anterior. Oricare ar fi modalitatea tehnică,

această cale de sporire a capitalului are drept urmare consolidarea încrederii partenerilor. Prin

creşterea capitalului social întreprinderea îşi poate garanta mai bine creditele primite.

▪ Creşterea prin conversiunea datoriilor este caracteristică marilor societăţi pe acţiuni care

anterior au efectuau împrumuturi obligatare emiţînd obligaţiuni convertibile în

acţiuni .Convertirea obligaţiunilor în acţiuni provoacă o creştere de capital fără un flux

financiar pozitiv. Pe total, sursele societăţii rămîn aceleaşi, numai că împrumutul obligatar

devine acumcapital social, cu alte cuvinate împrumutul la termen, are ulterior perspectiva de

a se transforma în capital propriu prin conversiune.

O altă modalitate de procurare a resurselor de finanţare este vînzarea acţiunilor de către

societate, aceasta încadrîndu-se în categoria operaţiunilor asupra capitalului propriu.

Finanţarea prin vînzarea acţiunilor are avantajul de a nu trebui să ramburseze capitalul

obţinut şi, totodată, de a nu datora acţionarilor o remunerare fixă, ceea ce este de natură să

reducă riscul financiar. Inconvenientul utilizării ueni astfet de surse de finanţare rezidă în

faptul că este mai scumpă decît producerea împrumutului ca urmare a volumului dividendelor

aşteptate de acţionari şi a diverselor cheltuieli de emisiune şi vînzare de acţiuni. De aceea

întreprinderile care doresc să investească apelează la această cale de finanţare în cazurile cînd

apelul la împrumut este dificil sau nu este posibil.

Finanţări prin angajamente la termen. Creditele pe termen mijlociu şi lung sunt foarte variate

în economia de piaţă , dar în mare se pot împărţi în trei categorii :

1) apelul la economii publice, respective împrumuturi obligatare ;

2) apelul la organisme specializate, respective la credite bancare ;

3) creditul – contract de închiriere .

(1) Împrumutul obligatar este un contract de credit, o modalitate de procurare a resurselor

financiare necesare asigurării creşterii economice şi respectării unor obligaţii de plăţi

asumate. El este accesibil numai marilor societăţi pe acţiuni sau statului. Este cunoscut faptul

că pentru întreprinderi, de multe ori, capitalulu propriu este nesatisfăcător, iar creşterea

acestuia prezintă greutăţi atât sub aspectul condiţiilor juridice, cât mai ales ca urmare a

reticenţei subscrisurilor determinată de existenţa riscului de pierdere pentru conducătorii

întreprinderii sau pentru acţionarii majoritari. Pe de altă parte, finanţarea întreprinderilor prin

apelarea la credite bancare se dovedeşte adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat

şi a condiţiilor contractului de credit, cerute de bănci. Aceşti factori fac ca întreprinderile să

recurgă la împrumuturi obligatare care prezintă avantajul esenţial că remuneraţia se deduce

din profitul impozabil, făcîndu-le mai accesibile.

Pentru stat, recurgerea la împrumutul obligatar urmăreşte finanţarea investiţiilorstatului sau

acoperirea deficitului bugetar prin mijloace mai sănătoase decât apelul la credite externe sau

interne .

Rolul creditului obligatar pentru societăţile private este relativ minor în comparaţie cu

creditul bancar. În schimb, băncile care creditează întreprinzătorii privaţi pot apela în mare

măsură la astfel de împrumuturi obligatare, ceea ce înseamnă în ultimă instanţă că şi

întreprinderile beneficiază de sumele constituite. De regulă, numai societăţile cotate la bursă

pot lansa împrumuturi obligatare.

Costul împrumutului se materializează în dobânzi care se plătesc periodic sub formă de

cupoane.

Pentru a constitui o reală sursă de finanţare, împrumutul obligatar prezintă un şir de

caracteristici:

- suma împrumutului nu este limitată juridic, societatea stabilind-o în funcşie de

nevoile de fonduri şi de capacitatea de rambursare. În practică, suma împrumutului

obligatar este condiţionată de situaţia pe piaţa financiară, adică de posibilităţile de

absorbţie ale acesteia;

- durata împrumutului se stabileşte în funcţie de nevoile de acoperit şi de persistenţa în

timp a acestora, dar şi de condiţiile pieţii: dacă rata dobânzii pe piaţă este scăzută,

este firesc să se prefer împrumutul pe termen mai lung şi, dimpotrivă, cînd rata

dobânzii este ridicată, împrumuturile se contractează pe termene mai scurte pentru a

nu ocaziona costuri prea ridicate;

- costul capitalului împrumutat (rata dobânzii) se stabileşte în funcţie de randamentul

cerut de investitori, de rata dobânzii pe piaţa financiară, de riscul estimat în

activitatea societăţii comerciale şi după durata împrumutului. Nivelul ratei dobânzii

trebuie bine fundamentat pentru ca obligaţiunile să se vîndă într-un termen rezonabil;

- valoarea nominală (VN) a obligaţiunilor este cea înscrisă pe titlu şi la care se

calculează dobânda annual sau semestrial, sub formă de cupoane.

- preţul de emisiune (PEM) serveşte societăţii care solicită împrumutul să obţină

resursele necesare finanţării activităţii sale. El reprezintă suma plătită de cel ce

cumpără o obligaţiune şi este înmulţit cu numărul de obligaţiuni puse în vînzare,

pentru a afla suma împrumutului obligatar;

- Preţul de rambursare (PR) sau valoarea de rambursare este suma pe care o plăteşte

întreprinderea deţinătoare de obligaţiuni la scadenţa împrumutului.

Ca sursă de finanţare pe termen lung, împrumutul obligatar este adesea preferat emisiunii de

acţiuni, pentru avantajele pe care le conferă.

Împrumutul obligatar este mai puţin costisitor decât o emisiune de acţiuni, în ciuda faptului

că rata dobânzii asupra obligaţiunilor este în mod obişnuit mai ridicată decît dividendele. În

plus intervine şi incidenţa fiscală, în sensul că dobânzile plătite micşorează baza impozabilă,

ceea ce nu este cazul dividendelor.

Aşadar, finanţarea prin îndatorare generează surse pentru reinvestire, superioare finanţării

prin fonduri proprii pe calea emisiuni de acţiuni. Se mai poate adăuga că finanţarea prin

împrumut evită riscul pierderii controlului asupra societăţii, risc present în cazul finanţării

prin emisiune de acţiuni (în cazul scăderii cursului bursier al acţiunilor).

Dacă finanţarea prin obligaţiuni creează incontestabil avantaje consistente, trebuie spus în

acelaşi timp că obligaţiunile comportă un risc mai mare pentru întreprindere decît finanţarea

prin emisiune de acţiuni. În cazul împrumutului obligatar, societatea trebuie să platească

dobînzi periodic cu caracter obligatoriu, în timp ce plata dividendelor, chiar în cazul

acţiunilor cu privilegiul de dividend, nu este obligatorie în fiecare an. Apoi societatea este

obligată în fiecare an să ramburseze împrumuturile obligatare, ceea ce conduce la micşorarea

lichidităţilor, în timp ce finanţarea prin acţiuni nu trebuie restituită. În sfîrşit, în caz de

recesiune economică, societatea finanţată prin obligaţiuni va avea greutăţi mai mari pentru

efectuarea plăţilor decît în cazul finanţării prin emisiune de acţiuni.

(2) Credite de la instituţii financiare specializate

În unele ţări, operaţiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat prin intermediul

unor instituţii fiananciare specializate, băncile comerciale ocupîndu-se mai mult cu creditarea

pe termen mediu şi scurt, avînd reticenţe în a-şi mobiliza capitalurile pentru perioade

îndelungate .

Dacă împrumutul se realizează din fondurile publice, statul poate creea facilităţi pentru

împrumutaţi sub forma de subvenţii, uşurarea fiscalităţii, diverse indemnizaţii, în cazul în

care statul este cointeresat să intervină în mod direct.

Dacă împrumutul se realizează de la diverse organisme financiare specializate, facilităţile

oferite de stat se pot materializa în compensarea parţiala a costului împrumutului, garantarea

împrumuturilor efectuate de întreprinzători.

Instituţiile financiare specializate joacă un rol important de intermediar între piaţa fiananciară

şi întreprinderi. De cele mai multe ori, întreprinderile mici şi mijlocii nu au acces la piaţa

financiară; instituţiile se împrumută de pe piaţă financiară şi la rîndul său împrumută

înterprinderile mici şi mijlocii, dirijează resursele către diverse sectoare prioritare. Instituţiile

sunt controlate de către stat pentru a atinge obiectivele economice şi sociale propuse. Ele

acordă credite directe sau intervin prin credit pe termen mijlociu mobilizabil.

Rata dobânzii este mai scăzută decât nivelul atins pe piaţa financiară, durata creditului mai

lungă (10-15 ani), la care se adaugă unele facilităţi fiscale ca exoneraţii sau reduceri şi

amînări de taxe sau impozite ; rezultă un credit avantajos, un ajutor financiar indirect.

Credite bancare pe termen mijlociu (2-7 ani) joacă un rol important în finanţarea

înterprinderilor, fiind destinat acoperirii cheltuielilor de investiţii în echipament de producţie

cu durate de funcţionare relativ scurte, în amenajări, construcţii uşoare, cheltuieli pentru

inovări-cercetări sau pentru operaţiuni de export. Toate condiţiile creditului se negociază între

bancă şi întreprindere (debitor): rata dobânzii, termenul de rambursare, eventuala perioadă de

graţie, penalizări etc.

(3)Creditul – contract de inchiriere (arenda, leasing).

In literatura de specialitate acest credit poartă denumirea de leasing sau credit – bail şi

reprezintă o operaţiune de finanţare care permite întreprinderii să dispună de un bun după

cum crede de cuviinţă, fără a fi necesar să-şi constituie un fond de investiţie, ci plătind o

chirie. În fapt, acest credit reprezintă şi o metodă de finanţare care în esenţă se poate asimila

împrumutului. Întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiţie ce se construiesc cu

acest credit, nu are calitatea de proprietar, ci de uzurfructier, un fel de chiriaş în acest

contract.

Întreprinderea îşi alege bunul pe care doreşte să îl exploateze, examinînd ea însăşi împreună

cu furnizorul caracteristicile tehnice şi condiţiile de cumpărare; contractul intră în funcţiune

începînd cu livrarea materialului către utilizator , durata încheierii este prevăzută în general

pentru peroada de viaţă economică sau pentru perioada amortizării fiscale; la expirarea

termenului contractului de închiriere există trei posibilităţi : fie înapoierea bunului către

proprietar, fie cumpărarea lui la o valoare reziduală prevăzută în contract, fie reînnoirea

creditului leasing.

Avantajele creditului – leasing :

Pe plan financiar, creditul – contract de închiriere este o operaţiune care nu modifică structura

financiară a întreprinderii, ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămîne

neangajat, ceea ce creează întreprinderii posibilitatea unor împrumuturi bancare.

Spre deosebire de creditul bancar, creditul leasing acoperă 100% valoarea bunului închiriat,

întreprinderea putîndu-şi rezerva capitalul propriu; operaţiunile de împrumut obişnuit , nu

acoperă în general decît 50 – 60% din valoarea proiectelor de finanţat restul concretizîndu-se

în participarea cu fonduri proprii. Această sursă de finanţare permite dezvoltarea fără a pune

în pericol autonomia financiară. Creditul leasing are însă şi inconveniente concretizate în

faptul că efectuează autofinanţarea viitoare ca urmare a obligaţiilor periodice de plată. Ratele

practicate, respectiv redevenţele care acumulează chiria, comisionul de serviciu şi cotele de

risc sunt relativ riscante, ceea ce impune necesitatea obţinerii unei rentabilităţi cel puţin

acoperitoare.

Tema: Planificarea financiarăPreviziunea financiară a întreprinderii este rezultatul activităţii managerilor

întreprinderii şi reprezintă conţinutul şi realizarea finanţelor şi rolului finanţelor

la nivel macro şi micro- economic şi participă la fundamentarea programului

economic în cadrul mecanismului economic de piaţă. Previziunea financiară

este un proces complex şi multilateral de fundamentare, elaborare şi aprobare a

bugetului de venituri şi cheltuieli şi de urmărire a realizării indicatorilor

financiari prevăzuţi. Previziunea financiară include:

- constituirea fondurilor

- executarea circuitului prin schimbarea formei funcţionale

- repartizarea fondurilor constituite, ceea ce implică realizarea repartiţiei în

interiorul întreprinderii şi în afara acesteia.

Previziunea financiară este determinată de prevederile programului

economic şi presupune fundamentarea indicatorilor financiari pe baza unui

program economic propriu.

Previziunea financiară ca principala activitate de planificare la nivelul

întreprinderii îmbracă diferite forme şi depinde de orizontul de timp pentru care

se realizează:

1. previziunea financiară pe TL (3-5 ani) – în baza căreia se întocmesc

planuri financiare de orientare generală care definesc imaginea viitoare a

întreprinderii prin:

- descrierea produselor oferite

- a proiectelor de fabricaţie a noilor produse

- a proiectelor de cucerire a noilor pieţe

- a proiectelor de orientare şi modelare generală a structurii

activităţii interne a întreprinderii

2. previziunea financiară pe TS în baza căreia de obicei se întocmesc

bugetele întreprinderii.

Bugetele sunt destinate nevoilor interne a întreprinderii şi cuprind

realizarea scopului propus în perioada bugetară. Elaborarea bugetului

favorizează implimentarea unui sistem eficient de control prin compararea

realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor corecte la momentul oportun. De

aici rezultă că sistemul bugetar trebuie să aibă o componentă a previziunii

financiare şi o componentă a controlului bugetar. Astfel se vor compara

permanent rezultatele reale ale gestiunii activităţii întreprinderi cu prevederile

cifrate în bugete în scopul stabilirii cauzelor, abaterilor şi informării conducerii.

Metodele previziunii financiare sunt:

metoda procentelor din vînzări.

metoda normativă de previziune a echilibrului financiar

metoda analitică

În practica previziunii financiare se cunosc următoarele tipuri de bugete:

1. buget continuu (glisant).

2. buget periodic

3. buget- proiect

4. buget pe centre de responsabilitate

5. buget general

6. bugete statice (fixe)

Echilibrul financiar ţine seama de sructura şi repartizarea fondurilor pe fiecare

dintre elementele structurii de producere şi pentru achitarea obligaţiilor

financiare , precum şi pentru asigurarea unui nivel optim dintre fiecare categorie

de resurse şi totalurile.

Diagnosticul financiar Analiza financiara are ca obiect evaluarea politicii

financiare a întreprinderii într-o perioada trecuta si facilitarea luarii în cadrul

acestei a unor decizii viitoare.

Obiectivul diagnosticului financiar este de a măsura rentabilitatea capitaluri lor

întreprinderii şi a evalua condiţiile de echilibru economic şi financiar pentru a

stabili nivelul gradului de risc (economic, financiar si de faliment) al

întreprinderii.

Situaţia financiară a întreprinderii va fi apreciată ca pozitivă dacă în urma

diagnosticului ei financiar rezultă o rentabilitate acoperitoare pentru riscurile pe

care investitorii şi le asumă prin avansarea capitalurilor lor în activele

întreprinderii.

DIAGNOSTIC FINANCIAR

RENTABILITATE RISC

• economică • economic• financiară • financiar

Ratele de rentabilitate definesc raportul dintre venitul privit în cursul

unei perioade de timp determinată şi masa capitalurilor investite în

întreprindere în aceeaşi perioadă. Formula de principiu care divulgă acest

raport este:

_ Profit net

Rata de rentabilitate = -------------------------------------------

Capitaluri investite

Rata rentabilităţii financiare (Re) se determină ca raport între

profitul net şi suma capitalurilor investite:

=

Rata rentabilităţii economice măsoară randamentul capitalurilor proprii

deţinute de acţionari, ea remunerează proprietarii acţiunilor prin acordarea de

dividende acestora şi prin sporirea rezervelor care reprezintă o creştere a averii

lor.

Rata este des utilizată ca instrument de analiză financiară, dar trebuie

avute în vedere neajunsurile create de metodologia determinării profitului

net datorită regimului aplicat în calculul amortizărilor, provizioanelor, cel al

cheltuielilor deductibile din punct de vedere fiscal.

Pentru întreprinderile cotate la bursă se poate calcula un randament

bursier al acestora, determinat de câştigul de capital prin creşterea cursului

acţiunilor şi de dividendele ce revin la o acţiune. Pentru aceasta se calculează

un indicator numit coeficientul de capitalizare bursieră (PER = price euming ratio):

__ Cursul bursier al acţiunii

PER = ---------------------------------

Profitul per acţiune

Indicatorul ne arată de câte ori investitorii sunt dispuşi să cumpere

profitul per acţiune, conducând la o bună comparaţie a întreprinderilor din aceeaşi

ramură economică. Indicatorul care exprimă gradul de profitabilitate al

întreprinderii, acesta fiind profitul per acţiune (EPS).

Riscul economic exprimă volatilitatea rezultatului economic la condiţiile

de exploatare. Analiza riscului economic se face din mai multe puncte de

vedere:

Analiza relaţiei cost-volum-rezultat, numită şi analiza pragului de

rentabilitate. Pragul de rentabilitate se calculează:

• în unităţi fizice

unde:

Q - cantitatea de produse aferentă punctului critic

Cft - cheltuieli fixe totale

Pv- Preţul de vânzare pe unitate de produs

Cv - cheltuieli variabile pe unitate de produs

Mv - marja cheltuielilor variabile viitoare

• în unităţi valorice

unde:

CA - cifra de afaceri aferentă a punctului critic

- rata medie a cheltuielilor variabile

Rm v- rata marjei a cheltuielilor variabile

Studiu de caz:-Pregătiţ un raport privind problemele financiare pentru managerul general şi acţionarii întreprinderii ( max o pagina).

-Ce factori veţi lua în consideraţie la analiza funcţiei de manager financiar în structura organizaţională. Ce tip de structură aţi prefera….

-Completati planul strategic al Companiei XX utilizind pratici şi experienţă din domeniul in care activaţi, elaboraţi un plan de acţiuni şi cuantificati efectele şi eforturile utilizind aspecte privind valoarea în timp a banilor.

Planul Strategic al companiei XX

Dezvoltarea serviciilor informationale si necesitatile consumatorului se modifica odata cu progresul economic si dezvoltarea noilor tehnologii. Cumparatorul a devenit arbitrul diverselor propuneri cu aceeasi destinatie Oportunitatile, riscurile, punctele slabe, punctele tari, misiunea, obiectivele intrprinderii sunt urmatoarele.

Acest plan strategic isi propune urmatoarele oportunitati, riscuri, puncte slabe şi puncte tari ale afacerii intreprinderii:

Puncte tari: Puncte slabe:

← Cercetarea şi dezvoltarea este completa

← Echpa manageriala puternica← Amplasare geografica favorabila

←

← Grad inalt de dependenta financiara-mijloace banesti insuficiente

← Consiliul de director este limitat (orientare directa)

← Reputatie rea printer clientii prosperi

← Absenta vinzarilor/marketing ineficient

← Amenintari: Riscuri:

← Tehnologiile noi pot face produsele necompetitive

← Reducerea cererii la produse ← Piata este sensitiva la preturi ← Segmentul de piata in crestere

atrage noi concurenti

← Riscul insolvabilitatii

← Posibilitati de atragere a investitiilor

← Segmentul de piata orientat spre crestere rapida

← Pietele de export ofera potential major

← Canale de distributie pentru noi produse

IMAGINEA

Viziunea de promovare pe piata a companiei XX in urmatorii 3-4 ani este:

XX este amplasat la 20 km or. Chisinau. In cadrul intreprinderii vor activa xxx personae care activeaya in departamentul de dezvoltare si cercetare, marketing, personal ethnic etc. XX va oferi ZZZZ produse si va promova servicii suplimentare la o un numar variat de client ice constituie ZZ % din segnmentul de piatalocala si ZZ % pe piata externa. Ofertele companiei XX sunt si vor fi avantajoase din punct de vedere ethnic şi calitate. Compania XX va continua sa-si largesca sfera de activitate in acest domeniu, penetrand noi piete si segmente de piata. Aceasta va majora fluxurile de lichiditati ale intreprinderii.

Misiunea intreprinderii

Intentia si rolul de baza al intreprinderii XX se defineste ca: Tehnologii informationale avansate,design,stocare, procesare de date pentru clienti fideli. Produsele se ofera agentilor economic ce activeaza in domeniul industriei XXX utiliyate de diversi specialisti.

Valorile (Performantele) Intreprinderii

Performantele intreprinderii XX includ urmatoarele:

← XX activeaya in baza standardelor de cea mai inalta calitate in relatiile cu clientii, furnizorii, de mediu etc.

← XX are un climat favorabil in care se incurajeaza inovatiile si prosperitatea printer angajati. Intreprinderea prospera financiar si are asteptari reale in viitor.

Objectivele afacerii

Obiectivele pe termen lung ale intreprinderii sunt urmatoarele:

Promovarea politicii agresive şi majorarea profiturilor actionarilor. De a deveni o companie de elita in sisteme informationale pe urmatoarele segmente de piata.

Strategii cheie

Strategiile promovate de intreprinderea XX:

1. Accelerarea lansarii produselor noi propuse de echipa cercetare deyvoltare 2. Extinderea relatiilor cu alte companii din acest domeniu 3. Majorarea capitalului propriu 4. Recrutarea noilor specilisti in sectia marketing si vinzari 5. Promovarea serviciilor pe noi segmente de piata6. Atragerea investitiilor in marime de ZZZ pe 10 ani

Urmatoarele strategii importante vor fi realizate:

1. Participarea la expozitii de vinyari 2. Dezvoltarea planurilor financiare si de marketing 3. Cautarea de noi piete 4. Reducerea costurilor administrative

Scopuri majore

Urmatoarele obiective vor fi atinse in urmatoarii 3-4 ani:

← Atingerea nivelului de vinzari de xx mii lei pina in 200X ← Obtinerea profiturilor anuale in marime de xx mii lei in 200X ← Asigurarea xx% din xx segmental de piata catre 200X ← A deveni cel mai mare furnizor de xxx sisteme in xx tari in xx ani ← Angajarea a xxx personae inclusiv xx% ingineri calificati catre 200X

← Deschiderea oficiilor de vinzari (agenti) in numar de xx pe pietele cheie inainte de anul 200X

Programe si actiuni strategice

Urmatoarele programe si actiuni strtegice vor fi implementate:

1. Elaborarea planului de afaceri si dezvoltarea relatiilor de parteneriat in urmatoarele 6-9 luni.

2. Angajarea directorului commercial şi personalul ethnic in urmatoarele 3-4 ani.3. Analiza resurselor de cercetare dezvoltare 4. Dezvoltarea si implementarea planului de dezvoltare comerciala5. Eficientizarea politicii de credit