Capacitatea de învăţare – condiţie esenţială a progresului şcolar

Conceptul de capacitate de învăţareÎntr-o viziune modernă psihicul uman este considerat un sistem care

intră în mod constant şi necesar în interrelaţii cu macrosistemele din care face parte. Înţelegerea ştiinţifică a genezei psihicului (în ontogeneză) şi a dezvoltării sale implică, cu necesitate logică, acceptarea capacităţii sale, ca sistem, „de a acumula materii sau energie”. Această capacitate nu este altceva decât învăţarea. Completând viziunea sistemică asupra psihicului uman, cu cea constructivistă, putem considera capacitatea de învăţare ca o însuşire (efectorie) a psihicului uman, care constă în posibilitatea de a acumula cunoştinţe, priceperi şi deprinderi; ea depinde, pe de o parte, de proprietăţile anatomo-fiziologice ale creierului (capacitatea naturală), iar pe de altă parte, de activitatea desfăşurată (învăţătura) în vederea dezvoltării acesteia (capacitatea dobândită). Aşadar, capacitatea de învăţare reprezintă aliajul dintre darurile naturale, originare, ale omului şi rezultatele activităţii.

Acest mod de a înţelege capacitatea de învăţare are o deosebită importanţă pentru munca pedagogilor, pentru activitatea de instruire şi educare. Pornind de la o asemenea concepţie despre capacitatea de învăţare, educatorii nu mai pot pune totul (succesele sau insuccesele) pe seama darurilor naturale ale copilului, ci îşi pun problema cum poate fi sporit acest „dar natural” (capacitatea de învăţare) pentru ca sistemul psihic al copilului în cauză să poată acumula o cantitate cât mai mare de... „energie” (cunoştin-ţe, deprinderi, abilităţi). Astfel, dezvoltarea capacităţii de învăţare devine una din problemele majore ale activităţii didactice, de ea depinzând, într-o mare măsură, progresul şcolar al elevilor.

Condiţiile psihologice ale capacităţii de învăţare; caracterul complex al acestei capacităţi.Înţelegerea acestui concept ne obligă să pornim de la definirea activităţii care îl implică – învăţarea. Învăţarea este o activitate umană care constă pe de o parte, în îmbogăţirea tezaurului informaţional (instruirea), iar pe de altă parte, în sporirea capacităţii de răspuns a organismului, adică a creierului (educarea).Ea este atât o activitate spirituală, cât şi una fizică, deoarece în actul învăţării elevul participă cu întreaga sa fiinţă. Sunt activităţi, ca cele de tip intelectual, la care participarea forţelor spirituale este esenţială, dar există şi activităţi la care efortul fizic este princi-pal, ca, de exemplu, în învăţarea unui sport sau a unor profesiuni bazate pe forţa fizică. De fapt, în orice act de învăţare participă atât sistemul nervos, în speţă creierul, cât şi sistemul muscular. Organul de învăţare este, totuşi, în primul rand, capul, respectiv creierul elevului şi abia în al doilea rând

mâinile şi picioarele lui. Ca atare, când vom vorbi despre capacitatea de învăţare a unui elev ne vom referi la posibilităţile creierului lui de a însuşi un volum mai mare sau mai mic de cunoştinţe, de a forma mai rapid sau mai lent nişte deprinderi, care să-l ajute să dea răspunsuri cât mai adecvate solicitărilor din lumea ambiantă.

După câte se ştie din experienţa fiecărui educator, aceste posibilităţi diferă de la un elev la altul. Ele sunt, deci, nişte însuşiri ale personalităţii, care pot avea un caracter mai general sau mai special. Aşa, de exemplu, sunt elevi care învaţă bine la toate obiectele de învăţământ, în timp ce alţii pot obţine rezultate bune şi foarte bune doar la anumite discipline. Aceştia din urmă au o capacitate de învăţare specială, în timp ce primii au o capacitate de învăţare generală.

Pentru a înţelege pe deplin conceptul de capacitate de învăţare, trebuie să analizăm condiţiile care stau la baza formării sale.

Condiţia de bază ca elevul să poată învăţa este atenţia. Nu există activitate umană conştientă care să se poată desfăşura normal fără o atenţie susţinută. Aşadar, gradul de dezvoltare a atenţiei, a calităţilor acesteia (stabilitatea, concentrarea, distribuţia, volumul, mobilitatea) constituie ele-mentul de bază al capacităţii de învăţare, motiv care l-a determinat pe pedagogul ceh Comenius să îndemne pe educatori: “Să vorbim numai pentru cei care ascultă, să-i învăţăm pe elevi numai atunci când sunt atenţi”. Cuvintele sale nu au semnificaţia unui abandon în faţa neatenţiei elevilor, ci, din contră, ele sunt un îndemn la stimularea prealabilă a atenţiei la lecţie.

Stimularea şi menţinerea atenţiei elevilor depinde, în cea mai mare măsură, de măiestria pedagogului şi, în primul rând, de priceperea cu care ştie să pună în mişcare motivele elevilor, adică acele forţe interne care propulsează, orientează şi dinamizează (energizează) orice activitate umană şi, ca atare, şi activitatea de învăţare.Când elevul este motivat de conţinutul celor predate devine, implicit, foarte atent. Aşadar capacitatea de învăţare a elevului sporeşte pe măsura motivării sale.

Însuşirea cunoştinţelor fie sub forma lor intuitivă (iconică), fie sub forma lor simbolică (conceptuală), sau sub forma acţională (motrică), presupune o bună funcţionare a analizatorilor elevului, în special a celor solicitaţi în activitatea de învăţare. Altfel percepţiile lor vor fi confuze. Cunoscând importanţa acestor vestibuli ai cunoaşterii, marele pedagog Pestalozzi considera că “a vedea bine şi a auzi bine e primul pas spre înţelepciune în viaţă”.

Verificarea capacităţii funcţionale a analizatorilor (acuităţii )constituie una dintre obligaţiile elementare ale tuturor educatorilor şi în special a diriginţilor, tot atât de importantă ca şi vizita medicală, odată cu care ar

trebui să se şi facă, adică la începutul anului şcolar. Unul din criteriile aşezării elevilor în bănci ar trebui să fie şi acuitatea analizatorilor vizuali şi auditivi.

Percepţia ca element al capacităţii de învăţare se perfecţionează odată cu înaintarea elevului în vârstă, dar nu de la sine, ci numai în măsura în care educatorii învăţătorii, profesorii se preocupă de acest lucru prin îndrumarea, stimularea şi orientarea ei cu ajutorul cuvântului spre aspectele esenţiale. Procedând astfel, în mod sistematic, educatorii îi cultivă elevului şi spiritul de observaţie, de asemenea, o valoroasă însuşire a capacităţii de învăţare.

Învăţarea este tratată în cele mai multe lucrări de psihologie în corelaţie cu memoria, la care – din păcate – este adeseori redusă, în practica pedagogică. Fără a cădea în această greşeală, considerăm, totuşi, că memoria este un element important al capacităţii de învăţare. Elevii cu o bună memorie sunt, de obicei, elevi cu rezultate excelente la învăţătură. Memoria bună însă nu poate fi considerată aceea în care întipărirea şi stocarea cunoştinţelor se realizează mecanic.Odată cu înaintarea pe treptele superioare ale învăţământului, productivitatea memoriei elevilor este condiţionată de măsura în care profesorii îi iniţiază în tehnicile memorării logice, adică a utilizării procedeelor raţionale în memorare împărţirea textului de memorat în unităţi logice, scoaterea ideilor principale, sistemati-zarea acestor structuri logice etc.

Fără implicarea gândirii, a operaţiilor ei (analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea, abstractizarea) şi a instrumentelor logice (judecata, raţiona-mentele) în activitatea de învăţare, capacitatea de învăţare a elevilor este simţitor prejudiciată.Profesorii cu bune rezultate la disciplina pe care o predau sunt, de obicei, cei care se preocupă de cultivarea gândirii elevilor lor, utilizând în acest scop strategiile euristice în predare (conversaţia euristică, învăţarea prin descoperire, problematizarea etc.); prin caracterul lor stimulator, activizator, aceste metode dezvoltă structuri operaţionale care să le permită elevilor utilizarea independentă şi creatoare a cunoştinţelor asimilate în situaţii noi. Astfel, aceste metode contribuie în mod esenţial la sporirea capacităţii de învăţare a elevilor.

Dezvoltarea, printr-un învăţământ desfăşurat în mod ştiinţific, a proceselor psihice şi a calităţilor lor constituie, deci, aspectul general al formării capacităţii de învăţare. Dar unii elevi au rezultate deosebite la învăţătură numai la anumite obiecte de învăţământ. Aceasta înseamnă că elevii în cauză au o capacitate specială. Capacitatea specială este condiţiona-tă de o anumită aptitudine care, de obicei, asigură performanţe deosebite la obiectul în cauză: matematică, limbi străine, muzică, tehnică, sport etc.

În viziunea multor educatori capacitatea de învăţare este considerată ca fiind determinată mai ales de procesele intelectuale ale elevilor. Aceasta este o viziune trunchiată asupra capacităţii de învăţare, căci practica pedagogică a demonstrat şi demonstrează că rezultatele bune la învăţătură pot fi obţinute şi de către elevi mai puţin dotaţi intelectual, dar care au, în compensaţie, o mare capacitate de perseverare, o stăruinţă deosebită în studiu. Aşadar, conceptul de învăţare conţine, pe lângă elemente intelectuale şi elemente nonintelectuale, atitudinale etc.

Un elev a cărui atitudine la învăţătură este pozitivă şi care-l face să fie interesat, perseverent, stăruitor, harnic, poate fi considerat ca având o bună capacitate de învăţare.Prin urmare, la elementele unanim cunoscute ale capacităţii de învăţare trebuie să adăugăm şi trăsăturile caracterologice amintite mai sus, care fac ca elevul care le posedă să obţină rezultate tot atât de bune la învăţătură ca şi cel dotat intelectual, dar mai puţin perseverent.

Formarea şi dezvoltarea capacităţii de învăţare.Capacitatea de învăţare este potenţială sau naturală (căci orice om se naşte cu capacitatea de a învăţa) şi este specifică creierului uman. Datorită acestei însuşiri, copilul îşi formează din primele săptămâni de viaţă reflexe condiţionate, care sunt primele rudimente ale învăţării. Dar de aici şi până la capacitatea de a opera cu simboluri lingvistice sau numerice de inaltă abstractizare, drumul este foarte lung, trecând prin toate gradele de învăţământ şi prin toate etapele învăţării şi având particularităţi specifice vârstei, individualităţii elevilor, precum şi calităţii instrucţiei şi educaţiei primite. În această accepţie dezvoltarea psihică a copilului, prin activitatea de învăţare, modifică în sens ascendent şi capacitatea sa de învăţare, făcându-l capabil pentru învăţare de nivel din ce în ce mai înalt.

Capacitatea de învăţare se dezvoltă sub influenţa activităţii de învăţare. Îmbogăţirea tezaurului informaţional nu este un proces cumulativ, ci unul formativ, idee subliniată încă de la începutul acestui secol de A. Binet care spunea că „trebuie să recunoaştem că conţinutul a ceea ce se predă exercită întotdeauna o influenţă enormă asupra educaţiei inteligenţelor şi asupra utilităţii instrucţiei”. În zilele noastre această idee a devenit un lucru comun, ştiut fiind că nivelul de dezvoltare a capacităţilor creierului este o rezultantă a activităţii de instruire desfăşurată cu elevul până la acea dată. De fapt, „învăţarea şcolară nu începe niciodată pe un loc gol, ci întotdeauna are înaintea sa un anumit stadiu al dezvoltării infantile, parcurs de copil până la intrarea sa în şcoală”.

Învăţarea se produce tot timpul, însă la nivele diferite. Ea urmăreşte – prin raţiunea de a fi - sporirea capacităţii de adaptare a organismului, prin efectele pe care le are asupra transformărilor comportamentale. Aceste

transformări „sunt un rezultat al transformărilor schemelor de acţiune şi schemelor operatorii. La nivelul gândirii, acţiunile se transformă în operaţii prin care se realizează o prelungire a acţiunii în gândire, prin interiorizare”. Acest mod de a pune problema dezvoltării capacităţii de învăţare învederează corelaţia care există între activităţile obiectuale şi activităţile mintale. Ca atare, nivelul şi calitatea capacităţii de învăţare depinde de nivelul şi calitatea procesului de învăţământ, în speţă a învăţării. În această concepţie „este satisfăcătoare numai acea învăţare care împinge înainte dezvoltarea”. Este vorba despre dezvoltarea psihică generală şi, ca atare, şi despre dezvoltarea capacităţii de învăţare. Această dezvoltare se produce atunci când şi acolo unde învăţarea se desfăşoară în conformitate cu legile psihologice. Este semnificativă din acest punct de vedere acea lege pe care Ed. Claparede o numeşte „legea extensiunii vieţii mintale” şi care sună astfel: „Dezvoltarea vieţii mintale este proporţională cu distanţa care există între trebuinţe şi mijloacele de a le satisface”. În implicaţiile ei pedagogice, această lege indică necesitatea de a pune elevii în situaţia de a face eforturi intelectuale pentru dobândirea cunoştinţelor, eforturi care se soldează cu efecte pozitive şi în planul dezvoltării capacităţii de învăţare. Elevii cărora li se „serveşte” învăţătura de-a gata au mai slabe abilităţi intelectuale.

Psihologia modernă a stabilit ca o lege influenţa acţiunilor externe asupra formării operaţiilor interne. În lumina acestei legi, formarea capacităţii de învăţare implică cu necesitate şi preocuparea educatorilor pentru formarea algoritmilor mintali. Importanţa acestora este de necontestat dacă admitem că „învăţarea nu trebuie neapărat să ne conducă undeva; ea trebuie să ne permită să continuăm mai uşor în etapa următoare”. Această continuare este posibilă dacă i s-a format elevului capacitatea de învăţare la nivel mai înalt, capacitate care implică, pe lângă dezvoltarea nivelului proceselor de cunoaştere, şi existenţa unor algoritmi de muncă intelectuală.

Desigur că nivelul şi eficienţa capacităţii de învăţare sunt influenţate în formarea şi dezvoltarea lor şi de factori extradidactici, cum ar fi ambianţa culturală în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, mediul său socio-economic, starea de sănătate, atitudinea părinţilor faţă de şcoală şi învăţătură etc.

Şcoala şi educatorii au, însă, un rol hotărâtor în formarea şi dezvoltarea acestei capacităţi şi sunt, prin logica lucrurilor, în mod direct responsabili de progresul şcolar al elevilor.

BIBLIOGRAFIE1. A. Binet, Ideile moderne despre copil, Cuvânt introductiv, traducere, note şi comentarii de D.Todoran, E.D.P., Bucureşti, 1975

2. S. J. Bruner, Procesul educaţiei intelectuale, E. S., Bucureşti, 1970

3. I. Furlan, Învăţământul modern şi instruirea intensivă, traducere de A. Tămcencu, E.D.P., Bucureşti, 1975

4. L. S. Vâgotski, Opere psihologice alese, vol. I, E.D.P., Bucureşti, 1971

5. I. Drăgan, A. Partenie, Psihologia învăţării, Editura Excelsior, Timişoara, 1997

6. Ed. Claparede, Educaţia funcţională, traducere de prof. M. Niculescu, E.D.P., Bucureşti, 1973

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIESPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

CAPACITATEA DE ÎNVĂŢARE - CONDIŢIE ESENŢIALĂ A PROGRESULUI ŞCOLAR

STUDENT BUHASCHI LUDMILAANUL III

ID