Cap2

CAPITOLUL 2ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA

BĂNCILOR CENTRALE

� însuşirea independSEBC;

� formareacentrale, multiplic

� cunoaşterobiective

� înţelegereoperaţiun

2.1. Organizarea şi independenţa băncilor centrale2.1.1. Organizarea băncilor centrale2.1.2. Criterii de apreciere a independenţei băncii centrale

2.2. Funcţiile băncilor centrale2.2.1. Funcţia de emisiune2.2.2. Funcţia de bancă a statului2.2.3. Funcţia de bancă a băncilor2.2.4. Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutare2.2.5. Funcţia prudenţială şi de supraveghere bancară2.2.6. Funcţia economică a băncii centrale

2.3. Bilanţul şi operaţiunile băncilor centrale2.3.1. Operaţiuni active şi pasive2.3.2. Creaţia monetară

2.4. Banca Naţională a României2.4.1. Istoricul BNR2.4.2. Rolul şi funcţiile BNR2.4.3. Politica monetară a BNR în perspectiva integrării europene

2.5. Sistemul European al Băncilor Centrale2.5.1. Misiunea şi obiectivele SEBC2.5.2. Operaţiunile SEBC

Test de autoevaluareBibliografie

OOBBIIEECCTTIIVVEE PPRROOPPUUSSEE

de noţiuni cheie: emisiune monetară, creaţie monetară, bază monetară,enţa băncii centrale, bilanţul băncilor centrale din ţările UEM; funcţiile

deprinderii de analiză a criteriilor de independenţă economică şi politică a bănciide analiză a posturilor bilanţului băncii centrale şi de determinare, prin calcul, aatorului bazei monetare;ea evoluţiei BNR, a principalelor activităţi desfăşurate în prezent şi alor în vederea integrării monetare europene;a şi cunoaşterea mecanismului de funcţionare al SEBC, a obiectivelor acestuia, ailor de piaţă şi a realizărilor înregistrate în perioada 1999 şi 2000

CAPITOLUL 2

2.1. Organizarea şi independenţa băncilor centrale2.1.1. Organizarea băncilor centrale

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiază că acestea sunt structurate pe douănivele, respectiv Banca centrală şi băncile de rang secundar, denumite şi bănci de sistem. Rolulbăncii centrale rezultă din monopolul asUpra emisiunii monetare şi din funcţia de autoritatemonetară pe care a preluat-o treptat şi pe măsură ce s-a implicat în afacerile statului şi, în modspecial, în politica economică. În acest context, este necesară precizarea faptului că în momentuliniţial al formării sistemelor bancare, nu exista o delimitare între operaţiunile realizate de băncilecomerciale şi cele centrale (sau de emisiune). În perioada convertibilităţii monetare, activitateade emisiune nu constituia un privilegiu al băncilor centrale. Identificarea celor două tipuri debănci s-a înfăptuit, în timp, prin concentrarea emisiunii de monedă la nivelul unei singure bănci,banca centrală, care începe, astfel, să obţină monopolul asupra operaţiunii de emisiune.

Acest proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcţie de gradul de evoluţieeconomică şi socială a ţărilor. Astfel, în Anglia, Banca centrală se înfiinţează în anul 1694, subforma de societate privată pe acţiuni; în anul 1800 se organizează Banca Franţei, iar în anul1863, băncile naţionale din SUA. Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin reglementări alestatului s-a realizat mai târziu printr-o serie de legi, care au marcat evoluţia sistemelor monetare.Pot fi enumerate câteva momente: în 1844 în Anglia se stabileşte sistemul de emisiune (prinlegea lui Robert Peel); în 1848, în Franţa se elimină dreptul de emisiune monetară al băncilordepartamentale; în 1913, în SUA se creează Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 băncifederale de rezerve.

Deşi în perioada actuală băncile centrale ale tuturor ţărilor, cu excepţia celor 12 bănci derezervă din SUA sunt bănci cu capital de stat, de-a lungul evoluţiei lor în timp, s-au identificat maimulte categorii de bănci, în funcţie de provenienţa capitalului. Astfel, în Anglia, banca de emisiunea fost cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, băncile s-au constituit prinparticiparea capitalului de stat, iar în ţări precum România şi Belgia, capitalul băncilor a fost mixt.

Activitatea băncilor centrale, gestionarea şi execuţia politicii monetare, este coordonatăde anumite organisme, în a căror componenţă se află membri numiţi după diverse criterii. Astfel,în funcţie de măsura în care alegerea guvernatorului şi a membrilor Consiliului de Administraţiedepind de raportul dintre puterea politică şi banca de emisiune, se poate stabili gradul deindependenţă al băncii centrale. Structurile băncilor centrale sunt, în mare parte, legate defactorii politici ai ţărilor respective şi de tradiţia acestora. În ţările centralizate există o unicăinstituţie, ca banca centrală, care deţine sucursale sau agenţii în regiuni sau departamente, în timpce în ţările federale, structura federală se regăseşte şi la nivelul băncii centrale, în grade diferite.Astfel, în Germania, în anii ’40, aliaţii favorabili federalizării puternice a acestei ţări, au impus11 bănci centrale ale landurilor, pentru înlocuirea băncii Reischbank. Ulterior, în anul 1948 s-acreat un institut central de emisiune, considerat o filială a băncilor centrale din cele 11 landuri.În 1957, după recuperarea suveranităţii Germaniei, această instituţie a fost înlocuită cu DeutscheBundesbank, iar în structurile de conducere au fost incluşi toţi preşedinţii băncilor federale.

În SUA, Sistemul Federal de Rezerve menţine o formă mai descentralizată, în sensul căteritoriul este divizat în districte la nivelul cărora există o bancă federală de rezerve, şi al căreicapital este deţinut de băncile comerciale, membre ale sistemului. Pentru fiecare bancă afiliată,cota de subscriere este de 6% din fondurile proprii, băncile comerciale având obligativitatearespectării cotei rezervei minime obligatorii, ceea ce le conferă dreptul de a realiza operaţiuni derescontare. Băncile federale de rezervă au, în aparenţă, toate atributele băncii centrale, atât dinpunct de vedere al emisiunii cât şi al refinanţării băncilor din sistem. Pentru realizarea emisiuniimonetare, din punct de vedere tehnic, se apelează la Tezaur, iar pentru aplicarea politiciimonetare sunt necesare deciziile Consiliului Guvernatorilor (compus din 7 membri numiţi decătre Preşedintele SUA pentru o perioadă de 14 ani). Pentru realizarea politicii de open-market(operaţiuni cu titluri), băncile federale se află sub tutela unui comitet federal de piaţă, format din5 preşedinţi ai băncilor de rezerve şi din 7 membri ai Consiliului Guvernatorilor. Aceste aspecte

Organizarea şi funcţionarea băncilor centrale

evidenţiază că în statele federale, gradul de descentralizare este tot mai limitat.În Franţa, gestionarea şi executarea politicii monetare este realizată de către un Consiliu

general al Băncii, care cuprinde guvernatorul, doi viceguvernatori şi un număr de 10 consilieri.Adoptarea deciziilor de către Consiliul General necesită şi aprobarea Ministerului Economiei şiFinanţelor, pentru probleme referitoare la repartizarea profitului sau la statutul personalului. Înmajoritatea celorlalte ţări, organismul care asigură execuţia politicii monetare este Consiliul deAdministraţie, condus de un guvernator, numirea membrilor realizându-se cu implicarea în gradediferite a executivului sau parlamentului.

Din acest punct de vedere este necesară evidenţierea principalelor aspecte care definescgradul de independenţă al unei bănci centrale:

� numirea guvernatorului şi a Consiliului de Administraţie pe o perioadă determinată detimp, de către legislativ;

� neimplicarea guvernului sau a organului legislativ în aprobarea politicii monetare;� asigurarea stabilităţii monetare de către banca centrală;� stabilirea ratei dobânzii de refinanţare se realizează fără aprobări ale executivului sau ale

legislativului.Indiferent de modul de organizare şi structurare a băncilor centrale, raportul acestora cu

puterea legislativă şi executivă este diferit de la o ţară la alta.O largă independenţă se manifestă în Germania, unde banca centrală, Bundesbank nu

suferă nici o influenţă politică, ceea ce afectează favorabil stabilitatea mărcii germane. Deasemenea, şi în SUA gradul de independenţă este deplin, prin numirea de către cea mai înaltăautoritate a statului, pe o perioadă de 4 ani a preşedintelui Consiliului Guvernatorilor, fărăposibilitatea revocării acestuia, iar a membrilor consiliului pentru câte 14 ani. Durata mandatuluiguvernatorului în Germania este de 8 ani, ceea ce demonstrează un grad sporit de independenţăîn raport cu succesiunea la putere a mai multor formaţiuni politice.

Un grad sporit al independenţei băncii centrale nu exclude cooperarea reală care trebuiesă existe, în permanenţă, între Banca Centrală şi Executiv, iar în caz de litigii, banca îşi poatemenţine independenţa prin măsuri ferme de reglementare în politica monetară internă şi externă.

În alte ţări, independenţa este asigurată, într-un grad mai limitat, din punct de vedereinstituţional, cum este cazul Franţei, în care ministrul Finanţelor poate desemna un cenzor cudrept de opoziţie faţă de deciziile adoptate de Consiliul General al Băncii.

Independenţa Băncii Angliei poate fi caracterizată printr-o frază devenită celebră: “bancaare dreptul de a da sfaturi, dar guvernul adoptă deciziile supreme”, rostită de un fost guvernator*.

Cu începere din anul 1997 s-a decis acordarea unei mai mari autonomii Băncii Angliei, îndomeniul instrumentelor de politică monetară, dar obiectivele în materie de inflaţie au rămas decompetenţa guvernului.

În Italia, responsabilitatea alegerii Consiliului superior al Băncii, al cărui preşedinte esteGuvernatorul, revine acţionarilor băncii, respectiv instituţiilor de credit, băncilor de interesnaţional şi caselor de economii. Mandatul consilierilor este de 3 ani, iar al guvernatorului pe operioadă nedefinită, motiv pentru care organismul de conducere se află în subordinea statului.

Particularităţi prezintă şi Banca Japoniei, în sensul că numirea guvernatorului şi aviceguvernatorului este realizată pe o perioadă de 5 ani, de către executiv, dar consiliul deadministraţie care defineşte politica monetară este format dintr-un reprezentant al MinisteruluiFinanţelor şi un altul, al Agenţiei de Planificare. Astfel, se manifestă o subordonare instituţionalăa băncii faţă de Guvern, deşi cei doi reprezentanţi nu au drept de vot. În cultura japoneză oasemenea subordonare este denumită “armonie automată” şi se manifestă la nivelul tuturorparticipanţilor la economia japoneză.

2.1.2. Criterii de apreciere a independenţei Băncii Centrale� Importanţa independenţei Băncii Centrale este relevantă pentru nivelul unor indicatori

economici precum: rata inflaţiei, nivelul PIB, gradul de ocupare al forţei de muncă. În

* Jean Mathouk, Systems financiers français et etranges, Ed. Economica, Paris, 1993.

CAPITOLUL 2

acest sens studiile econometrice* evidenţiază corelaţia inversă dintre gradul de independenţăşi nivelul inflaţiei, cu cât Banca este mai independentă, cu atât rata inflaţiei şi variabilitateaacesteia sunt mai scăzute.

Graficele următoare arată combinaţiile dintre media ratei inflaţiei în perioada 1955-1988şi valoarea gradului de independenţă în 16 ţări, precum şi relaţia dintre independenţa bănciicentrale şi variabilitatea inflaţiei (potrivit modelului Alesina).

* Friedrich Kimber, Helmuth Wagner – Central Bank Idependence and Macroeconomic Performance, Central

Banking in transition economics, Forum Business School, 1999.

SWI

DENUKITA

SPA

NZ

GER

USA

JAP

AUS

CAN

FRA/NOR/SWE

NETBEL

2

3

4

5

6

7

8

9

0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5

Corelaţia: inflaţie – independenţă a băncii centrale

Grad de independenţă

Figura 1:

Med

ia in

flaţie

i

2

3

4

5

6

7

0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5

AUS/NORFRA

BELSWE

UK

SPA

NZ

ITACAN

NETDEN

USA

GER

SWI

JAP

Corelaţia dintre nivelul PIB şi gradul de independenţă

Rat

a m

edie

de

creş

tere

a P

IB

Grad de independenţă al Băncii Centrale

Figura 2:


� Referitor la relaţia dintre banca centrală şi guvern, în literatura de specialitate s-au conturatargumente în favoarea independenţei, astfel:� argumente bazate pe alegerea publică: în concordanţă cu acest punct de vedere,

autorităţile monetare sunt expuse unei puternice presiuni din partea guvernului, în specialatunci când economia este în declin iar executivul preferă relaxarea politicii fiscale;

� argumente bazate pe analizele efectuate de Sargent şi Wallace**. În opinia acestor autorieste necesară distincţia dintre autorităţile fiscale şi cele monetare. Argumentul de bază estecă banca centrală fiind independentă poate opune rezistenţă la finanţarea deficituluibugetar prin creaţie de monedă. În schimb, atunci când politica fiscală este dominantă,politica monetară nu poate influenţa decizia guvernamentală în materie de acoperire adeficitului bugetar;

� argumente bazate pe problema inconsistenţei în timp. Autori precum Kydland şi Prescott,Calvo, Borro şi Gordon, argumentează că inconsistenţa se manifestă atunci când deciziileadoptate în prezent pentru o perioadă viitoare, nu se dovedesc optime decât la începutulperioadei.

� Contribuţia lui Milton Friedman la independenţa Băncii Centrale (1977) constă înevidenţierea variabilităţii ratei inflaţiei. În analizele sale autorul argumentează că, deşiguvernul poate urmări obiectivele politicii monetare, nivelul veniturilor şi gradul de ocuparea forţei de muncă, o bancă centrală independentă se poate opune emisiunii de bani uşoripentru acoperirea deficitelor bugetare.

� Dincolo de orientările care s-au conturat în teorie, trebuie menţionat cu privire la misiuneabăncii centrale că aceasta constituie o exprimare a dispoziţiilor operaţionale care vizeazămijloacele pentru îndeplinirea obiectivului de stabilitate a preţurilor. Mandatul încredinţatbăncii centrale poate fi considerat lege dacă se urmăreşte regimul politic bazat pe democraţiareprezentativă şi evoluţia istorică a băncii centrale, precum şi exclusivitatea controluluiacesteia asupra sistemului financiar şi monetar.

� Problema independenţei băncii nu se rezumă doar la aspectul credibilităţii ci vizează aspecte ** Nigel Healey, Zenon Wisniewski – Central Banking in transition economies, Torun, 1999.

SWI

DEN

UK

ITA

SPA

NZ

GER

USA

JAPAUS,FRA

CANSWE

NETBELNOR

0

5

10

15

20

25

30

35

0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4 4.5

Grad de independenţă

Corelaţia: variabilitatea inflaţiei – independenţă a băncii centraleR

ată

de v

ariaţie

a in

flaţie

iFigura 3:

CAPITOLUL 2

precum circulaţia monetară, relaţiile monetare şi sistemul monetar, legitimitatea şiparticularităţile acestora. Economiile aflate în tranziţie prezintă un caracter specific alsistemelor economice precum şi ineficienţa în alocarea resurselor. În astfel de circumstanţe,politica monetară are o influenţă de intensitate mai scăzută asupra nivelului indicatorilormacroeconomici, accentul fiind plasat pe obiectivele antiinflaţioniste.

În cele ce urmează sunt prezentate criteriile legale utilizate în modelele folosite pentrucuantificarea gradului de independenţă al Băncii Centrale.

Astfel, modelul Bade şi Parkin (1988) analizează gradul de independenţă în funcţie deurmătoarele criterii:1) dacă banca centrală este autoritatea monetară finală;2) dacă mai mult de jumătate din membri Consiliului de Administraţie sunt independenţi de

Guvern;3) dacă există membri oficiali ai Guvernului în structura Consiliului de Administraţie.

Cuantificările acestor criterii indică un punctaj de 4 puncte obţinut de Cehia, Polonia şiRomânia. Autorii modelului stabilesc o diferenţă între indicele independenţei politice şi cel alindependenţei economice, procedând la examinarea prevederilor legale din 12 ţări în perioada1972-1986.

Un alt model care dezvoltă indicii legali ai independenţei, permiţând extinderea detaliilor,este construit de Grili, Masciandaro şi Tabellini GMT (în anul 1991), autorii făcând distincţieîntre independenţa politică şi cea economică a băncii.

Criteriile independenţei politice, conform modelului GMT, sunt următoarele:1) numirea guvernatorului de către Guvern sau Parlament;2) perioada mandatului egală sau mai mare de 5 ani;3) numirea membrilor CA de către Guvern sau Parlament;4) durata mandatului CA este de 5 ani;5) nu există membri ai Guvernului în CA;6) politica de credit şi de schimb valutar este, în exclusivitate, de competenţa Băncii

Centrale;7) Banca Centrală urmăreşte stabilitatea preţurilor, acesta fiind un obiectiv prevăzut în statut;8) existenţa unor prevederi legale care să susţină poziţia băncii în caz de conflict cu

guvernul.Pentru cuantificarea independenţei economice autorii modelului GMT utilizează

următoarele criterii:1) facilităţi directe de credit acordate neautomat;2) practicarea ratei de piaţă a dobânzii la facilităţile de credit;3) acordarea cu caracter temporar a creditelor;4) participarea Băncii Centrale pe piaţa primară pentru acoperirea datoriei publice;5) limitarea sumei acordate sub formă de credit guvernamental;6) stabilirea ratei de refinanţare de către banca centrală;7) supravegherea activităţii bancare numai de către Banca Centrală sau şi de alte instituţii;

Studiile efectuate evidenţiază pentru independenţa politică, un punctaj de 7 puncte încazul României (1998) şi de 8 puncte pentru Polonia (în anii 1998 şi 1999), comparativ cu 5puncte ale ambelor ţări, în anul 1997.

O altă modalitate de măsurare a gradului de independenţă al Băncii Centrale o reprezintădeterminarea frecvenţei de schimbare a guvernatorilor. În acest sens a fost dezvoltat modelulCukierman, Webb şi Neyapti (1992), pe baza observaţiilor efectuate în perioada 1950-1989, peun număr de 21 de ţări industriale. Indicatorul care se determină pe baza acestui model este ratade schimbare, calculată ca medie a schimbărilor de guvernatori la nivelul unui an. Întrucâtdurata unui ciclu electoral este cuprinsă între 4 şi 5 ani, în majoritatea ţărilor, rezultă că nivelulratei se situează între 0,2 şi 0,25. Pentru perioada studiată de autori, nivelul maxim s-a înregistratîn Japonia şi Spania cu o valoare de 0,2, iar pentru grupul ţărilor aflate în curs de dezvoltare,valoarea maximă s-a determinat pentru Argentina, cu 0,93. Acest rezultat i-a condus pe autori la


concluzia conform căreia modelul n-are grad mare de relevanţă pentru ţările în curs dedezvoltare.

În anul 1995, autorii Cukierman şi Webb au dezvoltat un indicator al vulnerabilităţiipoliticii Băncii Centrale, prin studierea unui număr de 67 de ţări (dintre care 24 industrializateşi 43 în curs de dezvoltare), de-a lungul perioadei 1950-1989. Autorii au diferenţiat astfel, 4tipuri de politică tranzitorie a Băncii Centrale, în funcţie de următoarele situaţii: a) schimbări aleregimului politic; b) schimbări ale unei autorităţi guvernamentale; c) schimbări ale unui partid;d) schimbări ale structurii guvernului.

Rezultatele modelului indică un coeficient al vulnerabilităţii (calculat pentruschimbările din cadrul unei perioade de 6 luni) cuprins între 0,35 şi 0,1 pentru ţările dezvoltate.Pentru ţările în curs de dezvoltare coeficientul are valoarea 0,61.

Autorii modelului consideră că vulnerabilitatea politicii Băncii Centrale constituie unindicator al independenţei, care poate fi folosit pentru analize în ţările dezvoltate. Calitateaindicatorului este mai bună pentru ţările cu numeroase schimbări politice produse în decursulunei perioade.

Variabilele luate în considerare în cadrul modelului Cukierman, Webb şi Neyapti suntprezentate în continuare:

Nr.crt. Descrierea variabilei Pondere

1. Guvernatorula) ales pe o perioadă mai mică sau mai mare de 6 anib) numit de puterea legislativăc) realegerea este posibilă fără legătură cu factorul politicd) interzicerea exercitării mandatului ca urmare a instalării unui alt guvern

0,20

2. Procedura de elaborare a politicii monetarea) Banca Centrală cooperează cu legislativul, dar are o influenţă puternică

în elaborarea politicii monetareb) puterea legislativă are un impact decisiv în cazul unui conflict vizând

politica monetarăc) Banca Centrală îşi exprimă opiniile cu privire la proiectul bugetului de

stat

0,15

3. Obiectivea) stabilitatea monetară şi a preţurilor constituie un obiectiv prioritar alături

de stabilitatea sistemului bancar

0,15

4. Restricţii în acordarea de împrumuturi guvernuluia) împrumuturile “cash” sunt interziseb) împrumuturile sub forma titlurilor sunt limitatec) condiţiile împrumuturilor (termen, rata dobânzii, valoare) sunt prevăzute

în buget, iar guvernul şi Banca Centrală pot discuta numai detaliiletehnice

d) împrumuturile de la Banca Centrală sunt, în exclusivitate, acordateadministraţiei centrale;

e) durata împrumuturilor este de maxim 1 anf) rata de dobândă reprezintă rata de piaţăg) Banca Centrală poate vinde şi cumpăra titluri pe piaţă

0,150,150,05

0,025

0,0250,0250,025

Aplicarea modelului pentru cazul României a condus la un indice al gradului deindependenţă de 0,5293* (pentru anul 1998), comparativ cu 0,95 în cazul Poloniei şi cu 0,697 însituaţia Cehiei.

* Silviu Cerna, Liliana Donath, Victoria Seulean – Monetary policy and the Controlability of Inflation. The

Romanian Experience.

CAPITOLUL 2

Pentru a spori relevanţa gradului de independenţă al băncilor centrale prezintă importanţăvalorile calculate pentru cazul ţărilor dezvoltate, aplicând modele diferite.

În tabelul următor sunt redate rezultatele modelelor GMT şi Cukierman, Webb,Neyapti (LVAU).

Indicii legali ai independenţei băncilor centrale*G.M.T.Ţara

global politic*LVAU

Australia 9 3 0,31Austria 9 3 0,58Belgia 7 1 0,19Canada 11 4 0,46Danemarca 8 3 0,47Franţa 7 2 0,28Germania 13 6 0,66Grecia 4 2 0,51Italia 5 4 0,22Japonia 6 1 0,16Olanda 10 6 0,42Noua Zeelandă 3 0 0,27Spania 5 2 0,21Elveţia 12 5 0,68Marea Britanie 6 1 0,31SUA 12 5 0,51

Sursă: Friedrich Kibmer and Helmuth Wagner – Central Bank Independence andMacroeconomic Performance: a Survey of the Evidence, Ed. Torun, 1999.

* Pentru indicele GMT, valoarea indicelui total se situează pe scala de la 0 la 16 (în primacoloană) iar valoarea indicelui independenţei politice este înscris în coloana a doua. Pentrumodelul Cukierman (LVAU) indicele ia valori cuprinse între 0 şi 1.Cea mai mare valoare a indicelui semnifică cel mai mare grad de independenţă a BănciiCentrale.

După cum se poate observa, cele mai mari valori ale indicilor se constată pentru cazulGermaniei, SUA, Canadei şi Elveţiei.

Fundamentarea teoretică a independenţei Băncii Centrale a permis stabilirea corelaţieiinverse cu nivelul inflaţiei şi variabilităţii acesteia (conform graficelor 1 şi 3), în acest sens fiinddezvoltate numeroase studii dintre care se remarcă acelea ale unor autori precum: Effinger / DeHaan (1996); Alesiva / Summers (1993) şi Grilli / Masciandaro / Tabellini (1991), toţi aceştiaevidenţiind corelaţia dintre independenţa Băncii Comerciale şi rata inflaţiei.

În comparaţie cu numărul mare de studii dedicat acestui aspect, în literatură au fostconsacrate spaţii importante interdependenţei dintre Banca Centrală şi economia reală. În acestsens, studiile s-au orientat către următoarele direcţii: în ce măsură există o legătură întreindependenţa băncii centrale şi creşterea economică pe de o parte, şi care este legătura dintregradul de independenţă cu costurile dezinflaţiei.

Referitor la primul aspect, se poate vorbi despre relaţia dintre independenţa bănciicentrale şi performanţele reale ale economiei. Aversiunea ratei inflaţiei faţă de independenţabăncii centrale, generează efecte şi asupra ritmului de creştere economică.

Majoritatea studiilor empirice realizate pe un grup de ţări industriale, pe perioada 1950-1987 evidenţiază legătura dintre ritmul de creştere şi independenţa băncii centrale. Figurileurmătoare redau rezultatele modelului Alesina / Summers (1993) ai cărui autori concluzioneazăcă nivelul venitului real pe cap de locuitor este corelat pozitiv cu nivelul independenţei (vezifigura 3).


Pentru a evidenţia corelaţia dintre gradul independenţei Băncii centrale şi costuriledezinflaţiei se utilizează un indicator, rata sacrificiului, definit ca sumă a ieşirilor de venitnaţional divizate de modificări ale inflaţiei în decursul perioadelor de diminuare a niveluluiacesteia. Concluziile studiilor arată legătura puternică dintre independenţa băncii centrale şicostul dezinflaţiei. Rata sacrificiului este, în general, mai ridicată în Germania decât în SUA,rezultatul fiind în concordanţă cu indicele convenţional pentru măsurarea independenţei bănciicentrale. De asemenea, statele membre ale Comunităţii Europene prezintă grade aleindependenţei băncii centrale corelate cu mărimea venitului real şi cu modificările în valoareavenitului nominal. În concluzie, toate studiile empirice relevă corelaţiile care se manifestă întreindependenţa Băncii centrale şi nivelul inflaţiei, pe de o parte, şi indicatorii macroeconomici, pede altă parte.

Acestor studii li s-au adus o serie de critici în literatura de specialitate, argumentulinvocat fiind acela al subiectivităţii şi al unei posibile inconsistenţe în măsurarea independenţei.

Studii recente încearcă, în prezent, să evalueze gradul de independenţă prin estimareareacţiei funcţiilor monetare ale băncilor centrale în urma unor reforme instituţionale. De asemenea,se argumentează că independenţa băncii centrale trebuie privită ca o soluţie la credibilitateaautorităţii monetare. Indiferent de abordările acestei corelaţii, concluziile demonstrează importanţaindependenţei băncii centrale şi a efectelor pe care aceasta le antrenează.

2.2. Funcţiile Băncilor CentraleIndiferent de caracterul mai mult sau mai puţin centralizat al băncilor centrale, acestea

exercită funcţii generale şi, uneori, ocazionale, prin care se evidenţiază rolul în cadrul sistemelorbancare şi al economiilor contemporane.

Astfel, pot fi enumerate următoarele funcţii:� funcţia de emisiune;� funcţia de bancă a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;� funcţia de bancă a băncilor;� funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;� funcţia prudenţială şi de supraveghere;� funcţii economice ocazionale.

2.2.1. Funcţia de emisiuneMonopolul asupra emisiunii monetare provine din vechiul drept de batere a monedei,

care a fost atribuit, de-a lungul timpului, suveranilor, în detrimentul celorlalţi demnitari airegatelor sau imperiilor. Obţinerea acestui monopol a reprezentat unul din momentele esenţialeale construcţiei statelor moderne. În secolul al XVII-lea, datorită unei insuficienţe a cantităţii demetale preţioase faţă de creşterea dimensiunilor producţiei, anumite bănci au procedat laemisiunea de bilete de bancă, sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri careatestau existenţa de cantităţi de metal monetar în depozitele bancare. Acestea au dobânditulterior putere liberatorie legală.

Prima apariţie a bancnotelor s-a realizat în Suedia în anul 1656, când banca centrală aeliberat deponenţilor bilete de bancă, la purtător, fără dobândă, care puteau circula cainstrumente de plată. Datorită emisiunii în exces a acestora, banca a înregistrat faliment în anul1776, dar rolul său a rămas considerabil, prin realizarea unei inovaţii în domeniul plăţilor.

O a doua experienţă a avut loc în Marea Britanie, unde în perioada 1640-1694 se producetransformarea băncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei, cu drept de a primi depozite,de a sconta efecte şi de a emite bilete la purtător. În anul 1697, Banca Angliei obţine monopolulde emisiune monetară asupra Londrei.

În domeniul emisiunii de monedă s-au manifestat două principii, astfel:� principiul băncii, potrivit căruia emisiunea de monedă putea fi garantată cu avansuri şi

împrumuturi, garantate la rândul lor cu activitatea economică reală de producţie şi schimb;� principul încasării metalice, care avea la bază garantarea cu piese metalice a emisiunii

monetare.

CAPITOLUL 2

Prin aplicarea celui de-al doilea sistem (instituit în Anglia în 1844), băncile centraleputeau asigura convertibilitatea internă şi externă, în aur sau argint a biletelor de bancă.Suspendarea, în anul 1971 a convertibilităţii metalice în aur, a condus la garantarea emisiuniimonetare cu creanţe asupra statului şi economiei. Pentru soluţionarea problemelor tehnice defabricaţie şi de înlocuire a biletelor de bancă, în toate ţările s-a creat un departament special alBăncii, cu excepţia SUA unde Trezoreria imprimă bilete de bancă.

În Marea Britanie, un asemenea departament este cunoscut sub denumirea deDepartamentul de Emisiune, care deţine propriul bilanţ, fiind în fapt, o reminiscenţă dinperioada acoperirii metalice, în proporţie de 100%. În alte ţări, departamentul însărcinat cuemisiunea monetară realizează operaţiunea prin intermedierea băncilor comerciale. Ţărileaflate în curs de dezvoltare preferă ca în locul confecţionării propriilor bilete de bancă să lecumpere de la instituţii de emisiune străine. În cazul ţărilor slab dezvoltate, acolo undecirculaţia monedei naţionale este defectuoasă, se manifestă concurenţa cu moneda unei ţări maidezvoltate. Acesta este cazul utilizării dolarului american în unele ţări din Asia, în Europa deEst şi insulele Caraibe. Moneda divizionară este pusă în circulaţie de către Banca Centrală,care achiziţionează piesele metalice în valoare nominală de la Trezoreria statului. În acest mod,se obţine un câştig, ca diferenţa dintre valoarea nominală mai mare şi costul de fabricaţie alpieselor, mai scăzut.

2.2.2. Funcţia de bancă a statului, a administraţiei publice şi a serviciilor publiceÎn toate ţările, banca centrală reprezintă banca statului, a administraţiei şi serviciilor

publice, semnificând faptul că deţine şi administrează conturile acestora, ale căror soldurifigurează în pasivul bilanţului, şi care, în principiu nu pot fi debitoare.

În ţări precum Franţa, Germania, Italia, Spania, serviciile Trezoreriei asigură operaţiunilede încasări şi plăţi, rolul băncii centrale fiind doar acela de-a le înregistra. În Marea Britanie,Tezaurul deţine un cont deschis pentru operaţiunile din întreg teritoriul, dar Banca Centrală estecea care asigură încasările şi plăţile. Un sistem diferit se manifestă în SUA, unde băncile privateintervin în circuitul fondurilor statului. Tezaurul deţine conturi deschise în numele său la băncilede rezerve federale, iar acolo unde nu există acestea, la marile bănci private, denumite“depozitari generali”. În plus, alte bănci denumite “depozitari speciali” care au achiziţionatpentru ele sau pentru clienţii lor titluri guvernamentale, creditează un cont al Tezaurului, deschisîn numele băncii de rezervă a districtului respectiv.

În afara acestor diferenţieri în gestionarea depozitelor şi plăţilor publice, banca centrală joacăun rol direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei publice. Din acest punct de vedere,reţin atenţia posturile bilanţiere. Astfel, în activul băncii centrale figurează creanţele asupraTezaurului, care constituie fie anticipări asupra veniturilor fiscale, fie acoperiri parţiale ale deficituluibugetar. În al doilea rând, sunt înregistrate creanţele asupra guvernului care beneficiază de sprijin laun nivel plafonat de legea bugetară anuală. De asemenea, băncile centrale finanţează statul, direct sauindirect, prin achiziţia de titluri publice pe piaţa liberă “open-market”.

Datorită intervenţiilor de finanţare directă sau indirectă, băncile centrale îndeplinesc rolulesenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului. Astfel, băncilecentrale organizează sindicate pentru achiziţia de împrumuturi, administrează datoria publică şiplata anuală a dobânzilor la titlurile de stat, toate aceste atribuţiuni atestând, într-o măsurăconsiderabilă funcţia de bancă a statului.

2.2.3. Funcţia de bancă a băncilorAceastă funcţie reuneşte trei activităţi, strâns corelate între ele, pe care le desfăşoară

banca centrală.� În primul rând, fiecare bancă de rang secundar (bancă din sistemul bancar) are un cont la

banca centrală, care nu poate fi debitor, şi pe baza căruia pot fi realizate viramente şicompensări interbancare.

� În a doilea rând, dacă în procesul compensărilor, anumite bănci au nevoie de refinanţare,atunci banca centrală poate, în anumite condiţii să furnizeze resursele necesare, alimentând


piaţa monetară. Se poate manifesta şi situaţia în care banca centrală poate absorbi lichidităţide pe piaţă, dacă se consideră că acestea sunt în surplus.

� În al treilea rând, banca centrală trebuie să utilizeze intervenţiile pe piaţa monetară pentru amenţine masa monetară şi rata dobânzii în limitele fixate de către autoritatea monetară.

a) Intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară poate fi ilustrată pornind de la o schemăsimplă în care figurează numai două bănci, sub ipoteza că toţi agenţii economici suntobligaţi să deţină conturi la aceste bănci şi să-şi depună toate lichidităţile.

Presupunem situaţia bilanţieră a două bănci A şi B, astfel:Banca A Banca B

Activ Pasiv Activ Pasiv+10.000 +6.000 +4.000

Dacă se presupune, în continuare, o creaţie monetară de 10.000 u.m. la nivelul băncii A,atunci depozitele corespondente se repartizează între băncile A şi B prin înscrierea a 6000 u.m.în pasivul băncii A şi 4000 u.m. în pasivul băncii B. Bilanţurile celor două bănci devindezechilibrate, ceea ce necesită ca banca B să împrumute 4000 u.m. băncii A.

Situaţia contabilă finală se va prezenta astfel:Banca A Banca B

Activ Pasiv Activ Pasiv+10.000 +6.000

+4.000+4.000 +4.000

+10.000 +10.000 +4.000 +4.000

Masa monetară a sporit cu 10.000 U.M., care se regăseşte în pasivul băncii B (4000) şi albăncii A (6000).

Restul de 4000 u.m. (12.000 total bilanţ A – 8000 total bilanţ B) care figurează în pasivulbăncii A nu sunt incluse în situaţia finală a masei monetare întrucât reprezintă sumeinterbancare. Aceste împrumuturi interbancare trec prin piaţa monetară şi mai precis princompartimentul interbancar al pieţei, în cadrul căreia trezoreriile diferitelor bănci pot să obţinăîmprumuturi, fără garanţie, pentru o perioadă determinată, sau pot vinde şi cumpăra efectepublice sau private.

Titlurile utilizate sunt efecte private reprezentând credite efectiv distribuite, bonuri detezaur, bilete reprezentative ale pieţei ipotecare sau obligaţiuni publice ori private.b) Refinanţările realizate de banca centrală

Banca centrală poate, în majoritatea ţărilor, să procedeze la refinanţare prin operaţiuni derescontare, prin acordarea de avansuri garantate prin titluri sau prin cumpărarea titlurilor, încadrul operaţiunilor de “open-market”.

Metoda tradiţională de finanţare directă este rescontarea. Prin această tehnică, bancacentrală rescontează efectiv, efecte eligibile, prezentate fie direct de către bănci, fie de cătreintermediari sau case de rescontare. Acest mod de refinanţare a avut întotdeauna rezultatefavorabile în ţările anglo-saxone şi în cele latine. În acest context, este necesar un plafon derescontare, dincolo de acest nivel, refinanţarea băncii centrale devenind foarte scumpă. Atuncicând mecanismul rescontării este foarte important, rata dobânzii practicată de banca centrală larescontare joacă rolul director şi reprezintă pivotul întregului sistem bancar.

De asemenea, banca centrală poate proceda la acordarea de avansuri garantate printitluri pe care le preia în “pensiune” sau le cumpără. Astfel, în Germania modul tradiţional derefinanţare îl constituie avansurile garantate cu titluri cumpărate, denumirea dată acestoravansuri fiind “credite de lombard”. Rata dobânzii practicată la operaţiunile de lombard estemai mare decât rata de la rescont. În acelaşi sens acţionează “casele de scontare” britanice, carepractică împrumuturi de minim 7 zile, garantate cu anumite titluri: bonuri de tezaur, obligaţiunide stat. În Franţa, unde rescontul este din ce în ce mai puţin utilizat, se practică două tehnici:pensiunea de titluri pentru 7 zile (operaţiune identică cu cea din Marea Britanie) şiîmprumuturi zilnice, preferate în perioade de tensiune asupra monedei şi atunci când banca

CAPITOLUL 2

centrală trebuie să controleze nivelul dobânzilor.Indiferent dacă titlurile sunt achiziţionate sau constituie doar o garanţie, aceste avansuri

au drept scop refinanţarea băncilor, conducând la ceea ce se numeşte piaţa de refinanţare printitluri, sau”open-market”.c) Politica monetară reprezintă ansamblul mijloacelor utilizate de către autorităţile monetare

din fiecare ţară pentru atingerea obiectivelor monetare fixate.Definirea obiectivelor politicii monetare a condus la stabilirea a o serie de diferenţieri în

înţelegerea rolului acesteia.Astfel, în unele ţări, politica monetară este considerată, în exclusivitate, un mijloc de

menţinere a stabilităţii preţurilor şi de luptă contra inflaţiei, iar în altele se apreciază că trebuie săacompanieze politica bugetară în reglementarea creşterii economice.

2.2.4. Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutareSub această denumire este desemnată o triplă funcţie a băncii centrale:

� asigurarea, singură sau în concurenţă cu băncile de rang secundar, a schimbuluide monedă naţională în devize;

� păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare;� supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale.

� În anumite ţări, în perioade critice, schimburile valutare sunt controlate de banca centrală,iar piaţa valutară nu funcţionează liber. Toate schimburile de monedă naţională în orice devize,trebuie să se realizeze printr-un oficiu de schimb valutar, constituit ca anexă a Băncii Centrale,numai tranzacţiile în scopuri turistice, putând fi efectuate liber.

În toate ţările, băncile centrale, la concurenţă cu băncile comerciale, furnizează devizeagenţilor economici solicitanţi în condiţii mult mai atractive, comparativ cu cele impuse decelelalte bănci. Totodată, băncile centrale îşi menţin monopolul valutar chiar şi în perioadele depracticare a cursurilor libere, întrucât sunt obligate să garanteze convertibilitatea monedeinaţionale în devize, la cursurile stabilite prin sistemul de cursuri fixe.

În acest scop, băncile apelează la propriile rezerve valutare, apelează la împrumuturi de laalte bănci centrale, iar în situaţiile critice, procedează la ajustarea parităţilor, respectiv lasubevaluare şi supraevaluarea anumitor monede.� Având calitatea de gestionar al rezervelor, majoritatea băncilor centrale deţin, în primul rândo rezervă de aur, considerată drept o remanenţă a epocii în care emisiunea era garantată cu acestmetal. După liberalizarea pieţei aurului, băncile centrale au intervenit liber pentru obţinerea demetale preţioase pe care le considerau utile. De la o ţară la alta apar o serie de diferenţe: valoareadeţinerilor de aur este sporită comparativ cu restul rezervelor, în activul bilanţului Băncii Franţeişi al Italiei, în timp ce în cazul Deutsche Bundesbank acestea reprezintă doar 1/6 din activ. Ţăriprecum SUA, Franţa şi Germania nu şi-au utilizat niciodată rezervele de aur.

Alături de aur, băncile centrale deţin devize străine, pe care le obţin din operaţiile deschimb, efectuate în poziţia de monopol sau cea de concurenţă. În gestionarea acestor rezerve,băncile centrale urmăresc divizarea riscurilor, evitând orice concentrare a rezervelor într-osingură monedă. În plus, acestea au responsabilităţi internaţionale particulare, respectiv însistemul cursurilor fixe, responsabilitatea provine din obligaţii, iar în sistemul cursurilor flotante,prin solidaritate monetară sau presiuni politice. Astfel, la începutul anilor ’70, înainte dedeclararea renunţării la convertibilitate a dolarului, băncile centrale germane şi japoneze au fostobligate să acumuleze dolari, sub presiunea politică a SUA.

Trebuie remarcat faptul că până la introducerea monedei EURO, diverse bănci centraleeuropene au utilizat moneda ECU, pentru conservarea activelor. Ponderile reprezentaudiferenţieri de la o ţară la alta, după cum urmează: 9,5% în cazul băncii Franţei şi 5% în cazulbăncii Italiei. Bănci precum ale Marii Britanii şi Spaniei nu au deţinut active în moneda ECU, iarBundesbank nu a utilizat ECU decât în contextul Fondului European de Cooperare Monetară(FECOM). În prezent, băncile centrale introduc în rezerva lor moneda EURO, într-o proporţiedată de participarea acestei monede la comerţul exterior al ţărilor lor.� În ceea ce priveşte relaţiile cu FMI, băncile centrale deţin în activele lor, împrumuturile


iniţiale de la FMI, precum şi alte forme de sprijin acordate în cadrul mecanismului DrepturilorSpeciale de Tragere. În anumite cazuri, în activ figurează creanţele corespunzătoare unor formede ajutor specifice, pe care statele le-au acordat FMI în cadrul unor forme de cooperarefinanciară internaţională.

Legată de funcţia de gestionare a rezervelor valutare apare subfuncţia de supravegherea cursului de schimb. Astfel, băncile centrale, în concordanţă cu puterea politică din fiecareţară, pot avea misiunea de a menţine cursul de schimb al monedei naţionale în anumite limite,sau, de a-l lăsa să fluctueze liber. Băncile centrale exercită, tehnic, funcţia de supraveghere acursului de schimb. Beneficiile sau pierderile din operaţiile de schimb valutar, pot fi conservatede către Banca centrală sau de către stat care, fiind acţionar al Băncii Centrale, este şibeneficiarul rezultatelor acesteia. În anumite ţări, secretul operaţiilor valutare este garantat prinexistenţa unei entităţi speciale, ca instituţie a statului, aceasta fiind singura cunoscătoare asoldului operaţiunilor. În Marea Britanie funcţionează Fondul de Egalizare a Schimburilor creatîn 1932, şi care dispune de stocul de aur şi devize, fără ca soldul acestuia să figureze în activulbăncii centrale. Fondul de Egalizare emite în permanenţă bonuri de tezaur, în schimbul devizelorcedate, în mod regulat, de către stat, titlurile respective figurând în bilanţul băncii centrale.

În Franţa, Fondul de stabilizare a schimburilor, a fost creat în anul 1936, precum “un contspecial al Tezaurului” în care sunt contabilizate toate operaţiunile în devize. La anumite intervale detimp, acest fond solicită Băncii centrale fie monedă, fie devize, astfel încât, în activul bilanţului nu seregăseşte decât soldul operaţiunilor ascunse, astfel, publicului, în scopul evitării speculaţiilor.Rubrica respectivă poartă denumirea de avansuri către Fondul de stabilizare a schimburilor.

În SUA, Fondul de stabilizare a schimburilor creat în anul 1934 este gestionat precum uncont al statului, de către Banca Rezervelor Federale a Statului New York.

2.2.5. Funcţia disciplinară şi prudenţialăPrin funcţia disciplinară este înţeleasă exercitarea controlului asupra băncilor şi instituţiilor de

credit, în scopul asigurării securităţii depozitelor şi al prevenirii falimentelor bancare.Câmpul de aplicare al acestei funcţii este următorul:

� autorizarea exercitării activităţii bancare, crearea şi transformarea băncilor;� concentrarea şi divizarea riscurilor bancare;� lichidarea şi solvabilitatea bancară

Referitor la controlul exercitat de banca centrală în domeniul înfiinţării băncilor, criteriileîn adoptarea deciziilor, sunt, aproximativ, aceleaşi, în toate ţările şi anume:

� forma juridică (în general societăţi comerciale);� capitalul minim (variabil de la o ţară la alta);� importanţa mijloacelor utilizate şi pregătirea profesională;� planul de activitate;� nevoile economice ale pieţei financiare.

Din punct de vedere al activităţii instituţiilor bancare şi de credit în anumite ţări esteimpusă o specializare mai mult sau mai puţin strictă. Este cazul legislaţiei americane şi japoneze,care se opune caracterului universal pe care îl promovează legislaţia germană. În prezent, deşitendinţa băncilor este de universalizare, totuşi există anumite restricţii impuse unor activităţi,precum cele imobiliare, datorită ponderii sporite în dimensionarea riscului şi operaţiunilor pebază de titluri, altele decât cele emise de stat. În schimb, sunt favorizate fuziunile dintre instituţiibancare şi instituţii de asigurări, băncilor fiindu-le interzisă activitatea de asigurări.

Preluările în participaţie şi fuziunile în domeniul bancar sunt supuse aceloraşi reguli ca laînfiinţare, Dacă noii acţionari nu sunt bănci, atunci preluările în participaţii sunt controlate înmod diferit: sunt interzise societăţilor de asigurări; sunt plafonate aceste operaţiuni pentru caselede economii şi băncile mutuale, sau pot fi autorizate, dacă se consideră că, astfel, se producedivizarea riscurilor.

Fuziunile bancare sunt controlate, în majoritatea ţărilor, din punct de vedere alconcurenţei. În cea mai mare parte, dreptul concurenţei interzice monopolul sau situaţiiledominante. Uneori, autorităţile au tendinţa de a permite băncilor fuziuni şi absorbţii în scopul

CAPITOLUL 2

atingerii unor dimensiuni “mondiale”, sau al sporirii productivităţii. În anumite cazuri, înperioada de criză, fuziunile sunt autorizate pentru a permite “salvarea” unor bănci de la faliment,după cum evidenţiază evoluţiile din sistemul bancar american.

Concentrarea riscurilor bancare. Diversificarea riscurilor bancare a fost întotdeaunaconsiderată o regulă prudenţială esenţială. Întrucât numărul falimentelor bancare este determinatde o concentrare puternică a riscurilor bancare asupra unui singur client, a unui singur sectorgeografic, a unei singure ţări sau asupra unei singure activităţi, băncile caută, întotdeauna, ospecializare în domeniile în care dispun de competenţe profesionale şi avantaje comparative.

Modalităţile specifice de control variază de la o ţară la alta în funcţie de structurasistemului bancar, de evoluţia sa şi, în mod particular, de tradiţiile administrative.

În ultimele două decenii controlul asupra activităţii bancare a înregistrat o tendinţă deaccentuare şi de lărgire a câmpului de acţiune. Prima tendinţă s-a manifestat prin majorarearaportului de acoperire a riscurilor prin fondurile proprii, pe măsură ce au sporit dimensiunileconcentrării bancare. Lărgirea controlului s-a realizat pe plan geografic; în majoritatea ţărilor, caurmare a internaţionalizării activităţii bancare, controlul se realizează asupra conturilor consolidate.Ulterior, riscurile de ţară au fost luate în considerare în mod progresiv. Totodată, lărgirea ariei decontrol s-a realizat atât asupra riscurilor, cât şi asupra instrumentelor controlate, fiind luate înconsiderare noile instrumente financiare precum şi riscurile pentru operaţiuni extrabilanţiere.Autorităţile monetare supraveghează, în mod egal, riscul de variaţie a ratei dobânzii princomensurarea sensibilităţii conturilor de rezultate la variaţiile de rată a dobânzii. Astfel, în Germania,acest domeniu este de competenţa comisarilor de conturi; în Belgia se practică observarea evoluţieiratei de dobândă; în Olanda se utilizează sistemul de declarare a riscurilor de rată a dobânzii, iar înSUA şi Marea Britanie acest risc ocupă un loc prioritar în examinarea activităţii bancare.

Modalităţi de control a lichidităţii bancare în diverse ţări

Germania Italia1) Coeficient de lichiditate pe termen lung.Nivelul total al activelor pe termen de 4 ani şimai mult, trebuie limitat la resurse2) Coeficient de lichiditate pe termen scurt

Nu există un nivel obligatoriuSupravegherea se realizează cu ajutorul unuinumăr de 7 indicatori

Spania SUANu există un nivel obligatoriu.Coeficientul rezervelor obligatorii de 18%,din care 15% sunt remunerate. Rolul deindicator de lichiditate este îndeplinit deacesta

Nu există un raport obligatoriuSupravegherea gradului de instabilitate aldepozitelor prin sensibilitatea ratei dedobândă a activelor lichide

Japonia BelgiaNu există un nivel obligatoriuActivele curente sunt plafonate la 30% dindepozite

Nu există nivel obligatoriuSupravegherea se realizează prin doiindicatori1) raportul dintre activele foarte lichide şi celeexigibile la vedere2) raportul de lichiditate generală

Franţa1) Totalul creditelor pe termen mediu şi lung,plafonate la de 3 ori resursele proprii şianumite pasive pe termen mediu şi lung2) Coeficient de lichiditate: activele lichidetrebuie să fie egale cu 60% din exigibilitateape termen scurt


Lichiditatea bancară, reprezintă, de asemenea, un domeniu asupra căruia intervenţiabăncii centrale se remarcă puternic, în toate ţările.

La modul general, lichiditatea unei instituţii bancare reprezintă capacitatea acesteia de aface faţă datoriilor la scadenţele corespunzătoare.� Asigurarea unei asemenea capacităţi a fost posibilă prin îndeplinirea de către bănci a unor

condiţii care au evoluat în timp, astfel:� dispunerea, în permanenţă, de active lichide pentru a răspunde exigibilităţilor. Ca

alternativă, banca putea face apel la lichidităţi suplimentare puse la dispoziţie de piaţamonetară sau de banca centrală. Controlul lichidităţii se efectua, în asemenea condiţii,pornind de la stocurile de active şi pasive bancare;

� evoluţiile bancare din ultimele două decenii evidenţiază că băncile sunt tot mai multangajate în operaţiuni pe pieţele interbancare naţionale şi străine. Concomitent, au evoluatşi modalităţile de control, în sensul că elementele de activ şi pasiv sunt analizate pe fiecarescadenţă, iar lichiditatea este măsurată în termeni de fluxuri de trezorerie.

Într-o serie de ţări, nivelul lichidităţii bancare este imperativ (Franţa, Germania), dar există omulţime de alte state în care banca centrală îşi rezumă rolul de supraveghere şi control însolicitarea unor raporturi globale sau pe scadenţe şi în supravegherea acestora.

O astfel de metodă este mai judicioasă, întrucât ea nu impune acelaşi nivel al raportuluide lichiditate unor instituţii diferite, iar în funcţie de specificul activităţii, banca centrală poateconsidera dacă un raport este satisfăcător sau nu, putând interveni direct asupra acestuia, însensul şi dimensiunea dorită.

Controlul solvabilităţii bancare se realizează prin fondurile proprii, care la nivelul instituţiilorfinanciar-bancare trebuie să acopere imobilizările corporale şi necorporale, precum şi o parte variabilă adiverselor active financiare, diferenţiate după gradul de risc. Raportul dintre fondurile proprii şiangajamentele unei bănci, constituie un indicator insuficient, dar sigur, al prudenţei bancare.

Pentru ţările din spaţiul european, raportul de solvabilitate (RSE, ratio de solvabilitéeuropéen) constituie cel mai important indicator al prudenţei bancare, având drept obiectivgarantarea capacităţii băncilor de a face faţă falimentelor şi de a atenua inegalităţileconcurenţiale dintre diferite sisteme naţionale. Obligativitatea respectării RSE a început la 1ianuarie 1993, acest raport fiind construit după modelul normei Cooke (în 1988, Comitetul de laBâle a emis un raport semnat Peter Wiliam Cooke, prin care raportul de solvabilitate de minim8% s-a impus tuturor instituţiilor de credit).

2.2.6. Funcţia economică a Băncii CentraleToate funcţiile precedente ale băncii centrale presupun şi o implicare economică a

acesteia. Astfel, atunci când se realizează emisiune monetară, sau se supraveghează cursulvalutar şi rata de schimb, sau atunci când se intervine pe piaţa monetară, pentru a influenţa într-un fel sau altul rata dobânzii, băncile centrale îndeplinesc şi o funcţie economică. În anumiteperioade aceasta a fost îndeplinită în mod explicit. Astfel, între cele două războaie mondiale,Banca Angliei a participat la activitatea, de reconstrucţie şi modernizare a unor ramuriindustriale prin crearea de filiale, dintre care Societatea bancherilor pentru dezvoltare industrială,cu o contribuţie importantă la susţinerea activităţii economice.

Mai mult, întrucât serviciile de trezorerie erau reduse în Marea Britanie, Banca Angliei aîndeplinit, până în anii ’80, rolul care ar fi revenit acestora, salvând, astfel, întreprinderile aflateîn dificultate.

Tot în perioada reconstrucţiei de după război, s-a afirmat şi rolul economic al BănciiFranţei, care s-a angajat în refinanţarea obligatorie a instituţiilor de credit, printr-o serie demontaje financiare pentru creditarea pe termen lung.

2.3. Bilanţul şi operaţiunile Băncilor Centrale2.3.1. Operaţiunile active şi pasiveIndividualizarea şi manifestarea efectivă a funcţiilor băncilor centrale, descrise anterior,

se realizează prin operaţiunile pe care acestea le efectuează.

CAPITOLUL 2

Utilizând criteriul bilanţier, operaţiunile băncii centrale pot fi analizate ca operaţiuniactive şi operaţiuni pasive.

Operaţiunile active desfăşurate de băncile centrale se concretizează în:a) operaţiuni de creditareb) decontări interbancarec) operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi devize

a) Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare, concretizate în acordarea de credite,atât statului, sub forma creditelor guvernamentale, cât şi celorlalte bănci din sistemul bancar,prin operaţiunile de reescontare şi refinanţare.

În relaţiile cu băncile comerciale, banca centrală realizează operaţiuni de rescontare,respectiv acceptă titlurile de credit pe care băncile le deţin în portofoliul lor şi care provin dinvânzările pe credit ale mărfurilor. De asemenea, banca centrală poate acorda credite pe gajde efecte comerciale, situaţie în care titlurile de credit rămân în proprietatea bănciicomerciale, servind băncii de emisiune doar ca garanţie a rambursării împrumutului. Unastfel de credit se practică atunci când operaţiunile de reescontare nu sunt favorabile, datoritădobânzilor sau atunci când perioada de timp este mai mică decât în cazul reescontului.Nivelul maxim care se poate acorda sub forma unui astfel de credit reprezintă mai puţin de100% din valoarea portofoliului de titluri.

O altă formă de creditare pe care o practică băncile centrale o constituie creditul pe gajde efecte publice, numit şi credit de lombardare. Titlurile care constituie garanţia unui astfelde credit sunt obligaţiunile şi bonurile de tezaur, cumpărate de către băncile comerciale, cuocazia emisiunilor lansate de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Legislaţiile care reglementează activitatea băncilor centrale din diferite ţări prevăd şiposibilitatea acestora de a acorda credite guvernamentale în mod direct, în general pe bazabonurilor de tezaur, pe o perioadă mai mică de 1 an.

b) Operaţiunile de decontare, inter şi intrabancare prezintă importanţă, datorită locului pe careîl deţine banca centrală printre participanţii la compensarea multilaterală a plăţilor.

c) Prin operaţiunile de vânzare-cumpărare de aur şi valute, banca centrală îşi consolideazărezerva valutară şi influenţează cursul valutar al monedei naţionale faţă de valuteleprincipale, în funcţie de obiectivele politicii monetare şi valutare practicate în ţara respectivă.

Operaţiunile de pasiv ale băncii centrale constau în următoarele:a) formarea capitalului propriub) depunerile sau sursele atrasec) emisiunea monetară

a) Capitalul propriu al băncii centrale are o pondere redusă în totalul pasivului, comparativ cunivelul înregistrat la băncile comerciale. În structura capitalului propriu se includ: fondul statutar,prevăzut în Statutul de funcţionare al băncii centrale, fondul de rezervă şi profitul bancar.

b) Sursele atrase ale băncii centrale constau în depozitele celorlalte bănci, în depunerileîntreprinderilor cu capital de stat sau ale unor mari întreprinderi şi în Contul TrezorerieiStatului (datorită rolului de casier al statului îndeplinit de banca centrală).

Printre sursele atrase figurează şi depozitele unor organisme internaţionale sau ale unorbănci străine, precum şi împrumuturi de la băncile străine şi cumpărări de DST de la FMI.

c) Emisiunea monetară reprezintă cea mai importantă operaţiune pasivă a băncii centrale, Prinaceasta se are în vedere emisiunea monedei scripturale (bani de cont) şi a cantităţii denumerar, corespunzătoare structurii masei monetare.

Operaţiunile de activ şi de pasiv ale băncii centrale se regăsesc în cadrul bilanţului,structurate după destinaţia plasamentelor şi originea resurselor.

Realizarea de comparaţii între structurile bilanţurilor din diferite ţări, evidenţiazăurmătoarele aspecte:� din punct de vedere al activelor, se remarcă o pondere sporită a aurului în ţări precum

Franţa şi Olanda. În alte ţări, mai sensibile la “campania” împotriva aurului declanşată deSUA în anii ’70, nu se acordă importanţă acestui post bilanţier. Este cazul Germaniei, Blegiei


şi Spaniei care compensează ponderea scăzută a aurului cu cea sporită a devizelor, ca urmarea orientării către finanţarea internă;� ţările membre ale Sistemului Monetar European au deţinut până la înfiinţarea monedei

EURO importante rezerve în ECU, cu excepţia băncii centrale a Germaniei care a fost,întotdeauna, rezervată faţă de această monedă. În prezent ţările care au aderat la UEM îşiconstituie rezerve în EURO, proporţional cu ponderea comerţului exterior realizat înaceastă monedă, urmărindu-se ca într-o perioadă viitoare să sporească rolul monedeiEURO ca monedă internaţională de rezervă;

� creanţele asupra statului, comensurate prin valoarea titlurilor emise de stat, au o pondereimportantă în cazul Italiei şi al Japoniei;

� sprijinul acordat economiei, în special prin intermediul băncilor deţine o pondereimportantă în bilanţul Sistemului Federal de Rezerve din SUA, al Franţei, Germaniei şiJaponiei, putând înregistra între 30% şi 40% din bilanţ.Ponderea este foarte scăzută, între 5% şi 10% în cazul băncilor centrale din Spania, Italia,Belgia şi Olanda. Asemenea diferenţieri de ponderi pot fi explicate prin aspecteleparticulare ale politicii monetare şi prin utilizarea, cu precădere, a unor instrumente alepoliticii monetare, comparativ cu celelalte.

� dacă analiza se realizează asupra structurii pasivului, rezultă că postul cu cea maiimportantă pondere îl constituie emisiunea monetară. În SUA şi Japonia acesta reprezintămai mult de ¾ din bilanţul băncii, iar în Olanda şi Germania aproximativ 40%.

Deşi în structura bilanţurilor băncilor centrale apar unele elemente de diferenţiere de la oţară la alta, totuşi se regăsesc aproximativ aceleaşi, după cum rezultă din tabelele următoare.

Bilanţ – Banca Centrală* (Franţa)ACTIVE PASIVE

AurAur şi alte active de primit de la organisme străineAvansuri către organisme străineDisponibilităţi la vedere în străinătateMonedă divizionarăTitluri comerciale- în pensiune- scontateEfecte în curs de acoperireCredite guvernamentaleTitluri de stat- în pensiune- cumpărateDiverse/Clădiri şi echipament

Rezerve din reevaluarea auruluiConturi ale băncilor străineEmisiune monetară (bancnote în circulaţie)Cont curent al Trezoreriei statuluiAlte conturi la vedereDiverseCapital şi fonduri de rezervă

* Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, EDP, 1999

Bilanţul Băncii AnglieiACTIVE PASIVE

1. Titluri guvernamentale2. Alte titluri

Bancnote în circulaţieBancnote în casă

TOTAL – Departament Emisiune3. Titluri guvernamentale

Credite şi alte conturiClădiri şi echipamentNumerar

CapitalDepozite publiceDepozite bancareRezerve şi alte conturi

TOTAL Departament bancar

CAPITOLUL 2

Pentru cazul SUA, bilanţul consolidat al celor 12 bănci federale de rezervă, prezintăurmătoarea structură.

ACTIVE PASIVETitluri (de stat, efecte comerciale scontate)Creditele acordate băncilor comercialeAur şi Conturi DSTNumerarDocumente în curs de decontare

Rezerve ale băncilor comercialeDepozite ale TrezorerieiBancnote emiseDepozite al străinilorAlte pasive

Din lectura tabelelor rezultă că funcţia primordială a băncii de centrale este emisiuneamonetară, evidenţiată la nivel real în bilanţul băncii centrale. De asemenea, o pondere importantădeţin în pasiv depozitele celorlalte bănci, în special sub forma rezervelor obligatorii ale băncilorcomerciale şi a altor conturi de disponibilităţi.

Înfiinţarea SEBC, cu începere de la 1 ianuarie 1999, a antrenat o serie de modificări înstructura bilanţului băncilor centrale, prin înscrierea de noi posturi bilanţiere, corespunzătoarefuncţiilor îndeplinite de acestea.

Astfel, redăm în tabelul următor situaţia bilanţieră a Băncii Franţei.ACTIVE PASIVE

1) Rezerve de aur 1) Bilete în circulaţie2) Rezerve în devize3) Relaţii cu FMI

− sprijin de la FMI− achiziţia de DST

4) Creanţe asupra nerezidenţilor în zona EURO

2) Angajamente faţă de instituţiile de credit2.1. Conturi curente2.2. Facilităţi de depozit2.3. Preluări în pensiune2.4. Apel în marjă

3) Angajamente faţă de alţi rezidenţi3.1. Conturi ale Trezoreriei publice3.2. Alte angajamente

4) Angajamente faţă de nerezidenţii din zonaeuro

5) Angajamente în devize

5) Sprijin acordat instituţiilor de credit5.1. Operaţiuni principale de refinanţare5.2. Operaţiuni de refinanţare pe termen lung5.3. Operaţiuni de reglaj fin5.4. Operaţiuni structurale5.5. Facilităţi de împrumuturi5.6. Apel în marjă5.7. Alte forme de sprijin 6) Contul special al Trezoreriei publice

Contrapartida alocărilor de DST6) Titluri 7) Relaţii în cadrul SEBC

7) Creanţe asupra Trezoreriei publice sub formăde monedă divizionară

7.1. Bilete la ordin în contrapartidă7.2. Alte angajamente faţă de SEBC

8) Diverse9) Conturi din reevaluări10) Rezerve din reevaluarea stocului de aur al

statului

8) Relaţii în cadrul SEBC8.1. Participaţii la capitalul BCE8.2. Creanţe asupra BCE sub forma rezervelor transferate8.3. Alte creanţe asupra SEBC 11) Rezerve din reevaluarea devizelor statului

9) Diverse 12) Capital şi rezerve10) Conturi dn reevaluareTOTAL ACTIV TOTAL PASIV

Pe baza analizei posturilor bilanţiere poate fi evidenţiată şi creaţia monetară şi efecteleacestui proces.

2.3.2. Creaţia monetarăÎn procesul creaţiei monetare sunt implicate băncile comerciale, sau, în context mai larg,

instituţiile de credit, pe de o parte, şi banca centrală, pe de altă parte.Capacitatea băncilor de a crea monedă poate fi evidenţiată prin analiza procesului de


multiplicare a monedei scripturale, prin acordarea de credite (după cum s-a demonstrat înModulul I, capitolul II). Asupra procesului de creaţie monetară se exercită controlul de cătrebanca centrală, care deţine monopolul în acest domeniu. Moneda centrală, denumită şi “monedade prim rang” creată de banca centrală, cuprinde suma bancnotelor aflate în circulaţie şi aactivelor care aparţin băncilor şi Trezoreriei, şi care se regăsesc în pasivul băncii centrale.Moneda centrală se creează prin mecanismul de acordare de credite băncilor comerciale şiTrezoreriei, sau prin cumpărarea de devize şi titluri de pe piaţă.

Pentru măsurarea stocului de monedă centrală aflată în circulaţie (bancnote şi depozitedeţinute de agenţii bancari la banca centrală) se utilizează un agregat denumit bază monetară.

În literatura de specialitate, baza monetară este definită ca o variabilă exogenă faţă debăncile comerciale, iar masa monetară în sens larg reprezintă un multiplu al bazei monetareemisă de banca centrală.

Mm = BM × mPentru demonstraţie, presupunem bilanţurile simplificate ale băncii centrale şi al băncilor

comerciale, la nivelul unei economii. Se porneşte, de asemenea de la ipoteza potrivit căreiarezervele băncilor, în monedă centrală sunt reprezentate numai de Rezervele minime obligatorii(RMO), determinate prin aplicarea ratei asupra nivelului depozitelor D astfel: RMO = r · D.

Se admite şi ipoteza unei preferinţe constante pentru utilizarea numerarului (coeficientulde fugă, n), determinat ca raport între nivelul acestuia şi volumul masei monetare:

nmonetarãMasa

NumerarMmN == .

Bilanţ Bancă centrală Bănci comercialeBaza monetară (BM) Numerar (N)

Rezerve obligatorii (RMO)Credite (C)Rezerve (RMO)

Depozite (D)Refinanţare

Pe baza elementelor care figurează în bilanţurile băncilor implicate în procesul creaţieimonetare se pot stabili următoarele corelaţii:Mm = N + D (masa monetară este formată din numerar şi depozite)BM = N + RMO = N + r · D (baza monetară este formată din numerar şi rezerve obligatorii)N = N · Mm (n reprezintă preferinţa pentru numerar a utilizatorului)Rezultă că: D = Mm – N = (1 - n) · Mm

BM = · Mm + r(1 – n) · Mm = Mm [n + r(1-n)]Raportul dintre masa monetară (Mm) şi baza monetară (BM) este o constantă de forma

n)r(1n1m

−+= , în care m reprezintă multiplicatorul bazei monetare.

Valoarea coeficientului m este mai mare decât 1, datorită existenţei următoareirelaţii: n + r(1 – n) < 1.

În ipoteza exogenităţii bazei monetare şi a coeficienţilor implicaţi în relaţia de calcul,oferta de monedă este în totalitate determinată şi controlată de banca centrală.� Cu privire la acest aspect, sunt necesare următoarele precizări:

� parametrii r şi n, respectiv nivelul rezervei obligatorii şi al preferinţei utilizatorilor pentrunumerar scapă, uneori, de sub controlul autorităţilor monetare.Astfel, în cazul în care băncile deţin rezerve libere, peste rezervele obligatorii şi atunci

când deţinerea de bancnote nu este remunerată, nivelul ratei r depinde de nivelul rateidobânzii de pe piaţă, iar controlul bazei monetare nu mai este echivalent cu controlulmasei monetare;

� caracterul exogen al ofertei de monedă conduce la inversarea logicii multiplicatorului înrelaţia dintre baza monetară şi masa monetară.

Astfel, atunci când se scrie relaţia: Mmm1BM ⋅= , rezulta nevoia de monedă centrală, ca

urmare a creaţiei monetare realizate de către băncile comerciale. Această situaţie apare

CAPITOLUL 2

când oferta de monedă este determinată de finanţările acordate agenţilor economici, iarcoeficientul 1/n se analizează ca un divizor al creditului.

Oferta de monedă şi Lichiditatea bancarăCreaţia de monedă, prin acordarea de credite de către o bancă centrală, poate antrena şi

efectul ca acel credit să iasă din reţeaua de atragere a depozitelor.La baza unei asemenea situaţii se pot afla următorii factori:

a) în condiţiile în care o bancă nu deţine decât o parte din piaţa activelor monetare, prinprocesul de acordare a creditelor, aceasta îşi va reduce depozitele în favoarea concurenţilor.Pentru a face faţă uneia asemenea pierderi, banca creditoare trebuie să dispună de rezerve înmonedă centrală, care constituie forma superioară a lichidităţii bancare. Este posibil şi afluxulde depozite rezultat din procesul de creaţie monetară al băncilor concurente, ceea ceantrenează un efect favorabil asupra depozitelor bancare.

b) la nivelul băncilor comerciale, în ansamblul lor pot apărea pierderi, determinate de factorii delichiditate bancară şi care impun necesitatea de monedă centrală pentru sistemul bancar.

Necesarul de monedă centrală poate fi explicat prin următoarele argumente:� cererile de conversie ale depozitelor la vedere ale publicului, în numerar, induc nevoia de

monedă centrală;� necesitatea constituirii rezervelor obligatorii;� existenţa Trezoreriei publice ale cărei conturi se află la Banca Centrală, antrenează, în

momentul plăţii impozitelor de către agenţii economici, transformarea depozitelor lavedere ale acestora în monedă centrală;

� relaţiile economice internaţionale ale unei ţări antrenează pierderi pentru bănci, ca urmarea transformării monedelor naţionale în devize.Dintre toţi factorii analizaţi, rezervele minime obligatorii au un caracter

instituţional, în sensul că sunt creaţi şi gestionaţi de banca centrală pentru asigurarea controluluimonetar.

Ceilalţi factori de lichiditate bancară sunt denumiţi autonomi, întrucât originile lor seaflă în afara sistemului bancar şi deci, în afara controlului autorităţii monetare.

Factorii enunţaţi pot avea, ocazional, şi un efect favorabil, asupra lichidităţii bancare. Deexemplu, în cazul regimului cursurilor de schimb fixe, banca centrală poate susţine cursul monedeinaţionale, cumpărând sau vânzând valută. Cumpărarea de valută antrenează creaţia de monedăcentrală, care alimentează rezervele băncilor comerciale, diminuând cererea globală de lichiditate.

Factorii de lichiditate conduc băncile la exprimarea cererii nete de monedă centrală,banca centrală oferind această monedă prin refinanţări.

Din acest punct de vedere, se ridică întrebarea dacă banca centrală este în măsură săcontroleze cantitatea de monedă centrală pe care o creează în favoarea băncilor comerciale, şidacă rolul acesteia se rezumă numai la fixarea ratei de dobândă pentru refinanţare.

În cazul regimurilor de schimb fixe, banca centrală nu controlează baza monetară; intervinepe piaţă pentru a asigura fixitatea valorii cursului de schimb, dar rezervele valutare nu sunt supusecontrolului. Din acest motiv, banca centrală nu ajustează refinanţarea la variaţiile rezervelor sale,motiv pentru care într-o asemenea situaţie, nu controlează oferta de monedă centrală.

2.4. Banca Naţională României2.4.1. Istoricul BNR

Banca Naţională a României reprezintă o instituţie care a fost înfiinţată prin Legeaorganică din 23 aprilie 1880, în baza căreia, băncii îi este acordat privilegiul de a emite monedănaţională. Instituţia a avut, de asemenea, privilegiul de a resconta titlurile comerciale şi biletelede trezorerie, de a lombarda bonurile de tezaur şi de a participa la constituirea capitalului unorsocietăţi financiar bancare, împreună cu statul.

Forma tradiţională de organizare a BNR a fost de societate comercială, ai cărei acţionariau fost atât entităţi private cât şi statul român. Inspirată după modelul belgian, legea din 1880, aautorizat BNR de a emite bancnote convertibile în aur şi argint, şi de a efectua operaţiuni


specifice unei bănci centrale (rescontare, lombardare, credite guvernamentale).Bancnotele emise de BNR, erau garantate atât cu titluri şi efecte comerciale, rezultate din

tranzacţii reale, cât şi cu rezerve de aur şi argint, care nu puteau reprezenta mai puţin de o treimedin valoarea emisiunii monetare.

Primele bancnote care au circulat sub formă de titluri de stat, emise în timpul Războiuluide Independenţă, au fost transformate după 1880, în bancnote prin aplicarea ştampilei BNR.Ulterior au fost emise noi bancnote, iar vechile titluri au fost lichidate.

Adoptarea de către România, în anul 1890, a sistemului monometalist “gold standard” aimprimat activităţii de emisiune a BNR, caracteristicile acestuia. În circumstanţele Primului RăzboiMondial, guvernul solicită BNR, un împrumut pentru a face faţă cheltuielilor militare, situaţie încare, bancnotele emise, neconvertibile în aur, au reprezentat monedă hârtie, cu valoare nominală.În anul 1929, unificarea şi reforma monetară au reprezentat momentul în care a fost adoptatămoneda naţională cu denumirea “leu” şi cu definirea legală de 10 miligram, cu titlu 9000/00.

Perioada interbelică a situat BNR pe poziţia adoptării unor măsuri importante în vedereasusţinerii economiei, fiind emise, de asemenea, şi reglementări care să pună capăt etalonuluimonetar aur-devize.

Dintre momentele mai importante din evoluţia BNR, reţin atenţia următoarele: în 1946,BNR devine bancă cu unic acţionar, statul român; în 1948 şi 1970 denumirea oficială a băncii semodifică potrivit cu titulatura ţării. Reforma monetară lansată în anul 1947 a avut un puterniccaracter de clasă, obiectivele propuse fiind: stoparea inflaţiei, conferirea unei anumite stabilităţimonedei naţionale, şi inflaţiei, conferirea unei anumite stabilităţi a raportului dintre preţuri. Actulnaţionalizării din 1948, a favorizat deprecierea puternică a monedei naţionale, ceea ce a necesitat,mai târziu o nouă reformă, cea din 1952. Potrivit acesteia, echivalentul în aur al leului este fixat la0,079346 gr. aur, iar cursurile valutare în raport cu alte monede, au fost determinate pe baza acesteivalori paritare. După 1952, situaţia economică, financiară şi monetară a ţării s-a consolidatprogresiv, iar noua redefinire a leului, din 1954, nu a generat implicaţii interne importante.

În perioada economiei centralizate, rolul BNR a constat în următoarele:� monopolul exclusiv asupra emisiunii monetare şi asupra operaţiunilor cu aur;� monopolul asupra încasării veniturilor statului şi a plăţilor pentru buget;� rolul de casier general al statului;� monopolul asupra schimbului valutar;� stabilirea planului de credite al economiei naţionale;� acordarea de împrumuturi pe termen scurt clienţilor băncii; stabilirea balanţei de veniturişi cheltuieli pentru populaţie.Trecerea economiei la o nouă etapă a produs ample şi profunde reforme în ceea ce

priveşte statutul BNR.2.4.2. Rolul şi funcţiile BNR

Reglementarea activităţii BNR a fost reprezentată în perioada 1991-1998 de Legea nr.34/1991, iar din 1998, de Legea nr. 101/1998, care îndeplineşte în prezent, rolul de Statut alBNR. În concordanţă cu acesta, conducerea BNR este asigurată de către un Consiliu deAdministraţie, format din 9 membri, numiţi de Parlament. Misiunea Consiliului de Administraţieeste de a adopta decizii, în concordanţă cu prevederile legii, în domeniul monetar, al cursului deschimb şi al supravegherii activităţii bancare.

În concordanţă cu prevederile statutului, BNR dispune în plan juridic de un grad sporit deindependenţă, atât în contextul noilor codiţii ale sistemului bancar românesc, cât şi al abordăriiteoretice a rolului autorităţii monetare, care se manifestă în prezent în lume.

Independenţa băncii centrale este asigurată prin delegarea de către organismul legislativ,a guvernatorului, pe o perioadă de 6 ani, diferită de durata mandatelor ministeriale. GuvernatorulBNR răspunde în faţa Parlamentului pentru reglementările de politică monetară şi pentrusupravegherea şi monitorizarea activităţii bancare.

În concordanţă cu statutul său, BNR desfăşoară următoarele operaţiuni:a) emisiunea monetară: BNR este singura instituţie autorizată să emită bancnote şi piese

CAPITOLUL 2

metalice în întreaga ţară; administrează stocul de bancnote şi monede; formulează programul deemisiune monetară, astfel încât să satisfacă cererea de monedă necesară circulaţiei monetare;Totalul stocului de bancnote şi piese metalice este înscris în bilanţul BNR, în pasiv.

Cantitatea de monedă emisă peste nivelul rezervelor internaţionale este acoperită prinurmătoarele active:� avansuri acordate de BNR statului şi împrumuturi acordate;� credite acordate societăţilor bancare: - titluri deţinute în portofoliu: cecuri, titluri comerciale;

- alte instrumente rescontante de BNR.b) operaţiuni cu societăţile bancare şi cu alte instituţii de creditÎn cadrul relaţiilor BNR cu societăţi bancare, alături de scontarea şi reescontarea titlurilorcomerciale sau acordarea creditelor, o importanţă sporită o au operaţiunile de refinanţare. Prinrefinanţare, BNR oferă lichidităţi societăţilor bancare cu respectarea condiţiilor de politicămonetară. Refinanţarea reprezintă o operaţiune de acordare a creditelor pe termen scurt, pentrumaximum 90 de zile, iar formele pe care le îmbracă aceasta pot fi următoarele:� creditul structural� creditul de licitaţie� creditul special� creditul de lombard

Creditul structural* a constituit unul din cele mai importante mijloace de refinanţare,prin care o societate bancară putea utiliza, în mod succesiv, până la un anumit nivel, sumeledintr-un cont alimentat de BNR, pentru o anumită perioadă de timp. Garantarea acestor credite s-a realizat pe baza titlurilor comerciale şi a altor titluri acceptate de BNR.

Creditul structural se acorda numai până la nivelul plafonului stabilit de conducereaBNR, pentru fiecare bancă. Nivelul ratei dobânzii practicate pentru aceste credite a fost stabilitde Consiliul de Administraţie, reprezentând rata oficială a scontului.

În conformitate cu prevederile acordului cu FMI, această formă de refinanţare a fostabandonată.

Creditul de licitaţie este un mijloc de refinanţare care înlocuieşte operaţiunile de “open-market”. Un asemenea credit se acordă pe o perioadă de 15 zile iar colateralul îl constituietitlurile de stat şi alte titluri acceptate de BNR. Creditul de licitaţie este acordat la plafonulmaxim pentru întregul sistem bancar şi pentru o perioadă fixată de conducerea băncii. Rata dedobândă poate fi stabilită pe baze competitive în cadrul şedinţelor de licitaţie, dar nu poatecoborî sub nivelul stabilit de BNR.

Creditul special constituie o refinanţare extraordinară acordată de BNR societăţilorbancare aflate în criză de lichiditate. Creditul este acordat pentru o perioadă de maximum 30 dezile, fiind condiţionat de prezentarea unui program de restructurare acceptat de BNR. Unasemenea credit poate fi rambursat în avans, parţial sau în totalitate.

Creditul lombard (overdraft) reprezintă finanţarea acordată “peste noapte”, unor bănci,pentru a face faţă plăţilor lor zilnice. Ca ordin de mărime, este limitat la 75% din fondurilebăncii, iar colateralul este reprezentat de titluri de stat, sau alte titluri.

În activitatea de creditare, BNR trebuie să constituie provizionare pentru prevenirea şilimitarea riscului, şi totodată să ofere servicii de colectare şi difuzare, la cerere, a informaţiilor cuprivire la incidentele de plăţi şi riscul de credit în sistemul bancar.c) Operaţiuni în contul statului.

BNR administrează contul curent al Trezoreriei statului, deschis în numele Ministeruluide Finanţe. Poate acoperi deficitele temporare ale Trezoreriei, prin acordarea de asistenţăfinanciară sub forma unor credite, în limitele acceptate de legislaţie şi cu scopul menţineriistabilităţii monedei naţionale.

Operaţiunile BNR în relaţiile cu Ministerul de Finanţe constau în: plasarea titluriloremise de stat şi a altor titluri de datorie ale statului; exercitarea funcţiilor de înregistrare,

* Regulamentul nr. 3/07.1995 cu privire la refinanţarea societăţilor bancare.


depozitare şi transfer al titlurilor; plata dobânzilor şi a principalului.BNR poate acorda împrumuturi bugetului administraţiei centrale, în vederea acoperirii

deficitelor temporare. Suma totală a acestor credite nu poate depăşi echivalentul a 10% dintotalul bugetului aprobat şi, de asemenea, nu poate depăşi de două ori nivelul capitalului BNR şial fondului de rezervă. Statutul BNR prevede că asistenţa financiară poate fi acordată prinemisiunea de titluri negociabile, emise de Ministerul Finanţelor exprimate în lei, cu o maturitatede 180 de zile şi cu rata de piaţă a dobânzii.d) Operaţiuni valutare şi cu aur.

BNR stabileşte şi conduce politica în domeniul valutar şi al rezervelor de aur, cu scopulmenţinerii stabilităţii monedei naţionale.

Responsabilităţile se manifestă şi în următoarele domenii:− stabileşte balanţa de plăţi externe;− stabileşte şi publică ratele de schimb;− stabileşte limitele rezervelor de valută şi de aur care pot fi schimbate sau care pot fi

păstrate în depozite;− menţine şi administrează rezervele internaţionale (aur, active externe, titluri

comerciale, cecuri exprimate în valută, bilete de trezorerie şi alte titluri emise deguverne străine).

e) Supravegherea bancarăStatutul BNR prevede, în mod expres, supravegherea bancară, ca pe o operaţiune

distinctă. În această direcţie, BNR are competenţă exclusivă în supravegherea activităţiisistemului bancar. Pentru a asigura viabilitatea şi funcţionarea acestuia, emite reglementări şiadoptă măsuri de sancţionare a băncilor care nu respectă normele prudenţiale.

Pentru a evidenţia complexitatea operaţiunilor realizate de BNR, este necesarăcunoaşterea principalelor posturi bilanţiere, după cum rezultă din tabelul următor:

Bilanţ BNR (simplificat)

Active PasiveActive externe: Pasive externe:� aur� valute convertibile

− valute efective− cecuri

Participări externe la:FMIBIRDBERD

Credite guvernamentale� bonuri de tezaur� alte titluri de stat� obligaţiuni în valutăActive interbancare� Decontări cu bugetul statului� Decontări din operaţiuni cu FMI� Dobânzi şi comisioane de încasat� Diferenţe nefavorabile din reevaluarea

activelor şi pasivelor în valută

� pe termen scurt:− depozite ale băncilor străine− împrumuturi de la bănci străine− cumpărări de DST de la FMI

� pe termen mediu şi lung:− împrumuturi de la bănci străine− obligaţiuni

Pasive interne:� emisiune monetară� sume în tranzit între sediile băncilor� fonduri pentru participaţii externe:

− FMI− BIRD− BERD

� fonduri bancare proprii− fond statutar− fond de rezervă− profit

� contul general al Trezoreriei statului

CAPITOLUL 2

2.4.3. Politica monetară a BNR în perspectiva integrării europeneCriteriile de convergenţă stabilite în Tratatul de la Maastricht cu privire la formarea

Uniunii Monetare Europene necesită îndeplinirea la nivelul fiecărei ţări, a unor parametrimacroeconomici, prin realizarea unor măsuri de natură financiară, fiscală şi monetară.

Negocierile privind aderarea României la UE înscriu la capitolul “politică monetară”următoarele scopuri, măsuri şi termene de realizare*.

Obiective/scopuri Măsuri/acţiuni Termen derealizare

Politica monetarăRealizarea unei dezinflaţiisubstanţiale; reducereaconsidrabilă a anticipaţiilorinflaţioniste ale agenţilor.

Menţinerea unei politici monetare restrictiveşi urmărirea obiectivului de asigurare astabilităţii preţurilor.Controlul agregatelor monetare (a bazeimonetare ca obiectiv operaţional) în condiţiileunui curs de schimb flotantReducerea rolului RMO în asigurarealichidităţii bancae

2000-2001

Adâncirea câştigurilordezinflaţioniste concomitent cuîncercarea de a se evitamaterializarea pronunţată acosturilor reale mai mari alestabilizării

Deplasarea ţintei politicii monetare de laagregatul monetar strict către ţintirea inflaţiei.Menţinerea cursului de schimb într-un regimde flotare controlată, ca ţintă subordonată apoliticii monetare.

2002-2004

Reducerea ratei anuale a inflaţiei(măsurată prin indicele anual alpreţurilor de consum), spre a seajunge la o inflaţie în anul 2004,cu o singură cifră, respectiv 9 %.

Remonetizarea economiei româneşti prinmetoda neinflaţionistă, o dată cu progreseleînregistrate pe linia creşterii economice şi arefacerii încrederii în moneda naţională.

Abolirea facilităţii de finanţare directă aTrezoreriei

Cursul de schimbMenţinerea nealterată a cursuluireal în piaţa de echilibru, avândîn vedere caracterul ferm alconstrângerii externe şi nivelulmodest al rezervelor valutareanticipate.

Menţinerea regimului de flotare controlată înscopul exercitării unui control relativ asupradinamicii aprecierii în termeni reali a cursuluide schimb al leului.

Conservarea competitivităţii externe printolerarea unor aprecieri modeste în termenireali ale cursului de schimb faţă de nivelul săude echilibru (+2-3% anual), care să susţinătendinţa de convergenţă pe termen maiîndelungat a preţurilor bunurilor.

2000-2002

Repoziţionarea cursului real încondiţiile în care nivelul săufundamental ar fi modificat petermen lung datorită intrărilorautonome de capital stabile şisubstanţiale.

Revizuirea regimului de curs şi analizareaunor regimuri alternative de curs maipredictibile, care să consolideze şi săaccelereze convergenţa în plan nominal.

2002-2003→

* Adevărul Economic, nr. 32/22aug.2000, - “Dosarele pentru negocierile cu Uniunea Europeană”.


Ţintirea agregatelor monetare. Utilizarea bazei monetare ca obiectivoperaţional şi a masei monetare în sens largca variabilă intermediară a politicii monetare.

Folosirea cu precădere a instrumentelor desterilizare definitivă a surplusului delichiditate, a operaţiunilor repo şi reverserepo, pe baze competitive.

2000-2002

Ameliorarea vitezei de circulaţiea banilor pe fundalul uneirefaceri treptate a cererii internede monedă.

Menţinerea neschimbată, pe perioade mailungi de timp, a atitudinii politicii monetarecare să confere credibilitate acţiunilor bănciicentrale şi a orientării antiinflaţioniste aacesteia.

2001→

Ţintirea inflaţiei prinsubordonarea politicii monetare(şi, în sens mai larg aansamblului politicilormacroeconomice) acestuiobiectiv.

Utilizarea indicilor agregaţi, rolul deosebitrevenind indicelui condiţiilor monetare (prinurmărirea evoluţiei agregatelor monetare, aratelor dobânzilor, a cursului de schimb şi arezervelor).

2003-2004

Diversificarea instrumentelor depolitică monetară şi creştereagradului lor de conformitate cupiaţa.

Crearea infrastructurii necesare utilizăriiinstrumentelor conforme cu piaţa.Diversificarea instrumentarului şi începereautilizării de anvergură a instrumentelor ceasigură sterilizarea definitivă a eventualelorlichidităţi în exces.

2000-2001

Preponderenţa operaţiunilor depiaţă în gestionarea lichidităţii şiimplementarea politiciimonetare.

Utilizarea operaţiunilor cu titluri de stat, cainstrument dominant al politicii monetare, şifolosirea, pe un plan secundar, ainstrumentelor de natură pronunţatadministrativă (cazul rezervelor minimeobligatorii).

2002-2004

Balanţa de plăţiCreşterea finanţării deficitelor decont curent prin intrări autonomede capital.

Încurajarea intrărilor de capital în paralel cumenţinerea unor deficite de cont curent caresă acopere investiţiile în infrastructură şi săsusţină creştere economică.

2003→

Majorarea controlată a stoculuide datorie externă.

Trecerea la o abordare diferită a finanţăriiexterne în care atragerea şi respectiv,restituirea datoriei să nu facă parte din cicluridiferite, ele fiind concepute complementar peo perioadă de cel puţin 10 ani.

2003-2005

Dintre realizările de până acum în domeniul monetar şi al restructurării bancare pot fienumerate următoarele:a) alinierea legislaţiei bancare

În acest sens, reglementările au vizat o actualizare a legislaţiei în domeniul bancar, fiindreprezentative următoarele: Legea bancară nr. 58/1998 şi Legea nr. 101/1998 privind statutulBNR; Legea nr. 88/1997 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelorîn sistemul bancar; Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului societăţilor bancare.

b) modificarea operaţiunilor BNRIntervenţia BNR pentru asigurarea cadrului unitar de desfăşurare a activităţii bancare s-a

concretizat într-o serie de acte normative care au vizat instrumentarea deciziilor de politicămonetară: Pot fi citate: normele privind capitalul minim al societăţilor bancare (nr.1/1996);normele privind clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de risc,

CAPITOLUL 2

normele privind supravegherea poziţiilor valutare ale băncilor comerciale (nr. 15/1995) şinormele cu privire la lichiditatea valutară (nr. 10/1996).

c) modernizarea sistemului de evidenţă bancară, prin elaborarea noului plan de conturi pentrubăncile comerciale (Ordinul 344/1997 al BNR).La baza noului plan contabil au stat principiile şi uzanţele contabile internaţionale, ceea cepermite asigurarea transparenţei informaţiilor necesare analizelor comparative.

d) modernizarea sistemului de plăţi, prin reînfiinţarea în România a sistemului de compensăriinterbancare prin intermediul Caselor de compensaţie.Dintre avantajele funcţionării eficiente a sistemului de plăţi reţinem: stabilitatea sistemuluifinanciar, reducerea costului anual al operării sistemului de plăţi şi eficienţa pieţelorfinanciare care utilizează sistemul de plăţi.

e) modificări structurale ale sistemului bancar, prin diversificarea activităţilor, produselor şiserviciilor bancare.

f) modificări operaţionale în cadrul băncilor, necesare pentru a face posibilă integrarea băncilorîn structura Sistemului Central al Băncilor Europene.

2.5. Sistemul European al Băncilor Centrale2.5.1. Misiunea şi obiectivele SEBC

Sistemul European al Băncilor Centrale este constituit din Banca Centrală Europeană şibăncile centrale ale statelor membre, având drept obiectiv principal menţinerea stabilităţiipreţurilor. Fără a prejudicia acest obiectiv, SEBC contribuie la susţinerea politicii economicegenerale cu scopul de a fi realizate obiectivele Comunităţii.

Principiul în conformitate cu care acţionează SEBC este acela al unei economii de piaţădeschisă, unde concurenţa este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor.

Misiunea SEBC constă în următoarele:� definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii Europene;� realizarea operaţiunilor de schimb;� deţinerea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre, fără a fi

prejudiciată gestionarea de către guvernele statelor membre, a fondului de rulment în devize;� promovarea unei bune funcţionări a sistemelor de plăţi.

De asemenea, SEBC contribuie la înfăptuirea de către autorităţile competente, a politiciiîn domeniul controlului prudenţial al instituţiilor de credit şi al stabilităţii sistemului financiar.

Banca Centrală Europeană îndeplineşte funcţii consultative, colectează informaţiistatistice şi deţine un rol important în cooperarea internaţională.

Rolul consultativ se manifestă asupra oricărei acţiuni comunitare şi care intră în domeniulcompetenţei sale. Colectarea informaţiilor statistice se realizează fie în mod direct, de laautorităţile competente, fie direct, de la agenţii economici. În acest scop, BCE cooperează cuinstituţiile şi organismele din fiecare ţară, precum şi cu organismele internaţionale.

Îndeplinirea misiunii şi a funcţiilor SEBC şi a BCE se realizează prin respectareaprincipiului independenţei. Potrivit acestuia, nici BCE şi nici o bancă centrală naţională, nupoate solicita sau accepta instrucţiuni ale instituţiilor sau organismelor comunitare, ori aleguvernelor statelor membre. Acestora din urmă le revine obligaţia de a nu încerca să influenţezemembrii organelor de decizie ale BCE, în îndeplinirea misiunilor lor.

Banca Centrală Europeană este administrată de organele de decizie şi anume: ConsiliulGuvernatorilor şi Directoratul, în structura cărora intră guvernatorii băncilor centrale naţionale,precum şi alţi membri.

Reglementările stabilesc dreptul membrilor de a vota prin teleconferinţă, atunci când nusunt prezenţi la şedinţă, sau de a fi desemnat un membru supleant, în cazul în care un membru esteîmpiedicat să voteze o perioadă mai îndelungată. Fiecare membru al consiliului guvernatorilordispune de un vot, iar deciziile se adoptă prin majoritate simplă. Cvorumul necesar consiliuluiguvernatorilor, pentru a putea vota, este de 2/3 din numărul membrilor. Reuniunile acestuiorganism de decizie sunt confidenţiale, realizându-se de cel puţin 10 ori pe an.


Membrii Directoratului sunt numiţi de guvernele statelor membre, la recomandarea şiconsultarea Parlamentului European şi a Consiliului Guvernatorilor. Mandatul acestora estepentru o perioadă de 8 ani, fără a fi reînnoibil, iar responsabilitatea lor constă în gestionareacurentă a Băncii Centrale Europene.

Partajarea sarcinilor între cele două organisme se realizează astfel:� Consiliul Guvernatorilor defineşte politica monetară a Comunităţii, deciziile cu privire la

obiectivele monetare intermediare, aprovizionarea cu rezerve a SEBC;� Directoratul pune în aplicare politica monetară, în conformitate cu orientările şi deciziile

adoptate de Consiliul Guvernatorilor şi dă instrucţiuni necesare băncilor centrale naţionale.Preşedintele BCE, sau vicepreşedintele, prezidează Consiliul Guvernatorilor şi Directoratul,

având rolul de a reprezenta BCE în exterior. În contextul funcţionării SEBC, băncilor centrale lerevin anumite sarcini, dintre care stabilirea unei compatibilităţi a legislaţiei naţionale referitoare lastatutul Băncii Centrale cu legislaţia Uniunii Monetare. Băncile centrale naţionale fac parteintegrantă din SEBC şi acţionează în conformitate cu orientările şi instrucţiunile BCE. Acesteia îirevine obligaţia stabilirii şi publicării de rapoarte asupra activităţii SEBC, în fiecare trimestru. Anual,adresează Parlamentului European un raport asupra activităţii SEBC, şi asupra politicii monetare aanului precedent şi a anului în curs. Emisiunea bancnotelor este autorizată de consiliulguvernatorilor, dreptul de a le emite revenind atât BCE cât şi băncilor centrale naţionale.

Funcţiile monetare şi operaţionale realizate de SEBCÎn vederea efectuării operaţiunilor lor, BCE şi băncile centrale naţionale pot deschide

conturi instituţiilor de credit, organismelor publice şi altor participanţi pe piaţă, acceptând titluridrept garanţie.

În sinteză, principalele operaţiuni realizate de BCE şi băncile centrale naţionale sunt:� operaţiuni de open-market, prin intervenţia pe piaţa de capital, fie prin vânzări şi

cumpărări ferme de titluri, fie prin preluări în pensiune, sau prin împrumuturi de creanţe şititluri negociabile;

� operaţiuni de credit realizate cu instituţii de credit şi alţi participanţi pe piaţă;� rezervele obligatorii BCE este abilitată să impună instituţiilor de credit din ţările

membre, constituirea de rezerve obligatorii la BCE şi la băncile centrale naţionale.Modalităţile de calcul şi determinarea sumei cerute poate fi fixată de către ConsiliulGuvernatorilor;

� operaţiunile cu organisme publice. Regimurile în acest domeniu interzic băncilorcentrale naţionale să acorde credite instituţiilor sau organelor comunităţii, administraţiilorcentrale şi locale, autorităţilor publice sau întreprinderilor publice din statele membre. Deasemenea, este interzisă achiziţionarea directă de către BCE de la aceste instituţii atitlurilor de natura obligaţiunilor;

� BCE, cât şi băncile centrale naţionale, pot acţiona în calitate de agenţi fiscali pentrucontul organismelor vizate;

� sisteme de compensare şi de plăţi. BCE şi băncile centrale naţionale pot acorda facilităţiîn vederea asigurării eficacităţii şi solidităţii sistemelor de compensare şi de plăţi;

� operaţiuni externe. Atât BCE cât şi băncile centrale naţionale pot:� intra în relaţii cu bănci centrale şi instituţii financiare ale ţărilor terţe, precum şi

organisme internaţionale;� cumpăra sau vinde, la vedere sau la termen, orice tip de active din rezerva de schimb şi

de metale preţioase;� efectua toate tipurile de operaţiuni bancare cu ţări terţe şi organisme internaţionale,

precum şi operaţiuni de împrumut.� Din punct de vedere financiar, prezintă importanţă următoarele aspecte: capitalul BCE

subscrierea la capitalul BCE, transferul devizelor de rezervă la BCE, repartizarea profiturilorşi pierderilor nete la BCE.

Capitalul BCE reprezintă 5 miliarde EURO putând fi majorat prin decizii alConsiliului Guvernatorilor. Pentru ca băncile centrale să subscrie la capitalul BCE, se

CAPITOLUL 2

utilizează o cheie de repartiţie, care ia în calcul produsul intern brut la preţurile pieţei şipopulaţia fiecărei ţări. Aceste ponderi, atribuite băncilor centrale, sunt adaptate la fiecare 5 ani.

Veniturile degajate de băncile centrale naţionale în îndeplinirea misiunii de politicămonetară a SEBC sunt denumite “venituri monetare”. Nivelul venitului monetar al fiecăreibănci centrale naţionale este egal cu venitul anual pe care aceasta îl obţine din activele deţinuteîn contrapartida bancnotelor în circulaţie şi a angajamentelor rezultate din depoziteleconstituite de instituţiile de credit.

Venitul monetar al fiecărei bănci centrale naţionale este diminuat cu niveluldobânzilor plătite de bănci pentru depozitele constituite. Consiliul guvernatorilor poate decideindemnizarea băncilor centrale naţionale pentru cheltuielile ocazionate de emisiuneabancnotelor, sau, în circumstanţe excepţionale pentru pierderile aferente operaţiunilor depolitică monetară realizate pentru cazul SEBC.

Repartizarea veniturilor monetare către băncile centrale naţionale se realizeazăproporţional cu participarea acestora la capitalul BCE.

Profiturile şi pierderile nete ale BCE se repartizează după următoarele reguli:� 20% din profilul net este transferat la fondul de rezerve generale până la limita a 100% din

capitalul băncii;� restul profitului net se repartizează participanţilor la BCE, proporţional cu părţile

subscrise;� dacă BCE înregistrează pierdere, aceasta este acoperită din fondurile de rezervă generală

de căre BCE şi dacă este necesar, din veniturile monetare ale exerciţiului financiar.2.5.2. Operaţiunile SEBC

După scopul, frecvenţa cu care se realizează şi mecanismele concrete, operaţiunile depolitică monetară ale SEBC pot fi clasificate în: operaţiuni de piaţă şi operaţiuni pentru o zi,care se realizează la rândul lor, prin instrumente specifice, după cum rezultă din tabelul următor.

Operaţiuni ale SEBCTipuri de TranzacţiiOperaţiuni de

Politică Monetară Aport de Lichiditate Absorbţie deLichiditate

Maturitate Frecvenţa Procedura

OPERAŢIUNI DE PIAŢĂOperaţiuni deRefinanţare de

Bază

Tranzacţii Reversibile - 2 săptămâni Săptămânale Ofertestandard

Operaţiuni deRefinanţare peTermen Lung

Tranzacţii Reversibile - 3 luni Lunare Ofertestandard

Operaţiuni deAcord Fin(reglaj fin)

Tranzacţii Reversibile

Swap-uri de SchimbValutar

Achiziţii Directe

Swap-uri de SchimbValutar

Colectarea dedepozite la termen fix

Tranzacţii ReversibileVânzări Directe

(Ne)standardizată

-

Neregulată

Neregulată

OferteRapide

Proceduribilaterale

Proceduribilaterale

Emiterea deCertificate de Depozit

(Ne)standardizate (Ne)regulată OferteStandard

OperaţiuniStructurale

Tranzacţii ReversibileAchiziţii Directe

Vânzări directe - Neregulată Proceduribilaterale

OPERAŢIUNI PENTRU O ZIÎmprumuturipentru o Zi

Tranzacţii Reversibile Peste Noapte Acces la discreţiapartenerilor

Depozite pentru oZi

Depozite Peste Noapte Acces la discreţiapartenerilor

În continuare sunt prezentate principalele caracteristici ale operaţiunilor SEBC.


Tranzacţiile reversibile reprezintă operaţiunile prin care SEBC cumpără active selectateprintr-un acord de răscumpărare, sau conduce operaţiuni de credit, folosind drept garanţiiactivele selectate. Tranzacţiile reversibile sunt folosite pentru operaţiunile de refinanţare de bazăşi pentru cele pe termen lung, existând posibilitatea folosirii acestora pentru operaţiunilestructurale sau de reglaj fin.� În exemplul următor este prezentat mecanismul tranzacţiilor reversibile care aduc lichiditate

băncilor din cadrul SEBC, prin utilizarea unei rate fixe de dobândă.

Participanţi Suma licitată (milioane euro)Banca 1 300Banca 2 400Banca 3 700

1400 milioane

Banca Centrală Europeană decide să aloce suma de 1050 milioane euro.Întrucât există o diferenţă între suma licitată şi suma alocată, se determină un procent al

alocării pentru fiecare participant: %75700400300

1050 =++

.

Alocarea pentru fiecare participant este următoarea:Banca 1 300 × 75% = 225Banca 2 400 × 75% = 300Banca 3 700 × 75% = 525

Total 1050� În cazul tranzacţiilor reversibile care aduc lichiditate, cu oferta la rată variabilă, mecanismul

se derulează astfel:Presupunem că BCE decide să ofere lichiditate prin intermediul unei tranzacţii reversibile

organizate cu rata variabilă. La tranzacţie participă 3 bănci care licitează următoarele sume:

Rata dobânzii (%) Sume licitateBanca 1 Banca 2 Banca 3 Total Cumulate

3.15 0 03.10 50 50 100 1003.09 50 50 100 2003.08 50 50 100 3003.07 50 50 100 200 5003.06 50 100 150 300 8003.05 100 100 150 350 11503.04 50 50 50 150 13003.03 50 - 100 150 1450

Total 300 450 700 1450

BCE decide să aloce un total de 940 milioane euro, la o rată a dobânzii de 3,05%.Toate licitaţiile peste 3.05% sunt satisfăcute în întregime, în suma cumulată de 800

milioane. Proporţia alocării la rata de 3,05% este:

%40350

800940 =−

Alocarea către Banca 1, la rata marginală de 3.05%, este:40% × 100 = 40 milioane

Alocarea totală către Banca 1 este:50 + 50 + 40 = 140 milioane

Alocarea către ceilalţi participanţi se determină similar:

CAPITOLUL 2

Participanţi Banca 1 Banca 2 Banca 3 TotalSuma licitată 300 450 700 1450Suma alocată 140 340 460 940

Dacă alocarea se desfăşoară prin procedura cu rată unică (licitaţie Olandeză), rata de3,05% se aplică tuturor sumelor licitate de participanţi.

Dacă alocarea se desfăşoară prin procedura cu rata multiplă (licitaţie Americană), nu vaexista această rată unică. Banca 1 va primi, de exemplu, 50 milioane euro la 3,07%, 50 milioaneeuro la 3.06% şi 40 milioane euro la 3,05%.� Operaţiuni de refinanţare de bază.

Acestea sunt cele mai importante operaţiuni de piaţă conduse de SEBC, având un rolcentral, în urmărirea obiectivelor de control asupra dobânzii, de management a situaţieilichidităţii pe piaţă şi în semnalarea evoluţiei politicii monetare. Caracteristicile funcţionale aleoperaţiunilor de refinanţare de bază pot fi prezentate astfel:

� sunt operaţiuni care aduc lichiditate;� sunt executate cu regularitate în fiecare săptămână;� maturitatea lor obişnuită este de 2 săptămâni, cu posibilitatea înregistrării unei variaţii

datorită sărbătorilor legale din statele membre. Aceste operaţiuni sunt executate înconformitate cu un calendar anunţat încă de la începutul anului.

� sunt executate într-o manieră descentralizată de către băncile centrale naţionale;� se desfăşoară prin oferte standard;� toţi participanţii îndeplinind criteriile de eligibilitate pot participa la licitaţiile pentru

operaţiuni de refinanţare de bază.� Operaţiuni de refinanţare pe termen lung.

SEBC executa, cu regularitate, şi operaţiuni de refinanţare cu o maturitate de 3 luni înscopul de a oferi o refinanţare suplimentară pe termen lung, sectorului financiar. Prin acesteoperaţiuni SEBC nu doreşte să transmită semnale pieţei, motiv pentru care comportamentul săunormal este acela de a accepta rata dobânzi formate pe piaţă. Pentru ca SEBC să adopta un astfelde comportament, operaţiunile de refinanţare pe termen lung sunt organizate de obicei ca ofertecu rată variabilă şi doar în condiţii excepţionale, SEBC va executa operaţiuni de refinanţare petermen lung cu dobândă fixă. Caracteristicile funcţionale ale acestui tip de operaţiuni derefinanţare sunt prezentate în continuare:

� reprezintă operaţiuni care aduc lichiditate;� sunt executate cu regularitate în fiecare lună;� maturitatea lor obişnuită este de 3 luni;� sunt executate într-un mod descentralizat de către băncile centrale naţionale;� se desfăşoară prin oferte standard;� toţi participanţii care îndeplinesc criteriile de eligibilitate pot participa la licitaţiile pentru

operaţiuni de refinanţare de bază;� categoriile de active sunt acceptate drept garanţii în operaţiunile de refinanţare de bază.

Totuşi, băncile centrale naţionale pot opta în privinţa activelor acceptate, cu condiţiaaprobării de către Consiliul General al BCE.� Operaţiuni de acord fin.

Operaţiunile de reglaj fin pot fi executate sub forma operaţiunilor reversibile de piaţă.Acestea au scopul de a controla lichidităţile de pe piaţă şi ratele dobânzii, în special pentru aatenua efectele fluctuaţiilor neaşteptate din piaţă asupra ratelor dobânzii. Posibilitatea de aacţiona rapid în cazul unor evoluţii neaşteptate ale pieţei determină SEBC să urmăreascămenţinerea unui grad înalt de flexibilitate în ceea ce priveşte alegerea procedurilor şicaracteristicilor operaţionale ale acestor operaţiuni:

� pot lua forma operaţiunilor care aduc sau absorb lichiditate;� frecvenţa nu este standardizată;� operaţiunile reversibile de reglaj fin care aduc lichiditate sunt, de obicei, executate prin


oferte rapide, deşi nu este exclusă nici posibilitatea folosirii procedurilor bilaterale;� operaţiunile reversibile de reglaj fin, care absorb lichiditatea sunt executate prin proceduri

bilaterale;� în mod obişnuit, sunt executate într-o manieră descentralizată de către băncile centrale

naţionale;� SEBC poate selecţiona pe baza criteriilor sale un număr limita de participanţi în operaţiuni

reversibile de reglaj fin.� Operaţiuni reversibile structurale.

Operaţiunile structurale sub forma tranzacţiilor reversibile de piaţă se desfăşoară cuscopul de a ajusta poziţia structurală a SEBC faţă de sectorul financiar. Caracteristicilefuncţionale ale acestor operaţiuni sunt prezentate astfel:

� sunt operaţiuni care aduc lichiditate;� frecvenţa lor poate avea un caracter de regularitate sau nu;� maturitatea lor nu este standardizată;� sunt executate prin oferte standard;� sunt executate într-o manieră descentralizată de către băncile centrale naţionale;� toţi participanţii, îndeplinind criteriile generale de acceptabilitate, pot participa la licitaţiile

pentru operaţiunile reversibile structurale.� Tranzacţii directe

Tranzacţiile directe de piaţă se referă la operaţiuni prin care SEBC cumpără sau vindeactive selectate direct pe piaţă. Operaţiunile directe de piaţă sunt executate numai pentru scopuristructurale sau de reglaj fin. O tranzacţie directă implică transferarea în întregime a dreptului deproprietate de la vânzător la cumpărător, fără nici o obligaţie de răscumpărare.

În calcularea preţului tranzacţiei, BCE acţionează în conformitate cu cele mai acceptatecondiţii de piaţă pentru instrumentele folosite în tranzacţii. Caracteristicile funcţionale aletranzacţiilor directe sunt următoarele:

� pot fi operaţiuni care aduc lichiditate (achiziţii directe) sau care absorb lichiditate (vânzăridirecte);

� frecvenţa lor nu este standardizată;� sunt executate prin proceduri bilaterale;� în mod obişnuit, sunt executate într-o manieră descentralizată de către băncile centrale

naţionale;� nu există restricţii stabilite dinainte privind participanţii la tranzacţiile directe.

Emiterea de certificate de depozit de către BCEBCE poate emite certificate de depozit cu scopul de a ajusta poziţia structurală a SEBC faţă

de sectorul financiar, astfel încât să acţioneze asupra insuficienţei lichidităţii pe piaţă. Certificatulde depozit reprezintă obligaţia de îndatorare a BCE faţă de deţinătorul acestuia. Certificatele suntemise şi păstrate sub forma înregistrărilor într-un registru la depozitarii de valori mobiliare dinzona euro. BCE nu impune nici o restricţie asupra transferabilităţii certificatelor.

Aceste certificate sunt emise cu discount, adică sub valoarea nominală, şi suntrăscumpărate la maturitate la valoarea nominală. Diferenţa între valoarea de emisiune şi cea derăscumpărare reprezintă dobânda acumulată pentru perioada de maturitate. Rata dobânziiaplicată este o rată simplă cu convenţia de numărare a zilelor “număr propriu-zis /360”.

Caracteristicle funcţionale ale emiterii certificatelor de depozit de către BCE suntprezentate în cele ce urmează:

� certificatele sunt emise pentru a absorbi lichiditatea de pe piaţă;� titlurile pot fi emise cu o frecvenţă regulată sau neregulată;� au o maturitate de mai puţin de 12 luni;� sunt emise prin oferte standard;� certificatele sunt oferite şi realizate într-o manieră descentralizată de către băncile centrale

naţionale;� toţi participanţii ce îndeplinesc criteriile de acceptabilitate pot participa la licitaţii pentru

CAPITOLUL 2

subscrierea de certificate de depozit emise de BCE.Emiterea de Certificate de Depozit de către BCE se realizează la un preţ de emisiune

dat de relaţia:

36000Dr

1

1NPd

E ××

×= , în care:

N - Valoarea nominală a certificatului de depozitrd - rata dobânzii (ca %)D – Maturitatea (în zile)PE – Preţul de emisiuneExemplificăm în continuare emisiunea de certificate de depozit prin oferta cu rată

variabilă.BCE decide să absoarbă lichiditate de pe piaţă prin emiterea de certificate de depozit prin

oferta cu rată variabilă. Pe piaţă participă 3 bănci.Rata dobânzii (%) Sume licitate

Banca 1 Banca 2 Banca 3 Total Cumulate3,00 0 03,01 50 50 100 1003,02 50 50 50 150 2503,03 50 50 50 150 4003,04 100 50 100 250 6503,05 200 400 100 700 13503,06 50 100 100 250 16003,08 50 100 150 17503,10 500 50 1850

Total 550 700 550 1800

BCE decide să aloce un total de 1245 milioane euro, implicând o rată marginală adobânzii de 3,05%.

Toate licitaţiile sub 3,05% sunt satisfăcute în întregime, în suma cumulată de 650milioane. Proporţia alocării la rata de 3.05% este:

%85700

6501245 =−

Alocarea către Banca 1, la rata marginală de 3,05% este:85%×200=170, iar alocarea totală către Banca 1 este:

50 + 50 + 50 + 100 + 170 = 420Alocarea, potrivit metodologiei prezentate, este:

Sume (milioane euro)Participanţi Banca 1 Banca 2 Banca 3 TotalSuma licitată 550 700 550 1800Suma alocată 420 490 335 1245

� Operaţiuni pentru o zi.Alături de oportunităţile de piaţă, BCE utilizează şi operaţiunile pentru o zi, în cadrul

cărora distingem împrumuturile pentru o zi şi depozitele pentru o zi.Împrumuturi pentru o zi

Partenerii pot folosi operaţiunile de împrumut pentru o zi în scopul obţinerii de lichiditatede la băncile naţionale, la o rată a dobânzii prestabilită, în schimbul activelor selectate.

Băncile centrale naţionale pot oferi lichiditate prin aceste operaţiuni, fie sub formaacordurilor de răscumpărare peste o zi, fie sub forma împrumuturilor cu garanţie. Prevederi mai


largi pentru acordurile de răscumpărare se găsesc în aranjamentele contractuale cu bancanaţională respectivă. Aranjamentele pentru împrumuturi, pe bază de garanţie, ţin cont deprocedurile diferite şi de formalităţile cerute în fiecare jurisdicţie.

Instituţiile care îndeplinesc criteriile generale de selecţie pot participa în acesteoperaţiuni. Accesul este acordat de către banca centrală a statului membru, în care instituţia îşiare sediul şi numai pentru zilele în care sistemul de reglare a plăţilor din ţara respectivă esteoperaţional. La sfârşitul fiecărei zile, poziţia de debit a participanţilor în contul lor de reglare aplăţilor cu băncile naţionale este considerată în mod automat, ca o cerere de acces la operaţiuneade împrumut pentru o zi. Accesul la operaţiunea de împrumut pentru o zi poate fi acordat şi înurma unei cereri adresate băncii centrale să proceseze cererea în aceeaşi zi. În cazul în care oanumită bancă centrală este închisă pentru o zi, din motive de sărbători legale specifice ţăriirespective, ea trebuie să informeze participanţii din timp în legătură cu acest fapt. În cereretrebuie specificată suma creditului care se doreşte precum şi activele ce vor fi oferite ca garanţie,dacă acestea nu au fost deja depuse.

În afară de cerinţa de a prezenta suficiente active acceptate, nu există nici o limităreferitoare la suma ce poate fi obţinută prin operaţiunea de împrumut pentru o zi. Totuşi, SEBCpoate limita sau suspenda accesul participanţilor individuali în condiţii excepţionale.

Maturitatea acestui credit este de o zi: el trebuie restituit, împreună cu dobânda aferentă,peste noapte. Pentru participanţii direcţi la sistemul de plată TARGET, creditul este rambursat îna doua zi în care sistemul naţional respectiv şi sistemul naţional de reglare a valorilor mobiliaresunt operaţionale, la ora la care acestea se deschid.

Rata dobânzii este anunţată în avans de către SEBC şi este calculată ca o rată simplă cuconvenţia de numărare a zilelor de “număr propriu-zis / 360”. BCE poate schimba rata dobânziila orice moment, fiind aplicabilă nu mai devreme decât următoarea zi de lucru. Dobânda laaceastă operaţiune se plăteşte odată cu rambursarea creditului.

Accesul la operaţiunea de împrumut pentru o zi este acordat numai în conformitate cuobiectivele şi considerentele generale ale politicii monetare ale BCE.

Depozite pentru o ziParticipanţii pot folosi operaţiunea de depozit pentru o zi, în scopul de a face depozite

pentru această perioadă la băncile centrale naţionale. Depozitele sunt remunerate la o rată adobânzii prestabilită. În condiţii normale, rata dobânzii la această operaţiune reprezintă un pragminim pentru dobânda de pe piaţa creditului de o zi. Regulamentele de desfăşurare a acesteioperaţiuni sunt identice la scara zonei euro.

Depozitele pentru o zi acceptate de la participanţi sunt remunerate la o rată prestabilită adobânzii şi nici o garanţie nu este oferită de către băncile centrale naţionale în schimbuldepozitelor. Pentru a primi acces la operaţiunea de depozit pentru o zi, participantul respectivtrebuie să trimită o cerere către banca centrală naţională a statului în care îşi are sediul înainte deora 6.30 p.m., dacă doreşte ca aceasta să fie procesată în aceeaşi zi. În cerere trebuie specificatăsuma ce se doreşte a fi depusă ca depozit pentru o zi.

Maturitatea pentru acest tip de operaţiune este de o zi. Pentru participanţii direcţi lasistemul de plăţi TARGET, depozitele păstrate în cadrul acestei operaţiuni se maturizează în ziuaurmătoare în care sistemul naţional respectiv este operaţional, la ora la care sistemul se deschide.Dobânda la depozite este plătibilă la maturitatea acestora. O zi de lucru SEBC este consideratăoricare zi în care BCE şi cel puţin o bancă centrală naţională sunt deschise pentru obiective deconducere a politicii monetare.

CAPITOLUL 2

INTREBARIRECAPITULATIVE

1. Gradul independenţei economice a băncii centrale poate fi cuantificat potrivit modeluluiGrili, Masciandoro şi Tabellini, pe baza următoarelor elemente:1) acordarea facilităţilor de credit;2) utilizarea nivelului de piaţă al ratei dobânzii;3) participarea băncii centrale pe piaţa primară pentru acoperirea datoriei publice;4) numărul membrilor Consiliului de Administraţie numiţi de către Guvern sau Parlament5) perioada mandatului guvernatorului;6) stabilirea ratei de refinanţare de către banca centrală;7) nu sunt permise împrumuturi “cash”.

Este valabilă combinaţia:a) 4+5+6 c)5+6+7 e) 3+5+7b) 1+2+3 d) 1+5+7

2. Rezultatele testelor de independenţă a băncii centrale situează ţările după următorulclasament:

a) Germania, SUA, Canadab) Belgia, Italia, Marea Britaniec) Olanda, Elveţia, Japoniad) Germania, Elveţia, SUAe) Grecia, Franţa, Spania

3. Funcţia de bancă a băncilor îndeplinită de către banca centrală, se manifestă prin:a) operaţiunile pe piaţa monetară, prin vânzări-cumpărări de titluri;b) operaţiuni de rescontare;c) acordarea de avansuri garantate prin titluri;d) împrumuturi zilnice;e) respectarea raportului de solvabilitate bancară de către băncile din sistemul bancar.

Nu este valabil unul dintre enunţuri.

4. Prin creaţia monetară se evidenţiază următoarele operaţiuni ale băncii centrale:a) acordarea de credite şi multiplicarea monedei scripturale;b) crearea monedei “de prim rang” de către banca centrală;c) acordarea de credite Trezoreriei Statului;d) cumpărarea de devize şi titluri de pe piaţă;e) măsurarea agregatului denumit “bază monetară”.

Nu este corect unul dintre enunţuri.

5. Operaţiunile active ale băncilor centrale sunt următoarele:a) emisiunea monetară;b) operaţiuni de creditare;c) decontările inter şi intrabancare;d) operaţiunile de vânzări şi cumpărări de aur;e) vânzările şi cumpărările de devize;

Nu este valabil unul dintre enunţuri.6. Înfiinţarea SEBC, de la 1 ian. 1999, a antrenat modificări ale structurii băncilor centrale


naţionale, prin înscrierea unor posturi bilanţiere, dintre care reţinem:1) participaţii la capitalul SEBC;2) creanţe asupra trezoreriei publice;3) sprijin de la FMI;4) contul special al Trezoreriei publice;5) bilete la ordin în contrapartida certificatelor de depozit emise de BCE;6) operaţiuni structurale şi de reglaj fin;7) creanţe asupra Trezorerie publice

Este valabilă combinaţia:a) 2+3+4b) 1+5+6c) 3+6+7d) 1+3+6e) 2+4+5

7. Baza monetară are următoarea semnificaţie:a) măsoară cantitatea de monedă centrală aflată la circulaţie;b) reprezintă un agregat monetar;c) în raport cu masa monetară, baza monetară se află în următoarea relaţie

BM = Mm / md) baza monetară reprezintă cantitatea de monedă creată de băncile comerciale prin

operaţiunile de creditare;e) baza monetară este formată din numerarul deţinut de agenţii nebancari şi rezervele

obligatorii ale băncilorUnul dintre enunţuri nu este corect.

8. În structura bilanţului BNR, emisiunea monetară este înscrisă în:a) activul bilanţului, la participaţii externeb) pasivul bilanţului, la pasive externe pe termen lungc) în pasivul bilanţului, la pasive interned) în activul bilanţului la active interbancaree) în pasivul bilanţier, la contul general al Trezoreriei statului

9. Să se determine nivelul ratei rezervei minime obligatorii (r), nivelul Bazei Monetare (BM),al Masei monetare (Mm) şi al multiplicatorului monetar (m), pornind de la următoareasituaţie a bilanţului agregat al băncilor comerciale şi al băncilor centrale.

Bilanţ agregat bănci comercialeCredite acordate 82500 u.m.Rezerve (RMO) 7500

Depozite: 75000Refinanţare 15000

Total activ 90000 Total pasiv 90000

Bilanţ banca centralăRezerve valutare 2000Creanţe asupra trezoreriei 3000Refinanţări acordate băncilor 5000

Numerar (emisiune de bancnote) 5000Rezerve (RMO) 5000

10000 10000

Răspunsurile corecte sunt:a) r = 10%; BM = 10.000; Mm = 80.000; m = 8b) r = 25%, BM = 2000; Mm = 5000; m = 0,5c) r = 10%, BM = 5000; Mm = 20000; m = 0,3d) r = 30%, BM = 2000; Mm = 20000; m = 0,5

CAPITOLUL 2

e) r = 40%, BM = 2500; Mm = 10000; m = 2,5

10. Operaţiunile de piaţă ale SEBC cuprind:a) operaţiuni de refinanţare de bazăb) operaţiuni de reglaj finc) operaţiuni de refinanţare pe termen lungd) împrumuturi şi depozite pentru o zie) operaţiuni structurale

Nu este valabil unul dintre enunţuri.


BBIIBBLLIIOOGGRRAAFFIIEE

J. Bourget,Y. Zenou

Monnaies et systemés monetaire dans le monde au 20e siecle, Ed. 90,Paris, 1993.

Jean Matouk Systemes financiers français et etrangers, Banques instruments,institutions et qestion bancaires, Ed. Ec, Paris, 1993.

Dominique Plihau Nouveaux enjeux, nouvelles strategies, Ed. La documentation française,Paris, 1998;.

Jacques Darmar Strategies bancaires et gestion de bilan, Ed. Economico, Paris, 1998.

Sophie Brana,Michel Cazals,Pascal Kauffmann

Economie monetaire et financiere, Ed. Dunod, 1999.

Marc Mossni,Alain Beltane

Monnaie, theories et politiques, Ed. snthése, Banque de France, 1998.

Nigel M. Healy,Zenon Wisniewski

Central banking in transition economics, Town, 1999.

Philippe Garsuault,Stephane Priami

La banque – Fonctionnement et Strategies, Ed. Tehnique bancaire,Paris, 1997.

Cezar Basno,Nicolae Dardac

Integrarea monetar bancară europeană, EDP, 1999.

Cap2

Documents

Transcript of Cap2