Cap.III. FUMATUL

3.1. Consideraţii generale

În accepţiunea experţilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, drogul

este “orice substanţă care, introdusă într-un organism viu, îi poate modifica acestuia

percepţia, umoarea, comportamentul ori funcţiile sale cognitive sau motrice”.

În sens farmacologic, drogul este o substanţă utilizată sau nu în medicină, a cărei folosire

abuzivă poate crea dependenţă fizică şi psihică sau tulburări grave ale activităţii mintale

şi comportamentului. OMS defineşte dependenţa ca fiind starea fizică sau psihică ce

rezultă din interacţiunea unui organism cu o substanţă, caracterizată prin modificări de

comportament şi alte reacţii, însoţite întotdeauna de nevoia de a lua substanţa în mod

continuu sau periodic, pentru a-i resimţi efectele psihice şi pentru a evita suferinţele.

Criterii de dependenţă: utilizare necontrolată, efecte psihotrope, comportament indus de

drog, stereotip în folosire, folosire în ciuda efectelor adverse, recidiva după abstinenţă,

toleranţa, dependenţa fizică, plăcere / stare de euforie.

Drogurile, în funcţie de acceptarea sau nu de către societate, pot fi împărţite în:

legale (alcool, tutun, unele medicamente) şi ilegale (heroina, marijuana, cocaina, etc).

Fumatul reprezintă un obicei comun în rândul copiilor, aproape o condiţie sine

qua non a vieţii de adolescent. Consumul tutunului de către tineri este foarte răspândit în

toate regiunile din lume şi în creştere în ţările în curs de dezvoltare; se arată în

majoritatea ţărilor că tabagismul înregistrează o creştere mai mare la fete decât la băieţi,

astfel că prevalenţa la fete este egală cu cea înregistrată la băieti şi chiar o depăşeşte în

unele ţări. Acest aspect al comportamentului nu trebuie ignorat atunci când se concepe un

program individualizat de psihoterapie şi reabilitare socială şi şcolară.

Consecinţele fumatului asupra sănătăţii adolescenţilor sunt evidente. Apar de la

vârste fragede afectiuni ale aparatului cardio-respirator. De asemenea, fumatul în asociere

cu alimentaţia necorespunzatoare şi condiţiile insalubre de locuit determină întârzieri în

dezvoltarea fizică, majoritatea copiilor din stradă având înaltimea şi greutatea mult sub

media normală pentru vârsta lor. Obiceiul de a fuma este unul din comportamentele cele

mai periculoase pe termen lung pentru sănătate.

3.2. Compoziţia tutunului

Tutunul, atât de larg utilizat de milioane de consumatori din întreaga lume, este

reprezentat, de fapt, de frunzele speciilor Nicotiana tabacum şi Nicotiana rustica, ce

aparţin genului Nicotiana din familia plantelor Solanacee, care conţine peste 100 de

specii şi subspecii.

Tutunul are o compoziţie complexă. În frunze se găsesc diverse componente

chimice: celuloză, proteine, amidon, steroli, minerale etc. Aceşti compuşi se mai găsesc

şi in alte plante, dar tutunul are ca substanţe specifice nicotina şi isoprenoizii

(hidrocarburi nesaturate). Multă vreme s-a crezut că nicotina este cel mai toxic agent

activ al tutunului şi într-adevăr este o otravă foarte puternică, o doză de 5mg de nicotină

fiind suficientă pentru a omorî un câine în câteva clipe prin paralizia nervilor motori iar

una de 60mg este la fel de eficientă pentru om. Nicotina este un lichid incolor în clipa

extragerii dar în contact cu aerul şi lumina se coloreaza în brun. Are un gust amar şi

iritant, iar mirosul este slab la rece şi asfixiant la caldură. Frunzele procesate de tutun şi

consumate sub formă de ţigari sau alte tipuri de amestecuri aromate, conţin peste 3040 de

compuşi chimici. Majoritatea acestora sunt constituenţi naturali ai frunzelor, fiind

sintetizaţi din aer şi sol în timpul perioadei de creştere a plantei, dar mulţi dintre ei se

formează şi prin administrarea de îngrăşăminte chimice sau rezultă prin procesele de

tratare şi aromatizare finală a frunzelor, modificând amplu raportul compoziţiei chimice a

tutunului cultivat şi procesat în diverse regiuni ale globului. În acest sens, analizele

toxicologice au demonstrat că, deşi proporţia constituenţilor individuali ai tutunului este

foarte diferită pe glob, efectul toxic al unor compuşi chimici precum nicotina,

nitrozamina, aminele, alcaloizii, hidrocarburile policiclice aromate (PAH) şi cadmiul

conţinuţi de acesta rămâne practic acelaşi indiferent de metodele utilizate pentru uscarea,

tratarea şi prelucrarea sa.

Prin ardere tutunul îşi modifică compoziţia initială dând naştere la noi substanţe :

o întreagă mixtură de gaze, vapori necondensaţi, şi substanţe particulare variabile. Fumul

inhalat este un aerosol (particule lichide şi solide de dimensiuni foarte mici, intre 0.001 si

100 microni) concentrat cu miliarde de particule pe cm³. Temperatura în zona de ardere a

unei tigari este in jur de 884°C. Printre noile componenete ale fumului de ţigară se

numără oxidul de carbon, gudronul şi alte substanţe iritante pentru sistemul respirator.

Oxidul de carbon este un component foarte nociv al combustiei tutunului.

Concentraţia lui variază dupa modul în care este fumat astfel: 2% în fumul de pipă, 3-4%

în fumul de ţigară şi în trabuc atinge valoarea de 6%. Hemoglobina formează cu acesta un

compus stabil (hemoglobina are o afinitate mai mare pentru oxidul de carbon decât

pentru oxigen deoarece cu acesta din urmă compusul rezultat este instabil) făcând ca

hemoglobina astfel combinată să devină inutilizabilă pentru transportul de oxigen dând

naştere la anoxie, astfel ţesuturile încep să sufere din cauza lipsei de oxigen.

Diverşi iritanţi respiratori se mai găsesc în fumul de tutun în concentraţii mari

patologice, iar printre aceştia se numără: acroleina, formaldehida, acidul cianhidric,

acetaldehida. Dar totuşi cei mai periculoşi factori din fumul de ţigară sunt substanţele

cancerigene şi cocancerigene care se găsesc în aerosolii produşi de fumul de ţigară şi care

poartă denumirea generală de gudroane.

Desigur, ”calităţile” patogene ale tutunului nu se referă însă numai la compoziţia

generică a acestuia, ci şi la configuraţia şi modul de dispersie a fumului pe care îl produce

prin ardere (piroliza). De fapt, fumul de tutun este un complex de aerosoli alcătuit din

minuscule particule lichide difuzate în mediul gazos de dispersie. Prin piroliza tutunului,

compuşii fazei disperse, după ce s-au propagat liniar de-a lungul întregii ţigări, se pot

condensa brusc la mică distanţă de conul de ardere, formând curentul principal de

dispersie („fumul principal”), sau se pot difuza divergent în mediul de dispersie (aerul)

înconjurător, generând „fumul secundar” sau conul de dispersie. Caracteristicile fizico-

chimice ale fumului depind de metodele de tratare şi procesare ale tutunului, de gradul de

porozitate şi natura hârtiei învelitoare sau tipul elementului filtrant, iar în cazul unor ţigări

speciale ca cele de tip „bidi”, compoziţia chimică a fumului este influenţată şi de

dimensiunea şi volumul ţigarii, precum şi de frecvenţa şi durata fumatului.

În ansamblu, „fumul principal” se formează cu predilecţie într-o atmosferă cu un

conţinut relativ scăzut de oxigen, la o temperatură de combustie de 850-950 grade C în

conul de ardere. La început, particulele sale componente au un diametru de circa 0,2-0,3

mm, dar pe masură ce acestea ajung într-un mediu cu o umiditate relativă de 100% (cum

este cel din tractul respirator) se unesc prin coalescenţă, formând particule de ordinul

micrometrilor, ceea ce face ca peste 50-90% din aerosolii inhalaţi să pătrundă până la

nivelul alveolelor pulmonare unde rămân captivi şi produc extinse leziuni celulare. Cei

aproximativ 4000 de aerosoli identificaţi în fumul de ţigară sunt solizi precum nicotina,

nitrozamina, cadmiul, nichelul, zincul, şi PAH–urile (hidrocarburile policiclice aromate)

sau gazoşi, conţinând monoxid de carbon, dioxid de carbon, amoniac, formaldehidă,

benzen etc. şi, în funcţie de activitatea lor biologică, pot fi clasificaţi în agenţi asfixianţi,

iritanţi, ciliatoxici, mutageni, cangerigeni, inhibitori, neurotoxici şi, nu în ultimul rând,

activi din punct de vedere farmacologic. Bineînţeles, acţiunea lor nociva se exercita în

primul rând asupra căilor respiratorii superioare, dar mulţi compuşi ai fumului de pipă, de

exemplu, se dizolvă în salivă, fiind absorbiţi direct de mucoasa cavitaţii bucale care, în

prezenţa alcoolului cu puternic efect solvent, poate suferi grave leziuni mutagene.

Spre deosebire de curentul principal de dispersie a fumului de ţigară, fumul

secundar se formează într–o atmosferă cu temperaturi de combustie ceva mai coborâte

(500-600 grade C) şi conţine în suspensie particule sedimentabile cu un diametru

aerodinamic mediu mai mic de 0,2 mm. În ansamblu, compoziţia chimică a „fumului

secundar” este aproximativ aceeaşi cu cea din „fumul principal”, numai că unele

elemente chimice pot atinge concentraţii mult mai ridicate pe fiecare gram de tutun

consumat prin combustie; acest lucru fiind valabil pentru mulţi compuşi cancerigeni cum

ar fi N-nitrozodimetilamina sau N-nitrozodietilamina care condensează pe cilii căilor

respiratorii, producând nuclee edemice ce, mai târziu, vor degenera în cancer pulmonar

(Harris JE, Thun MJ, Mondul AM, Calle EE: Cigarette tar yields in relation to mortality

from lung cancer in the cancer prevention study II prspective cohort, 1982-1988. Brit.

Med. J. 2004; 328: 72-80)

3.3. Nicotina

3.3.1. Istoria nicotinei

Indienii Huron din America de Nord au un mit despre originea tutunului. Se spune

că odată a fost o foamete mare şi că întreg pământul era neroditor. După multe rugăciuni,

Marele Spirit a trimis o fecioară fără straie să facă pământul din nou roditor şi să salveze

oamenii. Ea a atins pământul cu mâna stângă, şi acolo au răsărit cartofii şi pământul a

devenit fertil. Apoi l-a atins cu mâna dreaptă şi acesta a dat naştere vegetaţiei şi

porumbului. S-a aşezat, şi pe tot pământul ramas a încolţit tutunul.

Există două interpretari ale acestei legende:

(1) că tutunul a fost un dar pentru minte, aşa cum cartofii şi porumbul au fost pentru

stomac; şi (2) că tutunul a fost un mesaj (sau un blestem) ce arăta că darurile zeilor nu

sunt nelipsite de preţ.

Oricare i-ar fi fost originea, tutunul era extrem de folosit de către amerindieni la

vremea la care sosea Columb. În secolul al XVI-lea doi căpitani de vas au convins trei

amerindieni să-i însoţească la Londra. Aceştia îşi făcuseră rezerve serioase de tutun

pentru perioada călătoriei, iar unii dintre marinari l-au încercat, le-a plăcut şi au realizat

că le este foarte greu să renunţe la el. Pentru a-şi satisface propriile nevoi marinarii si

exploratorii au plantat terenuri în Africa, Europa şi America. Echipajul lui Magellan a

lăsat seminţe în porturile din Filipine, precum şi în alte porturi. Nemţii au adus tutunul de

la hotentoţi (boşimanii şi populaţia Bantu din Africa), iar portughezii l-au luat de la

polinezieni.

Curând, oriunde mergeau navigatorii, tutunul îi aştepta, şi pe la începutul

secolului al XVII-lea micile parcele deveniseră mari plantaţii, extinse peste tot în lume.

Navigatorii fumau oriunde ar fi crescut acesta, aşa că plantaţiile s-au extins şi mai mult.

Ca o boală contagioasă, fumatul s-a extins de la un număr mic de indivizi la întreaga

populaţie. Consumatorii au înţeles rapid ceea ce amerindienii ştiau de generaţii: o dată ce

ai început, este greu să renunţi.

Tutunul nu poate fi folosit doar la fumat; el se poate şi mesteca sau poate fi

transformat în pulbere şi inhalat sub formă de "priză". Consumarea plantei neprelucrate

sau a frunzelor sale nu este suficientă pentru destindere sau plăcere, şi nici o altă

substanţă nu este un substitut adecvat.

Pe măsură ce tutunul pătrundea în tot mai multe ţări, se lupta împotriva sa aproape

întotdeauna, considerat fiind nociv şi imoral. Încercările de a-i restrânge utilizarea nu au

făcut decât ca tutunul să devină mai valoros, iar aplicarea de taxe a încurajat contrabanda.

Tutunul a fost folosit adesea ca monedă de schimb datorită valorii sale ridicate. În cele

din urmă factorii economici au primat pentru mai marii lumii, ajungându-se la câştiguri

importante din taxele mai sus menţionate în ţări ca Marea Britanie, Italia, Franţa, Rusia,

Prusia şi mai târziu în Statele Unite. Pe măsură ce guvernele s-au convins de pericolul

folosirii sale, membrii acestora au majorat taxele, simţindu-se astfel cu conştiinţa

împăcată, asigurându-şi totodată venituri de milioane de dolari.

Răspândirea tutunului, ca şi a alcoolului, este rezultatul unui tip de comportament

care nu putea fi eliminat nici prin lege, nici prin aplicarea de taxe şi nici prin bula papală.

Ravagiile provocate de sifilisul introdus în Lumea Noua de către omul alb, pălesc în

comparaţie cu numărul de decesuri şi de boli cauzate de tutun în întreaga lume.

S-ar putea spune că astfel indienii s-au răzbunat.

3.3.2. Utilizarea în scop medical a nicotinei

Tutunul a fost folosit în cele mai diferite timpuri pentru tratamentul durerilor de

cap, al astmului, gutei, durerilor de urechi, travaliului, şi chiar cancerului. Diferitele sale

efecte în ceea ce priveşte comportamentul au fost de asemenea observate. Era folosit de

către călugări pentru a inhiba pornirile sexuale, deşi Kant privea tutunul ca pe un excitant

sexual. Studiile ştiinţifice asupra fumatului relevă faptul că multe dintre primele afirmaţii

referitoare la beneficiile tutunului se bazează pe observaţii adevărate.

Fumatul este un mod convenabil pentru oameni de a-şi regulariza starea sau

sentimentele, şi aduce unele beneficii în controlul asupra greutaţii. Nicotina are cu

certitudine şi efecte terapeutice, dar largul spectru de efecte dăunătoare asupra

organismului ne face prevăzători în aprobarea ei în scopuri terapeutice. În accepţia sa

de medicament “auto-administrat” tutunul este foarte convenabil, este legal, relativ ieftin

şi usor de găsit. Poate fi folosit aproape oriunde, cantitatea (doza) poate fi controlată cu

usurinţă, iar sistemul de administrare simplu.

Tutunul pătrunde în sânge la câteva secunde de la inhalarea fumului, unde

nicotina are efect imediat asupra stării de anxietate, de plictiseală sau asupra stressului.

Este evident faptul că fumătorii folosesc tutunul pentru a-şi controla stările şi emoţiile.

Este doar o aparenţă faptul că efectele fumatului sunt variate şi că efectele pe termen

scurt sunt benefice. Pe termen lung fumatul este nociv pentru sănătate şi scurtează şansele

de viaţă. Însă înţelegerea avantajelor poate oferi răspunsuri la întrebarea “de ce se

fumează?” şi evidenţia faptul că dincolo de avantaje există efecte secundare care trebuie

avute în vedere ulterior dacă se doreşte ca tratamentul să fie pe deplin reuşit.

3.3.3. Dependenţa de nicotină

După ce se supune unui proces de recoltare şi prelucrare, nicotina este un produs

disponibil într-un sistem foarte avantajos de distribuire, sub formaăde ţigări de foi,

ţigarete, tutun de mestecat sau de prizat. Sir Francis Bacon este primul care evidenţiază,

în secolul al XVI-lea, faptul că nicotina creează dependenţă. Mult timp s-a banuit că

tutunul este un drog a cărui folosire poate duce cu usurinţa la apariţia exceselor şi că

nicotina era substanţa care le provoca.

Nicotina ajunge la creier mult mai rapid atunci când este inhalată, decât atunci

când este administrată intravenos. Este foarte uşor absorbită prin membranele subţiri ale

cavităţii bucale şi ale nasului, şi este, de aceea la fel de eficientă când este folosită sub

formă de tutun masticabil sau priză. Ca şi în cazul morfinei şi heroinei, aparenta tolerare

a substanţei de către organism duce la folosirea ei crescândă, “doza” rămânând apoi

stabilă pe o lungă perioadă de timp.

Oprirea consumului drogului pe o scurtă perioadă de timp conduce la crearea unei

stări de disconfort şi la accentuarea dorinţei de a-l consuma. Se abuzează adesea de

droguri atunci când nu este sesizata o dependenţă fizică evidentă. Oricum, multe droguri

provoacă neplacere şi disconfort în perioada de abstinenţă, iar nicotina nu face excepţie.

Studiile, făcute atât pe subiecţi umani cât şi pe animale, au arătat că efectul pe

care îl are nicotina asupra organismului este suficient pentru a determina un consum

susţinut. Aceasta nu înseamnă că trebuie ignorată importanţa factorilor de ordin cultural

şi social. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că efectele pe care le produce fac din

nicotină o substanţă ideală pentru a produce dependenţa şi a conduce la excese, mai ales

dacă avem în vedere faptul că este atât de uşor de procurat.

3.3.4. Efectele nicotinei asupra organismului

Când nicotina este inhalată în plămâni, fluxul sangvin arterial preia această

substanţă şi o transportă către creier într-un interval de zece secunde. Atât în cazul

femeilor cât şi al bărbaţilor, răspândirea tuturor afecţiunilor respiratorii cronice (bronşita,

astm, afecţiuni respiratorii) este strâns legată de nivelul fumatului.

Aproximativ 129.000 de oameni mor în fiecare an din cauza cancerului provocat

de fumat. Numărul de cazuri de femei bolnave de cancer pulmonar este mult crescut de

când şi numărul fumătoarelor este în creştere. Fumatul este, de asemenea, cauza

principală în apariţia cancerului laringian, al gurii şi al esofagului. Contribuie la apariţia

cancerului vezicii urinare, a pancreasului şi a rinichilor. Fumatul ţigărilor sau a pipei este

adesea implicat în cancerul pulmonar, al gurii şi esofagian. Bolile pulmonare cronice se

situează pe locul al cincilea în ierarhia cauzelor cazurilor de deces din Statele Unite. Mai

mult de şapte milioane de americani suferă în acest moment de bronşită cronică, şi

aproape trei milioane de emfizem pulmonar. Afecţiunile coronariene ale inimii reprezintă

motivul principal al deceselor în Statele Unite, deţinând o cotă de 750.000 decese pe an.

Fumatul este unul dintre cei trei factori de risc major în afecţiunile coronariene ale inimii,

celelalte două fiind tensiunea ridicată şi colesterolul mărit.

Este un fapt cert că fumatul poate afecta anumite aspecte ale sexualităţii

feminine. Fumatul a mai mult de o jumătate de pachet de ţigări pe zi este asociat cu un

număr ridicat de cazuri de infertilitate si sterilitate. Ciclul menstrual neregulat are o cotă

ridicată printre fumătoare, numărul potenţial de ani fertili este redus, iar menopauza se

produce mai devreme.

Copiii născuţi de către mame fumătoare cântăresc în medie cu 300 de grame mai

puţin decât cei ai unei nefumătoare. Acest fapt este unul foarte important, deoarece

greutatea la naştere este determinantă pentru evoluţia ulterioară a copilului. Se pare că

această scădere a greutaţii este legată de cantitatea mai mică de oxigen pe care o primeşte

fătul intrauterin. Un alt efect este acela al măririi posibilităţilor de avort spontan. De fapt,

acest risc este dublu în cazul fumătoarelor. Există, de asemenea, o mare varietate de

complicaţii posibile în timpul sarcinii şi al travaliului, risc de hemoragii şi de declanşare

prematură a naşterii. De asemenea, există o legatură certă între fumat şi cazurile de

moarte infantilă. Copiii născuţi din mame fumătoare se pot dezvolta mult mai încet, sunt

predispuşi disfuncţiilor cerebrale, pot avea o dezvoltare psihică dizarmonică şi o

inteligenţă submedie. Fumatul este, în plus, un important factor de risc pentru stări de

mare agitaţie la copii.

Faptul că nu se iau din timp măsuri pentru protejarea copilului este un factor de

risc pe care mama şi-l asumă, iar responsabilitatea acesteia este, cu certitudine, ridicată.

Chiar dacă fumatul nu duce neapărat la malformaţii ale fătului/copilului, este un factor de

risc ce poate fi evitat şi responsabilitatea mamei este, într-adevar, mare.

3.4. Fumatul pasiv, o ameninţare pentru sănătate

Fumatul este cunoscut de mult timp ca principal factor al numeroaselor boli, în

mod deosebit al cancerului şi ca responsabil pentru numeroase decese. Aproape 90% din

persoanele care suferă de cancer pulmonar au fumat de-a lungul multor ani. Fumatul

provoacă boli cronice ale aparatului respirator: 85% din oamenii care suferă de bronşită

cronică sau de emfizem pulmonar (distensia alveolelor pulmonare cu distrugerea pereţilor

acestora) au fost fumători. În plus, fumatul este unul din cei mai importanţi factori de risc

în bolile sistemului cardio-vascular: 70% dintre fumători suferă de astfel de afecţiuni sau

mor de infarct.

De câţiva ani, numărul precizărilor şi demonstraţiilor ştiinţifice creşte pentru a

demonstra că persoanele nefumătoare sunt supuse aceloraşi riscuri ca şi persoanele

fumătoare. Atunci când persoanele nefumătoare sunt expuse, împotriva voinţei lor

fumului unuia sau mai multor fumători din anturaj, putem vorbi de „tabagism pasiv” sau

de „fumat pasiv”. Fumul de tutun este o formă comună de poluare a aerului din spaţiile

închise. Milioane de adulţi dar şi de copii suferă zilnic din cauza fumului, acasă, la locul

de muncă sau în locuri publice.

Studii ştiinţifice efectuate în ultimii ani şi date recente înregistrate în Elveţia, scot

în evidenţă efectele pe care le are fumatul pasiv asupra sănătăţii din punct de vedere

statistic:

fumatorii pasivi suferă mai frecvent de tulburări respiratorii, cum ar fi

respiraţia şuierătoare, tusea cronică şi simptomele bronşitei cronice;

riscul de a se îmbolnăvi de astm, de tuse cronică sau de bronşită cronică

este net mai ridicat;

cu cât nefumătorii sunt mai expuşi fumului de tutun, cu atât probabilitatea

apariţiei unor boli respiratorii şi diminuării capacităţilor fizice creşte.

 Fumul conţine substanţe care favorizează apariţia tumorilor maligne. Aceste

substanţe nu sunt prezente numai la fumători, ci au fost detectate şi în organismul

fumătorilor pasivi. În plus, cu cât expunerea la fum este mai prelungită, cu atât

concentraţia substanţelor creşte în anumite organe, în sânge, în urină.

 S-au studiat efectele fumatului pasiv în primul rând la copii. S-a dovedit existenţa

unor diverse consecinţe negative, mai ales o susceptibilitate mai mare ca aceştia să sufere

de infecţii ale tractului respirator, de inflamare a canalelor auditive şi de astm, precum şi

de o încetinire a dezvoltării capacitaţii pulmonare. Copiii expuşi în mod constant la fumul

de ţigară sunt spitalizaţi mai des decât ceilalţi copii şi lipsesc frecvent de la scoală din

cauza dificultăţilor respiratorii.

Efectele la copii şi la adolescenţi

La copiii şi adolescenţii de la vârsta de 5 ani la 16 ani, care respiră în mod

constant fum, se pot observa diverse forme de iritare a căilor respiratorii: tuse,

expectoraţii, insuficienţă respiratorie, şuierături. Aceşti tineri suferă, de asemenea, în mod

frecvent de repetate inflamaţii ale canalului auditiv şi amigdalite. În plus, a fost posibilă

evidenţierea unei capacităţi pulmonare ceva mai slabă, dar totuşi semnificativă din punct

de vedere statistic. Atât Organizatia Mondiala a Sanataţii cât şi autoritaţile sanitare din

Statele Unite şi Marea Britanie au constatat că numărul cazurilor de astm şi gravitatea

acestora la copii depinde de consumul mai mic sau mare de tutun din cadrul anturajului

lor. Fumatul pasiv la copii şi la adolescenţi intensifică riscul acestora de a fi predispuşi la

astm.

Efectele la adulţi

 Efectele fumatului pasiv la adulţi sunt mai dificil de stabilit decât la copii, mai

ales pentru că, la locul de muncă, de exemplu, sunt mai expuşi la influenţe nocive asupra

căilor respiratorii. Primele studii privind apariţia cancerului pulmonar la adulţii expuşi în

mod constant la fum au fost publicate la începutul anilor 80. În 1986, autorităţile sanitare

din Statele Unite şi Marea Britanie, precum şi OMS au declarat că fumatul pasiv creşte în

mod semnificativ probabilitatea apariţiei cancerului pulmonar. Fumatul pasiv creează o

serie de dificultăţi sau afecţiuni respiratorii:  

- respiraţie şuierătoare;  

- insuficienţă respiratorie chiar şi pe parcursul unui efort puţin pronunţat;

- bronsita cu tuse sau cu expectoratii;

-bronşită cronică: tuse sau expectoraţii purulente care durează de cel puţin doi ani.

Persoanele nefumătoare care pot trăi într-o atmosferă fără fum respiră mai liber şi

au mai puţine probleme de ordin respiratoriu decât persoanele nefumătoare închise în

spaţii pline de fum. Doar un procent de 4% din persoanele nefumătoare care au

posibilitatea să respire în aer curat au respiraţie şuierătoare, o parte suferă de tuse cronică

şi 5% prezintă simptome de bronşită cronică (tuse sau expectoraţie). Persoanele

nefumătoare care sunt nevoite să respire adesea un aer îmbibat de fum prezintă

următoarele simptome după o expunere îndelungată: respiraţie şuierătoare 7%; tuse

cronică: 11%; bronşită cronică: 7%.

 

3.5. Cauzele fumatului

3.5.1. Statistici din România privind fumatul

Programul European de Studiu pentru Alcool şi Droguri (ESPAD) - condus de

Institutul pentru Managementul Serviciilor de Sănătate şi The County Departments for

Health Promotion and Health Education, 2004:

64% dintre cei sub 16 ani fumează, înregistrându-se o creştere de 11% faţă de

studiul din 1999 simultan cu scăderea vârstei de debut a fumatului

32 la sută dintre elevi au fumat prima ţigară înainte de 14 ani

doar 13% cred că fumatul din când în când este dăunător, dar cred în proporţie de

peste 75% că fumatul de 1-2 pachete pe zi aduce cu sine riscuri pentru sănătate

72% din populaţia având vârsta între 14-60 ani au afirmat ca au receptat reclame

la ţigări

ESPAD – 1999. Dintre 2.394 de elevi în clasa a IX-a de liceu,(aproximativ 16 ani):

57,1 % au fumat

13,6 % au început să fumeze de la 11 ani sau mai puţin

54 % au început să fumeze până la vârsta de 15 ani

17 % fumează zilnic

doar 33,3 % dintre băieţi şi 49,1 % dintre fete au reuşit să rămână departe de tutun

până la 16 ani

Ministerul Sănătăţii – 2004

În România mor anual de cancer peste 40.000 de persoane. Numărul pacienţilor

cu cancer aflaţi în evidenţă era, la 31 decembrie 2003, de 320.000 de bolnavi, faţă de

290.000 în 2001. Aceasta înseamnă o creştere de 10,35 % în doi ani de zile. Numai în

2003 au fost înregistrate un număr de 58 261 cazuri noi de cancer.

Raportul Starea de Sănătate a Populaţiei din România (2000) al Institutului Naţional de

Statistică:

47,5 % dintre fumători au început să fumeze între 15-19 ani

33,8 % dintre fumători au început să fumeze între 20-24 ani

În grupa de vârstă 15-24 de ani:

18,8% dintre bărbaţi fumau

8,8% dintre femei fumau

10,4% au început să fumeze înainte de 15 ani

71,4% au început să fumeze între 15 şi 19 ani

3.5.2. Motive care conduc adolescenţii la fumat

Mai mult de jumătate dintre fumători încep să fumeze înainte de 16 ani, iar 90%

încep până la împlinirea vârstei de 19 ani. Iată câteva motive des întâlnite :

Independenţa şi maturitatea. Copiii care folosesc tutunul pentru a părea maturi

cad în capcana acestuia. Majoritatea adulţilor care fumează azi au început prin a

pufăi adolescenţi fiind şi care ar dori să se lase şi se luptă sa reuşească.

Riscul şi revolta, teribilismul. Consumul de droguri poate fi văzut ca excitant şi

provocator. Unii sunt tentaţi să înfrunte riscurile implicate, departe de a fi

împiedicaţi de vorbe precum “pericol”. Pot fi căutate alternative de a ieşi în

evidenţă şi în mod pozitiv, fără să consumi droguri. Important este ca adolescentul

să afle că aceste alternative există.

Calmarea. Adolescenţa este o perioadă plină de stres, iar fumatul a fost multă

vreme văzut ca un mod de relaxare. Există un motiv anume pentru care

adolescentul are nevoie de eliberare? Pot fi găsite tehnici simple de mânuire a

stresului şi de relaxare (cum ar fi exerciţiul fizic sau meditaţia), care să nu implice

tutunul.

Presiunea grupului. Adolescenţa este vârsta la care influenţa părinţilor scade

considerabil în detrimentul anturajului (cercul de prieteni, clasa). Pentru a fi

acceptat de grupul pe care-l consideră reprezentativ pentru valorile sale,

adolescentul face aproape orice. În anumite contexte presiunea grupului se

combină cu sentimentul de mândrie masculină, caracterizat printr-un

comportament independent şi temerar.

Tranziţia şcolară şi presiunea socială. Adolescentul trăieşte o dramă:  nu  mai

este copil şi nu mai beneficiază de privilegiile acestei vârste, dar nici adult, deşi

doreşte mult să se bucure de avantajele acestuia.

Imitarea modelelor (starurile de cinema, vedetele muzicii moderne, sportivii de

performanţă).

Curiozitatea şi nevoia de a experimenta ceva nou. Copiii care fumează dovedesc

că sunt mult mai puţin conştienţi de efectele nocive ale tutunului decât cei

nefumători. Din diferite considerente de ordin sociologic şi psihologic este dificil

să convingi tinerii de gravitatea problemelor asociate imediat sau pe termen lung

cu uzul ţigărilor. Această dificultate derivă în parte din faptul că anumite moduri

de comportamente sunt endemice în perioada adolescenţei (experimentare,

răzvrătire etc).

Tendinţa de "emancipare", de opoziţie şi protest faţă de interdicţiile părinţilor

pentru ca ulterior fumatul să devină o "falsă necesitate".

Exemplul părinţilor

Publicitatea. Industria tutunului şi-a axat campaniile publicitare asupra tinerilor,

mai ales prin sponsorizarea manifestărilor sportive. S-a estimat că pentru a-şi

menţine beneficiile la acelaşi nivel, această industrie are nevoie să recruteze anual

2,5 milioane de fumători noi. Cea mai mare parte dintre ei sunt tineri.

3.5.3. Rădăcinile din copilarie ale dependenţei

Legătura dintre evenimentele trăite în copilarie şi dependenţele contractate în

viaţa de adult au fost puse în evidenţă de către numeroşi experţi. Deşi cauza precisă

datorită căreia o persoană devine dependentă nu este uşor de identificat şi de obicei acest

lucru nu este simplu, totuşi se pare că există unii factori din experienţele trăite în familie

care cresc riscul apariţiei stărilor de dependenţă. Aceiaşi factori sunt cei care subminează

procesul recuperării, favorizând în mod deosebit posibilitatea substituirii unei forme de

dependenţă cu o altă formă. Cu certitudine, aceşti factori afectează capacitatea persoanei

de a ajunge la integritate şi la o viaţă emoţională echilibrată.

Vulnerabilitatea la dependenţe pare să fie accentuată atunci când o persoană

creşte într-un mediu în care au existat una sau mai multe dintre următoarele

disfuncţionalităţi cronice:

unul sau ambii părinţi dependenţi de un drog

un mediu familial în care se practică violenţa (fizică, sexuală, verbală,

emoţională)

o familie neglijentă: parinţii dependenţi faţă de muncă pot fi în situaţia de a

neglija nevoile copiilor

o familie în care domină o atmosferă de blam în care copilul nu este niciodată

apreciat, o familie în care copilul nu reuşeşte să fie niciodată suficient de cuminte,

bun

prezenţa în familie a unui grad mare de inconsecvenţă: luptele dintre soţi sau

divorţul părinţilor pot da naştere la astfel de situaţii.

Aceste disfuncţionalităţi pot fi voite sau nerecunoscute. De exemplu, neglijarea

nevoilor unuia dintre copii poate să fie consecinţa faptului că un alt membru al familiei

are nevoie de îngrijiri continue din cauza unei boli grave, sau în cazul în care unul dintre

părinţi a decedat când copilul era la o vârsta fragedă. Rezultatul tuturor acestor situaţii

dureroase este că acel copil poate să rămână cu anumite nevoi fundamentale neîmplinite

şi ca urmare, îşi formează mecanisme de rezolvare a problemelor care nu sunt adecvate

vieţii de adult. Ei sunt mai vulnerabili la logica emoţională a personalitaţii de tip

dependent.

Tiparele modului de rezolvare a problemelor din trecut tind să se încadreze în

următoarele 4 categorii:

1. Eroul sau salvatorul. Joacă rolul de părinte pentru copiii mai mici; deseori este

fratele/sora cel/cea mai în vârstă. Se autoestimează după comportamentul exterior.

Deseori este lăudat pentru maturitatea lui, este un lider, are realizări academice.

Este hiper-responsabil. Este vulnerabil la dependenţa faţă de muncă, faţă de

putere şi la tulburări de comportament alimentar.

2. Ţapul ispăşitor sau oaia neagră. Foloseşte scandalul sau comportamentul negativ

pentru a atrage atenţia. Are o imagine proastă despre sine, o autoestimare scăzută.

Este foarte vulnerabil la presiunea colegilor, tovarăşilor, la delincvenţă,

dependenţă de droguri, promiscuitate.

3. Clovnul sau mascota. Oferă scene comice familiei constituind o modalitate de a

reduce tensiunea. Depinde de masca veselă, se bazează pe capacitatea de a fi pe

placul celorlalţi pentru a-şi ascunde temerile şi simţămintele de inadecvare.

Vulnerabil la muncă, bani şi dependenţa de sex.

4. Copilul pierdut. Învinge stresul refugiindu-se în lumea imaginaţiei, a fantasmelor,

evitând realitatea. Susceptibil la depresie cronica şi risc de suicid. Se autoizolează.

Vulnerabil la dependenţa relaţională, la dependenţa de droguri şi la tulburările de

comportament alimentar.

Tipare nesănătoase de rezolvare a problemelor din trecut

Copii care sunt crescuţi în astfel de familii cu disfuncţionalităţi ajung deseori la

maturitate având tipare disfuncţionale, neadecvate de rezolvare a problemelor vieţii de

adult. Ei sunt numiţi “copii adulţi” deoarece sunt adulţi cu probleme rămase nerezolvate

din copilărie. Ei poartă o povară emoţională de teamă, îndoială şi nesiguranţă. Este

probabil că în familia acestor persoane s-au practicat trei reguli care i-au handicapat ca

adulţi:

1. Nu vorbi! "Trebuie să păstrezi secretele familiei"

2. Să nu te încrezi în nimeni. "Este mai sigur să te izolezi decât să ai relaţii cu

ceilalţi.

3. "Nu plânge! Înăbuşă, reprimeaza simţămintele pentru a evita durerea."

Iată câteva dintre tiparele nesănătoase de rezolvare a problemelor pe care copiii-adulţi le

practică:

1. Izolarea şi evitarea conflictelor

2. Manipularea şi ţinerea sub control

3. Dificultăţi în definirea limitelor potrivite

4. Dificultăţi în a avea încredere în ceilalţi

5. Hiper-responsabili sau iresponsabili

6. Perfecţionism

7. Probleme legate de relaţiile apropiate şi legate de menţinerea unor relaţii

sănătoase.

S-a constatat că adulţii, copii-adulţi ai alcoolicilor, au o probabilitate de 4 ori mai

mare de a deveni alcoolici decât copiii crescuţi în familii nealcoolice. Copiii adulţi par să

fie mult mai înclinaţi ca în stările de labilitate emoţională să reacţioneze prin continuarea

unei relaţii nesănătoase, dependente. Copiii-adulţi tind să se căsătorească cu copii-adulţi

care au avut o copilarie la fel de dureroasă, dezorganizată. Din această cauză, mulţi copii

adulţi devin co-dependenţi cu o persoană dependentă. Copiii-adulţi sunt co-dependenţi

încă din familiile de unde au provenit şi pot deveni co-dependenţi şi faţă de membrii

familiei în care trăiesc în prezent sau faţă de alte persoane importante pentru viata lor.

Din fericire, există soluţii disponibile pentru copiii adulţi. Deoarece recunoaşterea

legăturii dintre copilăria disfuncţională şi dependenţele vârstei adulte a avansat foarte

rapid, există la ora actuală numeroase instrumente disponibile pentru studiu şi dezvoltare

personală. Mulţi copii adulţi găsesc că participarea la un grup de sprijin împreuna cu cei

care au probleme similare este deosebit de utilă în recunoaşterea faptului că nu sunt

singuri. Grupul poate oferi încurajare pe parcursul perioadei în care persoana face eforturi

pentru tratarea problemelor.

Unii copii adulţi proveniţi din familii extrem de violente s-ar putea să aibă nevoie

de asistenţa specialiştilor pentru rezolvarea problemelor lor. Mulţi consilieri familiali şi

psihologi sunt familiarizaţi cu sindromul copilului adult şi sunt pregatiţi să ofere asistenţă

individualizată. În plus, multe instituţii de tratare a dependenţelor desfaşoară programe în

ambulator sau programe scurte pentru co-dependenţi, mai ales pentru cei proveniţi din

familii disfuncţionale. Aceste programe sunt deosebit de utile pentru acei copii adulţi care

socotesc ca au ajuns într-o perioadă critică a vieţii lor din cauza problemelor nerezolvate.

Multe persoane aflate în recuperarea dintr-o stare de dependenţă găsesc, de asemenea, că

un program de scurtă durată axat pe tratarea problemelor copilului adult este folositoare

în consolidarea recuperării.

3.6. Renunţarea la fumat

3.6.1. De ce este atât de dificilă renunţarea la fumat?

Mark Twain spunea: "E uşor să te laşi de fumat. Eu am făcut-o de o mie de ori!"

Când o persoană care a fumat regulat mult timp încearcă să renunţe brusc la fumat

sau reduce numărul de ţigări, absenţa sau scăderea dramatică a nivelului de nicotină din

sânge duce la apariţia sevrajului nicotinic. Sevrajul este atît fizic cât şi psihic. Fizic,

organismul reacţionează la absenţa nicotinei. Psihologic, fumătorul e pus în faţa

renunţării la un obicei, la nişte gesturi aproape reflexe, efectuate zilnic în anumite

circumstanţe, acest fapt constituind o schimbare comportamentală majoră.

Pentru a putea renunţa definitiv la fumat, trebuie învinse atât aspectele fizice cât şi

psihologice ale sevrajului. Dintre simptomele sevrajului nicotinic amintim: anxietate,

depresie, frustrare, furie, iritabilitate, probleme de somn, somnolenţă, dificultăţi de

concentrare, dureri de cap, oboseală, creşterea apetitului alimentar, probleme

gastrointestinale. Aceste simptome se pot instala în câteva ore de la ultima ţigară,

atingând "apogeul" 2-3 zile mai târziu. Ele durează între câteva zile şi câteva săptămâni.

3.6.2. Procesul de recuperare

Terence Gorski, un specialist de frunte în domeniul prevenirii recidivei, afirmă că

recuperarea are 6 perioade de dezvoltare:

1. Pretratamentul. Recunoaşterea faptului că dependenţa există şi decizia de a căuta

ajutor.

2. Stabilizarea. Aceasta este perioada de aducere sub control a sevrajului şi stării

critice. Tiparul dependenţei acute este întrerupt şi se experimentează simptomele

de sevraj imediate şi cele din perioada de post-sevraj. Scopul este de a recâştiga

controlul asupra proceselor mentale, emoţionale, judecăţii şi comportamentului.

Prima săptămână de detoxificare şi a doua săptămână de tranziţie, fac parte din

perioada de stabilizare.

3. Recuperarea timpurie. Aceasta este perioada în care înveţi să funcţionezi din nou

fără tutun, înveţi să te înţelegi mai bine pe tine însuţi, dobândeşti instrumente

pentru controlul stresului şi pentru viaţa cotidiană fără tutun, în timp ce continui

recuperarea de pe urma efectelor fizice ale tutunului. Următoarele 3 săptămâni

reprezintă perioada de recuperare timpurie.

4. Recuperarea intermediară. Stilul de viaţă centrat în jurul dependenţei trebuie să

se transforme într-un stil de viaţă normal, echilibrat, în care starea de libertate faţă

de tutun este apreciată şi resimţită cu plăcere. Scopul acestei perioade

intermediare a recuperării este tocmai acest stil de viaţă normal, echilibrat. A doua

lună aduce pentru majoritatea această fază.

5. Recuperarea târzie. Scopul primordial al acestei faze este schimbarea

personalitaţii care presupune o autoestimare sanatoasă, capacitatea de a avea

relaţii apropiate sănătoase şi capacitatea de a trăi în mod pozitiv şi productiv.

Pentru unii dintre foştii fumători, această etapă nu creează probleme serioase.

Aceştia au crescut în familii relativ funcţionale şi au nişte convingeri şi valori sănătoase

şi dispun de strategii de rezolvare a problemelor. Eliberarea de efectele debilitante ale

tutunului le permite să revină la starea anterioară de sănătate fizică şi generală destul de

repede. Alţii, oricum, au de făcut eforturi serioase în această fază a recuperării târzii

pentru că au crescut în familii disfuncţionale în care au existat probleme de dependenţă şi

au o personalitate puternică, predispusă la dependenţă. Aceste persoane trebuie să rezolve

problemele copilariei mai înainte de a putea să ajungă la o stare de sănătate generală

stabilă. În cazul acestor persoane, recuperarea târzie va continua mult timp după

renunţare. Aceştia vor constata ca fiind foarte utile participarea în cadrul grupurilor de

autoajutorare din localitate. Toţi foştii fumători au de câştigat participând la program

până la terminarea acestuia, în vederea completării perioadei de recuperare târzie.

6. Întreţinerea. Această perioadă are ca scop principal continuarea unei vieţi

productive, pline de sens, direcţionată de principiul abstinenţei. Această perioadă

presupune vigilenţă în monitorizarea problemelor legate de dependenţă şi luarea

unor măsuri corective ori de câte ori este necesar. Întreţinerea este un proces care

durează toată viaţa. Cei mai mulţi constată că recuperarea nu este o dezvoltare

constantă, rectilinie, de la un punct A la un punct B. Mulţi constată că se

împotmolesc la jumătatea drumului. Aceştia dau greş în realizarea obiectivului

recuperării şi ajung la o abstinenţa doar parţială sau de slabă calitate.

Modalitatea sănătoasă de a ieşi dintr-un punct în care te-ai împotmolit este de a

face o analiză retrospectivă, căutând să înţelegi ce se întâmplă. Dacă este nevoie, trebuie

să recurgi la sprijin suplimentar pentru a ieşi din împotmolire. Unii se lasă copleşiţi de

simţămintele de frustrare şi eşec şi "rezolvă" împotmolirea ne-gândind că se confruntă cu

stresul, recurgând probabil, în cele din urmă, la dependenţa lor pentru a găsi uşurare. Sau,

pot să recurgă la alte comportamente compulsive, înlocuind o dependenţă cu alta. Aceştia

nu ajung la o abstinenţă înaltă din punct de vedere calitativ.

3.6.3. Procesul de recidivare

Există un tipar al unei disfuncţionalităţi progresive care are loc în cursul recidivei.

Acest tipar merge de la negare şi evaziune la pierderea controlului asupra judecăţii şi

comportamentului. În general procesul decurge cam aşa:

1. Negare şi evaziune. Nerecunoaşterea unui punct de stagnare în recuperare.

2. Factori de risc major. Stres puternic sau personalitate predispusă la depedenţă;

stil de viaţă cu mulţi factori de risc (supraîncărcat, apăsător); conflicte sociale sau

schimbari; neglijarea stării de sănătate (orarul meselor, exerciţiul fizic, odihna);

program de recuperare neadecvat (nerespectarea indicaţiilor).

3. Evenimente declanşatoare. Gânduri stresante, emoţii dureroase care sunt

înăbuşite, amintiri dureroase, situaţii stresante sau interacţiuni stresante cu alte

persoane.

4. Disfuncţii interne. Dificultate în a gândi clar, gânduri distorsionate, greutate în a

ţine sub control emoţiile şi simţămintele, tulburări de memorie, somn neodihnitor,

neputinţa de a ţine în stăpânire stresul, ruşine, vinovăţie, disperare, revenirea la

negare.

5. Disfuncţii externe. Comportament de apărare şi evitare, construirea crizei:

pregătirea eşecului; depresie; lipsa planificării; confuzie şi reacţii exagerate;

iritabilitate.

6. Pierderea controlului Judecata slabită; neputinţa de a acţiona, de a rezista

impulsului; recunoaşterea pierderii controlului; limitarea alternativelor: singura

soluţie este sa trag o ţigară; prabuşire emoţională sau fizică.

7. Reîntoarcerea la comportamentul obsesiv-compulsiv: ruşine, vinovăţie, remuşcare

profundă; pierderea controlului asupra uzului de substanţă; problemele medicale

şi de viaţă escaladează.

Examinarea acestor trepte ne ajută săa realizăam faptul că putem recunoaşte

simptomele timpurii şi să acţionăm pe baza lor, prevenind astfel alunecarea în jos spre

folosirea obsesiv-compulsivă a substanţei producătoare de dependenţă.

3.7. Măsuri de prevenire şi combatere a fumatului

S-a stabilit că diferite măsuri legislative destinate combaterii fumatului pot,

asociate cu activităţi energice şi susţinute de educaţie sanitară, să reducă incidenţa

tabagismului. Multe dintre aceste măsuri au un impact într-un mod sau altul asupra

folosirii tutunului de către copii şi adolescenţi, dar redăm în continuare pe acelea care

influenţează direct tabagismul la tineri:

Interzicerea vânzării tutunului minorilor În ţările care au interzis vânzarea de

ţigări tinerilor, vârsta la care se aplică această interdicţie variază: în unele ţări

vârsta a fost fixată la 21 de ani, observându-se o tendinţă de reducere la 18 ani; în

altele se aplică tinerilor sub 16 ani.

Limitarea distribuirii şi vânzării ţigărilor Anumite ţări au început să interzică

vânzarea tutunului în locuri susceptibile de a fi frecventate de tineri (chioşcuri şi

magazine situate în apropierea şcolilor). O problemă deosebită o ridică automatele

cu ţigări.

Interzicerea fumatului în locuri frecventate de tineri  În numeroase ţări legislaţia

interzice fumatul în şcoli sau  în diferite locuri publice, în localuri, contribuind

astfel la reducera expunerii minorilor la fumul de ţigară în afara căminului.

Interzicerea fumatului în public pentru copiişsi adolescenţi

Restricţii impuse publicităţii şi promovării vânzărilor ţigărilor. Se consideră că

tinerii sunt sensibili la publicitate. Asocierea fumatului cu ideea de reuşită, de

seducţie sau de popularitate poate avea un efect considerabil, şi după părerea

multor specialişti, incită la începerea fumatului.  Un studiu privind relaţia dintre

publicitate şi consumul de ţigări a concluzionat că publicitatea este una dintre

armele cele mai eficiente de care dispune industria tutunului pentru a convinge

oamenii să fumeze. Temele dominante ale publicităţii în favoarea ţigărilor

asociază fumatul cu vigoarea tinereţii, o sănătate bună, o fizionomie atrăgătoare şi

cu succesul şi reuşita pe plan individual, social şi profesional; mai mult, fumatul

ar fi compatibil cu activităţile sportive şi sănătoase. În ţările în care publicitatea

este interzisă (Franţa) s-a observat o diminuare a consumului de ţigări şi o

schimbare de atitudine a tinerilor privitor la tutun.

Publicitate negativă fumatului. Legislaţia privitoare la "publicitatea negativă" cere

ca toate pachetele de ţigări să aibă o etichetă de avertizare privind nocivitatea

tutunului. De exemplu: "Tutunul dăunează grav sănătăţii" sau prezentarea pe

pachetele de ţigări a unor imagini relevante privind efectele nocive ale fumatului

asupra sănătăţii (cum se practică deja in ţări ca Brazilia).

Promovarea educaţiei pentru sănătate privind tabagismul. Numeroase ţări au

adoptat programe naţionale de luptă contra tabagismului. Acţiunile educative

cuprind cursuri obligatorii de igienă în şcolile publice, campanii audio-vizuale

(ex. desene animate cu mesaje antitabac), afişe, broşuri, reviste şi  conferinţe

pentru tineri. Programele de educaţie nu trebuie axate numai pe elevi,  ci şi asupra

profesorilor şi părinţilor pentru a-i face să înţeleagă consecinţele nocivităţii

tutunului şi importanţa lor ca modele pentru tineri. Dezavantajele campaniilor

educative constau în costul  mare si eficienţă doar după un timp îndelungat.

Tinerii reprezintă un grup greu de convins de nocivitatea fumatului. Este dificil să

motivezi tinerii privitor la riscuri ale căror efecte se fac simţite mulţi ani mai târziu.

Argumentele logice nu sunt suficiente pentru descurajarea tinerilor de a fuma. De aceea

trebuie combinate o serie de strategii (de exemplu programe intensive de suport al

adolescenţilor fumători care doresc să abandoneze fumatul), iar legislaţia poate constitui

un mod esenţial pentru interzicerea fumatului în şcoli şi locuri publice, interzicerea

vânzării către minori etc.

Alte măsuri prevăzute în textele legislative cuprind:

reglementarea conţinutului tutunului în substanţe nocive;

măsuri fiscale şi economice; a fost demonstrat că prin creşterea taxelor asupra

ţigărilor nu se obţine nici un efect privind consumul de către adulţi, dar se poate

reduce considerabil numărul de fumători noi printre  tineri.