Cap 8

CAPITOLUL 8

8.1 Combinarea factorilor de producţie. Echilibrul producătorului

8.2 Costurile de producţie

Pachet pedagogic

Teoria comportamentului producătorului

TEORIA COMPORTAMENTULUI PRODUCĂTORULUI

Producătorul se regăseşte în activitatea economică mai ales sub denumirea de firmă. Aceasta acţionează în mediul concurenţial fiind prezentă pe cel puţin două pieţe – piaţa factorilor de producţie şi piaţa bunurilor –, având ca obiectiv principal producerea de bunuri economice marfare corporale, servicii, informaţii. Prezenţa pe cele două pieţe constituie premise şi efect pentru combinarea factorilor de producţie, proces ce condiţionează diminuarea sistematică de către firmă a costurilor de tranziţie.

8.1 Combinarea factorilor de producţie. Echilibrul producătorului Un rol important în înfăptuirea combinării factorilor de producţie are

întreprinzătorul sau antreprenorul. El este agentul care are iniţiativa în activitatea economică, şi dispune de abilitate, de capacitatea de a se adapta la schimbări, de a prevedea şi a-şi asuma riscul. El realizează combinarea factorilor de producţie cu scopul de a găsi soluţii eficiente problemei economice generale, adică el decide ce să producă, cum să producă (prin ce modalităţi de combinare), cât şi pentru cine să producă.

Combinarea factorilor de producţie reprezintă procesul tehnico-economic specific

de unire a cel puţin doi factori pentru a obţine, în condiţii de eficienţă economică şi ecologică, bunurile solicitate pe piaţă. Întreprinzătorul combină, în funcţie de domeniul în care acţionează, atât factorii de producţie clasici, cât şi neofactorii de producţie.

Noţiunea de factori de producţie a fost introdusă în teoria economică de

economistul J. B. Say, iar în condiţiile contemporane se acordă o atenţie din ce în ce mai mare neofactorilor de producţie cum ar fi: capitalul uman, abilitatea întreprinzătorului, informaţia, neotehnologiile, progresul tehnic în sens larg etc.

Întreprinzătorul, ca principal decident în procesul combinării factorilor de producţie, poate fi întâlnit în mai multe ipostaze.

Teorie economică generală ● Microeconomie

Întreprinzătorul proprietar este prezent mai ales în cadrul întreprinderilor mici, mijlocii şi familiale, unde cumulează atât atributele de proprietar, cât şi pe cele de întreprinzător (dreptul de gestionare a resurselor, dreptul de a dimensiona firma, de a diversifica etc); el realizează legături nemijlocite cu piaţa de aprovizionare şi desfacere etc.

Întreprinzătorul salariat apare în procesul dezvoltării activităţii economice, al sporirii complexităţii acesteia. El se numeşte şi manager, adică specialist care deţine arta conducerii, având şi cunoştinţele necesare, tehnico-economice şi juridice, dobândite printr-o pregătire de nivel superior.

Proprietarul este cel care adoptă deciziile strategice, iar managerul de la diferite niveluri adoptă deciziile operativ-tactice, găseşte soluţii pentru a realiza obiectivele pe care le-a fixat proprietarul, fiind remunerate de proprietar şi răspunzând în faţa acestuia, pentru rezultatele obţinute.

Întreprinzătorul colectiv este reprezentat de Consiliul de Administraţie, Comitetul de Direcţie ş.a. Acestea sunt formate din cei mai mari acţionari şi sunt completate cu specialişti în domeniul tehnic, economic, juridic, al relaţiilor umane, asigurând activitatea generală de administrare şi gestionare a afacerilor firmei.

Funcţia principală a întreprinzătorului constă în combinarea factorilor de producţie pentru a realiza programul de producţie pe care şi 1-a fixat. Aceasta trebuie privită atât sub aspect tehnic, cât şi sub aspect economic.

Privită sub aspect tehnic, combinarea factorilor de producţie se bazează pe cunoaşterea temeinică a caracteristicilor şi calităţii factorilor de producţie care să permită obţinerea celor mai bune rezultate.

Combinarea factorilor de producţie sub aspect tehnic reflectă legătura dintre rezultate (output-uri), adică producţia obţinută, şi consumul de factori de producţie, (imput-uri). Această legătură depinde de caracteristicile funcţionale, de domeniul de activitate, de nivelul tehnic, sintetizându-se în funcţia de producţie.

Funcţia de producţie este expresia matematică a unui fenomen tehnic, adică o relaţie matematică (liniară sau neliniară) care reflectă, pe baza condiţiilor fiecărei firme, relaţia dintre ieşiri (rezultate) şi intrări (factori de producţie utilizaţi) din şi în activitatea economică.

Exemple: Q= 2L + 3K

în care: L= cantitatea de muncă K= capitalul tehnic Q= volumul producţiei în funcţie de L şi K


Ea exprimă faptul că volumul producţiei depinde de suma dintre cantitatea de muncă, înmulţită cu 2 şi cea de capital, înmulţită cu 3. Pot să existe şi funcţii

nelineare, de tipul: LK2100Q ⋅= . Identificarea funcţiei de producţie este o problemă esenţială a

întreprinzătorului. Această funcţie reprezintă o simplificare a legăturilor de ordin tehnico-economic din cadrul firmei.

Combinarea factorilor de producţie sub aspect economic reprezintă

raţionamentul întreprinzătorului privind compararea permanentă a ieşirilor şi intrărilor, în expresie monetară, a venitului cu costul de producţie pentru a găsi acea variantă de utilizare, care-i aduce cele mai bune rezultate.

Întreprinzătorul urmăreşte, prin decizia de combinare pe care o adoptă, o

normă de conduită referitoare la realizarea unui raport cât mai bun între venituri şi costuri. Obţinerea de bunuri nu este un scop în sine, ci urmăreşte realizarea unui efect economic net cât mai ridicat. Ca atare, pe întreprinzător îl interesează creşterea eficienţei combinată cu modalitatea de atenuare a acţiunii legii rarităţii.

Combinarea factorilor de producţie are un caracter dinamic ca urmare a unor împrejurări tehnice, economice, ecologice şi sociale cum sunt: nivelul şi evoluţia progresului tehnico-ştiinţific; evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi a bunurilor produse; raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa factorilor şi pe piaţa bunurilor produse; tipul de piaţă pe care acţionează întreprinzătorul în calitate de cumpărător de factori şi vânzător de bunuri; politicile economice promovate de către guvern; conjunctura, situaţia generală a resurselor şi a calităţii mediului natural etc.

Există o infinitate de modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Ele pot fi sistematizate şi sintetizate în trei tipuri fundamentale de combinare:

1. Combinarea pe termen foarte scurt este bazată pe ipoteza că întreprinzătorul

urmăreşte maximizarea producţiei prin unirea unui factor de producţie variabil, iar ceilalţi factori sunt ficşi.

2. Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează în sens contrar (combinarea pe termen mediu).

3. Combinare pe termen lung, în care toţi factorii de producţie sunt variabili crescători.

Combinarea pe termen foarte scurt se bazează pe următoarele ipoteze: - întreprinzătorul dispune de un factor variabil (de regulă forţa de muncă),

iar ceilalţi sunt ficşi;


- produce pentru o piaţă elastică, adică o piaţă a cărei cerere este crescătoare. Scopul firmei este să obţină maximum de profit;

- condiţiile tehnice sunt date.

Acest tip de combinare este guvernat de o regularitate cunoscută sub numele de legea randamentelor funcţionale neproporţionale (Legea lui Turgot), în baza căreia, atunci când cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie se combină cu cantităţi fixe din ceilalţi factori de producţie (condiţiile tehnice şi organizatorice rămân neschimbate), productivitatea medie şi cea marginală a factorului variabil cresc, ating un maxim, după care se cunoaşte o evoluţie descrescătoare, în condiţiile în care producţia totală creşte.

Această regularitate sau „lege" are un caracter empiric, în sensul că acceptă

numeroase excepţii şi a fost studiată pentru prima dată pe exemplul agriculturii. În fapt, ea este percepută în orice domeniu de activitate, dând expresie imperativului că între factorii de producţie trebuie să existe o anumită stare de complementaritate, atât calitativă, cât şi cantitativă.

Dacă, de exemplu, într-o activitate economică întreprinzătorul dispune de o

anumită cantitate de teren şi de capital (factori ficşi), iar cantitatea de muncă este variabilă (tabelul nr. 8.1), producţia totală şi productivitatea medie şi marginală a factorului variabil au evoluţiile care urmează:

Combinarea factorilor de producţie pe termen foarte scurt (un factor variabil şi ceilalţi ficşi)

Tabelul nr. 8.1

Suprafaţa de teren

N(ha)

Volumul de capital tehnic K

Cantitatea de muncă

L

Producţia totală

(tone)Q

Productivitatea medie a muncii

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛=

LQW L

Productivitatea marginală a muncii

WmgL=ΔQ/ΔL

10 100 2 40 20 - 10 100 3 65 21,7 25 10 100 4 95 23,7 30 10 100 5 140 28,0 45 10 100 6 165 27,5 25 10 100 7 185 26,4 20 10 100 8 195 24,4 10 10 100 9 200 22,2 5 10 100 10 200 20 0 10 100 11 195 17,7 -5


Comentariu. Datele de mai sus relevă faptul că atunci când se combină cantităţi mici din factorul variabil (L) cu cantităţi date din factorii ficşi, productivitatea marginală este crescătoare şi superioară celei medii, „o trage în sus” pe aceasta din urmă. Se ajunge la situaţia când cele două sunt egale: productivitatea medie şi cea marginală sunt egale la acea cantitate de factor variabil care asigură maximizarea productivităţii medii. (În cazul nostru, între 5 şi 6 unităţi din factorul variabil); mărind factorul variabil, productivitatea marginală scade rapid, atrăgând după sine si reducerea productivităţii medii. În acest timp, producţia totală creşte. Mărirea factorului variabil peste volumul de 9 atrage după sine stagnarea, iar apoi scăderea producţiei totale, pentru că fiecare unitate adiţională din factorul variabil nu mai are la dispoziţie o masă critică minimă din factorii ficşi care să-i permită un spor de producţie.

Datele din tabelul 8.1, surprinse în figura 8.1, relevă că în acest tip de

combinare, se pot delimita mai multe situaţii (zone):

- zona I, în care toate variabilele (Q, LW , ) cresc; în cazul nostru mgLW

ea se încheie când factorul variabil atinge nivelul 5, iar productivitatea marginală este maximă.

- zona II, în care productivitatea marginală începe să scadă, iar producţia totală şi productivitatea medie cresc. Ea se încheie când productivitatea medie a factorului variabil_este maximă, ceea ce se întâmplă la acel volum al factorului

variabil la care mgLL WW = . (între 5 şi 6 în cazul nostru);

- zona III, în care productivitatea medie şi cea marginală ale factorului variabil scad, dar sunt pozitive, iar producţia totală creşte (în plaja de evoluţie 6-10 a factorului variabil);

- zona IV, în care productivitatea marginală a factorului variabil devine negativă, iar producţia totală scade (în exemplul nostru, factorul variabil > 10).

Se ridică întrebarea: care dintre variantele de combinare surprinse în tabelul 8.1 este cea mai bună din punctul de vedere al întreprinzătorului? Pentru a răspunde la întrebare trebuie să avem în vedere că el trebuie să evalueze ce cheltuială face cu fiecare unitate adiţională din factorul variabil şi ce obţine în schimb. În exemplul nostru, pentru fiecare unitate adiţională de muncă face un anumit cost salarial şi obţine, în schimb, un spor de producţie sintetizat în productivitatea marginală (sau produsul marginal) al factorului variabil. Atâta timp cât costul salarial al muncii este inferior sumei obţinute din vânzarea produsului marginal (produsul marginal în valoare), el este interesat să mărească cantitatea de factor variabil, pentru că fiecare unitate adiţională îi aduce un profit ce rezultă din diferenţa dintre produsul marginal în valoare şi costul marginal a factorului

Teorie economică generală ● Microeconomie variabil. Când cele două variabile, costul marginal al factorului variabil şi produsul marginal (în valoare) se egalizează, profitul total al întreprinzătorului este maxim.

Figura 8.1 Evoluţia producţiei totale, a productivităţii medii şi a celei marginale ale factorului variabil

În concluzie, în combinarea cu un factor variabil, profitul este maxim

când: Cmgfv = Pmgvfv ⇒ Profit maxim ⇒ echilibru pe termen scurt

în care: Cmgfv = costul marginal al factorului variabil Pmgvfv = produsul marginal în valoare al factorului variabil

Dacă presupunem că mărimea costul marginal al muncii este de 500 u.m., iar preţul de piaţă al unei unităţi de producţie este de 50, atunci maximizarea profitului se realizează când sunt utilizate unităţi din factorul variabil pentru că: 500 ceea ce se plăteşte factorului variabil este egal cu 10 x 50 = 500, ceea ce întreprinzătorul obţine prin valorificarea produsului marginal al celui de al 8-lea lucrător. Dacă ar angaja un lucrător suplimentar, al 9-lea, pentru care cheltuieşte 500 u.m., va obţine de pe urma acestuia 5 x 50 = 250 u.m., deci realizează o pierdere de 500 - 250 = 250 u.m.


Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează în sens contrar (combinarea pe termen mediu). În acest caz, se combină cel puţin doi factori de producţie care evoluează în sens contrar; ei sunt substituibili, iar în funcţie de preţ sporeşte cantitatea dintr-un factor şi o diminuează din celălalt. Întreprinzătorul dispune de un buget fix, pe seama căruia achiziţionează factorii de producţie, într-o combinare care-i permite obţinerea unui volum de producţie dat (cerut de piaţă) cu minimizarea costului mediu (unitar).

Dacă presupunem că întreprinzătorul se confruntă cu o funcţie de producţie de

forma:

Q = 100 LK2 în care: Q = producţia, output-ul L = cantitatea de muncă K = cantitatea de capital iar prin studii de piaţă ajunge la concluzia că, din cererea totală a unui bun X, el

poate asigura o producţie egală cu 282 unităţi. Rezultă că: 282 = 100 ,LK2 de unde se conturează combinările de factori de producţie

posibile pe baza cărora se poate obţine producţia datorită: 4K+ 1L

282 2K + 2L 1K + 4L

Cele trei alternative de combinare permit obţinerea producţiei de 282 prin procedee tehnice diferite. Dacă, spre exemplu, considerăm că funcţia de producţie este continuă şi facem presupunerea că L şi K sunt perfect şi infinit divizibili, se pot identifica o infinitate de alternative de combinare prin care poate fi realizat, din punct de vedere tehnic, obiectivul propus: obţinerea unei producţii de 282 unităţi din bunul Xi reprezentată în figura 8.2 prin diagrama AB. Ea se numeşte isocuantă şi desemnează infinitatea combinaţiilor dintre factorii de producţie K şi L, pe seama cărora se poate obţine o producţie dată (în cazul nostru 282 unităţi).

Pe baza aceleiaşi funcţii de producţie se pot imagina şi alte mărimi dorite

ale output-ului, reprezentate prin isocuante corespunzătoare, EF, dacă simbolizează o producţie mai mare şi CD, dacă reprezintă o producţie mai mică. Isocuanta pune în evidenţă procesul de substituire al factorilor de producţie. Substituirea a doi factori de producţie reprezintă procesul de înlocuire a unei unităţi dintr-un factor, cu o cantitate din celălalt, astfel încât output-ul total să rămână neschimbat. Ea se evaluează cu ajutorul ratei marginale de substituire tehnică (RMST) care, din punct de vedere matematic, este egală cu panta isocuantei, iar din punct de vedere economic se calculează ca raport, în modul, între variaţia factorului (la care se renunţă) şi variaţia factorului care substituie (care sporeşte).


Figura 8.2 Isocuanta producţiei

De exemplu, dacă considerăm o combinare 4K + 1L şi prin substituire se trece la

funcţia 2K + 2L, rezultă că are loc reducerea cantităţii de capital (-ΔK) şi creşte cantitatea de muncă (ΔL).

În acest caz:

L1K2

LK

RMST−

=ΔΔ−

=

Raportul -ΔK/ΔL depinde de productivitatea marginală a muncii (WmgL) şi cea a capitalului (WmgK). Deoarece nivelul producţiei rămâne neschimbat, implicit:

mgLmgK WLWK ⋅Δ=⋅Δ−

Aceasta înseamnă că pierderea de producţie, determinată de reducerea cantităţii de capital, trebuie să fie egală cu producţia suplimentară obţinută ca urmare a creşterii cantităţii de muncă. Situaţia este inversă, dacă factorul capital substituie o parte din muncă.

RMST reprezintă, în ultimă instanţă, panta isocuantei şi poate fi determinată

şi după relaţia:

mgKW (factorul înlocuit) RMST =

mgLW (factorul care înlocuieşte)

În funcţie de natura tehnicilor de producţie utilizate, RMST poate fi constantă, descrescătoare. În mod normal, ea marchează tendinţa de scădere.

Revenind la exemplul de mai sus, când întreprinzătorul urmăreşte să obţină

o producţie de 282 unităţi din bunul X, în mod natural se pun întrebările: care dintre cele trei combinaţii sunt posibile din punct de vedere financiar (bugetul pe

Teoria comportamentului producătorului care-l are la dispoziţie este dat) şi care dintre ele asigură cel mai mic cost unitar. Cu alte cuvinte, care este combinarea optimă?

Combinarea factorilor de producţie care minimizează costul unitar pentru a obţine

o anumită producţie se numeşte combinarea optimă.

Ea poate fi individualizată prin două metode: metoda analitică şi metoda grafică.

Prin metoda analitică, se consideră optimă acea combinare între factorii de producţie L şi K care satisface concomitent următoarele condiţii:

a) raportul dintre productivităţile marginale ale celor doi factori de

producţie este egal cu raportul dintre preţurile lor unitare sau raportul dintre productivitatea marginală şi preţul unitar al celor doi factori de producţie este acelaşi. Aceasta se exprimă prin:

K

L

mgK

mgL

K

mgK

L

mgL

PP

WW

sauP

WP

W==

în care: WmgL = productivitatea marginală a factorului muncă WmgK = productivitatea marginală a factorului capital PL = preţul unitar de achiziţie al factorului muncă PK = preţul unitar de achiziţie al factorului capital

b) cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea celor doi factori se

încadrează în bugetul alocat: L • PL + K • PK ≤ B

în care: L şi K = cantităţile achiziţionate de muncă B = bugetul întreprinzătorului Prin metoda grafică, starea de optim este desemnată prin acea combinare

la care dreapta bugetului (numită şi isocost) este tangentă la isocuantă.

Isocostul sau dreapta bugetului reprezintă infinitatea posibilităţilor de achiziţie de factori de producţie L şi K care pot fi făcute în funcţie de bugetul disponibil al întreprinzătorului şi preţurile unitare ale factorilor de producţie (figura 8.3).


Figura 8.3 Echilibrul producătorului

Să presupunem că întreprinzătorul dispune de un buget de 8 u.m., iar preţurile

unitare ale factorilor de producţie sunt 1,5 u.m. pentru capital (PK) şi 2 u.m. pentru factorul muncă (PL). Pentru a trasa dreapta bugetului AB, adică ce cantităţi din factorii de producţie K şi L se pot procura cu bugetul disponibil care să permită obţinerea a 282 unităţi, calculăm:

B = PLL + PKK

KK

L

PBL

PPK += Dacă ;A4

28

PBL0K

L

====⇒=

LL

K

PBK

PPL += Dacă ;B3,5

5,18

PBK0L

K

====⇒=

Unind punctele A şi B obţinem dreapta bugetului AB.

Starea de optim se realizează pe seama acelei combinări a factorilor de producţie la care dreapta bugetului (isocostul) este tangentă la isocuantă, în cazul nostru punctul W. Acest punct W desemnează egalitatea dintre panta bugetului şi panta isocuantei. Programul corespunzător punctului W minimizează costul unitar al producţiei, prin combinare K1 capital şi L1 muncă.

Ca şi în cazul consumatorului şi optimul (echilibrul) producătorului are un

caracter dinamic, schimbându-se în funcţie de modificarea bugetului disponibil (când bugetul creşte, dreapta bugetului se deplasează spre dreapta şi invers, când scade), de modificarea preţurilor factorilor de producţie şi de condiţiile tehnice ale producţiei (care, sub incidenţa modalităţilor de combinare pe care le determină, deplasează sau schimbă alura isocuantei).


Combinarea factorilor de producţie pe termen lung. Aceasta se bazează pe presupunerea că toţi factorii de producţie sunt variabili şi crescători, iar întreprinzătorul dispune de un buget de asemenea variabil crescător. El lucrează pentru o piaţă ale cărei dimensiuni cresc şi îşi propune să găsească acea combinare a factorilor de producţie din care să obţină un output care-i maximizează profitul total.

Această formă de combinare cade sub incidenţa legii randamentelor de scară (legea economiilor de creştere) care evidenţiază sensibilitatea

productivităţii globale medii a factorilor de producţie ( )gW la creşterea tuturor factorilor. Ea poate fi formulată astfel:

Când cantităţi crescătoare de factori de producţie se combină în condiţii tehnice şi

organizatorice modificate, randamentul combinării ( )gW creşte până la un punct, apoi rămâne constant, iar dincolo de o anumită dimensiune începe să scadă, în condiţiile când producţia (outputul) totală creşte.

Randamentul (productivitatea medie globală) factorilor de producţie (RF)

reprezintă outputul (Q) care se obţine pe unitatea de input – (Fi), concretizat în consumul de factori de producţie.

( )i

gF FQWR =

Modificarea randamentului, pe măsura creşterii cantităţii de factori de producţie utilizaţi, este dependentă de raportul care se constituie între economiile de scară şi dezeconomiile de scară, interne şi externe, care apar atunci când se modifică dimensiunile activităţii economice, implicit mărimea firmei. Ele reprezintă avantaje, respectiv dificultăţi care, inevitabil, apar în activitatea firmei, atunci când creşte scara producţiei (activităţii).

Astfel, când creşte scara producţiei în activitatea firmei apar procese care favorizează activitatea, cum sunt: acces mai facil şi mai ieftin la credite şi, în general, la finanţarea obţinută de la diverse instituţii financiare; se reduc cheltuielile specifice cu aprovizionarea şi desfacerea; progresul tehnic şi cercetarea ştiinţifică sunt promovate pe scară amplă, de regulă se reduc costurile fixe pe unitatea de produs, firma este mai stabilă la şocurile conjuncturii nefavorabile etc.; apar şi unele neajunsuri care conduc la sporirea unor cheltuieli şi/sau reducerea anumitor forme ale eficienţei economice.


De exemplu, o firmă de mari dimensiuni este mai greu de condus, se accentuează tendinţele de birocratizare, sunt necesare cheltuieli şi investiţii suplimentare pentru supravegherea, urmărirea şi controlul activităţii, de regulă se diminuează gradul de responsabilitate al unor angajaţi, adaptarea producţiei la cerinţele schimbătoare ale pieţei se face mai lent şi cu cheltuieli suplimentare etc. Ele reprezintă dezeconomii de scară.

Legea randamentelor de scară are trei forme principale de acţiune: a) Sub forma randamentelor de scară crescătoare (Rscr): când

cantitatea de factori de producţie creşte, producţia (output-ul) creşte, dar mai repede. Acest mod de acţiune se explică prin economiile de scară (interne şi externe) care sunt preponderente faţă de dezeconomiile de scară sau pierderile de scară; productivitatea globală a factorilor de producţie (medie şi marginală) creşte ca expresie a sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie, sub incidenţa economiilor de scară, preponderente faţă de dezeconomiile de scară.

În acest caz, raportul dintre indicele producţiei (IQ) şi cel al consumului de factori (IFi) este supraunitar, iar elasticitatea producţiei în raport de factorii consumaţi (Eq/Fi) este superioară unităţii. Costul total mediu se reduce:

1IFI

Ei

QFi/q ⟩=

b) Sub forma randamentelor de scară constante (Rsc): când elasticitatea out-put-ului în raport de factori este constantă şi are valoare unitară:

1IFI

Ei

QFi/q ==

ceea ce face, de regulă, ca randamentele medii şi marginale ale factorilor de producţie să rămână constante. Economiile de scară şi dezeconomiile (pierderile) de scară se echilibrează, iar rezultatul global al firmei se modifică strict proporţional cu efortul, adică, variaţia relativă a producţiei (Δ%Q) şi cea a factorilor de producţie (IΔ%Fi) sunt identice, costul total evaluează strict proporţional cu producţia, iar costul unitar şi marginal sunt relativ constante:

1F%Q%Rsc

i

i =ΔΔ

=

c) Sub forma randamentelor de scară descrescătoare (Rsd), caracterizate prin faptul că, odată cu creşterea cantităţii de factori utilizaţi, output-ul creşte, dar mai încet:

01F%Q%Rsd

i

i ><ΔΔ

= ,

Teoria comportamentului producătorului ceea ce face ca indicele producţiei să fie inferior indicelui factorilor de producţie utilizaţi şi/sau consumaţi.

Apare fenomenul de gigantism, firma a intrat în „mlaştina” supradimensionării, în care economiile de scară (interne şi externe) sunt inferioare pierderilor de scară (dezeconomiile de scară). În unele domenii, acest lucru este acceptabil dacă un factor de producţie este restrictiv, iar ceilalţi pot spori, în condiţiile când cererea pentru producţie creşte. Este cazul frecvent al randamentelor descrescânde din agricultură, când, pentru a spori producţia (pentru că sporeşte populaţia, nevoile şi cererea), se procedează la intensificarea producţiei (uneori forţată), prin mărirea cantităţii de muncă şi de capital utilizat pe una şi aceeaşi unitate de suprafaţă. Dar, randamentele de scară descrescătoare se întâlnesc şi în alte ramuri, soldate în esenţă cu creşterea costului unitar, pe fondul creşterii producţiei totale şi a reducerii randamentului (eficienţei, productivităţii) factorilor de producţie folosiţi şi consumaţi. Când o asemenea situaţie devine presantă, se impune restructurarea firmei: tehnologică, sortimentală, managerială, organizatorică (disiparea firmei în mai multe module, fiecare cu o anumită autonomie etc). În felul acesta, evoluţiile negative sunt blocate şi se declanşează o nouă undă (fază) de evoluţie pozitivă a firmei, după ce a trecut prin evoluţii financiare nefavorabile şi stări de criză.

În combinarea pe termen lung întreprinzătorul îşi realizează starea de echilibru

atunci când găseşte soluţii pentru maximizarea profitului total.

Profitul se realizează la acel volum de producţie la care, în condiţii de concurenţă, se asigură egalitatea dintre încasarea marginală şi costul marginal. Încasarea marginală reprezintă sporul de încasări obţinute atunci când volumul desfacerilor se măreşte cu o unitate.

Deci, echilibrul firmei pe termen lung se realizează când:

immaxPt;CI mgmg ⇒=

în care:

Img = încasarea marginală Cmg = costul marginal Pt = profitul total


8.2 Costurile de producţie Bunurile care sunt necesare unei colectivităţi umane nu se găsesc, în

majoritatea lor, de-a gata în natură, ca bunuri libere, ci trebuie obţinute printr-o activitate umană, astfel că apare în mod firesc problema costului acestora. Dubla ipostază în care apar oamenii în cadrul vieţii sociale, de producători şi de consumatori, implică problema folosirii unor resurse (naturale, de timp de muncă, materiale, financiare etc), care sunt relativ limitate.

• Tipologia costurilor

În condiţiile economiei de piaţă, în calitate de producători, oamenii folosesc resursele economice, limitate, pentru a produce bunuri economice, prin maximizarea câştigurilor (veniturilor).

Decizia de a produce bunuri economice, în condiţiile resurselor relativ limitate, cu

îmbunătăţiri alternative, antrenează două categorii de eforturi: unul, determinat de factorii de producţie antrenaţi în activitatea economică şi altul, în legătură cu renunţările care trebuie făcute, ca urmare a restricţiilor ce însoţesc posibilităţile.

Resursele alocate pentru a produce anumite bunuri materiale sau servicii,

plus pierderile care apar ca urmare a renunţării de a produce alte bunuri, întrucât posibilităţile de producţie sunt date, formează costul producătorului. Acesta este format dintr-un cost de producţie, concretizat în ansamblul resurselor economice antrenate spre a fi consumate în producerea anumitor bunuri economice şi dintr-un cost al renunţării, al alternativei de producţie pierdute, numit şi cost al oportunităţii, sau costul economic real al alegerii. Costul oportunităţii este un cost relativ, deoarece măsoară câştigul prin pierdere.

Aşadar, pentru producerea unui bun economic, în condiţiile unor resurse date, cu îmbunătăţiri alternative, costul poate să fie, în expresie directă, un cost de producţie (ca totalitate a cheltuielilor ocazionate de producerea bunului economic respectiv), iar, în expresie indirectă, un cost al oportunităţii – determinat prin cantitatea la care se renunţă dintr-un anumit bun, în favoarea producerii bunului respectiv.

În vederea stabilirii profitului pe care îl obţine un întreprinzător, optând pentru a produce un anumit bun, este necesar să cunoaştem preţul de pe piaţa bunului respectiv şi ceea ce îl costă pe el producerea acestuia.


Prin costul producţiei de ofertă înţelegem totalitatea cheltuielilor determinate de consumul de factori de producţie pentru producerea unui anumit bun economic adus în magazinul de vânzare.

Cheltuielile cu factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi trebuie să se regăsească în preţul de vânzare al bunurilor sau serviciilor, pentru a putea fi recuperate şi, astfel, continuată activitatea economică.

Includerea acestor cheltuieli în preţul de vânzare al bunului sau serviciului se face prin costul de producţie. Acesta reprezintă ceea ce îl costă de fapt pe întreprinzător producerea unui bun sau prestarea unui serviciu, până la stadiul în care ajunge ca ofertă pe piaţă.

Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma, participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia respectivă.

Tipologia costurilor de producţie exprimă clasificarea acestora după o serie de criterii.

A. Pe termen scurt, după relaţia care se creează între evoluţia diferitelor cheltuieli şi modificarea producţiei, costul de producţie este format din: costul variabil şi costul fix.

În categoria cost variabil (CV) sunt incluse acele cheltuieli de producţie care, pe termen scurt, evoluează în acelaşi sens cu modificarea producţiei ca, de exemplu: cheltuielile cu materii prime, materiale, energie, salarii etc. Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul variabil este zero.

În categoria cost fix (CF) sunt incluse acele cheltuieli de producţie care pe termen scurt, nu depind de volumul producţiei, rămân relativ neschimbate, independent de modificarea producţiei ca, de exemplu, chiria, iluminatul şi încălzirea, dobânda etc.

Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul fix are o valoare pozitivă. Costul fix al producţiei plus costul variabil al producţiei formează costul

total de producţie (CTP). CTP = CF + CV

Aşa cum rezultă din figura 8.4, costul fix este o linie paralelă cu axa producţiei, ce pleacă de la un anumit nivel al costurilor (nu din origine). Aceasta înseamnă că mărimea lui rămâne constantă, indiferent de evoluţia producţiei. CF reprezintă diferenţa dintre costul total de producţie şi costul variabil de producţie, iar CV se obţine scăzând din costurile totale pe cele fixe. Astfel, :

CF = CTP – CV şi CV = CTP – CF

când: Q = 0, CTP = CF deoarece CV = O..


Figura 8.4 Diagrama costurilor

Curba costului total de producţie pleacă din acelaşi punct cu cea a costului fix (ceea ce înseamnă că la Q = 0 rezultă CTP = CF), cu o tendinţă de creştere, după care se observă o reducere a ratei de creştere, când volumul producţiei se apropie de punctul P şi din nou o tendinţă de creştere.

B. După natura cheltuielilor, deosebim două categorii de cost: explicit

şi implicit.

Costul explicit include toate cheltuielile (plăţile), efectuate de către întreprinzător pentru cumpărarea factorilor de producţie folosiţi la producerea unui anumit bun economic. În această categorie se includ cheltuielile cu materii prime, materiale, energie şi combustibil, cu forţa de muncă etc. Cheltuielile care fac parte din costul explicit reprezintă plăţi către posesorii de factori de producţie, ce se înregistrează în contabilitatea firmei în conturi speciale.

Diferenţa între venitul total încasat din vânzarea produselor sau serviciilor şi

costul explicit al acestora este cunoscută sub denumirea de profit contabil.

Costul implicit sau costul oportunităţii, reprezintă suma tuturor veniturilor care ar fi putut fi obţinute de către întreprinzător de pe urma factorilor de producţie în proprietate, în cea mai bună variantă de utilizare, la care însă a renunţat.


Întrucât o persoană a renunţat la aceste venituri pentru a dobândi calitatea de întreprinzător, înseamnă că, de fapt, i se cuvine această sumă, în calitate de profit normal. Veniturile care se află la originea profitului normal, sub formă de salarii, rentă, dobândă etc. (şi care formează costul implicit) exprimă câştigurile proprietarului de forţă de muncă, pământ, bani etc. în cea mai bună variantă de utilizare a lor. Spre exemplu, dacă o persoană obţine de pe urma unei sume de bani depuse la bancă o dobândă de 10 mii u.m., de pe urma unei suprafeţe de teren arendate 5 mii. u.m., iar de pe urma muncii prestate la o firmă 25 mii u.m., atunci pentru persoana respectivă, dacă devine întreprinzător, costul implicit sau profitul normal cuvenit este de 40 mii u.m. (10 mii + 5 mii + 25 mii).

Sub aspect contabil, costul implicit are importanţă numai pentru determinarea profitului economic, ca diferenţă între venitul total încasat şi suma dintre costul explicit şi costul implicit.

În această situaţie, profitul economic ne apare ca un excedent peste profitul normal, împreună cu care formează profitul contabil. Aceasta înseamnă că, după ce din venitul total încasat de o firmă scădem costul explicit, costul implicit (profitul normal), obţinem profitul economic, un profit suplimentar, peste profitul normal.

Venitul total încasat - Costul explicit = Profit contabil.

Venitul total încasat - (Costul explicit + Costul implicit) = Profit economic.

Profitul contabil = Profitul normal (Costul implicit) + Profitul economic.

Profitul normal = Profitul contabil - Profitul economic.

Să presupunem că într-un an, la nivelul unei firme, venitul total încasat este de 800 mii u.m., costul explicit este de 560 mii u.m., iar costul implicit este de 40 mii. u.m.

Pe baza acestor date putem să stabilim că:

Profitul contabil anual = 800 mii u.m. – 560 mii u.m. = 240 mii u.m.

Profitul normal = 40 mii u.m.

Profitul economic = 800 mii u.m. – (560 mii u.m. + 40 mii u.m.) =

= 800 mii u.m. – 600 mii u.m. = 200 mii u.m.

Profitul contabil (240 mii u.m.) = Profitul normal (40 mii u.m.) +

+ Profitul economic (200 mii u.m.)


C. După modul de raportare a costurilor de producţie totale, fixe sau variabile la producţia obţinută, obţinem categoriile de costuri medii sau unitare (pe unitatea de produs sau de serviciu).

a) Costul fix mediu (unitar) – CFM – pe o unitate de produs sau de

serviciu se obţine prin raportarea costului fix de producţie la producţia obţinută

CFM = CF/Q

La un moment dat, CFM depinde de volumul costurilor fixe (CF) şi de volumul producţiei (Q).

În calitate de variabilă economică, CFM, pe termen scurt se află într-o relaţie inversă cu evoluţia producţiei. Când producţia creşte, CFM scade, iar când producţia scade, CFM creşte.

Să presupunem că la un volum al producţiei de 1.000 de bucăţi, CFM este egal cu 500 u.m. Dacă producţia creşte la 2.000 de bucăţi, atunci CFM este egal cu 250 u.m.

;QCFCFM = CF = CFM x Q = 500 u.m. x 1.000 bucăţi = 500.000 u.m.

Când Q = 2.000 bucăţi,

500.000 u.m.

CFM =2.000 bucăţi

= 250 u.m.

Când producţia se dublează, pe termen scurt, CFM se reduce la jumătate. În exemplul nostru, dacă producţia se reduce la 500 de bucăţi, CFM este

egal cu 1.000 u.m.

500.000 u.m. CFM =

500 bucăţi = 1.000 u.m.

Când producţia se reduce la jumătate, pe termen scurt, CFM se dublează. Pe termen scurt, în funcţie de evoluţia producţiei, de la 0 la Q1, Q2, Q3 etc.,

CFM este dat de panta dreptelor OA, OB, OC, OD (vezi figura 8.5).


Figura 8.5 Evoluţia costului fix mediu pe termen scurt

Pe baza datelor din figura 8.5 se poate stabili curba CFM, sub forma unei hiperbole, cu pantă negativă, ca în figura 8.6.

Figura 8.6 Evoluţia costului fix mediu, cu pantă negativă

b) Costul variabil mediu (unitar) – CVM – pe unitatea de produs sau de serviciu se obţine prin raportarea costului variabil de producţie la producţia obţinută pe seama lui

CVM = CV/Q.


La un moment dat, CVM depinde de volumul costurilor variabile (CV) şi de volumul producţiei (Q).

Considerând dat preţul factorului variabil, CVM, în calitate de variabilă economică, pe termen scurt, scade când creşterea costului variabil total este

devansată de creşterea producţiei ( )V~CQ~ > şi creşte, când sporirea volumului

producţiei este devansată de creşterea costului variabil total ( )Q~V~C < . Dacă presupunem că munca este factorul variabil (L), atunci costul variabil

mediu al unei anumite producţii (Q), la un anumit preţ al factorului muncă (PL), este egal cu:

L:QPPL

QL

QPL

QCVCVM LL =⋅=

⋅==

Ţinând seama că raportul Q/L reprezintă productivitatea medie a muncii

( )LW , atunci:

LL W

1PCVM ⋅=

De aici rezultă că CVM se află într-o relaţie directă cu PL şi într-o relaţie

inversă cu LW .

Atunci când LW creşte, CVM scade, atingând punctul minim când

LW este maximă.

După acest nivel, CVM începe să crească pe intervalul în care LW se reduce. În acest interval, combinarea factorului variabil cu un factor fix are ca rezultat scăderea producţiei adiţionale la fiecare unitate suplimentară utilizată din factorul variabil, manifestându-se consecinţele legii diminuării veniturilor.

c) Costul total mediu (unitar) – CTM – se calculează ca raport între costul total de producţie şi volumul producţiei, sau ca sumă a costului fix mediu şi costului variabil mediu.

CVMCFMQ

CVQCF

QCVCF

QCTPCTM +=+=

+==


D. Interdependenţa dintre creşterea producţiei şi creşterea costului total de producţie se ilustrează cu ajutorul costului total marginal (CTmg).

Acesta exprimă costul total de producţie adiţional (suplimentar), ce rezultă

din creşterea cu o unitate a volumului producţiei. Întrucât costul fix marginal, CFmg , este egal cu zero, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal CVmg, adică cu adiţionalul de cost variabil total de producţie antrenat de creşterea cu o unitate a producţiei.

( ) ( )

QCV

QQCVCV

QQCVCFCVCF

QQCTPCTP

QCTPCT

01

01

01

0011

01

01mg

ΔΔ

=−−

=

=−

+−−=

−−

=Δ

Δ=

0QQ

0QQCFCF

QCFCF

0101

01mg =

−=

−−

=ΔΔ

=

01

01mg QQ

CVCVQ

CVCV−−

=ΔΔ

=

QCV

QCTPCVCT mgmg Δ

Δ=

ΔΔ

==

Dacă presupunem că munca este factorul variabil (L), atunci costul variabil marginal al unei unităţi suplimentare a producţiei ΔQ, în condiţiile unui anumit preţ al factorului muncă (PL) este:

( ) ( )L/Q

PQLP

QLP

QPLCV L

LLL

mg ΔΔ=

ΔΔ⋅=

ΔΔ

=Δ⋅Δ

=

Ţinând seama că raportul ΔQ/ΔL reprezintă productivitatea marginală a factorului variabil muncă (WmgL),atunci:

mgLLmg W

1PCV =

La un preţ constant al factorului variabil muncă, costul variabil marginal al factorului respectiv se află într-o relaţie inversă cu modificarea producţiei marginale. De aici rezultă că, pe termen scurt, costul marginal atinge nivelul minim, atunci când producţia marginală este maximă.


Pe baza datelor ipotetice, din tabelul de mai jos, prezentăm nivelul şi evoluţia indicatorilor costului de producţie, în viziunea celor patru criterii analizate până acum.

Analiza datelor din tabelul de mai jos permite evidenţierea următoarelor concluzii:

Pe termen scurt, producţia poate să crească, în condiţiile unor costuri fixe constante, anternând o creştere a costurilor variabile şi, implicit, a costurilor totale. Ca urmare a creşterii mai rapide a producţiei faţă de costurile variabile şi totale, pe un anumit interval de timp, CVM şi CTM au o tendinţă de reducere.

Tipologia costurilor

Tabelul 8.2 Volumul

producţiei (Q)

unităţi

Costul fix

(CF) u.m.

Costul variabil

(CV) u.m.

Costul total de

producţie (CTP)

Costul fixmediu (CFM)

u.m./buc.

Costul variabil mediu (CVM)

u.m./buc.

Costul total

mediu (CTM)

u.m./buc.

Costul marginal

total

a b c d = b + c e = b/a f=c/a g = d/a h = Δd/Δa 0 50 0 50 _ - - _ 1 50 450 500 50 450 500 450 2 50 850 900 25 425 450 400 3 50 50 1.200 16,6 400 416,6 350 4 50 1.600 1.650 12,5 400 412,5 400 5 50 2.250 2.500 10 450 460 650 6 50 3.000 3.050 8,3 500 508,3 750

Pe termen scurt, în condiţiile creşterii producţiei, CFM are tendinţa de

reducere. Pentru intervalul în care producţia creşte mai încet decât costurile

variabile şi totale, CVM şi CTM au o tendinţă de creştere. Pe termen scurt, odată cu creşterea producţiei, CVM şi CTM, la

început se reduc, după care încep să crească. Pe măsură ce volumul producţiei creşte, în raport de corelaţiile ei cu

costurile variabile, costul marginal la început se reduce şi apoi începe să crească. În intervalul în care CTmg > CTM (sau CVmg > CVM), CTM şi CVM cresc;

iar când CTmg < CTM (sau CVmg < CVM), CTM şi CVM au tendinţa de scădere.


Pe termen scurt, pe măsură ce producţia creşte, diferenţa dintre CTM şi CVM scade continuu.

CVM şi CTM, pe termen scurt, sunt minime atunci când nivelurile lor sunt egale cu costul marginal.

Suma costurilor marginale este egală cu mărimea costului variabil. La un preţ de piaţă unitar dat, între CTM şi profit se creează o relaţie

inversă: nivelul maxim al profitului se atinge când CTM = CTmg sau când CTM - CTmg = minim.

Când CTmg = CTM, sau când CT - CTM este minimă se înregistrează cea mai scăzută creştere a CTP.

Sub aspect grafic, corelaţiile dintre indicatorii costurilor de producţie medii şi marginale se pot prezenta ca în figura 8.7.

Figura 8.7 Interdependenţele dintre diferite categorii de costuri

Modificarea costului de producţie ΔCTP/CTP în raport cu modificarea producţiei

ΔQ/Q se exprimă cu ajutorul elasticităţii costului faţă de output (ECTP/q)

Aceasta relevă cu câte puncte procentuale se modifică costul atunci când nivelul producţiei creşte cu un punct procentual.

CTPQ

QCTP

QCTPQCTP

QQ:

CTPCTPE q/CTP ⋅

ΔΔ

=Δ⋅⋅Δ

=ΔΔ

=

sau:

CTM1CT

CTMCT

E mgmg

q/CTP ⋅==


Raportul dintre costul marginal şi costul total mediu poate să fie: supraunitar, subunitar şi unitar.

Supraunitar, cu dezeconomii de scară, adică fiecare punct procentual din creşterea producţiei se obţine cu mai mult de un punct procentual de sporire a costurilor totale de producţie. În condiţiile unor preţuri constante, ritmul de creştere a costului este mai mare decât ritmul de creştere a producţiei. Întrucât, în intervalul de timp, pentru care nivelurile de producţie au un cost marginal mai mare decât costul total mediu, curba costului mediu este crescătoare, funcţia de cost este cu dezeconomii.

Subunitar, cu economii de scară, adică fiecare punct procentual din creşterea producţiei se obţine cu mai puţin de un punct procentual de sporire a costurilor totale de producţie. În condiţiile unor preţuri constante, variaţia relativă a costului este mai mică decât variaţia relativă a producţiei.

QQ

CTPCTP Δ

⟨Δ

Pe intervalul de evoluţie a producţiei, pentru care costul marginal este mai mic decât costul total mediu, curba costului mediu este descrescătoare, fapt pentru care funcţia de cost este cu economii de scară.

Unitar, ceea ce înseamnă că pentru fiecare punct procentual de creştere a producţiei corespunde un punct procentual de creştere a costurilor totale de producţie. In acest caz, nu se înregistrează economii sau dezeconomii de scară.

QQ

CTPCTP Δ

=Δ

Interacţiunea dintre nivelul costului şi nivelul producţiei poartă amprenta randamentelor tehnologiilor.

Când tehnologia de producţie se bazează, pe randamente crescătoare, funcţia de cost este cu economii de scară.

Când tehnologia de producţie se bazează pe randamente descrescătoare, funcţia de cost este cu dezeconomii de scară.

• Costurile medii şi costul marginal, pe termen scurt şi pe termen lung. Relaţiile dintre categoriile de costuri de producţie se pot analiza ţinând

seama că decizia producătorului privind volumul producţiei vizează termenul scurt sau termenul lung.

Pe termen scurt. Decizia producătorului de a spori producţia pe termen scurt, ca urmare a semnalelor primite de pe piaţa bunurilor respective, se poate

Teoria comportamentului producătorului realiza numai prin combinarea unor factori de producţie care au caracter fix cu factori de producţie variabili.

În cadrul factorilor de producţie cu caracter fix se includ aceia care în intervalul scurt de timp nu pot fi sporiţi ca volum în raport cu necesităţile de creştere a producţiei pentru anumite bunuri economice. Aceşti factori de producţie de natură fixă pe termen scurt au o ofertă perfect inelastică ca, de exemplu: utilajele pentru producţie, clădirile, unele categorii de personal de înaltă calificare etc.

Factorii de producţie de natură variabilă pe termen scurt sunt acele resurse economice care se pot modifica şi adapta la necesităţile de sporire a producţiei. În această categorie putem include: materiile prime, combustibilul şi energia, categoriile de personal, care nu presupun o specializare deosebită etc. În aceste condiţii, pe termen scurt, decizia de a obţine diferite niveluri de producţie se poate realiza combinând, în anumite proporţii, factori de producţie variabili cu factori de producţie ficşi. Pe măsură ce producţia creşte, pe termen scurt, raportul dintre factorii de producţie variabili şi factorii de producţie ficşi se modifică continuu.

Dacă notăm cu Xf vectorul factorilor de producţie ficşi şi cu Xy, vectorul factorilor de producţie variabili, funcţia costurilor de producţie pe termen scurt poate avea următoarele forme:

a) pentru costul total:

( ) fffVV XPXYPXPCTS ⋅+⋅⋅⋅=

b) pentru costul total mediu:

;y

CTSCTMS =

c) pentru costul variabil mediu: ( )Y

XYPXPCVMS FVV ⋅⋅⋅=

Ca urmare a faptului că, pe termen scurt, creşterea producţiei poate avea loc prin

combinarea unor factori de producţie variabili cu factori de producţie ficşi, costul marginal reprezintă principalul criteriu pentru fundamentarea deciziei de a produce. În intervalul scurt de timp, combinarea factorilor de producţie ficşi cu variabili se află sub influenţa acţiunii legii productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde.

Ţinând seama că nivelul costului marginal se determină prin sporul costului

factorilor variabili la producţia (produsul) marginală, între evoluţia costului marginal şi evoluţia productivităţii marginale (producţiei marginale), pe termen

Teorie economică generală ● Microeconomie scurt, se creează o relaţie inversă. Când producţia (productivitatea) marginală creşte, costul marginal se reduce şi când producţia (productivitatea) marginală scade, costul marginal creşte.

Dacă presupunem că factorul variabil este factorul muncă şi preţul acestuia este de 100.000 u.m., pe lună, iar preţul de piaţă al unui bun care se produce este de 25.000 u.m., relaţia dintre costul marginal şi producţia marginală pe termen scurt se prezintă ca în tabelul 8.3.

Potrivit datelor din tabelul 8.3. când producţia marginală este maximă, la o producţie totală de 22 bucăţi, costul marginal este cel mai scăzut (10.000). La acest nivel minim al costului marginal, venitul marginal este cel mai ridicat (250.000).

Costul marginal şi producţia marginală pe termen scurt

Tabelul 8.3 Factor

variabil (I)

Producţie (buc.)

Producţia marginală

(qm)

Costul marginal al factorului variabil

(CVmg)

Venitul total încasat (V)

Venitul marginal

(Vmg) 0 0 - - - - 1 4 4 25.000 100.000 100.000 2 12 8 12.500 300.000 200.000 3 22 10 10.000 550.000 250.000 4 30 8 12.500 750.000 200.000 5 34 4 25.000 850.000 100.000 6 36 2 50.000 900.000 50.000

Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili. În aceste condiţii,

întreprinzătorul are posibilitatea să sporească producţia prin modificarea volumului tuturor factorilor de producţie, fapt pentru care odată cu sporirea volumului producţiei costul total mediu se poate reduce.

Acesta înseamnă că, pe termen lung, costul marginal nu mai este afectat de legea

productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde (neproporţionale), ci de legea randamentelor de scară. Ca urmare a scăderii costului total mediu, odată cu creşterea producţiei, venitul care excede costul de producţie sporeşte. Acest tip de venit care excede costul de producţie se numeşte venit de creştere (economii de creştere), deoarece este obţinut prin sporirea producţiei pe seama creşterii capacităţii de producţie.

Efectul modificării tuturor factorilor de producţie asupra volumului producţiei generează un tip de legătură între creşterea volumului producţiei şi reducerea costului total mediu, cunoscută sub denumirea de legea economiilor de creştere (legea randamentelor de scară) sau legea veniturilor de creştere.


În concluzie, între modificarea volumului producţiei şi modificarea costului total mediu se poate identifica fie o relaţie pozitivă, fie una negativă.

Pe termen scurt, legăturile dintre volumul producţiei şi costul de producţie poartă amprenta legii productivităţii marginale descrescânde.

Pe termen lung, legătura dintre modificarea volumului producţiei şi costul de producţie poartă amprenta legii randamentelor de scară sau a legii veniturilor de creştere. Datorită faptului că prin extinderea producţiei, ca urmare a modificării tuturor factorilor, costurile medii se reduc, veniturile de creştere care se obţin sunt de fapt economii rezultate din obţinerea producţiei mai mari cu costuri mai mici.

De aici şi aprecierea că legea veniturilor de creştere mai este cunoscută şi sub

denumirea de legea economiilor de creştere sau randamentelor de scară crescătoare. Potrivit legii economiilor de creştere, pe termen lung, când factorii de producţie

se modifică mai rapid decât se modifică producţia, veniturile scad, când producţia creşte mai rapid decât factorii de producţie, veniturile cresc şi când se modifică în acelaşi ritm, veniturile sunt constante (în condiţiile unor preţuri date).

Economiile de creştere se realizează prin: sporirea eficienţei economice, ca

urmare a utilizării unor factori de producţie cu o capacitate mai mare; reducerea cheltuielilor cu aprovizionarea şi comercializarea, care la firmele mari şi foarte mari nu evoluează direct proporţional cu volumul producţiei; reducerea costurilor marginale pe seama cheltuielilor cu administrarea şi conducerea activităţii ş.a.

Şi în cadrul perioadei lungi de timp, evoluţia costului total mediu este diferită în raport de particularităţile procesului de producţie, de unde rezultă concluzia că şi realizarea economiilor de creştere are loc în mod diferit.

Întrucât, de la un anumit nivel al producţiei costul total mediu începe să crească, este necesar ca decizia de a mări producţia să nu aibă caracter permanent, în cadrul unui orizont lung de timp. De aici reiese faptul că fiecare firmă trebuie să-şi dimensioneze optim activitatea, stabilindu-se ce producţie se poate obţine cu cel mai mic cost total mediu sau în ce condiţii de producţie, toate cheltuielile de producţie, desfacere, aprovizionare se pot acoperi din veniturile încasate, pe termen lung.


PACHET PEDAGOGIC CONCEPTE-CHEIE

• Combinarea factorilor de producţie. • Substituirea factorilor de producţie. • Funcţia de producţie. • Rata marginală de substituire a doi

factori de producţie. • Isocuanta. • Curbe de isoproducţie. • Combinarea factorilor de producţie

pe termen scurt.

• Optimul producătorului. • Costul producătorului. • Costul explicit, implicit, contabil, de

oportunitate. • Costuri fixe şi costuri variabile. • Costuri medii • Costul marginal.

ÎNTREBĂRI

Ce se înţelege prin combinarea factorilor de producţie şi ce împrejurări o determină?

Comparaţi acţiunea legii randamentelor neproporţionale, cu legea randamen-telor de scară.

Explicaţi funcţia de producţie. Ce este rata marginală de substituţie a factorilor de producţie şi ce

semnificaţie are ea? Explicaţi optimul producătorului prin prisma condiţiilor de echilibru al

acestuia. Comparaţi costurile: explicit, implicit şi de oportunitate. Analizaţi interdependenţele cost variabil, cost marginal, cost mediu.

APLICAŢII

1. În combinarea pe termen lung cantitatea de factori de producţie creşte cu 25% iar producţia se majorează cu 40%. Randamentele de scară sunt: a) crescătoare; b) descrescătoare; c) constante; Argumentaţi.

2. Comparaţi legea randamentelor de scară cu legea randamentelor funcţionale.

3. În combinarea factorilor de producţie pe termen scurt (de exemplu un singur factor variabil), profitul întreprinzătorului este maxim când:

a) Wmg T = W ; b) CTM = Cmg; c) Wmg în valoare = Cmg al factorului variabil; d) Cmg > CTM; e) răspunsurile a-d false; corect este ....


4. Pe termen mediu, firma „Bucuria” obţine o producţie săptămânală prin mai multe programe de combinare a unor cantităţi de capital (K) şi forţă de muncă (L). Determinaţi: a) RMST a capitalului prin muncă atunci când are loc trecerea succesivă de la programele a b c d e.

Producţia K L RMST

a 100 buc 7 1 –

b 100 buc 6 2

c 100 buc 5,1 3

d 100 buc 4,3 4

e 100 buc 3,6 5

5. Pe termen scurt evoluţia producţiei (în bucăţi) la o firmă, în condiţiile majorării cantităţii de muncă (ore) (K= constant) se prezintă astfel:

L K Q oră/LW mgLW

100 10 50 110 10 60 120 10 68 130 10 77 140 10 80 142 10 81 143 10 80

Preţul unitar al bunurilor produse este 10 u.m., iar costul marginal al muncii este

3 u.m./oră. Se cere:

a) orară/LW şi ; mgLW

b) reprezentarea evoluţiei Q, orară/LW , WmgL; c) care din variantele de obţinere a producţiei asigură maximizarea profitului.

6. Optimul combinării a doi factori de producţie în condiţiile unui buget dat presupune: a) egalitatea raportului dintre productivităţile marginale ale celor doi factori cu

raportul dintre preţurile lor unitare; b) egalitatea raportului dintre productivitatea marginală şi preţul unitar al fiecărui

factor: c) egalitatea pantei bugetului cu panta isocuantei;


d) faptul că dreapta isocostului este tangentă la isocuantă; e) cheltuirea integrală a disponibilităţilor bugetare ale întreprinzătorului.

7. Comparativ cu perioada t0 – t1, în intervalul de timp tt-t2, costul marginal se reduce

atunci când: a) producţia creşte în proporţii diferite faţă de CVT; b) producţia şi CVT cresc, acestea din urmă evoluând în progresie aritmetică, iar

ΔQ fiind descrescător de la o perioadă la alta; c) Q creşte, ΔCVT este crescător, iar ΔQ este constant; d) indicele sporului absolut al CVT este mai mic decât cel al sporului absolut al

producţiei, iar ICVT şi IQ sunt supraunitari; e) ICVT şi IQ sunt supraunitari, iar ΔCVT se reduce.

8. Isocuantă exprimă:

a) aceeaşi producţie, obţinută prin combinaţii tehnice diferite; b) producţii diferite, prin combinaţii diferite; c) o multitudine de poziţii de echilibru al producătorului; d) şi un punct de optim, respectiv punctul de tangenţă al isocostului la isocuantă; e) aceleaşi costuri, pentru producţii diferite.

9. Costurile variabile medii şi costurile fixe unitare se reduc atunci când:

a) indicele preţului este subunitar; b) producţia se reduce mai încet decât costurile variabile; c) producţia creşte mai încet decât CVT; d) CVT sunt devansate, în evoluţia lor, de creşterea producţiei; e) indicele producţiei este supraunitar, iar creşterea absolută a ΔCVM < ΔCFM.

10. Care din propoziţiile următoare sunt adevărate în evoluţia pe termen scurt: a) diminuarea producţiei de 1,25 ori determină o creştere a CFM de 1,25 ori; b) reducerea producţiei cu 20% duce la creşterea CFM cu 25%; c) reducerea cu 20% a CFM este consecinţa creşterii producţiei cu 25%; d) când producţia scade de 1,25 ori, CFM creşte cu 25%; e) când CFM creşte de 2,35 ori, Q s-a redus de 3,35 ori.

11. CFM1 este cu 90% mai mic decât CFM0, ceea ce înseamnă că: a) producţia a crescut cu 90%; b) producţia s-a redus cu 90%; c) CFM s-a redus de 0,9 ori; d) CFM0 este cu 90% mai mare decât CFM1; e) producţia a crescut de 10 ori.


12. Când producţia creşte, CTM se reduce în condiţiile în care: a) producţia este devansată, în creşterea ei, de evoluţia costurilor variabile; b) costurile variabile sunt devansate, în dinamica lor, de creşterea producţiei;

c) ;1IQICV <

d) ;1IIQ

CV

=

e) ;1IIQ

CV

>

13. Menţinerea costurilor unitare, în condiţiile reducerii CFM pe termen scurt este

consecinţa: a) reducerii producţiei; b) diminuării costurilor fixe totale; c) unui spor al CVM egal cu mărimea absolută a diminuării CFM; d) creşterii CVM şi sporirii productivităţii muncii, ca urmare a diminuării mai

rapide a volumului muncii utilizate comparativ cu reducerea producţiei; e) nemodificării Cmg.

Cap 8

Documents

Transcript of Cap 8