Capitolul 5

Evaluarea expunerilor la risc ale patrimoniului

Unii oameni nu simt nimic altceva pentru averea lor, în afară de teama de a nu o pierde. (Antoine Rivarol)

În urma parcurgerii acestui capitol:

veţi înţelege diferenţa dintre pierderile directe, indirecte şi cele dependente de timp

veţi recunoaşte interesele care există în legătură cu bunurile materiale şi riscurile legate de acestea

veţi înţelege şi veţi putea aplica modalităţile de evaluare a pierderilor directe şi indirecte suferite în urma deteriorării bunurilor de patrimoniu

veţi înţelege natura pierderilor dependente de timp şi tehnicile de estimare a lor

Evaluarea expunerilor la risc ale patrimoniului organizaţiei presupune cunoaşterea tipurilor de pierderi legate de bunurile din patrimoniu, identificarea intereselor patrimoniale şi evaluarea activelor patrimoniale în scopul estimării daunelor pe care le-ar aduce organizaţiei avarierea sau pierderea acestora.

Tipuri de expuneri la risc ale bunurilor de patrimoniu

Bunurile de patrimoniu ale organizaţiei pot fi împărţite în două mari clase: bunuri imobile (clădiri, terenuri) şi bunuri mobile. Bunurile mobile sunt expuse la pericole aparte faţă de cele imobile (coliziune, răsturnare etc.), iar pentru evaluarea lor se folosesc uneori metode diferite de cele utilizate pentru evaluarea bunurilor imobile.

O altă clasificare posibilă este cea care împarte activele organizaţiei în active tangibile sau corporale (imobile, echipamente, stocuri) şi active intangibile sau necorporale (mărci înregistrate, brevete, licenţe, drepturi de autor, goodwill, software etc.).

Bunurile organizaţiei sunt expuse în general la trei mari categorii de pierderi: pierderi directe, pierderi indirecte şi pierderi dependente de timp.

O pierdere directă survine atunci când un pericol acţionează asupra unui obiect fizic, determinând o modificare a valorii obiectului respectiv. O pierdere indirectă este consecinţa unei pierderi directe, dar nu implică acţiunea directă a unui pericol.

Dacă un incendiu distruge o centrală electrică avem de-a face cu o pierdere directă. Una dintre consecintele acestui sinistru este, de exemplu, rămânerea fără curent electric a unui depozit frigorific, ceea ce are drept rezultat alterarea produselor alimentare; iată deci o pierdere indirectă. Un alt exemplu de pierdere indirectă este cazul unei proprietăţi formate din două sau mai multe obiecte care au valoare

72

de întrebuinţare doar împreună; de pildă, o pereche de cercei. Dacă unul din cercei este furat, celălalt îşi pierde mult din valoare din cauza descompletării perechii.

Pierderile dependente de timp formează o categorie specială. Ele se înregistrează atunci când un bun nu mai poate fi folosit pentru o perioadă oarecare de timp, ca urmare a unei pierderi directe (deci nu poate aduce beneficii proprietarului). Pierderile dependente de timp se deosebesc de celelalte tipuri de pierderi prin faptul că sunt direct proporţionale cu lungimea perioadei în care bunul respectiv nu poate fi folosit.

De exemplu, dacă un apartament de închiriat este grav avariat de un incendiu, chiria pe care ar fi încasat-o proprietarul pe perioada necesară refacerii apartamentului este o pierdere dependentă de timp. Evident, pierderea este cu atât mai mare cu cât timpul scurs este mai lung.

Putem vorbi desigur nu numai de pierderi, ci şi de câştiguri dependente de timp: o investiţie de succes îşi va arăta roadele sub forma unui profit sau dividend obţinut în decursul unei perioade de timp, o investiţie în ameliorarea condiţiilor de muncă se traduce printr-o creştere a productivităţii pe termen lung ş.a.m.d.

Natura interselor în bunurile de patrimoniu

Evaluarea expunerilor la risc ale bunurilor (activelor) din organizaţie presupune, printre altele, examinarea şi identificarea intereselor de patrimoniu care există în privinţa acestor bunuri. Acest lucru este important din două motive. În primul rând, identificarea intereselor patrimoniale permite stabilirea exactă a persoanelor (fizice sau juridice) care ar avea de suferit un prejudiciu material sau financiar în cazul producerii unui eveniment nefavorabil. În al doilea rând, în situaţia în care urmează să se încheie o asigurare pentru un bun, este absolut necesat să existe unui interes patrimonial, din partea asiguratului, în ceea ce priveşte bunul asigurat; în caz contrar, asiguratorul nu va putea fi obligat să plătească despăgubirea în eventualitatea producerii riscului asigurat.

Principalele părţi care pot manifesta la un moment dat interese patrimoniale în legătură cu un bun sunt prezentate în continuare.

Proprietarul. Interesul patrimonial poate fi cel mai clar identificat în cazul existenţei unui proprietar unic. Dacă bunul în proprietate suferă o pierdere directă sau indirectă, acest proprietar vor suporta cel mai adesea consecinţele financiare, în totalitatea lor.

În cazul avarierii unui bun aflat în proprietate comună, fiecare proprietar va suporta paguba în limita dreptului său de proprietate (proporţional cu acea parte din valoarea bunului pe care o deţine). Dacă se pune problema asigurării bunului respectiv, oricare dintre proprietari are dreptul legal de a încheia asigurarea pentru întreaga valoare a bunului. Totuşi, în cazul producerii riscului asigurat, toţi proprietarii bunului vor fi despăgubiţi, fiecare în limita dreptului său de proprietate.

Creditorii. Dacă o proprietate este folosită drept gaj (ipotecă) la contractarea unui împrumut, creditorul îşi asumă riscul de a suferi o pierdere totală sau parţială a sumei împrumutate în cazul distrugerii sau deteriorării respectivei proprietăţi. Drept urmare, în majoritatea cazurilor, debitorului i se impune să încheie un contract de asigurare pentru bunul ipotecat, pe care să-l cesioneze ulterior în favoarea creditorului.

73

Vânzătorii sau cumpărătorii. În cazul tranzacţionării bunurilor mobile, vânzătorul sau cumpărătorul îşi poate asuma o parte din riscurile aferente transportului acestora. Pentru tranzacţiile internaţionale, responsabilităţile vânzătorilor şi cumpărătorilor pe parcursul transportului bunurilor sunt reglementate de acordurile INCOTERMS.

Clauzele INCOTERMS au fost create de Camera de Comerţ Internaţional în anul 1936. Există 13 astfel de clauze, fiecare dintre ele referindu-se la un tip de acord care reglementează transportul şi livrarea mărfurilor în tranzacţiile internaţionale. O clauză INCOTERMS reglementează, în principiu, trei aspecte legate de livrare: (1) costul – cine suportă cheltuielile de transport al mărfurilor?, (2) controlul – cine este proprietarul mărfurilor pe durata transportului? şi (3) răspunderea – cine este responsabil pentru eventualele daune cauzate mărfurilor pe timpul transportului? Iată care sunt clauzele INCOTERMS cel mai des utilizate.

EXW (Ex-Works) – cumpărătorul preia marfa direct din fabrica sau din depozitul vânzătorului. Este clauza care implică o responsabilitate minimă pentru vânzător şi o responsabilitate maximă pentru cumpărător.

FAS (Free Alongside Ship) – vânzătorul îşi asumă obligaţia transportării mărfii până în portul de îmbarcare şi depozitării acesteia la dana de încărcare. Odată ajunsă aici, marfa este încredinţată cumpărătorului, care preia costurile şi riscurile legate de transportul mărfii de la acest punct încolo.

FOB (Free on Board) – vânzătorul este obligat să transporte marfa până la portul de îmbarcare desemnat prin contract şi să o încarce pe vasul de transport. Odată ce marfa se află la bordul vasului, cumpărătorul preia toate cheltuielile şi riscurile aferente transportului.

CIF (Cost, Insurance and Freight) – cumpărătorul suportă cheltuielile legate de transportul mărfii până în portul de destinaţie, plus prima de asigurare pentru acoperirea eventualelor daune survenite pe durata transporturilor.

Chiriaşii. Persoanele cu acest statut nu sunt interesaţi de expunerile la risc ale bunurilor închiriate, afară de unele excepţii. În primul rând, conform legii, chiriaşul este obligat să plătească daunele cauzate de propria sa neglijenţă. În al doilea rând, contractele de închiriere cer în general chiriaşului să predea spaţiul închiriat în starea iniţială, exceptând uzura normală. În sfârşit, chiriaşul poate face, dacă îi permite contractul, unele adăugiri şi îmbunătăţiri la spaţiul închiriat, faţă de care are un interes patrimonial în calitate de proprietar.

În unele situaţii, chiriaşul poate fi obligat să încheie un contract de asigurare în numele proprietarului (cedându-i acestuia despăgubirea plătită de asigurator în cazul avarierii bunului închiriat).

Deţinătorii temporari. Unii agenţi deţin temporar în custodie obiecte aflate în proprietatea altor persoane, fizice sau juridice (de exemplu, un garaj, un service auto, o spălătorie, un atelier de reparaţii de aparate electrocasnice etc.). Aceşti deţinători sunt desigur responsabili pentru daunele provocate din propria lor neglijenţă asupra bunurilor aflate în custodia lor. Dacă situaţia o cere, custodele poate încheia asigurări pentru bunurile pe care le deţine temporar.

În secţiunea ce urmează prezentăm câteva modalităţi de evaluare a bunurilor de patrimoniu, utile pentru estimarea pierderilor directe care s-ar putea produce în cazul avarierii sau distrugerii acestor bunuri. Vom încheia acest capitol cu o discuţie detaliată asupra pierderilor dependente de timp.

74

Metode de evaluare a bunurilor de patrimoniu

Obiectivul evaluării bunurilor pentru managementul riscului este estimarea poverii financiare suportate de proprietari (sau de alte persoane cu interese patrimoniale) în urma distrugerii sau deteriorării acestora. Nu în ultimul rând, asiguratorii sunt interesaţi de obţinerea unei valori cât mai exacte a bunurilor asigurate. O valoare "reală", "obiectivă" a unui bun în proprietate nu există; de asemenea, nu există metode sigure şi infailibile de evaluare, ci doar metode mai mult sau mai puţin adaptate unei situaţii concrete. Vom expune în continuare, pe scurt, trei metode de evaluare, cele mai des folosite.

Valoarea de piaţă

Potrivit Biroului de elaborare a standardelor de evaluare din S.U.A. (Appraisal Standard Board), valoarea de piaţă a unui bun (denumită uneori şi “valoare corectă”) este preţul cel mai probabil pe care respectivul bun l-ar aduce vânzătorului, pe o piaţă liberă şi deschisă unde sunt îndeplinite toate condiţiile necesare pentru o vânzare corectă. Se presupune de asemenea că atât vânzătorul cât şi cumpărătorul acţionează în cunoştinţă de cauză, iar preţul nu este afectat de influenţa unor factori nejustificaţi.

Estimarea valorii de piaţă se realizează de regulă în ipoteza unor condiţii de piaţă ideale, precum: vânzătorii şi cumpărătorii sunt liberi să acţioneze în ceea ce consideră ei a fi interesul lor; oferta a fost expusă pe piaţă o perioadă de timp suficientă, la un preţ realist, putând fi remarcată de toţi cumpărătorii potenţiali; accesul vânzătorilor şi cumpărătorilor la toate datele privind bunul în vânzare nu este împiedicat în nici un fel. Întrucât o piaţă care să întrunească toate aceste condiţii este greu (ca să nu spunem imposibil) de întâlnit, preţurile reale la care se vând bunurile pe piaţă diferă cel mai adesea de valoarea lor “corectă”. Pe noi însă acest lucru ne interesează mai puţin, deoarece scopul în care facem aici evaluarea nu este vânzarea respectivului activ, ci (reamintim) estimarea pagubelor probabile în ipoteza în care activul ar suferi un accident ori o avarie de un fel sau altul.

Pentru bunurile imobile (clădiri, terenuri), valoarea de piaţă se poate estima prin studierea preţurilor la care au fost tranzacţionate bunuri similare în perioadele recente, ea depinzând până la urmă de raportul dintre cererea şi oferta pentru bunurile din acea categorie la un moment dat. Specialiştii recomandă să fie culese date privind cel puţin trei tranzacţii recente de pe piaţă, având ca obiect bunuri cât mai asemănătoare, din punctul de vedere al caracteristicilor principale, cu bunul evaluat. În cazul în care există unele diferenţe, valoarea se ajustează pentru a ţine cont de acestea. De exemplu, dacă terenul evaluat are suprafaţa de 1200 mp, iar un teren de 1000 mp, cu caracteristici similare, s-a vândut recent la un anumit preţ, putem obţine o valoare aproximativă a terenului înmulţind acest preţ cu 120%.

Trebuie spus că valoarea de piaţă a unui bun (în cazul nostru, un imobil sau un teren) reflectă posibilitatea oferită potenţialului cumpărător de a folosi bunul respectiv imediat. În cazul unui sinistru, reducerea valorii de piaţă ar putea fi mai mare decât costurile restaurării imobilului, deoarece alături de pierderile directe pot interveni în calcul şi pierderile indirecte sau cele dependente de timp.

Estimarea valorii de piaţă pune mai puţine probleme pentru bunurile mobile. Ea poate fi determinată rapid pe baza preţului din chitanţe sau facturi, sau a preţurilor de catalog.

75

Valoarea la nou

Valoarea la nou reprezintă costul unui bun nou, care nu este perfect similar cu cel avariat, dar este asemănător din punctul de vedere al unor criterii specificate. De exemplu, pentru evaluarea pagubelor la o clădire distrusă se poate calcula cât ar costa construcţia unei clădiri noi, echivalente din punctul de vedere al suprafeţei, volumului, materialelor de construcţie utilizate, design-ului etc. Această metodă este denumită uneori şi metoda costului de înlocuire.

Metoda valorii la nou este mai puţin afectată de consideraţii subiective, ceea ce constituie un avantaj. Dezavantajul acestei metode (atunci când este folosită în scopul evaluării expunerilor la risc) stă în faptul că valoarea la nou poate depăşi valoarea de piaţă (aceasta este de regulă adevărat în cazul bunurilor având o anumită vechime). Din această cauză, un contract de asigurare care prevede o despăgubire egală cu valoarea la nou l-ar putea “tenta” pe proprietar să cauzeze el însuşi o avarie bunurilor (de exemplu, să provoace în mod intenţionat un incendiu), deoarece încasând asigurarea ar câştiga mai mult decât vânzând bunurile la valoarea lor de pe piaţă.

Cel mai puternic argument în favoarea utilizării metodei valorii la nou este următorul: la restaurarea unui bun avariat se folosesc de regulă materiale noi, iar manopera se plăteşte la costul ei actual. Faptul că o conductă are o vechime de 10 ani nu diminuează cu nimic costul înlocuirii ei cu altă conductă, de exemplu.

Administraţiile financiare din ţările occidentale, interesate în evaluarea proprietăţilor în scopuri legate de impozitare, publică periodic tabele (venind în sprijinul evaluatorilor) conţinând factorii de multiplicare recomandaţi pentru a calcula valoarea la nou a unui bun produs sau achiziţionat cu un număr de ani în urmă. Aceste tabele sunt evident diferenţiate pe categorii de bunuri de patrimoniu. Prezentăm mai jos un exemplu (simplificat şi adaptat) de tabel de acest tip, publicat în anul 2001 de Departamentul pentru Afaceri Interne al Statului Colorado (S.U.A.). În tabel se găsesc factorii de multiplicare pentru determinarea valorii la nou a reparaţiilor şi îmbunătăţirilor realizate în locuinţele proprietate personală.

Anul achiziţionării Factor (%)19901991199219931994

133132130124119

19951996199719981999

116115111109107

2000 100

Tabelul 5.1. Factori de multiplicare utilizaţi pentru estimarea valorii la nou

Aşadar, o reparaţie efectuată în anul 1990 şi care a costat la vremea respectivă 500 de dolari ar fi fost evaluată la 665 de dolari la nivelul preţurilor din anul 2000 (500x1.33). O reparaţie având acelaşi cost, efectuată în anul 1997, ar fi fost evaluată la 555 de dolari în anul 2000 (500x1.11).

76

Atunci când se utilizează metoda valorii la nou pentru bunurile mobile, în această valoare trebuie incluse toate cheltuielile necesare înlocuirii bunului avariat (transport, taxe vamale, montaj etc.).

Valoarea la nou mai puţin uzura (obsolescenţa)

Această metodă presupune ca din valoarea la nou a bunului să fie scăzută o sumă corespunzătoare uzurii fizice sau morale a bunului. Raţiunea care stă la baza metodei este aceea că bunurile vechi au o valoare mai redusă pentru întreprindere decât cele noi. O problemă ar fi aceea că estimarea uzurii unui bun este uneori supusă subiectivităţii. Cel mai adesea, ea se estimează raportând vârsta actuală a bunului la durata sa de viaţă normată. De exemplu, dacă durata de viaţă a construcţiilor de un anumit tip este de 40 de ani, iar construcţia evaluată are o vechime de 30 de ani, atunci gradul de uzură al construcţiei este (30/40)x100, adică 75%. Ştiind că valoarea la nou a construcţiei este, de pildă, 300000 de dolari, atunci valoarea sa actuală, calculată cu această metodă, este egală cu 300000x(1-0.75), adică 75000 de dolari.

Pentru a oferi repere de orientare evaluatorilor care utilizează această tehnică, în multe ţări sunt publicate estimări ale duratelor normate de viaţă, precum şi ale gradului de uzură pentru diferite categorii de active, în funcţie de vârsta lor actuală şi de duratele medii de viaţă.

Cu cât activul evaluat este mai vechi, cu atât societăţile de asigurări pot găsi argumente mai solide pentru a folosi această metodă. Ea este totuşi puţin recomandată atunci când se pune problema ca organizaţia să suporte ea însăşi eventualele cheltuielile de repunere în funcţiune sau de înlocuire a bunurilor avariate, deoarece, după cum am spus mai înainte, aceste cheltuieli vor fi determinate de valoarea de piaţă actuală a materialelor şi manoperei utilizate în acest scop.

Înainte de a încheia cu tehnicile de evaluare, am dori să aducem în discuţie o problemă importantă, şi anume problema legată de cazurile în care nu este posibilă reconstituirea sau înlocuirea unui bun. Situaţiile de acest gen sunt foarte plauzibile; furtul celebrului tablou Gioconda al lui Leonardo da Vinci, de la Louvre, ar fi un posibil exemplu. În cazul mai “pământesc” al unei întreprinderi, decizia de abandonare a unui activ productiv poate fi luată (în anumite circumstanţe) atunci când activul a fost avariat foarte grav şi întreprinderea nu mai este dispusă să continue operaţiunile de producţie în care acel activ era utilizat. Pierderea în urma unei asemenea decizii este reprezentată în principiu de valoarea prezentă a câştigurilor pe care activul le-ar fi putut aduce întreprinderii în viitor.

Doi factori sunt luaţi în considerare atunci când trebuie luată decizia de reparare sau abandonare a unui activ productiv avariat: (1) costul reparării activului - CR, şi (2) valoarea prezentă a câştigurilor viitoare – VPC. Pentru ca abandonarea să intre în discuţie, trebuie să aibă loc următoarea relaţie între cele două valori:

CR>VPC

În cazul in care această inegalitate nu este satisfăcută, întreprinderea va avea tot interesul să repare activul.

Să presupunem, de exemplu, că un echipament pentru spălarea autoturismelor aflat la o staţie de benzină este grav avariat de un incendiu; costul reparaţiilor se ridică în total la 7500 de dolari. Pentru a lua decizia de reparare sau de abandon a echipamentului, proprietarul staţiei va trebui să calculeze valoarea actuală a

77

profiturilor viitoare pe care le aduce acesta. Se ştie că durata de viaţă rămasă a echipamentului este de 3 ani, profitul anual adus de el este de 2500 de dolari, iar rata dobânzii i (folosită la actualizare) este de 5%. Rezultatele calculelor se găsesc în tabelul 5.2.

Întrucât valoarea prezentă a profiturilor este mai mică decât cheltuielile de înlocuire, este probabil că proprietarul va lua decizia de abandonare a echipamentului de spălare (şi eventual de înlocuire a sa cu unul nou). Dacă cheltuielile pentru reparare s-ar fi ridicat, de exemplu, la numai 4000 de dolari, atunci proprietarul ar fi avut motive să repare echipamentul şi să-l folosească pe durata de viaţă rămasă.

Anul Profit annualRata de discontare

1/(1+I)n Profit actualizat

1 2500 0.952381 23812 2500 0.907029 22683 2500 0.863838 2160

Total 6809

Tabelul 5.2. Calculul valorii prezente a profiturilor viitoare

Pierderile dependente de timp

Pierderile dependente de timp se împart în două mari categorii: reducerile de venituri şi cheltuielile neprevăzute.

Pierderile de venituri

Aceste pierderi se pot datora următoarelor cauze:

1. Pierderi de chirie. În situaţia în care chiriaşul nu se face răspunzător de avarierea spaţiului închiriat, suma totală a chiriei care nu se va încasa pe perioada restaurării imobilului constituie o pierdere pentru proprietar. Cazurile de responsabilitate a chiriaşului sunt indicate în general în contractul de asigurare sau în lege.

2. Întreruperea activităţii. O întreprindere poate fi silită să-şi inchidă porţile sau să restrîngă unele operaţiuni până la înlăturarea totală a consecinţelor evenimentelor nefavorabile. Perioada de întrerupere variază in funcţie de importanţa activelor avariate şi de gravitatea avariilor. Unele organizaţii nu mai revin niciodată la normal în urma unor pierderi, fiind silite să-şi depună bilanţul. Pierderilor din aceste întreruperi sunt reprezentate fie de profitul net pierdut în această perioadă, fie de cheltuielile care continuă să se înregistreze în ciuda întreruperilor (plata unor salariaţi sau terţi, cheltuielile cu dobânzile etc.). Evaluarea acestor pierderi depinde de situaţia economică generală, dar şi de circumstanţele particulare ale ramurii de activitate şi ale organizaţiei.

3. Întreruperea activităţii întreprinderilor din amonte sau din aval. Unele întreprinderi depind în mare măsură de un singur furnizor pentru materiile prime de bază. O disfuncţie majoră în activitatea acestui furnizor va cauza automat întreruperea sau restrângerea activităţii întreprinderii-client (cel

78

puţin până în momentul identificării unui alt furnizor). Un lucru asemănător se întâmplă şi atunci când cifra de afacere a firmei depinde în bună măsură de un singur client important.

Cheltuielile neprevăzute

Cheltuielile suportate de organizaţie în cazul producerii unui eveniment nefavorabil pot fi împărţite în două categorii principale:

1. Cheltuieli suplimentare sau extraordinare. Uneori, o întreprindere care a suferit pagube grave este obligată să-şi continue cu orice preţ activitatea, chiar şi în aceste condiţii, pentru a nu-şi pierde clientela. Mai mult, întreprinderile care asigură utilităţile publice (gaz, electricitate, apă etc.) sunt obligate să-şi asigure funcţionarea continuă. Cheltuielile necesare pentru continuarea activităţii în condiţii (aproape) normale sunt incluse în categoria cheltuielilor extraordinare (de exemplu, mutarea într-un nou sediu, închirierea pe termen scurt a unor utilaje etc.). Aceste cheltuieli pot fi previzionate numai atunci când există un plan de acţiune pentru situaţiile de criză, plan care prevede măsurile de luat pentru continuarea activităţii în urma unui eveniment de natură catastrofică.

2. Cheltuieli apărute în cazul anulării contractelor de închiriere. Unele din aceste contracte prevăd că în situaţia în care spaţiul închiriat este afectat într-o proporţie dată (de pildă, 50%) contractul de închiriere se anulează automat sau la iniţiativa oricăreia dintre părţi. Chiriaşul va suferi o pierdere în două cazuri: (1) chiria plătită este mai mică decât chiria medie a pieţei sau (2) chiriaşul a depus o garanţie nerambursabilă ori a plătit chiria în avans. Să analizăm cele două cazuri pe rând. Pentru a discuta cazul (1), să presupunem că o întreprindere plăteşte pentru un imobil o chirie de 5000 de dolari pe lună, în timp ce oriunde altundeva i s-ar cere, pentru un spaţiu echivalent, 7000 de dolari pe lună. In cazul anulării contractului ea va pierde 2000 de dolari pe lună. Metoda de calcul a pierderii totale este cea care urmează. Dacă anularea contractului survine cu un număr oarecare n de luni înainte de expirarea contractului, iar pierderea lunară datorată măririi chiriei este C, atunci pierderea totală este:

unde i este rata actualizării. Spre exemplu, dacă anularea are loc cu 48 de luni înainte de expirarea contractului, valoarea prezentă a 2000 de dolari pe lună timp de 48 de luni la o rată a actualizării de 6% pe an (sau 0.5% pe lună) va fi de 87160 dolari. Dacă anularea survine cu 36, 24 sau 12 luni înainte de expirarea contractului, această valoare va fi mai mică, şi anume de 67742, 47126 şi 25238 de dolari, respectiv. Pentru o primă ilustrare a cazului (2) – garanţia nerambursabilă – să presupunem că o firmă a plătit o garanţie de 30000 de dolari pentru o perioadă de închiriere de 10 ani. Care va fi pierderea sa în cazul anulării contractului cu patru ani înainte de termen, în urma unui incendiu? Pentru a răspunde la această întrebare sunt necesare două calcule. Mai întâi,

79

30000 de dolari plătiţi pe loc sunt echivalenţi cu 3197 de dolari plătiţi anual timp de 10 ani, la începutul fiecărui an (la o rată a actualizării de 6%). La această valoare s-a ajuns cu ajutorul formulei următoare:

unde A este suma anuală, S este suma totală plătită iniţial (în cazul nostru, 30000 de dolari), n este numărul de perioade (10), iar i este rata actualizării.Mai departe, 3197 de dolari plătiţi la începutul fiecărui an timp de 4 ani, cât a mai rămas până la termenul final al contractului, înseamnă, la aceeaşi rată a actualizării, 14175 de dolari (pentru calcul am folosit penultima formulă). Această din urmă sumă constituie pierderea finală a chiriaşului. În cazul în care chiriaşul a plătit în avans o chirie anuală de 60000 de dolari, pierderea în eventualitatea anulării contractului este constituită din această sumă, plus cei 3600 de dolari care s-ar fi obţinut prin investirea sa cu o dobândă de 6% pe an.

În cazul în care chiriaşul a investit într-o serie de utilităţi, în scopul modificării sau îmbunătăţirii spaţiului închiriat, se pune problema ce se întâmplă dacă aceste utilităţi sunt avariate sau distruse. Dacă persoana care suportă reparaţiile este proprietarul (aceasta se poate întâmpla atunci când bunurile respective vor putea fi utilizate de proprietar după plecarea chiriaşului) atunci chiriaşul nu suportă decât pierderi legate de imposibilitatea de a folosi utilităţile pe perioada reparaţiilor. În cazul în care chiriaşul trebuie să suporte pierderile, el le va evalua cu ajutorul uneia din metodele prezentate mai înainte. În practică se mai utilizează uneori următoarea metodă de evaluare rapidă: dacă s-a făcut o investiţie de 30000 de dolari la începutul perioadei de 10 ani a contractului de închiriere, iar după 6 ani bunurile au fost distruse, valoarea pierdută de chiriaş pentru perioada în care ele nu vor mai putea fi folosite este de 30000x(4/10)12000 de dolari. Această metodă se poate aplica atunci când este rezonabilă ipoteza deprecierii constante în timp a respectivelor investiţii.

Rezumat

Expunerea la risc a bunurilor materiale depinde de natura bunurilor şi de sursele de pericol la care sunt expuse. Pierderile suferite în urma avarierii bunurilor din patrimoniu se pot împărţi în trei mari categorii: pierderi directe, pierderi indirecte şi pierderi dependente de timp. Evaluarea expunerilor la risc se realizează folosind una din metodele de evaluare cunoscute: valoarea de piaţă, valoarea la nou sau valoarea la nou mai puţin uzura. Pierderile dependente de timp se împart la rândul lor în două mari categorii: pierderile de venituri (ca urmare a imposibilitătii de utilizare a respectivului bun) şi creşterile de cheltuieli (datorate în principal cheltuielilor suplimentare sau adiţionale cauzate de producerea daunei).

80

Teste de control

1 Care din următoarele tipuri de pierderi (cheltuieli) nu pot fi considerate dependente de timp?a) pierderi datorate restrângerii producţiei ca urmare a întreruperii activităţii unui furnizor major;b) despăgubirile plătite unui lucrător în urma unui accident de muncă;c) chiria plătită pentru nişte birouri provizorii pe perioada refacerii sediului firmei ca urmare a unei inundaţii;d) cheltuielile de reparare a unui utilaj avariat.

2 Pericolul ca proprietarul unui bun să cauzeze el însuşi o avarie acelui bun cu scopul de a încasa asigurarea apare atunci când:a) valoarea la nou a bunului este mai mare decât valoarea sa de piaţă;b) valoarea la nou a bunului este mai mică decât valoarea sa de piaţă;c) valoarea la nou a bunului este aproximativ egală cu valoarea sa de piaţă.

3 Care din următoarele categorii de pierderi (cheltuieli) sunt dependente de timp?a) pierderile de chirie datorate distrugerii unui apartament;b) dividendele anuale obţinute de pe urma posesiei unor acţiuni, timp de 10 ani;c) salariile plătite unor lucrători trecuţi în şomaj tehnic pe perioada refacerii unor unităţi productive;d) înlocuirea mărfii furate dintr-un magazin.

4 Arătaţi care sunt avantajele şi dezavantajele metodelor de evaluare a bunurilor tangibile.

5 Daţi câte două exemple pentru fiecare tip de pierdere pe care le poate suferi organizaţia: directe, indirecte şi dependente de timp.

6 Explicaţi modalităţile în care evenimentele nefavorabile pot determina reducerea veniturilor unei organizaţii pentru o anumită perioadă de timp.

7 Explicaţi cum se calculează pierderile pe care le poate suferi chiriaşul în cazul avarierii bunului închiriat.

81