CAP 1

Capitolul I – Repere teoretice

Capitolul I. Repere teoretice. Comunicarea. Procesul de comunicare. Comunicarea socială. Comunicarea instituţională. Administraţie publică şi comunicare. Formele și direcțiile comunicării la nivelul administrației publice centrale și locale. Corespondența oficială

Comunicarea. Procesul de comunicare

Prin comunicare se înţelege procesul de transmitere a unui mesaj de la o

sursă la o destinaţie, folosindu-se un anumit cod şi un anumit canal.

Comunicarea interpersonală se realizează prin limbile naturale, drept forma cea

mai complexă şi mai elaborată a comunicării. Aceasta deoarece acest tip de

comunicare nu este nici unidirecţional, nici linear, emiterea şi receptarea

aflându-se în strânsă interdependenţă, căci transmiterea de informaţii se

bazează, pentru a fi eficientă, pe relaţiile de bunăvoinţă şi de toleranţă între

indivizi.

Comunicarea este dependentă de situaţia în care se produce, de datele

concrete ale acesteia, recuperate, sub formele deixisului, chiar în structura

procesului comunicativ. Comunicarea poate fi verbală şi nonverbală şi

presupune transmiterea unui mesaj, adică a unei secvenţe de semnale ce

aparţin unui anumit cod şi se structurează în conformitate cu un anumit sistem

de reguli, şi care este transmisă de un emiţător, prin intermediul unui canal,

receptorului. Dacă substanţa mesajului este dată de informaţiile prorpiu-zise,

forma mesajului este dependentă de codul utilizat pentru a face informaţia

accesibilă receptorului. În procesul de emitere a mesajului, se realizează codajul

informaţiilor care trebuie transmise, iar în procesul de receptare, decodajul

acestora.

Destinatarul este cel care primeşte şi decodează un mesaj, în măsura în

care deţine codul folosit de emiţător. Emiţătorul este cel care produce un mesaj

pe baza unui anumit cod şi îl transmite printr-un canal. Rolurile de emitţător şi de

receptor sunt interşanjabile, cu excepţia comunicării scrise.

Canalul este mijlocul material prin care sunt transmise informaţiile –

respectiv semnalele unui cod. În calitate de suport fizic al acestui proces,

canalul permite stabilirea şi menţinerea comunicării între emiţător şi receptor.

Comunicare în administraţia publică 1

Capitolul I – Repere teoreticeCodul este un sistem convenţional de semne şi de reguli de folosire a

acestora, prin care se pot transmite informaţii de la emiţător la recptor sau se

poate transpune o informaţie dintr-un sistem în altul. În ceea ce priveşte limbile

naturale, acestea sunt coduri imperfecte, întrucât cazurile de omofonie,

polisemie şi ambiguitate sunt numeroase, iar distanţa dintre semnificat şi

semnificant este adesea foarte mare.

Contactul lingvistic este situaţia care determină utilizarea alternativă, de

către anumiţi indivizi sau de către anumite grupuri, a două limbi diferite. În

cazurile de bilingvism de grup sau individual ponderea fiecărei limbi, în cadrul

procesului de comunicare, este determinată de factori extralingvistici precum :

aria geografică, natura populaţiei (indigenă sau imigrată, rurală sau urbană),

specificul cultural şi etnic al grupului, religia, rasa, sexul, vârsta, statutul social,

ocupaţia vorbitorilor etc.

De altfel, indivizii cu statut socio-cultural superior îşi însuşesc mai uşor

limba unor grupuri cu care vin în contact. De asemenea, religia sau rasa pot

determina o specializare strictă a uzului celor două limbi. În toate situaţiile,

contactul lingvistic determină apariţia unor fenomene de interferenţă.

Situaţia de comunicare este caracterizată de relaţia de rol care-i leagă pe

participanţii la procesul de comunicare, de locul şi de momentul comunicării şi

impune restrângeri şi constrângeri motivate socio-cultural în realizarea

drepturilor şi a îndatoririlor participanţilor.

Există situaţii specifice de comunicare, precum : slujba religioasă,

interviul, lecţia etc. Situaţiile pot fi formale – oficiale şi informale – neoficiale,

orientate către statututl partcipanţilor sau către persoana fiecăruia dintre aceştia.

Situaţiile mai pot fi congruente, dacă există compatibilitate reciprocă a

componentelor procesului comunicativ, sau incongruente, dacă nu există

incompatibilitate. In această situaţie se schimbă codul utilizat.

Contextul comunicativ etse ansamblul factorilor care, dincolo de sensurile

determinate de structura lingvistică a eunuţurilor, afectează semnificaţia

acestora. Componentele principale sunt: datele situaţiei de comunicare:

identitatea, rolul şi statutul social al interlocutorilor, locul şi momentul comunicării

(contextual situaţional), toate acestea reprezentând componenta sociologică a

contextului comunicativ. Componenta psihologică cuprinde supoziţiiile asupra a


Capitolul I – Repere teoreticeceea ce interlocutorii ştiu sau consideră de la sine înţeles, despre opiniile şi

intenţiile lor în situaţia dată, iar componenta lingvistică priveşte locul unde se

inserează enunţul în ansamblul discursiv din care face parte. Ca tipologie,

contextele communicative pot fi lingvistice (verbale), nonlingvistice,

extralingvisitcie sau idiomatice - în funcţie de limba în care se realizează

comunicarea.

Deixisul reprezintă unul dintre aspectele fundamentale ale organizării

discursului, întrucât referinţa anumitor componente ale unui enunţ nu pooate fi

determinată decât prin raportare la datele concrete ale situaţiei de comunicare.

Deixisul poate fi personal, exprimat prin formele pronumelui personal de

persoana I şi a II-a, precum şi de verbele-predicat şi de cazul vocativ. Deixisul

spaţial (local) este exprimat prin adverbe de loc, de pronumele demonstrative,

deixisul temporal – raportat la momentul emiterii – se exprimă prin formele

temporale ale verbelor, ale adverbelor şi ale locuţiunilor adverbiale ce presupun

raportarea la momentul enunţării sau exprimă diferite moduri de exprimare a

timpului. Deixisul social, care codează caracteristici privind identitatea şi relaţia

socială a interlocutorilor, se exprimă prin pronume de politeţe sau prin titlurile de

adresare. Iar deixisul textual, care se referă la locul ocupat de enunţ în

ansamblul discursiv din care face parte, se exprimă pein formule care

semnalează relaţiile ce există între componentele discursului. Centrul deictic în

actul enunţării este emiţătorul.

Funcţiile limbajului reprezintă relaţiile între o anumită formă lingvistică şi

situaţia / contextul / poziţia socială ori interpersonală în care aceasta este

utilizată şi însumează comunicarea ideilor, exprimarea atitudinilor sau a

afectelor. După Roman Jakobson, există şase factori şi şase funcţii ale

limbajului, care se raportează la emiţător, la receptor, le referent – cntextul de

comunicare, la codul comun actorilor comunicării, la contactul psiho-fizic (direct

sau mediat) şi la mesajul propriu-zis al comunicării.

Funcţia referenţială se raportează la context, este funcţia primordială a

limbajului – de altfel, în orice mesaj coexistă mai multe funcţii – şi se realizează,

de obicei, prin enunţuri informative şi neutre. I se mai spune şi funcţie denotativă

sau informativă. Funcţia emotivă se raportează la emiţător în sensul exprimării

atitudinii acestuia faţă de conţinutul enunţului, prin formele pronumelui personal


Capitolul I – Repere teoreticede persoana I şi a II-a, prin intonaţie – exclamaţii, interogaţii, prin formele

verbale şi mărcile categoriei gramaticale a persoanei, pe care acestea le poartă.

I se mai spune funcţie expresivă sau interjecţională. Funcţia conativă se

raportează la destinatar şi are drept expresie gramaticală persoana a II-a a

pronumelui personal, cazul vocativ, imperativul şi intonaţia. Se mai numeşte

funcţie persuasivă sau retorică. Funcţia fatică menţine contactul între

interlocutori, funcţia metalingvistică poate clarifica codul, aducând informaţii

suplimentare despre acesta, iar funcţia poetică – estetică sau literară – este

centrată asupra mesajului.

Comunicarea socială. Comunicarea instituţională. Administraţie publică şi comunicare

Comunicarea reprezintă înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură.

Acestea sunt sinonimele oferite de către dicţionarul explicativ pentru

comunicare. Deşi pare simplu, înţelesul comunicării este, în realitate, mult mai

complex. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi

cam tot atâtea metode de exprimare şi de manifestare. Nu există o definiţie

concretă a comunicării însă se poate spune cel puţin că a comunica înseamnă a

transmite în mod intenţionat date, informaţii.

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este

corect să spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult

decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare.

Oamenii trăiesc in comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar

comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste

lucruri.

Pentru a forma o comunitate sau o societate membrii acesteia trebuie să

aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună -

"acelaşi spirit" cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură

dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a

răspunde la aşteptări şi cerinţe.

Functionarul public, în concepţia actuală şi probabil în cea viitoare, nu

mai este doar un simplu specialist într-un domeniu îngust de activitate în care

acesta se manifestă, ci un profesionist cu un puternic suport ştiinţific al pregătirii


Capitolul I – Repere teoreticesale şi un bagaj de deprinderi şi priceperi în măsură să satisfacă cerinţele şi

condiţionările impuse de profesiunea aleasă.

Având în vedere faptul că funcţionarul public îşi exercită atribuţiile prin

intermediul comunicării, este o evidenţă faptul că aceasta trebuie să joace un rol

deosebit, în procesul formării lui. Comunicarea urmăreşte să influenţeze sau să

transforme percepţiile, atitudinile, sentimentele, stările de spirit şi opiniile

oamenilor şi grupurilor, să determine unitatea de vedere şi o acţiune coerentă.

Abordând problematica formării funcţionarului public, trebuie subliniate o serie

de cerinţe ale acestui proces, cum sunt: complexitatea, diversitatea, unitatea

conceptuală, caracterul profund ştiinţific, utilitatea, finalitatea. In acelaşi timp, nu

trebuie scăpată din vedere dubla accepţiune a acestuia, caracterul formativ şi

cel informative, cele două aspecte constituind laturi inseparabile ale procesului,

dar şi determinari de finalitate. Caracterul formativ, identificat într-o largă

accepţiune cu educaţia pe cere tânărul o primeşte în sistemul educaţional, are

ca obiectiv fundamental conectarea acestuia la sistemul de valori sociale. In

acest context, prin intermediul comunicării se urmăreşte şi se realizează

perpetuarea unui sistem de valori specifice societăţii, cum sunt: onoarea,

demnitatea, loialitatea, curajul, spiritul de echipă, colegialitatea.

Tot prin comunicare se formează convingeri noi, se consolidează cele

anterioare, se înlătură mentalităţile şi practicile perimate, care sunt în

discordanţă cu exigenţele instituţiei din care funcţionarul face parte. Modul în

care se desfăşoara procesul educativ este şi el important, de acesta depinzând

transformarea corectă a unui tânăr într-un viitor funcţionar loial şi eficient. Pentru

că procesul de formare se desfăşoară în instituţiile de învăţământ, sub atenta

îndrumare şi observare a unor profesori şi specialişti, un rol deosebit, în

derularea şi calitatea acestuia, îl joacă metodologia şi tehnicile folosite.

Comunicarea directă (“faţă în faţă”) este cea mai indicată pentru

transferul de informaţii şi corectarea conduitei. Comunicarea “faţă în faţă“ mai

este importantă şi pentru faptul că viitorul funcţionar public poate identifica cu

uşurinţă dacă mentorul său este, sau nu, model demn şi credibil de urmat pentru

sine. Comunicarea stă la baza exercitării actului de modificare în formă şi

conţinut, a “materialului” uman care parcurge procesul de pregătire. Finalizarea

procesului se realizează prin exercitarea puterii respective, a influenţei proprii de


Capitolul I – Repere teoreticecătre un agent de comunicare sau emiţător, care poate fi profesorul, instructorul

sau alt funcţionar, asupra receptorului sau individului aflat în formare.

Comunicarea interpersonală în administraţia publică

Una dintre dificultăţile derulării unui proces de comunicare eficient este

generată de disonanţa cognitivă. Aceasta presupune selectarea surselor de

informare în conformitate cu propriile convingeri ale entitaţilor implicate în

transmiterea sau receptarea mesajului comunicat. Fenomenul disonanţei

cognitive este foarte obişnuit în administraţia publică. Astfel, când un grup se

constituie pentru a discuta diferite probleme, constatăm că, de la şefii

departamentelor, la ministere, la directori generali, la secretari de stat, etc.

fiecare găseşte grupul unde unde ceilalţi au aceeaşi viziune asupra problemelor.

În plus, şi în rândul funcţionarilor publici se manifestă un mecanism psihologic

care acţionează în sensul respingerii şi al deformării informaţiilor şi realităţilor

care nu sunt în concordanţă cu propriile convingeri.

De asemenea, pot fi identificate situaţii în care funcţionarii publici s-au

dovedit total opaci, nereceptivi faţă de faptele care le-au fost prezentate prin

procesul de comunicare cetăţean - instituţie de administraţie publică. Se

întâlnesc frecvent situaţii în care funcţionarul oferă impresia că ascultă, deşi, în

realitate, nu este atent. Este doar politicos, rămânând liniştit până când îi vine

rândul să vorbească, timp în care îşi trece în revistă propriile argumente.

Răpunsul său este, aproape în întregime, nepotrivit cu cele spuse de vorbitorul

anterior, ignorând complet punctele de vedere expuse de cetăţean. Ca urmare,

asemenea respingere evidentă pune o problemă reală de comunicare şi trebuie

recunoscută ca atare. Pentru reducerea influenţei barierelor în comunicarea

scrisă, şi chiar înlăturarea acestora, materialul informativ trebuie elaborat în

funcţie de receptor.

Comunicarea externă a administraţiei publice

Aflată într-un contact permanent şi direct cu mediul social, instituţia

publică preia “şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să le răspundă prin Comunicare în administraţia publică 6

Capitolul I – Repere teoreticeiniţierea, la nivel organizaţional, a unor demersuri orientate spre schimbări,

transformări, reechilibrări. Pe de altă parte, orice transformare sau schimbare

este resimţită şi în exterior, administraţia influenţând şi modelând, la rândul ei,

mediul social. În cadrul proceselor de comunicare externă a administraţiei

publice este posibil să apară bariere comunicaţionale între diferitele instituţii

ale administraţiei publice, din cauza gradului ridicat de specializare a fiecăreia,

neacordării importanţei cuvenite colaborării între instituţii, între administraţia

publică şi cetăţeni.

Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni

Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească

satisfacerea interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice

au obligaţia să se apropie de membrii colectivităţilor locale şi să menţină un

contact permanent cu aceştia. În acest sens, administraţia publică trebuie să

comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în considerare

cetăţeanul.

Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte

activitatea instituţiilor publice în vederea satisfacerii interesului general.

Mesajele transmise cuprind informaţii de utilitate publică. Astfel, comunicarea

publică trebuie să facă cunoscute cetăţenilor existenţa oraganizaţiilor din

sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi

oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se

urmăreşte cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile

publice, prin rolul şi atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora,

realizând astfel un interes general. Comunicării publice îi revine rolul de a

convinge de faptul că, prin politicile instituţionale realizate, precum şi prin

deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general, obţinându-se astfel

adeziunea cetăţenilor. Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi

modul de funcţionare a serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă

nemulţumirea.

În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare

publică:


Capitolul I – Repere teoreticecomunicarea instituţiei prezidenţiale, comunicarea guvernamentală: a

guvernului, a ministerelor şi a celorlalte structuri subordonate guvernului,

comunicarea parlamentară, comunicarea organismelor publice, altele decât cele

incluse în cadrul comunicării guvernamentale, precum şi a intreprinderilor de

interes public.

O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de informaţii în ambele

sensuri. Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă, care are

obligaţia să caute modelele cele mai eficiente şi specifice pentru realizarea feed-

back-ului. Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul

proceselor de prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are

un impact puternic asupra comportamentului funcţionarilor publici, asupra

eficienţei şi oportunităţii în interacţiunile cu cele mai diverse categorii de

cetăţeni.

Prin comunicaţiile interne raţional organizate şi funcţionale, personalul

este în mod continuu informat despre tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituţiei

administrative. Comunicaţiile interne joacă un rol important şi pe linia instruirii şi

a motivării personalului, contribuind în acest fel la realizarea calităţii prestaţiilor

şi la o mai bună satisfacere a nevoilor şi exigenţelor cetăţenilor. Instituţiile

publice pot recurge la o paletă largă de tehnici şi mijloace de comunicare

precum: publicaţii, broşuri specializate, afişaj, canale de televiziune, presă.

Comunicarea între funcţionarul public şi cetăţean

În procesul comunicării, relaţia funcţionar public - cetăţeni constituie

substanţa actului de administraţie publică. Unităţile comunicaţionale, respectiv

funcţionarul public (ca emiţător) şi cetăţeanul (ca receptor de mesaje) au

obiective clare: emiţătorul îşi propune să informeze, să convingă, să îndrume, să

capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent, să

înţeleagă, să reţină.

Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de

informare, dezbateri, sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi


Capitolul I – Repere teoreticecu caracter cultural-educativ, participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere,

transmiterea prin forme scrise sau orale de informaţii diverse spre şi dinspre

structurile de conducere şi de specialitate ale instituţiilor de administraţie

publică.

Formele și direcțiile comunicării la nivelul administrației publice centrale și locale. Corespondența oficială

În ceea ce privește corespondența oficială, aceasta are drept scop

însușirea principiilor, a regulilor, a metodelor și a formelor pe baza cărora se

redactează, se prezintă și se folosesc scrisorile și actele oficiale. Corespondența

oficială cuprinde totalitatea scrisorilor și a actelor care circulă între persoane

juridice sau între o persoană fizică și o persoană juridică, în scopul stabilirii unor

relații.

Scrisoarea este o comunicare adresată în scris unei persoane, poate fi

redactată și semnată de către orice funcționar cu delegație de corespondent, și

este înregistrată în registrul de intrare-ieșire, cu număr propriu, pe baza căruia

se poate ține evidența emiterii și a circulației tuturor scrisorilor oficiale. Actele

oficiale reprezintă dovada scrisă prin care se constată un fapt, se

reglementează o obligație etc., au titluri și sunt tipizate. Ele pot fi redactate

numai de funcționari investiți printr-o dispoziție expresă a unui act normativ, cu

aceste drepturi, și circulă de la emițător la destinatar însoțite de o scrisoare.

Dacă scrisoarea însoțitoare nu există, actul nu poate fi înmânat receptorului-

benefiaciar decât pe bază de semnătură.

Principalele criterii de clasificare și categorii de acte oficiale sunt :

a) – din punct de vedere juridic :

acte cu caracter normativ, care reglementează relațiile sociale, au

aplicabilitate mare, pot fi utilizate de mai multe ori, succesiv ; ex. – legile,

ordonanțele de guvern, hotărârile normative ale organelor administrației

publice locale ;

acte cu caracter nenormativ, care nu prevăd atribuții a căror îndeplinire

este asigurată prin forță publică ;

b) – din punctul de vedere al efectului produs :


Capitolul I – Repere teoreticeacte producătoare de efecte juridice – sunt toate actele emise de

organele statului ;

acte care nu produc efecte juridice – acte cu caracter organizatoric,

tehnico-funcțional etc. ;

c) din punctul de vedere al suprafeței teritoriale pe care își produc

efectul :

acte cu caracter general – au efect pe întreg teritoriul țării, fiind acte

emise de instituția prezidențială, de guvern sau de Parlament ;

acte ale organelor publice locale – efectele acestora sunt limitate la o

anumită unitate teritorial-administrativă – acte ale consiliilor locale, ale

prefecților și ale primarilor ;

d) din punctul de vedere al organului emitent :

acte emise de organele reprezentative ale puterii de stat ;

acte emise de organele administrației publice centrale și locale ;

acte emise de agenții economici și de celelalte unități și instituții

existente .

Actul administrativ este, prin urmare, o formă juridică de realizare

a activității executive și de dispoziție a organelor administrației publice.

Sunt acte juridice, stabilesc reguli obligatorii de conduită pentru instituții,

unități sau cetățeni, sau pot avea caracter nenormativ, individual.

Parlamentul este instituția care adoptă legi. Legile sunt acte

normative producătoare de efecte juridice, referitoare la orice tip de relații

sociale. Ele pot fi constituționale, prin ele revizuindu-se unele prevederi

ale Constituției, și se adoptă cu o majoritate de cel puțin două treimi din

numărul membrilor fiecărei Camere, trebuind a fi aprobate și prin

referendum. Legile pot fi și organice, prin acest tip de legi reglementându-

se relațiile sociale din domeniile expres menționate în Constituție, și fiind

adoptate cu votul majorității membrilor fiecărei Camere. A treia categorie

de legi o reprezintă legile ordinare, care reglementează relațiile sociale

din celelalte domenii, și care sunt adoptate cu votul majorității membrilor

prezență din fiecare Cameră.

Președintele emite decrete, promulgă legile adoptate de Parlament

și poate adresa Parlamentului mesaje oficiale. De asemenea, încheie


Capitolul I – Repere teoreticetratate internaționale în numele României, tratate negociate, în prealabil,

de guvern, și supuse ratificării Parlamentului.

Guvernul exercită conducerea generală a adminsitrației

publice .Guvernul elaborează proiecte de lege pe care le înaintează

Parlamentului, acestea putând să devină legi după dezbaterea și

adoptarea lor. Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe de urgență. Cele

dintâi se emit pentru organizarea executării legilor și pot avea caracter

normativ sau individual. Celelalte acte se emit în cazurile de delegare

legislativă, în temeiul unei legi speciale de abilitare, adoptată de

Parlament, ce stabilește domeniul și data până la care se pot emite

ordonanțe de urgență. În cazuri excepționale, ordonanțele de urgență

intră în vigoare numai după aprobarea lor de către Parlament. Aprobarea

sau respingerea ordonanțelor de urgență se face printr-o lege.

Toate actele emise de guvern trebuie semnate de primul ministru,

ca și de miniștrii care au obligația punerii lor în aplicare. De asemenea,

trebuie publicate în Monitorul Oficial al României.

Administrația publică centrală mai cuprinde ministerele, aflate în

subordinea guvernului, alte organe de specialitate, de asemenea

subordonate guvernului, ministerelor, ca și autorități administrative

autonome, care se pot înființa prin lege organică, ori cu avizul Curții de

Conturi, dacă legea le recunoaște competența. La nivelul tuturor acestora

se emit ordine cu efecte juridice, care pot fi normative sau nenormative, și

care rezolvă problemele concrete ale organului administrativ respectiv.

Administrația publică locală funcționează pe baza principiului

autonomiei locale, al descentralizării serviviilor publice, al eligibilității

administrativ-locale și al consultării cetățenilor în probleme locale de

interes deosebit.

Consiliile locale sunt autorități deliberative, organizează, la nivelul

orașului sau al comunei, servicii publice în principalele domenii de

activitate. Consiliul local adoptă hotărâri semnate de președintele ședinței

respective, în probleme de interes local, cu excepția celor care sunt date

prin lege în competența altor autorități publice. Hotărârile Consiliului local


Capitolul I – Repere teoreticeproduc efecte juridice și pot avea caracter normativ sau nenormativ.

Hotărârile cu privire la persoane se adoptă numai prin vot secret.

Primarii reprezintă autoritatea executivă, și pot emite dispoziții,

avize, acorduri, autorizații cu caracter normativ sau individual.

Activitatea de corespondență și importanța acesteia la nivelul

administrației publice

Corespondența reprezintă un element de bază ce face posibilă

existența relațiilor între unitățile economice, persoanele fizice și cele

juridice etc. Documentele de corespondență pot îndeplini mai multe

funcții : identifică și soluționează probleme de rezolvat în comun, între

două sau mai multe instituții ori persoane ; consemnează scriptic o serie

de activități ; pot fi folosite drept probă în justiție ; sunt un element de

înregistrare contabilă ; prin totalitatea scrisorilor corelate unei aceleiași

probleme se poate urmări apariția, modficarea, dezvoltarea sau dispariția

relațiilor dintre persoanele fizice și-sau cele juridice ; pot funcționa ca

sursă de documentare.

Clasificarea corespondenței :

a) după criteriul de circumscriere :

corespondență internă – între compartimente sau responsabili ai

aceleiași organizații ;

corespondență externă ;

b) după domeniul de activitate ;

juridică – contestația, întâmpinarea, notificarea, plângerea, cererea

de chemare în judecată etc.

administrativă – referatul, raportul, darea de seamă, procesul

verbal, decizia, ordinul, dispoziția ;

protocolară – invitații, scrisori de felicitare, felicitări, corespondența

tehnică a departamentelor de protocol etc. ;


Capitolul I – Repere teoreticecomercială – cererea de ofertă, oferta, comanda, reclamația

economică, avizul de însoțire a mărfii, scrisoarea de garanție etc. ;

diplomatică – nota diplomatică, scrisorile de acreditare, protestul

diplomatic, nota verbală etc. ;

c) după scopul ei :

de solicitare – cererea economică, juridică etc. ;

de informare – oferta, reclama, raportul, darea de seamă ;

de constatare – procesul verbal ;

de decizie, de îndrumare, de control – ordinul, decizia ;

de reclamație – reclamația economică, juridică ;

d) după criteriul accesibilității :

corespondența secretă – transmisă prin mijloace de securitate

organizată, specifice Biroului Documente Secrete ;

corespondența deschisă – scrisoarea, fax-ul, e-mail-ul etc. ;

e) după inițiativa trimiterii scrisorii :

scrisoarea inițială ;

scrisoarea de răspuns ;

scrisoarea de revenire ;

f) după criteriul suportului :

scrisoarea clasică ;

scrisoarea telegrafică, telegrama, telex-ul ;

scrisoarea electronică;

g) după modul de întocmire:

documente tipizate;

documente netipizate;

h) după natura și destinația exemplarelor:

originalul – este primul exemplar al documentului, care se trimite

destinatarului ;

copia simplă – de arhivă sau de dosar – se scrie la indigo, odată

cu originalul ;

duplicatul originalului pierdut – are puterea originalului, după

anunțarea pierderii originalului în Monitorul Oficial, și are

mențiunea duplicat ;


Capitolul I – Repere teoreticecopia după original – copia certificată – are mențiunea conform cu

originalul, sau pentru conformitate, are semnătură și ștampilă și

este eliberată de secretariatul unității care a păstrat originalul ;

copia legalizată – este legalizată la notariat, reproduce exact

conținutul actului original, are semnătura notarului și ștampila

biroului notarial ; fotocopia – are valoare numai dacă este

legalizată ; extrasul – reprezintă copia unei părți sau a unui pasaj

din documentul original, și trebuie certificat.

Teste de autoevaluare

1. Propuneţi cinci concepte operaţionale specifice procesului de comunicare şi definiţi-le.

2. Explicaţi rolul fiecăruia dintre actorii procesului de comunicare în cadrul desfăşurării acestuia.

3. Prezentaţi cinci particularităţi ale comunicării în cadrul administraţiei publice.

4. Prezentaţi atribuţiile funcţionarului public în procesul comunicaţional specific.


CAP 1

Documents

Transcript of CAP 1