CANALUL PANAMA – MINUNEA ISTORIEI

Canalul Panama este astăzi una dintre cele 7 minuni ale lumii moderne și a fost dintotdeauna o minune intensiv explorată de S.U.A. Dincolo de jertfe, dogme, tratate, invazii, statistici și efectele politicii americane, la începutul secolului al XXI-lea pe arena Panamei apare China, care până în 2025 va subțiia obrazul Americii limitând influența acesteia în zona canalului interoceanic.

Sub Panama cui?

Situată între cele două Americi, Panama a fost și este până astăzi o zonă în care interesele sunt determinante. Ideea de a construi un canal interoceanic apăruse încă prin anul 1534, la inițiativa lui Charles V, rege al Spaniei.

După finisarea Canalului Suez în 1869 francezul Viconte Ferdinand Lesseps își dorea să realizeze un proiect și mai îndrăzneț – Canalul Panama. Acesta urma să uneasca Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific. Proiectul a devenit realitate abia cu 25 de ani mai târziu. Astfel, la 1 ianuarie 1880 începe construcția canalului sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps. După 13 ani de muncă compania franceză a dat faliment, din cauza eșecurilor provocate de alunecările de teren și victimelor malariei și febrei galbene, numărul cărora a fost estimat la 25.000 de oameni.

Se consideră că aici a avut loc prima „jefuire în masă” din istoria omenirii. În secolul al XIX-lea, aproximativ un milion de europeni, majoritar francezi, şi-au pierdut banii.

Timp de 13 ani cât s-a lucrat la Canalul Panama toţi acţionarii „Companiei generale a canalului interoceanic” au primit în mod regulat dividende. Mulți au sperat la câștiguri mari investind în faimoasă construcție.

O dată cu eșecul din 1893 cuvântul „panama” nu era atât utilizat cu sensul de pălărie de plajă, cât se referea mai ales la afacerile mari și înșelătoare, actele de corupţie ale funcţionarilor şi presa „la comandă”.

În această perioadă Panama făcea parte din Columbia. În timpul primilor ani ai secolului XX, Statele Unite au cerut Columbiei să semneze un tratat prin care să cedeze istmul unui consorţiu nord-american. Columbia a refuzat. În 1903, preşedintele Roosevelt a trimis acolo nava americană de război Nashville. Astfel a fost instalat un guvern-marionetă şi a fost semnat primul Tratat privind Canalul Panama. Acest tratat stabilea o zonă americană pe ambele maluri ale viitorului curs de apă, legaliza intervenţia militară a SUA şi dădea Washingtonului dreptul de a controla această naţiune, mai nou, „independentă”. Interesant este faptul că Tratatul a fost semnat de secretarul american de stat Hay şi de inginerul francez Philippe Bunau-Varilla, nefiind însă semnat de nici un cetăţean din Panama.

După inaugurarea oficială, canalul a devenit sursa principală de venituri, dar și de neliniște pentru noul stat. După al doilea război mondial, viața politică a statului Panama a fost instabilă. Timp de 23 de ani au avut loc 4 lovituri de stat și s-au succedat 14 președinți.

Astfel, perioada postbelică a fost marcată de mișcări populare, care urmăreau revizuirea tratatelor cu S.U.A., precum și extinderea suveranității Republicii Panama asupra zonei canalului. Negocierile între cele două părți s-au finalizat cu semnarea, la 7 septembrie 1977, a acordului Torrijos-Carter, între președinții de atunci ai Panama și S.U.A. Conform acestui acord, statul panamez urma să reia controlul asupra canalului începând cu 31 decembrie 1999.

În prezent, guvernul panamez a încheiat un contract de operare a porturilor canalului, pe 25 ani, cu firma chineză Hutchinson Whampoa, cu sediul la Hong Kong. Proprietarul acestei firme este Li Ka Shing, cel mai bogat om din Asia. În acest context, liderul majorității republicane din Senat, Trent Lott, a avertizat Congresul și Casa Albă: „Navele Statelor Unite vor fi la discreția piloților angajați de chinezi, ba chiar se poate interzice trecerea pe Canal de catre Hutchison”. Ca răspuns, generalul în retragere George Joulwan, fost șef al „U.S. Southern Command”, a declarat: „Nu este deloc momentul să părăsim Panama”. Tot acesta face referință la existența pericolului ca bazele americane din Panama să ajungă pe mâna organizațiilor teroriste ale lui Ben Laden.

Personalitatea lui Omar Torrijos Herrera

Omar Torrijos este cel care preia conducerea Panama în urma unui puci militar și relansează tratativele cu SUA. În 1977 au fost semnate la Washington Tratatul privind Canalul Panama și Tratatul privind neutralitatea permanentă și funcționarea Canalului Panama, care prevedeau în esență: controlul SUA asupra zonei Canalului Panama până la 31 decembrie 1999, crearea unui consiliu mixt, numirea unui administrator panamez după 1990 și apărarea comună a zonei canalului.

John Perkins [3] spune în carte sa – „Confesiunile unui asasin economic” – că „unul dintre motivele popularităţii lui Torrijos în rîndul cetăţenilor era rolul său de apărător al dreptului statului Panama de a se autoguverna şi al pretenţiilor la suveranitatea asupra Canalului Panama. Era hotărît ca în timpul conducerii sale ţara să nu mai cadă în capcanele istoriei ei umilitoare”.

Tot în Confesiunile lui Perkins găsim că „Torrijos era privit cu admiraţie de clasa de mijloc şi de cea de jos din Panama. El îşi dobîndise reputaţia de a-i asculta pe cei defavorizaţi. El era hotărît să-şi transforme naţiunea într-un azil pentru cei prigoniţi, un loc care să le ofere protecţie refugiaţilor din ambele părţi ale „gardului” politic. Și nu a cedat niciodată tentaţiilor oferite de Moscova sau de Beijing; el credea în reforma socială şi în ajutorarea celor născuţi în sărăcie, dar nu pleda în favoarea comunismului. Spre deosebire de Castro, Torrijos era hotărît să câştige independenţa faţă de SUA fără să creeze alianţe cu inamicii acestora”.

Sloganul său era „Idealul lui Omar este libertatea; nu s-a inventat încă glonţul care să poată ucide un ideal!”

„Trebuie să demonstrăm lumii că Panama este o ţară dreaptă, că noi nu sântem împotriva Statelor Unite, ci pentru drepturile celor săraci”, zicea Omar Torrijos Herrera.

Și conducătorul Panama era conștient că are nevoie de bani de la Banca Mondială şi Banca de Dezvoltare Interamericană pentru a-i ajuta pe cei defavorizați. În același timp el își dădea seama că ajutorul internaţional nu este decât o escrocherie, din care cineva are de câștigat.

De pe poziția majorității americanilor Omar Torrijos era considerat un dictator Marxist ce ajunsese la putere printr-o lovitură de stat militară, nu prin alegeri democratice.

Cazul Noriega

Perioada de instabilitate după cel de-al doilea război mondial s-a încheiat în 1983, an în care Manuel Antonio Noriega a devenit comandantul șef al Gărzii Naționale. Politica sa, contrară intereselor americane din zonă au tensionat relațiile generalului Noriega cu regimul de la Washington. În 1989, americanii l-au capturat pe Noriega. Acesta a fost judecat în SUA și condamnat la 40 de ani de închisoare, pentru trafic de stupefiante și legături cu cartelul columbian al drogurilor de la Medellin.

În realitate însă guvernul SUA ascundea adevărul adevărat și anume că George Bush (fost director CIA si ulterior vicepreședinte al SUA), împreună cu Ronald Reagan l-au plătit anual pe Noriega cu 100.000 de dolari, în schimbul informațiilor pe care acesta le obținea despre mișcările de stânga din zona Americii Latine. CIA fusese implicată în traficul de stupefiante din zonă, dar și în afacerile cu narcotice din Akganistan, Laos, Vietnam si Nicaragua.

Americanii au aburit realitatea spunând că prin invazie au urmărit „cauze nobile” și anume – stoparea traficului de droguri, protejarea americanilor din Panama aflați in pericol, înlocuirea dictatorului cu un regim democratic și asigurarea securității canalului Panama.

Această intervenție militară americană a fost cea de-a 15-a din ultimii 150 de ani în Panama. Pe scurt, în cifre totul a avut loc astfel – 27.000 de soldați americani, 13 ore, 422 bombe, 700-4000 morți, 1500 de persoane dispărute, 15.000- 30.000 de persoane rămase fără adăpost. Invazia din Panama a constituit o violare a tuturor legilor internaționale, mult mai gravă decat invadarea Kuweitului de către Irak.

Mr.-ul independenței

„Mai bine de o jumătate de secol, Panama a fost condusă de câteva familii înstărite cu legături puternice la Washington. Aceşti conducători erau dictatori de dreapta care luau toate măsurile pe care le considerau necesare pentru a fi siguri că ţara lor promova interesele Statelor Unite

Manifestul Destinului

Omar Torrijos considera că Panama avea și ea propriile ei drepturi – la suveranitate, pământuri şi un curs de apă care o străbătea – şi că aceste drepturi erau oferite pe cale divină și predestinate la fel ca și drepturile de care se bucurau Statele Unite.

Și totuși americanii nu încetau să îndoctrineze în mentalitatea oamenilor acest Manifest al Destinului. În zona canalului erau situate Școala Americilor și centrul de instrucţie militară al US Southern Command. Ani de-a rândul, forţele armate ale S.U.A. invitaseră dictatorii şi preşedinţii Americii Latine să-şi trimită odraslele şi liderii militari în aceste centre. „Acolo, ei învăţau tehnici de interogare şi de operaţiuni sub acoperire, ca şi tactici militare pe care ar fi trebuit să le folosească pentru a lupta împotriva comunismului şi pentru a-şi proteja propriile bunuri şi pe acelea ale companiilor de petrol sau ale altor corporaţii private. De asemenea, ei aveau ocazia de a-şi crea legături cu elita Statelor Unite.

Prezența americanilor în Panama era evidentă prin proprietățile ce le dețineau pe teritoriul ei – clădiri albe și gigantice, case luxoase, terenuri de golf, magazine şi săli de spectacol etc. Alarmant e faptul că niciuna dintre afaceri nu se supunea fiscalităţii și legilor din Panama.

Deși se tot afirma că, pentru S.U.A., Canalul Panama nu ar fi prezentat o importanță strategică, datele statistice infirmă acest lucru. Statele Unite au economisit anual milioane de ore si milioane de dolari utilizând Canalul Panama drept trecere pentru navele sale. Profesorul John J. Tierney, de la „Institutul pentru Politica Internațională al Universității Boston”, arata într-un recent articol că peste 15% din totalul importurilor și exporturilor S.U.A. utilizau anual Canalul Panama.

Pan(or)ama momentului

În prezent, canalul are o lungime de 80 km și scurtează distanța parcursă pe apă de la New York la San Francisco, de la 22.500 km la 9.500 km.

Pentru a fi posibilă construirea canalului 40.000 de tone de dinamită au fost folosite pentru a face cale apei, 270 de milioane de metri cubi de pământ au fost excavați, adică de vreo 12 ori mai mult decât la Canalul Suez.

Jertfele umane s-au ridicat la aproape 30.000 de morși, numărul total al celor care au muncit la construirea canalului fiind în jur de 80.000.

Canalul este format din 12 porți, 12 camere de apă, 3 lacuri artificiale ce conțin rezerva de apă și câteva canale artificiale.

Costul total al lucrărilor a fost estimat la 640 de milioane USD.

Trecerea unui vas prin canalul Panama, folosit până în prezent de peste 70 de țări, durează 8-10 ore. În fiecare zi trec aproximativ 40 de vase, aproape 14.000 anual și circa 850.000 au trecut de la darea lui în folosință.

Taxa de folosire a canalului, care se calculează în funcție de mărimea (lungimea), tipul vasului și tipul încărcăturii, este sursa de venit atât pentru canal, cât și pentru statul Panama. Cea mai scumpă taxă de trecere din istoria canalului a fost plătită pe 25 septembrie 2003 de către vasul de călători Coral Princess – 226.000 $, iar cea mai ieftină a fost de 36 de cenți americani, plătiți de Richard Halliburton în 1928, care a dorit să înnoate pe cursul canalului Panama. Aproximativ 80% din PIB-ul Republicii Panama provine din activitățile legate de Canal.

Canalul Panama a înregistrat în anul 1995 câteva recorduri de trafic: 13.633 de nave care au platit 460.000.000 USD pentru trafic de 175 Mt. Principalii utilizatori au fost S.U.A. – 80%, Canada – 10,3%, Uniunea Europeană – 9,6 % și Japonia – 7,1%.

American Society of Civil Engineers consideră Canalul Panama o grandioasă realizare și este desemnată ca fiind una dintre cele șapte minuni ale lumii moderne.

Extinderea PANAMA

În prezent este necesar să fie extins Canalul Panama. Aceasta pentru că vasele moderne sunt mult prea mari pentru a pătrunde fără probleme. În plus, capacitatea de tranzit a canalului este cu mult depășită, iar ambarcațiunile trebuie să aștepte ore în șir pentru a trece din Marea Caraibelor în Pacific și invers.

În septembrie 2007 preşedintele republicii Panama, Martin Torrijos, a apăsat pe un aparat fiind lansați în aer sute de metri cubi de pământ, pe locul viitoarei ecluze a Canalului Panama. „Acesta va fi un canal total nou, care, în sfârşit, îi va servi ţării noastre fără nici o uzurpare la adresa veniturilor care i se cuvin”, a declarat Martin Torrijos.

Noul canal va putea fi folosit de nave de mare tonaj, inclusiv supertankere. Aceasta bucură China, care va putea, astfel, să-şi extindă semnificativ importurile de petrol venezuelan. De fapt, în prezent, managementul Canalului Panama este realizat de firme chineze.

Compania administrativă „Panama Canal Authority” a făcut publică organizarea unei licitaţii internaţionale, în două etape, pentru desemnarea antreprenorului acestui proiect. În vara acestui an s-au deschis ofertele pentru cea mai complexă etapă a procesului de extindere a Canalului, evaluat la 5,25 miliarde USD.

Acest proiect este cel mai mare contract de construcţii derulat în prezent în America Latină. El se va fi finaliza până în anul 2014, marcând aniversarea a 100 de ani de la prima navigare pe această rută.