CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I RELATII PUBLICE SI COMUNICARE

1.1.Relaiile publice cadru general

1.1.1 Istoria relatiilor publice1.1.2.O tipologie a definiiilor

1.1.3.Definiii bazate pe activitile de relaii publice

1.2. Comunicare, comunicare publica si relatii publice

1.2.1. Comunicarea ca relatie

1.2.2 Comunicare interpersonala si comunicare publica

1.3 Relatiile publice ca si comunicare

CAPITOLUL II DEFINITII SI CARACTERISTICI ALE CAMPANIILOR DE RELATII PUBLICE

CAPITOLUL III CAMPANIILE DE RELATII PUBLICE IN FUNCTIE DE ACTORII SOCIALI: CAMPANIILE COMERCIALE, CAMPANIILE POLITICE

CAPITOLUL IV CAMPANIILE DE RELATII PUBLICE IN FUNCTIE DE OBIECTIVE: CAMPANIILE DE INFORMARE, CAMPANIILE DE EDUCARE PUBLICA

CAPITOLUL V CAMPANIILE DE RELATII PUBLICE - PROCESE DE PLANIFICARE STRATEGICA A COMUNICARII: PUBLICURI, SCOPURI SI OBIECTIVE, STRATEGII SI TACTICI, CALENDAR SI BUGET, PROCESUL EVALUARII

CAPITOLUL VI CAMPANIILE DE RELATII PUBLICE ONLINE - DE LA WEB 1.0 LA WEB 2.0: DIGITALIZAREA SI IDENTITATILE DIGITALE, STRATEGII IN CAMPANIILE DE RELATII PUBLICE ONLINE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

CAPITOLUL I RELATII PUBLICE SI COMUNICARE

1.1.Relaiile publice cadru general

1.1.1 Istoria relatiilor publice

Desi relatiile publice sunt un fenomen comunicational al secolului XX radacinile acestei activitati sunt la fel de vechi ca si comunicarea. Istoria lor nu este decit istoria perfectionarii si autonomizarii managementului si tehnicilor acestei activitati comunicative. Am putea spune spre ex. ca Iulius Cesar si-a promovat imaginea personala prin astfel de tehnici, ca in Roma antica existau campanii electorale, ca Jocurilor Olimpice antice li se facea publicitate, ca in Anglia sec. XVIIlea mesaje publicitare: si quis daca cineva doreste, mesaje prin care indivizii isi faceau cunoscute capacitatile, iar cine dorea sa ii foloseasca le raspundeau etc. Probabil ca evenimentul ce caracterizeaza cel mai bine sensul actual al relatiilor publice este Revolutia americana. Aici intilnim organizatii care modeleaza opinia publica, utilizarea diferitelor simboluri, producerea de evenimente inscenate (afacerea ceaiului de la Boston), difuzarea rapida a propriei versiuni asupra evenimentului, utilizarea a cit mai multe canale de comunicare, campanie sustinuta care satureaza publicul cu mesaje. Aceasta perioada, mai ales cea dintre 1600 si 1799, este preliminara, intrucit infrastructura, canalele de comunicare si tehnicile relatiilor publice abia se creaza si se dezvolta.Tot aici apare primul purtator de cuvint prezidential, Amos Kendall, cel care a redactat articole si discursuri pentru presedintele Andrew Jackson, ajutindu-l sa gaseasca cele mai pregnante formule pentru ideile sale, cel a cercetat opinia publica si a distribuit diferite materiale pentru ziarele din toata tara. Agentiile de presa, primele practicante autonome ale relatiilor publice apar tot in America la inceputul sec. XIX-lea, odata cu aparitia presei ieftine. Aceste Agentii produceau povestiri si relatari despre evenimente neobisnuite, dupa care erau ahtiati oamenii simpli si prin intermediul lor promovau intereselor unei persoane, firme sau institutii. Unul dintre cei mai remarcate figuri a fost Phineas T. Barnum, creator al unui circ despre personajele caruia a lansat in presa povestiri senzationale (Fratii siamezi, doica lui Washington). Este totodata intre primii care a organizat pseudoevenimente, intimplari anume construite pentru a fi difuzate de presa. Etapa agentului de presa, intre 1800-1899, se caracterizeaza prin comunicare prin actiune, comunicare intr-un singur sens, de la agent spre public, fara a tine seama de valorile si interesele publicului, informatia distribuita era cel mai adesea incompleta, exagerata sau chiar falsa, cu scopul de a controla publicul si de a obtine cit mai multa publicitate, de a cistiga faima pentru client. Sub presiunea revendicarilor sociale, restrictiilor guvernamentale si atacurilor presei, aceasta practica a fost inlocuita de aceea a birourilor de publicitate.

Birouri de publicitate sunt infiintate incepind cu anul 1889. In anul 1904 apare o Agentie de relatii publice condusa de Ivy Lee care a lucrat si pentru bolsevici, si pentru I.G. Farbenindustrie - a umanizat figura lui Rockefeller (prezentind reprezentantii familiei la aniversari, biserica, opere de caritate). In general aceasta etapa 1900-1939 - este aceea a informarii publicului si a refacerii imaginii unor institutii afectate de crizele socio-economice si politice ori de atacurile presei. Comunicarea ramine tot unidirectionata, dar informatiile sunt in general corecte si adevarate, iar munca relationistilor este similara celei a ziaristilor. Henri Ford a formulat in cadrul propriei firme doua tehnici de relatii publice: pozitionarea: cine intra primul in atentia publicului obtine recunoasterea; accesibilitatea: cu cit e mai accesibil, cu cit ajunge mai repede la presa, cu atit numele va deveni mai popular. Woodrow Wilson a fost primul presedinte american care a folosit agentiile care se ocupau cu reclama comerciala in persuasiunea guvernamentala si in efortul de razboi (Comitetul Creel). Cei care au lucrat sub conducerea jurnalistului Creel si-au infiintat dupa razboi firme de relatii publice. Edward T. Bernays, nepotul lui Freud, a predat primul curs de relatii publice, a conceput intre primii consilierea ca o inginerie a consimtamintului, concentrindu-se asupra mijloacelor psihanalizei in prelucrarea simbolica a imaginilor. El a schimbat orientarea relatiilor publice de la informarea publicului la intelegerea publicului. In aceasta etapa modelul este al comunicarii bilaterale, dar asimetrice, pentru ca urmareste numai transformarea publicului, nu si a organizatiei. Este o perioada in care se practica cercetarea, prevenirea si planificarea, iar relationistul este un manager al comunicarii. Dupa 1980, in lumea modernitatii tirzii si in cea postmoderna societatile postindustriale au economia orientata spre consum si servicii. Consecinta este cresterea importantei relatiilor publice, pina la a deveni decisive, profesionalizarea lor definitiva iar raspindirea lor de-a dreptul exploziva. Diferitele crize (Tylenol etc.) au fixat definitiv rolul relationistului ca moderator introducind modelul comunicarii bilaterale simetrice, in care el joaca rolul de mediator. Scopul este atingerea unei intelegeri reciproce prin dialog, iar mijloacele sunt schimbarea nu numai a publicului prin persuasiune, ci si a organizatiei.

1.1.2.O tipologie a definiiilor

Numrul mare de definiii sau numrul mare de elemente care sunt incluse n corpul definiiilor se datoreaz marii varieti a modurilor de nelegere (de ctre practicieni i teoreticieni) a relaiilor publice. Acest lucru i are explicaia n faptul c activitile de relaii publice se desfoar n organizaii extrem de diverse, cunosc forme de lucru variate i implic obiective nu o dat greu de conciliat. Relaiile publice sunt practicate n (i pentru) instituii guvernamentale, dar i n/pentru organizaii non-guvernamentale, pentru firme care urmresc profitul, dar i pentru asociaii civice sau ecologice, pentru instituii bancare, dar i pentru instituii educaionale sau culturale .a.m.d. Ele pot avea obiective diferite: de la persuadarea publicului n favoarea unei organizaii, pn la forarea organizaiei s i schimbe atitudinea fa de public, de la sprijinirea funcionrii democratice a unei societi, pn la promovarea intereselor unei firme sau personaliti erc. Specialitii n acest domeniu lucreaz fie n firme de consultan autonome, fie n departamentele de profil ale guvernelor, ntreprinderilor, asociaiilor, univeritilor etc. n plus, relaiile publice implic numeroase tipuri de activiti :

-scrierea i editarea de mesaje: communicate, tiri de pres scris, radio i televiziune, scrisori, anunuri, cuvntri, rapoarte de activitate, newsletter etc.;

-relaiile cu pres: contactarea jurnalitilor, plasarea unor materiale n pres, meninerea legturilor cu jurnalitii, distribuirea prompt a informaiilor cerute de gazetari, nlesnirea legturii dintre jurnaliti i liderii sau sepcialitii din organizaie, verificarea informaiilor, etc.;

-cercetarea: identificarea categoriilor de public care interfereaz cu organizaia, strngerea informaiilor din interiorul organizaiei i din afara acesteia referitoare la opinia diferitelor categorii de public, situaia politic, materialele aprute n pres, atitudinea grupurilor cu interese specifice; monitorizarea i evaluarea modului n care programele de relaii publice s-au desfurat i a impactului acestora;

-activitile de management: programarea i planificarea activitilor, n colaborarea cu conducerea organizaiilor; administrarea personalului din departamentul de relaii publice, stabilirea bugetelor i programelor de lucru;

-consilierea: specialitii n relaii publice formuleaz recomandri pentru liderii ntreprinderilor, oamenii politici, alte persoane cu funcii de conducere, n ceea ce privete atitudinile publicului, comportamentul organizaiilor, rspunsurile adecvate n situaii de criz, mesajele referitoare la probleme sensibile etc.;

-organizarea de evenimente speciale: pregtirea i coordonarea conferinelor de pres, inaugurrilor unor obiective sau lansrilor de programe, aniversrilor, campaniilor de strngere de fonduri, vizitelor, concursurilor, etc.;

-cuvntrile n public: specialitii n relaii publice apar n faa unor publicuri interne sau externe, ori pregtesc liderii organizaiilor pentru asemenea apariii publice;

-producie: crearea unor produse de comunicare pe baza tehnicilor tipografice, de radio i televiziune, de design clasic sau multimedia, etc.;

-pregtire profesional: specialitii n relaii publice execut activiti de pregtire pentru comunicare cu liderii organizaiilor, cu personalul din subordine, cu purttorii de cuvnt, cu ali membri ai organizaiei;

-contacte: crearea de legturi cu reprezentanii comunitii, ai presei, ai lumii politice sau de afaceri, cu membrii organizaiei, cu cei care vizeaz organizaia.

Efortul de a defini relaiile publice sau de a face ordine n definiiile existente este ngreunat i de faptul c formulrile respective conin att aspecte conceptuale (ce sunt relaiile publice?), ct i aspecte instrumentale (ce proceduri de lucru folosesc cei care le practic?). n plus, relaiile publice interfereaz, prin unele tehnici, cu alte tipuri de activitate, cum ar fi: marketingul, reclama, publicitatea, afacerile publice, promoiunea, lobby-ul, fund-raising-ul etc. Toi factorii de mai sus nmulesc elementele care compun definiiile, deoarece rezultatele acestei activiti sunt numeroase, iar uneltele folosite de practicieni sunt deosebit de variate.

1.1.3.Definiii bazate pe activitile de relaii publice

Relatiile publice preiau in sens specializat si de masa o serie de activitati de informare si transmitere a informatiilor care, pina la aparitia mijloacelor de comunicare de masa se desfasurau empiric si restrins, in maniera comunicarii interpersonale, sau dogmatic si extins, in maniera propagandei. Relatiile publice nu se bazeaza pe propaganda, ci pe persuasiune. Propaganda este o forma de persuasiune fara interactiune directa intre emitator si destinatar. (Sacra Congregatio de Propaganda Fide apare in 1662 ca o consecinta a Contrareformei si are menirea de a propaga credinta catolica; datorita protestantismului a primit o conotatie negativa.) In functie de sursa si acuratetea informatiei: propaganda neagra (sursa incorecta, informatie incorecta), gri (sursa in/corecta, informatie in/corecta) si alba (sursa corecta, informatie corecta = comunicare informativa). Sub-propaganda presupune facilitarea comunicarii, impunerea unei doctrine noi prin crearea unei atitudini pozitive prealabile. Propaganda este o comunicare intens controlata intr-o societate centralizata, care difuzeaza o anume doctrina. Propaganda inseamna in primul rind indoctrinare. Relatiile publice, in schimb, incearca sa convinga publicul cu privire la obiectivele si strategiile unei institutii. Institutiile si organizatiile intervin ca persoane in comunicarea din spatiul public. Practica relatiilor publice se datoreaza in mare parte transformarii interesului privat in interes economic, social sau politic. Unii autori considera publicitatea primul scop identificabil istoric al relatiilor publice (promovarea identitatii si cunoasterea de catre public a institutiei, grupului, persoanei a avertiza, a anunta despre existenta, scopurile si motivatiile sale), altii, promovarea intereselor respectivelor persoane sau grupuri. Spatiul public este populat nu numai de relatii publice, ci si de reclama si publicitate. Reclama produce si transmite mesaje persuasive. Ea utilizeaza un mediu de comunicare contra cost, adica recurge la cumpararea spatiului sau timpului de emisie a diferitelor mass-media. Publicitatea transmite si faciliteaza publicarea in mass-media a diferitor informatii despre o organizatie, fara a face plati directe (nu achizitioneaza direct spatiu mediatic). Relatiile publice reprezinta un management al comunicarii prin care se defineste si mentine imaginea identitatii unei organizatii prin controlul si ameliorarea comunicarii interne si externe. Ea vizeaza opinia si formarea convingerilor si nu au finalitate financiara directa si masurabila (ex.: activitatea de lobby a obtine atmosfera favorabila unei legi, atitudini sau politician). Relatiile publice sunt un management al comunicarii care contribuie la stabilirea si mentinerea comunicarii si, pe aceasta cale la acceptarea reciproca si cooperarea, intre o organizatie si publicul ei. Relatiile publice evalueaza atitudinile publicului si apropie comunicational politicile si procedurile unui individ sau ale unei organizatii de interesele publicului printr-un program de actiune comunicativa care urmareste sa cistige intelegerea, acceptarea si increderea publicului. Functiile relatiilor publice: a) prezentarea unui grup din exterior b) a ajuta pe cei din exterior sa-i inteleaga ideile si modul de functionare c) a arata grupului care este imaginea sa exterioara actiuni comunicative pentru a obtine bunavointa celorlalti, a publicurilor exterioare

Definiii bazate pe activitile de relaii publice

Numeroase definiii se concentreaz asupra a ceea ce fac specialitii din relaii publice; ele sunt enumerative i ncearc s circumscrie acest domeniu prin nsuirea tipurilor majore de activiti: scrierea de communicate, consilierea liderilor, cercetarea publicurilor de care depinde o instituie, organizarea de evenimente, planificarea i implementarea unor campanii de comunicare etc. n acest sens, cea mai important definiie este aceea propus de Asociaia Internaional a Relaiilor Publice, cu ocazia Conveniei anuale din 1978 inut n Mexic: Practica relaiilor publice este arta i tiina social a analizrii unor tendine, a anticiprii consecinelor lor, a sftuirii liderilor unei organizaii i a implementrii unor programe de aciune, care vor servi att interesele organizaiei, ct i interesele publicului .

Dup sinteza realizat de revista profesional Public Relations News, relaiile publice sunt: Funcia de conducere care evalueaz atitudinile publicului, apropie politicile i procedurile unui individ sau ale unei organizaii de interesele publicului, planific i execut un program de aciune pentru a ctiga nelegerea i acceptarea publicului .

Aceast modalitate de a circumscrie conceptual domeniul relaiilor publice se ntemeiaz pe identificarea rolurilor pe care practicienii le ndeplinesc sau i le atribuie atunci cnd trebuie s-i defineasc sfera de activitate. Astfel, dou mari cercetri, una coordonat de profesorii de profil de la univeritile americane din San Diego i Wisconsin i cealalt de David Dozier au identificat urmtoarele roluri (J.E. Grunig, T.Hunt, Relaiile publice, 1984, p.90-92):

-rolul de tehnician al comunicrii: practicienii scriu, editeaz, fac producie audiovizual, creeaz sigle, grafice i orice alte mesaje necesare pentru executarea programelor de relaii publice; ei nu trebuie s ia decizii organizaionale, ci doar s aplice deciziile altora, nu fac cercetri, nu planific i nu evalueaz anumite activiti;

-rolul de manager al comunicrii: aceti practicieni planific i conduc un program de relaii publice, consiliaz conducerea i ia decizii n ceea ce privete politica de comunicare a organizaiei; ei sunt implicai n toate segmentele lurii deciziilor, utilizeaz cercetarea pentru a planifica i evalua munca lor; n cadrul acestui rol, cercetrile au identificat trei subtipuri:

a) rolul de expert specialistul are funcia de conducere, cerceteaz i definete problemele specifice ale relaiilor publice, dezvolt programe i i asum responsabilitatea pentru implementarea acestora;

b) rolul de a facilita comunicarea specialistul asigur un flux continuu i bilateral al informaiei ntre organizaie i public; el este om de legtur, de interpretare i de mediere;

c) rolul de a facilita rezolvarea problemelor specialistul ajut alte persoane din organizaie s i rezolve dificultile de comunicare.

Dup David Dozier, pe lng rolurile de tehnician al comunicrii i manager al comunicrii, ar mai exista nc dou roluri:

-rolul de legtur cu media: specialitii menin contactele cu presa i informeaz membrii organizaiei asupra activitilor presei; ei asigur o comunicare n dou sensuri, ntre mass-media i organizaie (prin fiierele de pres i revista presei) i ntre organizaie i pres (prin materialele pe care le produc i distribuie);

-rolul de legtur comunicaional: specialitii sunt manageri ai comunicrii, reprezentnd organizaia la diferite evenimente sau crend evenimente n care conducerea organizaiei are ocazia de a comunica direct cu publicul intern sau extern.

La rndul lor, S.M. Cutlip, A.H. Center, G.M. Broom propun un alt model al tipurilor de roluri, bazat pe o alt combinare a datelor oferite de cercetarea realizat de echipele din cele dou univeriti: ei consider c rolurile majore sunt tehnician al comunicrii, expert, facilitator al comunicrii i facilitator al rezolvrii problemelor.

Combinnd aceste elemente, John Marston a propus definirea relaiilor publice prin ceea ce el numete funcii (n fapt tot roluri) ale specialitilor n relaii publice: cercetarea, aciunea, comunicarea i evaluarea. Astfel, relaiile publice implic:

-cercetarea atitudinilor n legtur cu o anumit problem, identificarea problemelor de aciune, comunicarea acelor programe n vederea obinerii nelegerii i sprijinului;

-evaluarea efectului pe care l-au avut programele de comunicare asupra publicului (Stanton W. J. Fundamentals of Marketing, McGraw Hill, Book, Co., New York, 1981, p. 8).

Aceste roluri arat c specialitii n relaii publice i plaseaz activitatea ntre doi poli: unul de execuie (tehnicieni) i altul de conducere (manageri). La primul pol, ei i revendic (pentru ei, dar i pentru domeniul relaiilor publice) numai activiti de producere a unor mesaje (communicate, relatri, invitaii, dosare de pres, etc.), n timp ce la al doilea ei i asum activiti de concepie, planificare, cercetare i evaluare a unor programe de comunicare. O asemenea polarizare a rolurilor conduce la o extindere a cmpului atribuit relaiilor publice i face, din nou, dificil i circumscrierea acestui domeniu.

1.2. Comunicare, comunicare publica si relatii publice

1.2.1. Comunicarea ca relatie

Prima dintre cele 4 axiome ale comunicarii ale lui Paul Watzlawick (Scoala de la Palo Alto) ne spune ca: Orice comunicare prezinta doua aspecte: continutul si relatia, in asa fel incit cel de-al doilea il include pe primul si, ca urmare, este o metacomunicare. Ceea ce numim comunicare nu se limiteaza prin urmare la transmiterea unei informatii; ea implica intotdeauna o relatie. Sensul termenului de comunicare, utilizat de la sfirsitul sec. al XII-lea asa cum ne sugereaza radacina sa latina munus priveste intilnirile intre indivizi, schimbul, impartasirea. A comunica inseamna a fi in relatie; originea comunicarii se afla in necesitatea de a relationa oamenii, de a-i face sa coopereze in vederea unor scopuri comune. Comunicarea apare pentru a permite oamenilor sa-si coordoneze actiunile in vederea unor scopuri generale comune. In viata sociala nu se poate obtine nimic fara comunicare (Henri Lefebvre). Informatia e de fapt doar o ultima etapa a evolutiei comunicarii, deloc indispensabila. Oricum, in comunicare, relatia influenteaza continutul, se plaseaza la un nivel superior, este metacomunicare. Iar scopul ultim al comunicarii este tocmai metacomunicarea, construirea de relatii interpersonale. Doctrinele cistigatoare cum sint spre ex. crestinismul, psihanaliza -, scolile, sint acelea care si-au rezolvat inainte de toate problemele de relatii de comunicare, de retea: fara orchestra orice mesaj ramine litera moarta.

1.2.2 Comunicare interpersonala si comunicare publica

Ca relatie, comunicarea se poate stabili intre doua personae, intre o persoana si un grup si intre grupuri de diferite dimensiuni. In principiu putem deci diferentia domeniul comunicarii interpersonale de domeniul comunicarii publice.

Marea diferentiere in domeniul vast al comunicarii generalizate este cel dintre comunicarea interpersonala si publica. Desigur, multe dintre principiile, tehnicile si procedurile comunicarii interpersonale functioneaza si in comunicarea publica, diferitele forme ale comunicarii putind fi la fel de bine privite si dinspre persoane si dinspre public (publicuri). Daca detaliem conceptual de comunicare generalizata avem pe linga comunicarea interpersonala cu formele ei detaliate diverse, comunicarea publica ce poate lua forma comunicarii institutionale, politice, mediatice sau comerciale.

Comunicarea publica se diferentiaza apoi in ceea ce se numeste pe de o parte relatii publice, respective comunicare institutionala si politica, pe de alta publicitate si marketing, respective comunicare comerciala, totul scufundat in mediul insasi al comuncarii postmoderne care este comunicarea mediatica. Din punctul de vedere al mass-mediilor, comunicarea generalizata rezolva problema moderna a parcelarii prin specializare a cunoasterii. Desigur, nu poti cunoaste la fel ca specialistul, dar poti sa te intilnesti cu el intr-o reprezentare a cunoasterii lui. Comunicarea inseamna atunci ceea ce vechea pretentie elitista de cunoastere numea vulgarizare.

1.3 Relatiile publice ca si comunicare

Confuzia terminologica cea mai raspindita pentru centrul si estul Europei unde abia se infiripa chiar relatiile cu publicul (penurie, absenta personalului, masivitatea cererilor etc.) - este cea dintre relatiile publice si relatii cu publicul. De altfel, Europa in general nu este scutita de aceasta confuzie pentru ca termenul este de origine americana si isi hraneste semnificatiile dintr-un anumit context socio-politicoeconomic si general uman. Pentru Europa de vest, regalista si centralista relatiile publice au fost relatii cu publicul in sensul ca deciziile luate de autoritatile regale superioare aflate la centru erau comunicate masei supusilor care le executau. Prin urmare relatiile publice se reduceau la comunicarea unilaterala cu publicul. Serviciile publice din tarile europene, universale in sensul centralismului regal traditional, au continuat sa practice acest gen de relatii cu publicul si au fost in general urmate ca model de restul institutiilor si chiar de firmele si intreprinderile comercialeconomice in stilul comunicarii comerciale (marketing si publicitate) ale acestora. In America si, in general, in lumea anglo-saxona, comunicarea publica primeste sens de relatii publice, adica grupurile comunica public unele cu altele in numele impunerii propriilor interese si isi promoveaza propria imagine. In principiu, Declaratia drepturilor omului de la 1789, prin art. 11: "Libera comunicare a gindurilor si opiniilor este unul din drepturile cele mai pretioase ale oamenilor." Ne spune ca spatiul public este deschis tuturor. El defineste chiar aceasta deschidere spre toti a comunicarii, care e folosita insa de diferitele puteri sau sisteme in interesul lor. Desigur, comunicarea publica se face in numele interesului general, dar interesul general rezulta dintr-un compromis al intereselor indivizilor si grupurilor societatii sau, cum spune Platon prin intermediul lui Protagoras, valorile fundamentale rezulta din influente complementare. Interesul general ramine deschis controverselor si recursului facut de indivizi sau minoritati frustrate de o decizie publica (ex. interdictia fumatului). Dreptul american, Common law se hraneste din empirismul anglo-saxon, care accepta compromisul, medierea, in vreme ce formula mesajului informativ venit de la centru, ce pare sa caracterizeze Europa traditionalista, provine din practica dreptului roman.

Viorel Miulescu, Relatii publice-note de curs, Editura Fundatia Roma ia de Maine, Bucuresti, 2014

Iacob, Dumitru; Cismaru, Diana-Maria; Pricopie, Remus, RelaTiile Publice. Coeziune i eficienT prin comunicare, Editura Comunicare.ro, Bucureti, 2011, p. 34

Viorel Miulescu, Relatii publice-note de curs, Editura Fundatia Roma ia de Maine, Bucuresti, 2014

Iacob, Dumitru; Cismaru, Diana-Maria; Pricopie, Remus, RelaTiile Publice. Coeziune i eficienT prin comunicare, Editura Comunicare.ro, Bucureti, 2011, p. 40

Cutlip Scott, Center Allen,Broom Glenn - Effective Public Relations, New Jersey Prentice Hall,1994, p. 33-34

Viorel Miulescu, Relatii publice-note de curs, Editura Fundatia Roma ia de Maine, Bucuresti, 2014

Coman Cristina - Relatii publice- principii si strategii, Ed. Polirom, Iasi, 2001, p.18-30

Iacob, Dumitru; Cismaru, Diana-Maria; Pricopie, Remus, RelaTiile Publice. Coeziune i eficienT prin comunicare, Editura Comunicare.ro, Bucureti, 2011, p. 43

Iacob, Dumitru; Cismaru, Diana-Maria; Pricopie, Remus, RelaTiile Publice. Coeziune i eficienT prin comunicare, Editura Comunicare.ro, Bucureti, 2011., p. 46

Dobrescu, Emilian M. (coord.), RelaTii publice de carier, Editura Eurolobby, Bucureti, 2010, p. 98

Newsom Doug, Carrel Bob - Redactarea materialelor de relatii publice, Ed. Polirom, Iasi, 2004, p. 4

Cutlip Scott, Center Allen,Broom Glenn - Effective Public Relations, New Jersey Prentice Hall,1994, p. 3

Grunig James.E., T. Hunt, Managing Public Relations, Holt, Rinehart&Winston, Philadelphia, 1992, p.7

Managementul Instituiilor Publice,1994, p. 42-44

Stanton W. J. Fundamentals of Marketing, McGraw Hill, Book, Co., New York, 1981, p. 8

Dobrescu, Emilian M. (coord.), RelaTii publice de carier, Editura Eurolobby, Bucureti, 2010, p. 100

Pricopie, Remus, Participarea public. Comunicare pentru dezvoltare durabil, Editura Comunicare.ro, Bucureti, 2010, p. 56

Pricopie, Remus, Participarea public. Comunicare pentru dezvoltare durabil, Editura Comunicare.ro, Bucureti, 2010, p. 67

Dobrescu, Emilian M. (coord.), RelaTii publice de carier, Editura Eurolobby, Bucureti, 2010, p. 112

1