CALEIDOSCOP Ionel Pop - Clubul Vanatorilor...2 Anteu - gigant mitologic, fiul lui Neptun și al...

CALEIDOSCOP Ionel Pop

IONEL POP

Sibiu 2018


Ediția a II-a, revizuită și adăugită de Alexandru Bârsan

Cu un studiu biobibliografic de Gabriel Cheroiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României POP, IONEL Caleidoscop Ionel Pop / Ionel Pop ; ed. îngrij. de Alexandru Bârsan ; cu un st. biobibliogr. de Gabriel Cheroiu. - Sibiu : Editura Honterus, 2018 ISBN 978-606-008-010-7

I. Bârsan, Alexandru (ed.) II. Cheroiu, Gabriel (ed.)

821.135.1

Călduroase mulțumiri doamnei Dana Pop pentru acordarea drepturilor de publicare a manuscriselor și pentru încrederea deplină.

Consultant de specialitate: Ing. Radu V. MijaFotografii/Ilustrații: Colecția Alexandru Bârsan, Gabriel Cheroiu, Radu V. Mija, Revista Carpații, Revista VânătorilorIlustrație hartă „Valea Frumoasei”: Radu Oltean

Caleidoscop - 1. Dispozitiv optic cilindric, în interiorul căruia se găsesc mai multe oglinzi dispuse astfel încât mici piese viu colorate, aflate la capătul opus celui prin care se privește, să formeze, prin rotirea cilindrului, dife-rite imagini simetrice; 2. Rubrică într-o publicație periodică, emisiune la radio sau la televiziune cu un conținut extrem de variat; 3. Fel de fel de imagini care se perindă necontenit.

Ediția a 2-a, revizuită și adăugită2018 © Alexandru BârsanEditura Honterus SibiuISBN 978-606-008-010-7Tehnoredactare și design: Claudiu PopaTipărit la Tipografia Honterus Sibiu

Cuprins

Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

Ionel Pop, superlativul absolut în literatura cinegetică română 9

Biografia Revistei „Carpații” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69

La Stâna Stănciuleștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92

Apa neagră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128

Făcut . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144

Cabane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155

Cabana de la Trăznita . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157

Cabana din Creanga-Mare (Sovata) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171

Coliba de la Creanga-Albă (Joseni-Ciuc) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179

Cabana din Căzile (Munții Sebeșului) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187

Coliba lui Moș-Toma . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194

Cabana Curpătului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204

Cabana de pe Muchia Drăgușului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211

Valea Sebeșului de la Sovata . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 215

Plimbări cu Margareta la Valea Frumoasei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223

Ionel Pop 24 Noiembrie 1889 - 27 Ianuarie 1985

7

Cuvânt înainte

Am amânat scrierea acestui „cuvânt înainte” până cu câteva zile îna-inte de intrarea cărții la tipar. Îmi era greu să găsesc cuvintele potrivite când trebuia să vorbesc despre Ionel Pop, de teamă că, din cauza stângăciei mele, să nu estompez cumva strălucirea personalității, operei omului complet și com-plex care a fost Ionel Pop... Pe Ionel Pop l-am descoperit târziu, în anul 2007, când am primit din partea unei cunoștințe cartea „Instantanee din viața animalelor”. Eram stu-dent. Am citit-o cu o rară plăcere, și cu o aleasă bucurie. De atunci, am înce-put să caut și alte cărți ale sale, să scormonesc trecutul și să sap după „comori ascunse” în legătură cu viața și opera lui Ionel Pop. Astfel, am reușit să între-gesc o firavă colecție de fotografii, scrisori, obiecte personale și... nu în cele din urmă, o seamă de manuscrise despre care doar citisem că ar exista, nimeni vă-zându-le aievea ... O mare bucurie am avut descoperind toate acestea, bucuria și extazul exploratorului care găsește lumi noi și ținuturi virgine. Însă bucuria nu ar fi deplină dacă nu ar fi și împărtășită... Așa se face că, după o pauză îndelungată, Ionel Pop este readus în ac-tualitate printr-o serie de povestiri inedite, cu adevărat fascinante și pline de savoare cinegetică, preluate din manuscrisele „La hotarul umbrelor...” și „Ge-nius loci”. Pe întreg cuprinsul lucrării veți observa că am ales să păstrez regiona-lismele și arhaismele utilizate de Ionel Pop în textele originale, fapt care confe-ră lecturii parfumul nostalgic și vetust al unei lumi demult apuse, vrăjindu-ne precum o amintire dragă din trecut, precum un cufăr cu jucăriile copilăriei... Veți avea de asemenea prilejul să descoperiți un nou stil literar, cu to-tul aparte și original pentru Ionel Pop, de o înaltă finețe psihologică și încărcat de un dramatism veritabil. Pot spune că sunt un om foarte norocos prin faptul că am avut șansa și onoarea de a îngriji editarea și tipărirea acestei cărți. Este ceea ce am visat să fac..., iar acum..., în final..., am și împlinit!

Sibiu, septembrie 2018 Alexandru Bârsan

8


Ionel Pop la masa de lucru, scriind „Întâlniri cu animale”, Bucuresti, 1965Glumă fotografică realizată de C. Rosetti-Bălănescu (fotograf)

și Al. I. Brătescu-Voinești (artist desenator)

9


Ionel Pop,superlativul absolut

în literatura cinegetică română

Suprimarea revistei „Carpaţii” (1933-1947) a coincis cu sfârși tul unei epoci. Începea o alta, vindicativă și pernicioasă, guvernată, cu ostilitate făţișă, de suspiciune, injustiţie socială, confuzie și teroare. Într-o Românie amorfă, căreia i se amputau, treptat și cu obstinaţie, reperele morale, cei mai mulţi din-tre boierii culturii naţionale se stinseseră deja ori aveau să fie programatic exi-laţi „pe veșnicele plaiuri ale vânătorii”. Puţini au rezistat umilinţelor, printre ei numărându-se și Ionel Pop, directorul, proprietarul și sufletul așezământului de cultură care au fost „Carpaţii”. Meritul lui incontestabil este de a fi conferit o nouă dimensiune literaturii noastre de inspiraţie cinegetică, prin exploa-tarea acestui filon atât în paginile revistei pe care a întemeiat-o și a condus-o timp de un deceniu și jumătate, cât și în opera sa li terară, reprezentată de cele 22 de volume publicate, majoritatea antum. Faptul că – după o recluziune de cinci ani, aproape septuagenar fiind – a izbutit să se impună, încă de la de-butul în volum (1956), ca scriitor autentic și să-și consolideze printr-o operă impresionantă acest statut, până la moarte, în pragul centenarului, se explică nu doar prin longevitatea și vigoarea fizică a omului, ci și prin sensibilitatea și extraordinara mobilitate intelectuală a artistului.

3

IONEL POP s-a născut la Gherla, în ziua de 24 noiembrie 1889, des-cendent, prin tatăl lui – dr. Ioan Pop, profesor la Seminarul greco-catolic din Gherla și, mai apoi, vicar episcopal al Rodnei și Năsăudului, de baștină din Poiana Ilvei –, dintr-o familie de grăniceri năsăudeni: „Adeseori, tată, mamă, patru copii, ne înghesuiam în trăsura cu arcuri și căluţii de munte ne duceau spre Poiana Ilvei, la «Bunica din Poiană», Irina din neamul Ureche (Moșul Maf-tei, ţăranul știutor de carte nu mai era între cei vii). (...) Aveam abia treispreze-

10


ce ani când, orfan, soarta m-a îndepărtat pentru totdeauna de acea regiune, de acei oameni. Şi, totuși, toată lunga mea viaţă m-am socotit, m-am simţit, aievea, năsăudean, din adâncul sufletului meu. (...) Poate din grănicerii năsău-deni am adus în mine o dârzenie în dragostea de neam și, fără îndoială, marea mea dragoste pentru munţi și codri, pentru pământul nostru românesc și vi-etăţile din el. Şi poate că de la vechii vânători de zimbri și de urși de pe Heniu mi se trage și înclinarea spre aventurile vânătoarei... (...) Hotărât lucru, a fost o vrajă a locului, Genius Loci, care m-a cuprins și m-a făcut să mă socotesc, până în ziua de azi, năsăudean”1.

Pe linie maternă, Ionel Pop era de viţă sălăjeană. Mama scriitorului, Elena, născută Maniu, își avea obârșia la Bădăcin: „În Sălaj, lângă Şimleul de sub Măgură, la câţiva puţini kilometri, se găsește un sătuc românesc – Bădă-cinul. (...) Acolo era sâmburele moșioarei ţărănești pe care o aveau strămoșii

mei bădăcineni după spiţa mamei – Manieștii. Hrisoa-ve medievale înre gistrează numele satului și al familiei Man. Din spiţa noastră direc-tă recu noaștem pe un Lau-renţiu Man, care fiind ţăran și rămânând ţăran cu opinci și șerpar, pentru oarecari fap-te ostășești a primit diplomă de nobil de la împăra tul Le-opold II, în 1699. Așezarea de la dealul Ţarinei, cu casa încăpătoare care pe rând și-a înmulţit încăperile, cu via ei, cu pometul, cu nenumărate-le dovezi ale mâinilor și sufle-tului celor care au trăit acolo, a fost simbolul unei puterni-

1 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul „Luceafărul”, 1985, pp. 128-129

„Mama Elena Pop, Bunica Clara Maniu, Mătușica Sora Cecilia (Cornelia Maniu),

jos - Margareta (cu un ied de căprioară în brațe) și Ionel Pop”, la Dealul Țarinei

11


ce legături și tradiţii familiale, în care și cei răzleţiţi veneau să petreacă măcar o zi sau două, pentru ca, atingând locuri sfinţite de înaintași, să ieie puteri și îndemnuri noi ca Anteu2, pentru o viaţă cinstită închinată oropsitului neam românesc al Ardealului. Era acolo, rămas ca prin minune, un butuc de vie străvechi, de pe vremea lui Teodor Man, pe care l-a cruţat filoxera pustiitoare. Erau trei meri moșnegi, sădiţi de nu știm care strămoși. Doar câte un măr mai puteau ei scoate, din vlaga lor, în fiecare toamnă. Cuminte ar fi fost să fie tăiaţi și înlocuiţi cu cei de vârsta cu folos a celorlalţi. Dar ei erau «din bătrâni», verigă din lanţul generaţiilor, erau sfinţi! Tot acolo era – poate mai este și astăzi! – pă-rul cu pere cesărești, în umbra căruia îi plăcea să se așeze lui Bărnuţ, cu cărţile lui”3.

Bădăcinul a rămas pentru Ionel Pop un reper biografic salvator în mo-mentele de cumpănă ale senectuţii, o lungă rădăcină prin care urmașul arde-lenilor luminaţi făuritori de istorie se lega de trunchiul neamului său. Într-o ultimă epistolă adresată lui Dumitru Susan, scriitorul avea să consemneze: „Mă simt neîncetat un foarte mărunt epigon al înaintașilor mei din familia mea. Amintesc dintre ei pe Simion Bărnuţiu, «unchiul cel mare», cum îl nu-meam în familie, – Iuliu Coroianu, memorandistul, spiritus rector al Comite-

2 Anteu - gigant mitologic, fiul lui Neptun și al Terrei, care prindea puteri atingând pământul n.n.3 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii și munca braţelor a milioane și

milioane de români”, interviu de Sânziana Pop, „România literară” nr. 49 din 1982, p. 4

Iuliu Maniu și Ionel Pop în biroul de la Dealul Țarinei

12


tului Naţio nal, cu ani de temniţă la Seghedin, – Casiu Maniu, avocatul apără-tor la Cluj în nenumărate procese de presă, însuși făcând doi ani de temniţă ungurească pentru articolele sale, – apoi distins profesor universitar la Cluj –, Iuliu Maniu, frate al mamei mele și părinte crescător al meu”4.

Ionel Pop și-a petrecut copilăria și a urmat cursurile primare și gimna-ziale în orașul natal, Gherla, în Şimleul Silvaniei și în Năsăud. După moartea tatălui său – an în care Ionel Pop era elev în clasa a treia a liceului din Năsăud –, și-a continuat studiile la Blaj, susţinându-și examenul de bacalaureat în anul 1907. Aici, în „Mica Romă”, tutelată de spiritul exemplar al Câmpiei Libertăţii, adolescentul Ionel Pop își va găsi în persoana lui Iuliu Maniu mentorul și un providenţial „părinte crescător”. Istorica urbe de pe Târnave îl va adopta și ea, stăpânindu-l „cu farmece ca supra-pământene (...). De când am răsărit din copilărie și până am luat aripi de om-bărbat, adecă toţi anii tinereţii, i-am pe-trecut la Blaj. Am fost marcat pe viaţă de «spiritul Blajului» de atunci (...). Nu se putea ca «duhul Blajului» să nu fi cucerit pentru totdeauna mintea și sufletul puiului de grănicer român, pe care soarta l-a adus aici. El e legat de Blaj cu toate fibrele sufletului său. Se știe al Blajului, se știe și se spune a fi blăjan... La o vârstă care l-a trecut peste vanele aspiraţii omenești, mai are o dorinţă: ce va rămâne din el al pământului să fie dat, undeva, ţărânei Blajului”5.

Anilor petrecuţi ca elev (1903-1907) al liceului confesional (greco-ca-tolic) din Blaj le-a urmat perioada studenţiei la Budapesta, Berlin și München, încununată de acordarea titlului de doctor în drept și economie politică, în anul 1911, de către Universitatea din Budapesta. În 1915, susţine examenul de magistrat la Târgu-Mureș, dedicându-se carierei juridice, în Blaj, iar din anul 1920 – în Cluj: „Iuliu Maniu l-a luat imediat pe lângă el pe tânărul avocat, iar după 1915, când Maniu a fost concentrat și trimis pe front, Ionel Pop preluă unele dintre atribuţiunile pe care le avusese unchiul său (Ionel Pop nu fusese încorporat în armată ca urmare a faptului că – lucru puţin cunoscut – avea un singur rinichi)”6.

4 Dumitru Susan, „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut”, Deva, 1997, p. 175 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii și munca braţelor a milioane și

milioane de români”, interviu de Sânziana Pop, „România literară” nr. 49 din 1982, p. 46 Dan Munteanu, „Amintiri pe malul Târnavei”, Almanahul „Vânătorul și Pescarul Român”, 2003, pp.

27-28

13


În anul 1916, Ionel Pop s-a căsătorit cu Margareta Hodoș, descendentă a unei familii de arde-leni, care a dat nume de rezonanţă în istoria și cultura Transil vaniei: „Străbunicul ei, Nicolae Hodoș, a fost preot în Bandul de Câmpie, azi judeţul Mureș. Era popă de stil vechi ardelenesc: îi am o imagine pictată – cu cămașă scoasă din pan-taloni, cu șerpar pe la mijloc, port ţărănesc. Cu toate aceste, era om cu școală, teologie. Fiul lui, adecă bunicul după tată al Margaretei, a fost Iosif Hodoș (1829-1890). Una dintre marile personalităţi ale noastre din acele vremuri, Doctor la Universitatea din Pavia (Italia), a fost reprezentantul românilor la Dieta din Budapesta, apoi prefect al judeţului Zarand (judeţ înfiinţat de austrieci și desfiinţat de unguri, fiind un judeţ curat românesc, cuprinzând judeţe de azi locuite mai ales de moţi. Apoi a fost unul dintre întemeietorii Academiei Române din București, traducător al ediţiei Academiei a operei lui Cantemir «Descriptio Moldaviae» etc., etc. El a avut mai mulţi fii: 1) Enea, profesor, folclo-rist, gazetar la Caransebeș și apoi la Sibiu. 2) Alexandru, scriitor (Ion Gorun). 3) Nerva, lingvist, membru al Academiei. 4) Ulpiu, economist, fost primar al unui sector al Bucureștilor. 5) Sabin, colonel în Armata Română, Pitești. 6) Iu-niu Brut, directorul băncii «Patria» din Blaj, tatăl Margaretei. Deci Margareta era în linie directă nepoata lui Iosif Hodoș (în 31 mai din anul acesta, în cadrul unei serbări, a fost dezvelit un bust al lui Iosif Hodoș, în satul lui natal, Ban-dul de Câmpie). Iosif Hodoș a avut de soţie pe fiica lui Simion Balint. Acesta a fost tribun în revoluţia din 1848, mâna dreaptă a lui Avram Iancu, a condus efectiv luptele din Munţii Apuseni împotriva armatei ungu reș ti... îmbrăcat fi-ind în «reverandă» – fiind preot. «Într-o mână cu crucea, în cealaltă cu sabia» – efectiv! După Revo luţie, până la moarte a fost protopop, greco-catolic (unit,

Margareta (Hodoș) Pop, studentă la Geneva

14


cum sunt și eu) în România Montană... Figură legendară. Deci Margareta i-a fost strănepoată. După mamă a fost din familia Vancea, a marelui mitropolit din Blaj, Ioan Vancea. (...) Margareta a luat bacalaureatul la Blaj, în 1910, cu maximele note, apoi, după studii la Universitatea din Buda pesta și Geneva (Elveţia), diploma de doctor «magna cum laude» la Budapesta. Încă din liceu începe romanul nostru de dragoste. Ne-am căsătorit în 1916. Am trăit fericiţi între împrejurări bune la Cluj. În 1948 ne-a fost naţionalizată casa și am fost izgoniţi să locuim, efectiv, într-un grajd părăsit de la marginea Clujului. Depo-sedaţi de tot ce aveam – în mizerie. În 1950 am fost arestat. Margareta a venit la casa părintească, unde a murit în 1953 în adâncă tristeţe. Eu n-am știut că a murit decât după trei ani, când am fost eliberat”7. Cu alt prilej, Ionel Pop nota că Margareta Pop a fost prima și singura româncă doctor în litere la Universi-tatea din Budapesta. Teza, tipărită și susţinută în anul 1915, în limba maghiară, poartă titlul „Poezia populară românească din zona Blajului” și cuprinde, pe lângă studiul propriu-zis, două sute patruzeci de poezii populare inedite, co-lectate de autoare.

Alături de soţia sa și de fiul lor, Ion Pitu Pop (născut în anul 1917), Ionel Pop a părăsit Blajul în 1920, pentru a se stabili în Cluj. Momentul îi va prile-jui, mai târziu, scriitorului, o tulburătoare analogie cu subiectul unei stampe vechi, cumpărate de la un anticar parizian. Imaginea surprindea o trăsură boie reas că, ieșind în goană din Piaţa Mare a Clujului, în vreme ce un cuplu de ţărani, în veșminte populare românești, intra pe poarta orașului: „Omul cu toiag în mână, amândoi cu desagi în spate. Ei veneau liniștiţi dinspre poarta pe care se grăbea să iasă rădvanul nemeșesc. Ei veneau, ceilalţi plecau. Era o stanţă ieșită din imaginaţia unui profet. Așa am intrat și eu în Cluj, îndată după Unire, de-o mână cu scumpa mea soţie Margareta, de cealaltă cu fiul nostru, în spate cu desagii gândurilor și voinţei românești. Şi apoi, alăturându-ne fur-nicarului omenesc, poate am dus și eu un firicel de nisip, nu mai mult, în noul zid al culturii și puterii de stat românești. (...) Anii bărbăţiei, anii de muncă adevărată, de viaţă adevărată, anii buni, i-am trăit în Cluj”8.

7 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss, București, 17 iulie 19818 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii și munca braţelor a milioane și

milioane de români”, interviu de Sânziana Pop, „România literară” nr. 49 din 1982, p. 4

15


După cum mărturisește însuși scriitorul ajuns la vârsta senectuţii, momentul de culme a întregii sale vieţi l-a constituit ziua de 1 Decembrie 1918, prece-dată de o impresionantă eferves-cenţă patriotică în rândul popu-laţiei românești din Ardeal. La 10 noiembrie, pe Câmpia Libertăţii ateriza un avion românesc pilotat de locotenentul Vasile Nicolescu. Avionul îl aducea de la Bacău la Blaj pe căpitanul Vasile Precup, transilvănean de origine, „trimis de Marele Cartier General Ro-mân cu un mesaj către Consiliul Naţional, căruia i se anunţa hotă-rârea armatei române de a trece Carpaţii. Apariţia avionului a produs o puternică impresie asupra blăjenilor, care văzând culorile românești, au alergat din toate părţile pentru a aclama pe cei doi soli ai libertăţii. Drept răsplată, locotenentul pilot a primit, oferită de tânărul avocat Ionel Pop, o bucată de piatră din monumentul ridicat pe Câm-pia Libertăţii în amintirea revoluţiei de la 1848 – monument pe care anumite elemente șoviniste îl aruncaseră în aer”9. În ziua de 1 Decembrie 1918, la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, pe platou se aflau circa o sută de mii de oameni. În sala cazinou-lui, erau prezenţi 1.228 de delegaţi. Considerând că Adunarea este „capace a aduce hotărâri decisive”, în numele comisiei prezidate de Ştefan Ciceo Pop, în calitate de președinte al Marelui Sfat Naţional, a fost propusă și acceptată unanim, prin aclamaţii, componenţa prezidiului. Printre cei opt secretari ai Adunării s-a numărat și Ionel Pop, care își va aminti cu emoţie, peste decenii, de „marea de oameni în straie de sărbătoare, fremătând sub falduri de stea-

9 Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvaniei”, Ed. Ţara Noastră, București, 1990, p. 102

Ionel Pop, secretar al Marii Adunări de la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918

16


Ionel Pop și fiul său, Pitu Pop, în fața locuinței din Cluj, 1930

Verso - Carte poștală trimisă de Ionel Pop fiului său, aflat la studii în Franța,

datată 16 VII 1930

guri tricolore. (...) Pe estradă, văd figurile conducătorilor neamului românesc din Transilvania (...). La o parte a estradei, la o masă lungă însemnează faptele și vorbele secretarii Adunării. Sunt tineri, calfe pe lângă meșterii cei mari ai Uniunii. Dintre ei unul singur a rămas împovărat de ani, ca în această zi să își aducă aminte și să scrie aici, abea văzând slovele printre lacrimi de bucurie și de tristeţe. 20 decembrie 1980”10. În ziua de 2 decembrie 1918, în sala tribunalului din Alba-Iulia s-au întrunit membrii Marelui Sfat Naţional, pentru a alege biroul Sfatului, Con-siliul Dirigent și membrii delegaţiei „ce urma să plece la București spre a pre-zenta regelui Ferdinand și guvernului hotărârile adunării”11. Printre cei cinci secretari aleși în Marele Sfat Naţional – prezidat de George Pop de Băsești – s-a numărat și Ionel Pop. Nonagenar fiind, scriitorul își va aminti cu emoţie și, totuși, cu amără-ciune de acele clipe istorice, cărora nu le-a fost doar martor, ci și – in medias res – cronicar implicat în dinamica evenimentelor: „Azi e întâi decembrie, ziua glorioasă a Unirii, Adunarea din Alba-Iulia. Mă gândesc cu multă duio-șie la acea zi. Atunci am avut apogeul vieţii mele: Am fost nu numai delegat (deputat) la acea adunare care a votat Unirea, dar am fost învrednicit să fiu

10 Ionel Pop, „Din toamna lui 1918”, Almanahul „Vânătorul și Pescarul Român”, 1993, pp. 6-711 Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvaniei”, Ed. Ţara Noastră, București, 1990, p. 163

17


unul dintre secretarii Adunării. Vai! Din câţi eram pe podium ca birou al ace-lei Adunări, nu mai trăiesc decât eu! Toţi câţi au ajuns să trăiască până la «vre-mile noi» au gustat temniţele românești, iar conducătorii ce n-au avut norocul să moară mai înainte în patul lor, au murit în temniţe, unii stigmatizaţi de o justiţie românească a fi «trădători de neam»! Mi se încălzește inima când mă gândesc că i-am cunoscut pe toţi, le-am fost învăţăcel în materie de politică pe vremea ungurească, – și îmi îngheaţă inima când, în această sfântă zi, aș vrea să zic o rugăciune cu gândul la mormintele lor și nu le găsesc, fiind îngropaţi de temniceri undeva în gunoaiele orașului, unde se îngroapă criminalii (...)”12. „Perioada clujeană” a reprezentat treimea fastă a vieţii lui Ionel Pop, aceea a maturităţii, a manifestării ca avocat de succes, ca om politic și ca edi-tor al revistei „Carpaţii”. Pe plan cinegetic, în acest răstimp s-au adunat și sedi-mentat trăi rile și impresiile care vor deveni piscuri greu de cucerit în literatu-ra română de inspiraţie vânătorească. Sub aspect profesional, cei treizeci de ani petrecuţi la Cluj au consti-tuit pentru avocatul Ionel Pop o continuă consolidare a reputaţiei de „maes-tru al barei”. Cabinetul lui din strada Iuliu Maniu nr. 1 era bine cunoscut atât numeroșilor clienţi, cât și aspiranţilor la consacrarea în jurisprudenţă, dor-nici să-și efectueze în preajmă-i stagiatura. În același cabinet erau scrise și arti-colele politice, și cele de vânătoare. Tot aici a fost făurită, multă vreme, revista „Carpaţii”: „(...) eu am făcut o delimitare severă între viaţa mea de avocat și scri-itor, și aceea de familist. Totodeauna am avut biroul de avocat altunde decât locuinţa. În momentul când încuiam seara biroul, nu mai eram avocat. Nici-odată n-am primit acasă clienţi, niciodată n-am dus acasă dosare – nu m-am ocupat acasă cu trebile profesionale. Iar «redacţia» Carpaţilor era masa mea de scris din birou. Acasă n-am lucrat nici pentru «Carpaţii»13. Şi pe tărâm politic, Ionel Pop a desfășurat o activitate fructuoasă, ca fruntaș al Partidului Naţional Român și – după fuziunea acestei formaţiuni politice cu Partidul Ţărănesc, în anul 1926 – al Partidului Naţional Ţărănesc: „a exercitat ani de zile funcţia de secretar general al Partidului Naţional Ţără-nesc, pentru Transilvania”14. A fost, de asemenea, în mai multe legislaturi, de-

12 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 1 Decembrie 198113 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 22 august 198114 Ioan Lup, „Viitorul a început ieri”, interviu de E. Ilie și G. Cheroiu, „Vânătorul și Pescarul Român”, nr.

12/1994, p. 5

18


putat în Parlamentul României, iar în anul 1940 – vicepreședinte al acestuia. La 10 decem-brie 1944, i-a fost încre-dinţată, prin Decret-lege, funcţia de Înalt Comisar al Transilvaniei Eliberate, în condiţiile preluării de către autorităţile române a administraţiei acestei

vaste părţi a teritoriului naţional, răpite prin dictatul fascist de la Viena. Mi-siunea lui a fost foarte dificilă, în condiţiile existenţei unei atmosfere confuze în zonă, întreţinute atât de acţiunile unor grupuri de unguri și germani înar-maţi rămași în spatele frontului, cât și de presiunile exercitate de Moscova, în vederea părăsirii de către autorităţile române a judeţelor pe care deja le administrau: „Eliberarea teritoriului Transilvaniei a început din regiunea Brașovului. Pe atunci, armata dușmană era lângă Turda și dincoace de Turda. Primul judeţ care a fost eliberat – și acesta pe la 20 septembrie – a fost judeţul Trei Scaune”15. Doi ani mai târziu, Regele Mihai I a încercat, însă fără succes, să demi-tă guvernul Petru Groza. Potrivit mărturiilor generalului Aurel Aldea, fost mi-nistru de interne, a fost conceput un plan de protejare a regelui, expus unor posibile reacţii violente din partea sovieticilor. Problema găsirii unui adăpost sigur pentru Rege „a fost discutată, în luna aprilie cu Ionel Pop – recomandat de Maniu – dar nu a fost finalizată, din cauza arestării generalului Aldea, la 27 mai 1946”16. Se convenise asupra adăpostirii Regelui în Munţii Sebeșului „pe Valea Frumoasei, probabil tocmai în Casa de la Izvorul de Argint, reședinţa de vânătoare a lui Ionel Pop, de la Oașa Mică”17.

15 Ionel Pop, „Noi n-am avut niciodată în gând să mergem acolo ca răzbunători” – ședinţa Guvernului României, 13 noiembrie 1944, „Expres magazin”, nr. 36/1991, p. 13

16 Dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre, „Drama generalilor români (1944-1964)”, Ed. Enciclopedică, Bucu-rești, 1997, p. 31

17 Dumitru Susan, „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut”, Deva, 1997, p. 43

Cartea de vizită a lui Ionel Pop, în calitate de Înalt Comisar al Transilvaniei Eliberate (1945)

19


Vremuri tulburi începeau să-și facă simţită stăpânirea, pentru multă vreme, asupra ţării și oamenilor ei. Ucazuri18 strâmbe vor impune primatul ignoranţei agresive, în detrimentul respectului faţă de valorile autentice, tra-diţie și istorie naţio nală. Despre cei opt ani (1948 - 1956) ai calvarului pe care a fost silit să-l îndure, Ionel Pop va aminti sporadic și cu elegantă reţinere, în epistole sau interviuri. Cel mai adesea, va apela la eufemisme: „am fost scos din rosturile mele”; „sfătuiesc pe cei ce vreau să treacă pragul celui de-al no-uălea deceniu de viaţă, să facă întocmai ceea ce am făcut eu: să-și lase locuinţa confortabilă ce au avut-o și doi ani să trăiască într-un grajd părăsit de la mar-ginea orașului. Şi apoi, vreo cinci ani, să ţie un regim sever: aproape fără nici o excepţie, în fiecare zi, dimineaţa «turtoi», iar la amiazi și seara câte un polonic din celebrul arpacaș”19. Tăria morală și rezistenţa fizică l-au ajutat să depășeas-că mizeria detenţiei: „Este grozavă foametea, dar parcă și mai grozavă teama de foamete. (Acesta era chinul cel mai mare din pușcărie – pe care eu, slavă Domnului, nu l-am avut, nesuferind de generala psihoză a panicei că voi muri de foame)”20. Un alt mod de a nu cădea pradă deznădejdii și de a-și păstra inte-gritatea mentală în lungii ani de temniţă a fost... oratoria de circumstanţă: „... în al cincilea an al meu de închisoare, l-am reîntâlnit, la Văcărești și Ghencea, unde susţinea conferinţe deţinuţilor politici, suferind rigorile detenţiei ală-turi de valorile politico-morale, intelectuale și militare ale naţiunii”21.

Pe cât de grea a fost lunga și degradanta perioadă consumată în în-chisorile comuniste, pe atât de cumplit a devenit, după eliberarea sa, calvarul confruntării cu o rea litate dezastruoasă: „După ce am fost lipsit de casa mea din Cluj și de profesiunea mea de avocat, după ce am suferit fără judecată, m-a ajuns marea, cea mai mare nenorocire: mi-am pierdut pe scumpa mea soţie – Margareta –, am rămas la Cluj fără nici un rost, singur cuc, fără mijloace de via-ţă. Singura soluţie a fost să mă trag la București, unde locuia și unde locuiește fiul meu, împreună cu familia lui”22.

18 ucaz - ordin, ordonanță, decret19 Ionel Pop, „ Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul „Luceafărul”, 1985, p. 12820 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss.,București, 24 iunie 198221 Ioan Lup, „Viitorul a început ieri”, interviu de E. Ilie și G.Cheroiu, „Vânătorul și Pescarul Român”, nr.

12/1994, p. 522 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 24 octombrie 1971

20


În capitală, și-a avut întâi domiciliul în str. Căderea Bastiliei 19, iar mai apoi, din anul 1979, în str. Prof. David Emanuel 7. Chiriaș în propria-i casă, și-a găsit cu timpul echilibrul necesar supravieţuirii demne, în familia fiului său, Pitu, și a fiicei acestuia, Dana. Dincolo de olimpiana detașare a inte lectualului de rasă, mocneau însă grijile traiului modest: „Noi, eu, Pitu, nepoata mea Dana cu soţul ei, ne-am asigurat masa de amiazi la cantina Uniunii Scriitorilor. E foarte monotonă, rareori «delicioasă», însă înseamnă o grijă mai puţin. Dimi-neaţa și seara o mai minţim noi, cum putem. Grija mare e cea... financiară”23; „De ziua întâia de Paște, am mâncat ca într-o excursie la munte: conserve de legume. Nici măcar vreo brânză nu am aflat. Un biet cozonac din făină dubi-oasă a fost piesa de frunte”24. Nostalgia după vremurile bune de odi nioară avea să se accentueze o dată cu trecerea timpului. Puţinele confidenţe din epistole, rarele întâlniri cu și mai puţinii supravieţuitori dintre fruntașii naţional-ţărăniști – Corneliu Co-posu, Ioan Lup... –, „monitorizate” cu concursul unor informatori ai poliţiei politice comuniste, trădează drama exilatului pe meleaguri și în vremuri străi-ne: „(...) am un dor nebun să văd muntele, să văd un molid, să stau la un foc de sub cetina lui. «Dor neîmplinit...». Încearcă să mă mângâie un plop piramidal dintr-o curte apropiată, singurul copac pe care îl văd între aste ziduri răci. Îmi vine în minte un mitropolit al Blajului, marele Inochenţie Micu, de pe la înce-putul veacului trecut, care a fost surghiunit de stăpânirea ungurească și și-a petrecut amărât zilele de pe urmă în străinătate. Se spune că, an de an, planta într-un ciubăraș din camera lui câteva fire de porumb, aducându-i necontenit în minte Ardealul lui cu «mălaiul» tradiţional”25. Oază de liniște și de bunăstare, asociată cu armonia traiului într-o fa-milie mare, respectată, Bădăcinul avea să revină tot mai des în memoria scri-itorului: „(...) pe lângă numele meu obișnuit, Ionel, m-au botezat și Dumitru. Acest nume de botez e unul adoptat în familia noastră: Îl avea străbunicul meu de pe partea mamei, Dumitru Coroian, canonic la episcopia din Gherla, om însemnat în viaţa românească din Ardeal din vea cul trecut, apoi ca al doilea nume unchiul meu, tatăl meu crescător Iuliu Maniu. Odinioară serbam ziua

23 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 24 iunie 198224 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 1 mai 198125 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 7 octombrie 1980

21


de Sf. Dumitru, și Unchiul Iuliu și eu, primind mulţi oaspeţi și închinând păhărele cu exce-lentul «vinars» fiert din prune «bistriţe» alese, la moșioara noastră din Bădăcin”26; „(...) pe vre-mea aceasta de toamnă ne soseau, la Cluj, de la moșioara strămoșească de la Bădăcin, lăzile cu mere pentru iarnă, sacul cu nuci, grămada de gutui. (...) La așezarea noastră de la Bădă-cin, Bunica, apoi, după moartea ei, Mătușa Cornelia (călugăriţa Cecilia) făceau, pentru în-treaga familie, din gutui ceea ce numeam noi «caș de gutui» și mi se pare că aici se numește așa ceva «peltea». Dar al nostru avea mărimea și forma unui caș mic, de cel adevărat. În afară de vacanţele petrecute la aceea mo șioa ră pe când eram copil și apoi tinerel, de la Cluj adeseori mă repezeam pe o zi-două cu mașina (150 km), împreună cu Margareta și fiul nostru Pitu. Adeseori și cu unchiul Iuliu, când se putea scăpa de corvoada lui politică. Acolo era și el fe-ricit, scăpat de griji. Toamna, seara, stăteam sub lumina blândă a lampei din tavan, până târziu, vorbind de toate, numai de politică nu. Şi ciuguleam ce era în blidele de pe masă, după strângerea celor de la cină: ciorchine de struguri din cei păstraţi până târziu în iarnă, mere minunate, pere bergamute, castane ţinute cald sub șerveţel. Într-una dintre vii, la Cornet, se făcea un vinișor ușor, de culoare roz. Se înfrăţea bine cu fructele de alăturea sticlei lui. În perete era un ceasornic rămas în fa milie de la un străbun, care la miezul nopţii cânta o arie din Rigoletto. O ascultam, dar mai rămâneam și după îndemnul ei în jurul mesei”27; „La moșioara noastră de la Bădăcin era și stupină și, când petreceam acolo, îmi puneam și eu coiful și mânușile și trebăluiam. Mai erau și coșniţe din cele primitive din care ieșeau roiurile. Era o plăcere, un fel de vânătoare, să vezi roiul ... roind, apoi agăţat de vreo creangă, – apoi meșteșugul să îl prinzi în coșniţa pe care ai pregătit-o din vreme, parfumată cu izmă-creaţă”28; „(...) pe

26 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 26 octombrie 198127 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 26 noiembrie 198128 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 22 august 1981

Ionel Pop, văzut de caricaturistul Rezori

(„Revista Vânătorilor” nr. 11/1935)

22


vremuri, și noi aveam vii destul de întinse, la Bădăcin, și culesul dura vreo săp-tămână. Eu făceam ce făceam și lăsam acasă toate și împreună cu Margareta și Pitu, fiul meu, mergeam la «cules». Erau ca zile de sărbătoare, și nu numai pentru noi, ci și pentru săteni, – cu mâncare, beutură, cântece”29; „(...) îmi aduc aminte de livezile pe care familia mea le avea din moși-strămoși la Bădăcin, unde rodeau fel de fel de pomi fructiferi. Din ei ne înfruptam toţi din fami-lie și nu aveam nevoie, vară-iarnă, să căutăm fructe în piaţă. De acolo veneau pentru toţi, rând pe rând, după sezon, pachetele, lăzile pline de bunătăţi. În familia noastră era un desăvârșit comunism. Nu exista noţiunea de al meu și al tău. De acolo ne veneau și damigenele cu vin vestit și altele cu vinars distilat din prune alese cu mare grijă. Dar... s-au dus toate”30. Inevitabila resemnare impusă de austeritatea traiului cotidian ia for-ma retragerii scriitorului în lumea amintirilor: „Mă gândesc cu duioșie la seri-le de Crăciun, când și la noi veneau colindătorii și «Craii» și nu trebuia să pân-dim la radiouri străine, doar-doar vom auzi un co lind”31; „Tăierea porcului era o zi însemnată în calendarul vechi. Şi la noi, în Ardeal, nu era casă ca lumea, care nu tăia de Crăciun măcar un porc. Așa era și la părinţii mei, în copilăria mea, și am ţinut datina și la Cluj, până în 1948, când am fost scos din rosturile mele. În copilăria mea, în ziua când se tăia porcul copiii nu mergeau la școa-lă – era o îngăduinţă tacită, obișnuită din vechime. Începând de la ceasul de zori, când guiţa porcul cu cuţitul în gât până ce se aranjau cârnaţii și celelalte bunătăţi în cămară, noi eram de faţă numai ochi și numai dornici de specialele bunătăţi, începând de la codiţa și urechea pârjolită până la jumările de porc, rumene, gustoase. La amiazi nu lipsea ciorba de moare de curechi cu creiere și un fel de mâncare din bucăţele de carne de porc. Seara, «pomana porcului», totdeauna cu câţiva oaspeţi, rudenii, prieteni. Atunci, primii cârnaţi, cal ta-boși, «sângerete». Şi «voia bună» lichidă care se cuvenea să însoţească aseme-nea bunătăţi. Cum spun, până în 1948 am respectat acest ceremonial, acest program... Acum, fiul meu s-a canonit câteva zile până a găsit un cot de cârnat și un caltaboș, să avem și acum... pomana porcului”32.

29 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 7 octombrie 198130 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 22 aprilie 198031 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 22 decembrie 197932 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 31 decembrie 1980

23


Dacă ani de libertate, fiinţe și locuri dragi, avere, drept de a profesa și de a vâna au putut să i se răpească, condeiul, în schimb, nu i l-a putut con-fisca nimeni. De personalitatea lui Ionel Pop, istoria, fie ea și schimonosită de oglinzile strâmbe ale „vremurilor noi”, nu a avut putinţa să facă abstracţie. Își clădise deja un nume, prin activitatea politică și publicistică premergătoare Unirii de la 1918 și prin cea interbelică: „(...) nu regret nimic din ceea ce am făcut, nici chiar greșelile, acestea fiind nelipsite din nici o viaţă omenească. Regret că n-am îndeplinit unele lucrări, unele fapte pe care le gândeam și le plănuiam sau care intrau oarecum în îndatoririle mele. Acum e prea târziu să umplu aceste lacune. Primele mele încercări de scriitor au apărut într-o revistă litografiată pe care o scotea în 1905-1907 cercul literar al elevilor din clasele VII-VIII ale liceului din Blaj. Eram președinte al acestui cerc, iar re-vista apărea în câteva exemplare. Începând din anul 1907, când m-am înscris la universitate, am scris nenumărate articole, studii, reportaje, în cotidienele Partidului Naţional: Lupta din Budapesta și Românul din Arad. După Unire, am publicat în săptămânalul Unirea din Blaj, am colaborat intens cu articole politice în ziarul Patria din Cluj și în ziarul cu pronunţată activitate anticarlis-tă România nouă din Cluj – Sibiu, al cărui articol de fond, din primul număr, l-am scris. În 1933, am întemeiat la Cluj-Napoca revista Carpaţii – Vânătoare, pescuit, chinologie – și am condus-o până în ianuarie 1948. Carpaţii, apărând cu regularitate în fiecare lună, timp de 15 ani, și-a dobândit un real prestigiu și un larg cerc de cititori. (...) Realizarea revistei Carpaţii se înscrie între satis-facţiile mele pe teren publicistic în fruntea tuturor. (...) Toată activitatea mea gazetărească, până în 1949, a fost fără a primi eu vreun onorar. La Carpaţii, la început, apoi la România nouă, am băgat și în buzunar mâna, destul de adânc și bucuros. În 1948 a trebuit să mă reciclez ca scriitor profesionist, deci scriitor și pentru onorarii. Astfel, am colaborat la mai multe reviste din Bucu-rești, Cluj și Sibiu”33. A publicat articole, eseuri, evocări, interviuri în revistele: Viaţa Ro-mânească, Transilvania, Steaua, Ocrotirea naturii, România pitorească, România literară, Luceafărul, Vânătorul și Pescarul Sportiv, Flacăra, Ma-gazin, Veac nou...

33 „De vorbă cu Ionel Pop”, interviu de Valentin Borda, Almanahul „Vânătorul și Pescarul Sportiv”, 1987, pp. 180-181

24


Cei cincizeci de ani de publicistică – incluzând aici și perioada glori-oasă a Carpaţilor – îi socotea drept îndeletnicire „de amator, departe de a-mi aduce vreun folos material. Trăiam din activitatea mea de avocat. S-a întâm-plat ca, deodată, după război să pierd tot ce am agonisit ca avocat vreo patru-zeci de ani. Mai mult: n-am putut continua vechea profesie. De azi pe mâine am ajuns muritor de foame. Trebuia să îmi aleg degrabă o altă profesie din care să îmi scot pâinea cea de toate zilele. Atunci mi-am adus aminte un dicton latinesc care zicea cam așa: «Câinii Dianei și poeţii lui Apollo fac treabă mai bună când sunt flămânzi». Poet nu eram, în viaţa mea n-am scris o poezie, dar aveam oarecare îndemânare în mânuirea condeiului, iar flămând mă găseam a fi fără nici o îndoială. Şi astfel, cu multă sfială și cam pe ocolite, m-am furi-șat pe ușa grădinilor sacre ale lui Apollo. Pesemne, am făcut oarecare «treabă bună», cât de modestă, și am avut marea satisfacţie de a fi primit membru al Uniunii Scriitorilor din R.S.R. Şi a apărut al treilea, și al patrulea și al... volum. Şi de pe cartea de vizită am șters cuvântul «avocat» și, cu multă bucurie, l-am înlocuit cu «scriitor»34”.

34 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul”, 1985, p. 177

Ionel Pop, la pescuit de păstrăvi pe Valea Frumoasei

25


Odată cu domolirea idiosincrasiilor35 politice ale „obsedantului dece-niu”, stigmatul de proscris i s-a estompat. La fel și atitudinea iniţial rezervată faţă de el – de înţeles în acele vremuri tulburi – a multor cunoștinţe vechi. Pu-ţini au fost cei care și-au depășit, de la bun început, reticenţele: „După elibera-re, l-am văzut într-o staţie de tramvai. M-am dus la el, l-am salutat. S-a bucurat și mi-a mulţumit. Pe atunci, contactul cu un fost «pușcăriaș» putea avea urmări neplăcute”36. Faptul că diriguitorii de atunci ai obștii vânătorilor i-au întins mâna l-a ajutat foarte mult. Nu se putea face, totuși, abstracţie de faptul că Io-nel Pop fusese consilier (1932), apoi, multă vreme (1933-1945), vicepreședinte al Uniunii Generale a Vânătorilor din România, că și-a consolidat notorietatea editând, timp de cincisprezece ani (1933-1947), „Carpaţii” și că reprezenta el însuși un imens capital de cultură cinegetică.

Primele articole de după punerea lui în libertate le-a publicat în re-vista „Vânătorul și Pescarul Sportiv”. Aici i s-au tipărit, în anul 1956, șase ma-teriale: „Ursul, animal necunoscut”, „Întâlniri cu lupi”, „Vânat periculos”, „Bu-cur”, „Evaluarea trofeelor” și „Cerbii la glod”, toate semnate cu pseudonime consacrate de „Carpaţii” – Corax, I. Venator – sau cu iniţialele numelui. După amprenta stilului și conotaţia pseudonimului (I. Oășanu, adică „de la Oașa”, toponim cu semnificaţie afectivă aparte în viaţa scriitorului, după cum vom arăta mai târziu), și articolul „La păstrăvi în ape mici” din „V.P.S.„ nr. 5/1957, îi aparţine. Tot cu criptonim (I. Venator) aveau să fie semnate primele trei cărţi scrise de Ionel Pop, de asemenea editate de Asociaţia Generală a Vânătorilor și Pescarilor din România: „După focul de armă”, 1956; „Capra neagră”, 1957; „Vulpea”, 1957. Din anul 1959, a încetat să mai publice în „Vânătorul și Pescarul Sportiv”, preocupat de subiecte de mare anvergură. Abia după două decenii, la insistenţele lui Titus Popovici – redactorul șef, de atunci, al revistei –, va re-veni în paginile publicaţiei, la care va mai colabora, sporadic, până în 1984.

Pe la sfârșitul anilor 50, a început să participe, ca invitat la ședinţele Comisiei Monumentelor Naturii a Academiei R.S.R., a cărei revistă i-a tipărit o seamă de articole și sinteze de ţinută academică, de la „Cerbul carpatin, mo-

35 idiosincrasie - reacție de intoleranță sau de sensibilitate a unor indivizi la unele medicamente, alimen-te, mirosuri etc.

36 Vasile Cotta, apud Vadim Nesterov, „Ionel Pop”, „Vânătorul și Pescarul Român”, nr. 4/1993, p. 12

26


nument al naturii”37, până la ampla evocare a lui M. Sadoveanu ca vânător, pes-car și iubitor al naturii38. Studiile publicate aici reprezintă adevărate modele de erudiţie și, totodată, de autentică artă scriitoricească. O singură inadver-tenţă – reproșabilă doar ca lipsă de informare a autorului asupra reglementă-rilor privind vânătoarea, la vremea aceea – l-a expus unei șarje... comandate39. Reacţia a fost declanșată de articolul: „Ocrotirea râsului”40, unde Ionel Pop afirma că acest animal este în România „monument al naturii”, fără a ști că De-cretul 76/1953 îi anulase lynxului „titlul de nobleţe”...

În anul 1961, a realizat, pen-tru Studioul cinematografic „Al. Sahia”, comentariul și scenariul filmelor documentare „Ursul car-patin, viaţa lui” și „Viaţa cerbului carpatin”. Ambele – exemplare ca mod de prelucrare artistică a in-formaţiei știinţifice – denotă sta-tornica preocupare a scriitorului privind etologia animalelor sălba-tice și ocrotirea vânatului. Deloc întâmplător, numele lui Ionel Pop va apărea în compania celor ale biologilor de profesie, consa-craţi, din România, în impresio-nantul dicţionar al lui George D. Vasiliu: Ionel Pop „este înainte de toate un etolog. Marele merit al lui P. constă în pasiunea lui nu atât pentru vânătoare, ci pentru studierea comportamentului ani-malelor de interes cinegetic. (...)

37 „Ocrotirea Naturii” nr. 3, 195838 „Ocrotirea Naturii” nr. 1, 198139 M. Georgescu, „Cine știe câștigă?„, „Vânătorul și Pescarul Sportiv” nr. 2, 1961, p. 1940 „Ocrotirea Naturii” nr. 5, anul 1960 p. 120

Coperta cărții „După focul de armă”, 1956

Coperta cărții „Vulpea”, 1957

Coperta cărții „Capra neagră”, 1957

27


Originalitatea stilului, simţul ager al observaţiei, îmbinarea descrierii unor momente de viaţă animală cu adevărul știinţific, l-au situat pe P. în rândul marilor prozatori ai literaturii noastre dedicate lumii animale terestre. Orice carte scrisă de P. te îndeamnă să iubești natura și s-o respecţi”41.

Martor la distrugerea sistematică a naturii, în numele unui pragmatism ignorant și agresiv, Ionel Pop se destăinuia adesea, revoltat: „Mult mă doare și pe mine când văd cum se nimicesc frumuseţile și splendorile naturii noastre sub pasul brutal al «civilizaţiei». Eu socot a fi criminali inginerii agronomi și silvici, care se reped cu inovaţii, fără să se gândească la ceea ce distrug și nu pot reface ceea ce e mai de preţ decât câteva sute de kg sau tone de grâu. «Civi-lizarea», așa cum o concep și o execută ai noștri, e un Moloh42, care înaintează cu încălţări de uriaș, distrugând la fiecare pas. Ce crimă cu «chimizarea», care omoară harnicii grădinari gratuiţi ce au asigurat belșug în ţarine și în păduri, – ce otrăvitori ai oamenilor sunt cei ce răspândesc blăstămatele pulberi, al că-

41 George D. Vasiliu, „Biologi din România”, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, pp. 513-51442 Moloh - simbol al cruzimii, al lăcomiei, al rapacității; persoană, colectivitate cu astfel de însușiri

Conferința Comisiei Monumentelor Naturii, Sinaia, 17 septembrie 1960(în prim-plan, pe rândul întâi, Ionel Pop și Nicolae Săulescu)

28


ror gust îl simţim în cartofi, și care acumulează în noi, prin lapte, prin carne, prin pește, prin pâine, germeni de boală. Ce crimă cu secarea bălţilor care dă-deau bogăţie de pește și făceau raiuri pentru păsăretul de apă. Unde e Balta Greaca? Aud că, după doi ani de plug, a ieșit apa și acum nu ai nici pește și nici porumb cum trebuie. Ce s-a ales din Balta Brăilei? Aud că domnii agricultori cu școli înalte și cu idei «moderne» au de gând să atace și Delta. Ca să aibă câte-va hectare de loc arabil în plus, au stârpit de pe Bărăgan și ultima tufă de spini, de măcieși, care mai dădeau scut vânatului mic”43.

Falimentul multor asemenea întreprinderi utilitariste ale vremii avea să confirme, nu peste multă vreme, justeţea constatărilor și previziunilor – pentru unii, fataliste – ale lui Ionel Pop. Astăzi, se poate evalua cu greu gravita-tea prejudiciilor aduse naturii în ansamblul ei, într-o jumătate de secol de ma-sive defrișări, desecări și de ineptă poluare a mediului: „E lucru constatat că prepeliţele scad vertiginos, se apropie de dispariţie. De asemenea, scăderea catastrofală a păsărelelor insectivore, ca și a celor granivore... Cauza: otrăvirea hranei lor. Ca și alte rezultate ale «înaintării» agriculturii, aplicarea insectici-delor, a pesticidelor, fac prăpăd în fauna noastră, și nu numai în păsări... Ne otrăvesc și pe noi, alăturea cu poluarea aerului și a apei (...). Vorbești cu simpa-

tie despre guguștiuci. Şi mie îmi sunt tare dragi. Aduc viaţă, culoare, în ariditatea orașelor. Şi sunt prieteni ai omului, au încredere în om, ală-turea de rândunelele cu cuib sub streașină, ală-turea de barza cu cuib pe spinarea casei. Iată că omul a răsplătit cum se cuvine încrederea guguștiucului. Cei ce cârmuiesc vânătoarea

43 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 14 ianuarie 1980

Coperta cărții „Întâlniri cu animale”, 1960

29


au introdus între păsările «vânat» și gugu-știucii! Un vânător modern mi se lăuda cu numărul mare de guguștiuci pe care i-a împușcat toamna trecută, când aceștia ieșiseră să mănânce din floarea-soarelui. Oameni fără cap și fără suflet”44.

În anul 1959 i-a apărut prima carte semnată cu numele propriu – „Din fauna noastră”, Ed. Ştiinţifică –, epuizată în scurt timp din librării. La fel de bine primite de către cititori aveau să fie și următoarele lu-crări: „Întâlniri cu animale”, Ed. Ştiinţifică, 1960, două ediţii, tradusă în limba france-ză de Yves Augier (timp de 27 de ani, pro-fesor la Universitatea din Cluj), sub titlul „Recontres avec les bêtes”, Ed. Delachaux et Nestlé, Neuchatel, Elveţia, 1973; „Hoinăreli prin natură”, în colaborare cu Demostene Botez, Ed. Tineretului, 1961, trei ediţii, tradusă în germană și rusă; „Instantanee din viaţa animalelor”, Ed. Ştiinţifică, 1963, două ediţii; „Pași prin lumea păsărilor”, Ed. Tineretului, 1965, două ediţii; „Vânătorul și natura”, Ed. Ştiinţifică, 1969; „Întâlniri neașteptate”, Ed. Ion Creangă, 1970, tradusă în limba germană; „Mamifere din România”, două volume, în colaborare cu Vasile Homei, Ed. Ştiinţifică, 1971; „De la urs la pănţăruș”, Ed. Ion Creangă, 1972, tradusă în limbile rusă (1973) și germană (1976); „Îmi aduc aminte”, Ed. Dacia, 1972; „Vânători, oameni și câini”, Ed. Eminescu, 1972; „Poieniţa ielelor”, Ed. Albatros, 1974; „O palmă de râu”, Ed. Eminescu, 1978; „Un ochi râde, altul plânge”, Ed. Sport-Turism, 1981; „Priviri în atelierul naturii”, Ed. Ion Creangă, 1982; „Văpaia”, Ed. Eminescu, 1984. Postum, au apărut: „Inima pădurii”, Ed. Albatros, 1986; „Povestiri vânătorești”, Ed. Ion Creangă, 1986; „Etica vânăto-rească”, supliment al revistei „Diana”, Timișoara, 1995.

44 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 14 mai 1981

Coperta cărții „Din fauna noastră”, 1959

30


Potrivit lui Valentin Borda, Paul Decei și George D. Vasiliu, în urma lui Ionel Pop au rămas o serie de manuscrise, în diferite stadii de elaborare: „În pragul umbrelor...„, „Genius Loci”, „Din toamna lui 1918”, „Bătrânii noștri”, o amplă monografie a mistreţului, „Răpitoarele noastre, vânarea lor”, „Îngri-jirea apelor cu salmonide” și traducerile în limba română ale cărţilor „Frate Nicolae” de Emil Witting, „Jocul de dragoste al animalelor” de W.P. Pikraft și „Lupta pentru viaţă în lumea animalelor” de Raymond Ditmars. Valentin Bor-da, amintește45 și de manuscrisele „Ion Gota” și „Probleme de etică vânăto-rească”. Ambele au fost publicate postum, cel dintâi intitulat „Inima pădurii” (1986), iar al doilea sub titlul „Etica vânătorească” (1995). Adăugăm, ca pe o curiozitate, atribuirea lui Ionel Pop a paternităţii unui „Manual elementar de pescuit sportiv”, 228 p., Ed. Tineretului, 1956 (fără indicarea autorului), de că-tre G.D. Vasiliu46. Chiar admiţând că scriitorul, pe atunci recent eliberat din închisoare, ar fi acceptat, pentru supravieţuire, condiţia anonimatului în tipă-rirea unei cărţi, ne este greu să-i descoperim printre pasiuni pe aceea pentru pescuit, cu excepţia celui în ape de munte. Or, manualul în discuţie tratează îndeosebi probleme de tehnică a pescuitului sportiv în ape colinare și de șes...

Deși autor de succes, cu fiecare carte mai cunoscut și mai apreciat de către cititori, Ionel Pop nu avea cum să ocolească „furcile caudine” ale cenzu-

45 În „Publicistul și scriitorul Ionel Pop”, Almanahul „Vânătorul și Pescarul Sportiv” 1986, p. 19246 George D. Vasiliu, „Biologi din România”, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, p. 514

Coperțile cărții „Hoinăreli prin natură”, în toate cele trei ediții: 1961, 1965, 1972

31


rii oficializate în sistemul editorial românesc al vremii. Chiar dacă subiectul lucrărilor lui nu era unul care să lase loc interpretărilor subversive și nici nu contravenea mult invocatei morale socialiste, culturnicii47 semnalau cu scru-pulozitate orice umbră de atentat, fie și ca „mesaj subliminal”, la ceea ce era considerat pe atunci drept tabu ideologic: „Fiecare carte are un «Redactor» sau «Lector», care de fapt are rolul foarte onorabil de cenzor. Se întâmplă, rar, ca acest Cerber48 să fie un om de litere, civilizat și... cu spinare. În cele mai mul-te cazuri sunt funcţionari cu puţină cultură și mai ales îngroziţi ca nu cumva să le scape ceva ce «superiorii» ar socoti că ar fi trebuit eliminat. Iar acești paz-nici se socotesc mai presus de autori, de la care așteaptă numai capete plecate în faţa prea competentelor lor sentinţe. În afară de eliminarea sau – ce e și mai rău – schimbarea unor texte care domnului cu creion roșu i se par inadmisi bile din punct de vedere politic, ei se împiedică la expresiile și cuvintele pe care le taxează «mistice», deci inadmisibile. Iar aici fac niște acrobaţii. Iată, îmi vin în minte unele, – aleg. Într-o bucată a mea, literară, scriam referitor la data când oile muntenilor noștri merg la munte și la cea la care de obicei coboa-ră, că suirea e la «Sfinţii Constantin și Elena», iar coborârea la «Sfântă Mărie Mare». Mi-au șters-o și a trebuit să duc mare război cu încăpăţânatul, ca să-i arăt că aceste date sunt așa consfinţite în limbajul și călindarul oierilor despre

47 culturnic - activist comunist, responsabil cu cultura48 cerber - animal fabulos din mitologia greacă, imaginat ca un câine cu trei capete care păzește porțile

infernului; paznic sever, exigent

Coperta cărții „Instantanee din viața animalelor”, 1968, ediția a II-a

Coperta cărții „Instantanee din viața animalelor”, 1964, ediția a I-a

32


care vorbeam și că ar fi ca nuca în pere-te dacă ar urma hotărârea Cerberului de a le înlocui cu date luate din călindar. Apoi, tot cu oierii mei, alt înţelept a dat să-mi șteargă niște versuri dintr-o poezie oierească: «Foaie veștedă de nuc, / Se duc oile, se duc / Şi se duc și nu mai vin / Pân’ la Sfântul Constantin. / Şi se duc și nu vin iară / Pân’ la dalba primăvară...» Apoi, în alt loc, vorbind despre florile de primăvară, aminteam și de «Floarea-Paștelui» (Ane-mone nemorosa). A sărit ca ars. «Nu se admite a se pomeni de Paști!» I-am deschis cărţile lui Panţu, a lui Borza, a lui Prodan, băgându-i în ochi că această plantă așa se numește «de când lumea» în graiul româ-

nesc”49. Avatarurile unui manuscris, chiar de incontestabilă valoare și semnat de un scriitor consacrat, presupuneau îndelungate și obositoare confruntări ale autorului cu circumspecţia exacerbată a funcţionarilor din edituri: „Au-torului îi e dat azi să guste plăcerea contactului cu editurile, plăcere pe care nu o poate evita. Cum e, cum nu e – nu știu –, dar până ajungi să vezi scoasă la librării o carte, treci prin o mulţime de porţi, cu paznici care parcă n-au alt gând decât să te necăjească. (...) Paznicii de pe la diferitele porţi sunt strașnici, fac ce vreau, bietul autor nu are decât să se supună cu resemnare și... să aștep-te, sau apoi la altă poartă să primească hotărârile de modificare, fără a crâcni, – sub sancţiunea respingerii lucrării. Nu mai vorbesc despre cenzura... care nu există..., dar care, din locuri neștiute și de neapropiat, dă sentinţe fără ape-l”50. Principial, Ionel Pop a exclus orice metodă de captatio benevolentiae: „(...) în cei 40 de ani de practică avocaţială, apoi în contactul meu cu editurile, nici o singură dată nu m-am înjosit să mituiesc”51. Satisfacţia apariţiei unei noi cărţi și, mai ales, a epuizării ei rapide din librării reprezenta o providenţială

49 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 23 septembrie 197950 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 12 ianuarie 198151 ibidem

Coperta cărții „Pași prin lumea păsărilor”, (1965)

33


răsplată sufletească pentru „paradisul pierdut” și pentru umilinţele îndurate de venerabilul scriitor. O primea cu mândrie reţinută, după cum, cu aceeași lipsă de exaltare, cântărea și entuziasmul criticilor literari: „S-a potrivit că tocmai în vremea aceasta a apărut cărţulia cu «Un ochi râde, altul plânge», ca un dar. (...) Ca de obicei, am trimis un exemplar și lui Şerban Ciocu-lescu, vechi cunoscut, academicianul, cri-tic literar. În telegrama cu care mă felicita de ziua nașterii, a adăugit: «Am citit cu în-cântare cartea nouă. Stop. Bucata cu moar-tea jderului e o capodoperă a literaturii cinegetice.» Am recitit acea bucată (repro-dusă) și mie nu mi se pare atât de extraordi-nară”52. Însă redutabilul critic nu exagera. El avea să descopere noi confirmări ale judecăţii de valoare exprimate anterior cu privire la opera literară a lui Io-nel Pop, în afară de care, de la Mihail Sadoveanu încoace, „nimeni nu a reușit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibraţia simţirii, într-o formă proprie”53.

3 Dacă pentru M. Sadoveanu descoperirea Văii Frumoasei a fost rodul neașteptat și fericit al unei inadvertenţe literar-cinegetice, pentru Ioan Al. Brătescu-Voinești – prilejul de a-și încerca, în două rânduri, ca oaspete, ageri-mea de „muscar” la păstrăvi și lipani, iar pentru Constantin Rosetti-Bălănescu – refugiul sezonier din rigorile cazone în sălbăticia muntelui și în compania camarazilor de vânătoare și pescuit, pentru Ionel Pop acest tărâm a reprezen-tat, timp de un sfert de secol, nu numai „sălaș, odihnă și încântare”, ci și un pro-videnţial izvor de inspiraţie artistică. Întreaga lui operă avea să se clădească pe observaţiile, întâmplările și trăirile zilelor petrecute pe Valea Frumoasei, păstrate în memorie sau printre însemnări. Acestea îi vor deveni un preţios

52 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 26 noiembrie 198153 Şerban Cioculescu, „Literatura cinegetică”, „România literară” nr. 38/1969, p. 12

Coperta cărții „Întâlniri neașteptate”, 1970

34


aliat literar în anii senectuţii, când, departe de Braniștea Domnului, va izbuti să recompună din cuvinte magia unui paradis fatalmente pierdut.

Despre istoria cinegetică recentă a zonei a scris Paul Janosi54, al cărui nume unguresc „s-a legat de el, după pornirile din tinereţea lui, pe când se trudea să-și ieie diploma de inginer silvic la Academia din Selmecbanya, azi Semniţ, din Cehoslovacia. Până atunci era Janusek, ca și părinţii și strămoșii lui slovaci. (...) Inginer silvic tânăr, a ajuns în Sebeș, aici și-a făcut cariera, până a intrat pe poarta pensionarilor”55. Interesele imperiale l-au repartizat aici la începutul secolului: „Trăiesc de mai mult de 30 de ani în regiunea Sebeșu-lui”56, în 1931 devenind titular al subinspectoratului de plasă Sebeș – Alba. Din anul 1893 „dreptul de vânătoare a fost arendat contelui Samuil Teleki; (...) de la 1 Noembrie 1922, de la care dată arendează d-nul Dr. Ieronim Stoichiţia drep-tul de vânătoare pe acest teren, a început o nouă epocă în viaţa cerbului din

54 „Pavel-baci” sau „Pali-baci”, în evocările lui M. Sadoveanu ale Văii Frumoasei, n.n. G.C.55 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte”, Editura Dacia, 1972, pp. 257-25856 Pavel Janosi, „Cerbii noștri”, în Revista „Carpaţii” nr. 9/1935, p. 197

La masă în Casa Bătrână - de la stânga la dreapta: Pavel Janosi, Ion Răchițan, C.R.B., Sandu Stoichiția, Mihail Sadoveanu, A. Murat, Pitu Pop, Ieronim Stoichiția

35


munţii Sebeșului, epoca de refacere calitativă”57. Doi ani mai târziu, pe Valea Sebeșului avea să i se alăture lui Ieronim Stoichiţia și Ionel Pop: „S-a întâmplat că după ce, până în ziua eliberării din 1918, vastul bazin al Frumoasei (împrejmuit de munţii Cindrelul, Vârful lui Pătru, Şurianu și Fata) a fost terenul de vânătoare al grofului Samuil Teleki, devenit celebru prin expediţiile lui africa-ne, în 1922 să fie arendat de avocatul sibian, și el mare vânător de cerbi și urși, Ieronim Stoichiţia. După câţi-va ani am intrat și eu ca tovarăș în dreptul de acolo, am clădit împreu-nă o căsuţă, am pus legea protecţiei sălbăticiunilor. Pe rând, eu am ridicat o casă încăpătoare, «Casa de la Izvorul de argint», fratele lui Ieronim, doctorul Iosif, «Casa cu soare». Apoi a pășit pentru prima dată Sadoveanu pe Valea Fru-moasei, invitat și călăuzit de mine, să împuște un cocoș de munte. A îndrăgit locul și și-a ridicat casa lui, de la «Bradul Strâmb». Din teren de vânătoare s-a făcut, în aceeași măsură, un loc de odihnă pentru familiile și prietenii noștri. (...) Sadoveanu i-a dat nume «Braniștea Domnului», adică un loc ales și ocrotit de Dumnezeu, și a scris că acolo e „Raiul”58. Braconierii nu îndrăzneau să dij-muiască sălbăticiunile terenului, pentru că „D-nii Dr. Ieronim Stoichiţia și Dr. Ionel Pop, arendașii dreptului de pescuit în partea superioară a râului, au 10 paznici angajaţi pentru paza vânatului și a peștelui”59. Acești slujbași onești și pasionaţi se vor regăsi în scrierile lui Ionel Pop și M. Sadoveanu, la cel din urmă cu nume adesea literarizate. În realitate, ei s-au numit Rudi Cernota, Lois Budin, Toma Orășanu, Ilie Drașoveanu, Ion Căta, Ion Făţan, Traian Mun-teanu, Ghibescu, Constantin Dănilă, Ştefan Ilie, Albert Pittini...

57 ibidem58 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul””, 1985, p. 17959 Paul Janosi, „Pescuitul pe râul Sebeș”, în Revista „Carpaţii” nr. 3/1939, p. 71

Casa de la Izvorul de argint, 1942

36


Pe Valea Frumoasei au vânat, dar mai ales au pescuit sau doar au cu-treierat ca simpli drumeţi împrejurimile Braniștii nume de seamă ale vremii, prieteni ai lui Ionel Pop, mulţi dintre ei și colaboratori ai „Carpaţilor”. Dintre scriitori, în afară de M. Sadoveanu, care s-a și împământenit la Oașa, aici a ur-cat și Ioan Al. Brătescu-Voinești: „Cu undiţa. Era marele maestru al undiţari-lor. Pescuitul la păstrăvi, cu musca artificială, l-a dus la perfecţiunea unei arte, neîntrecută nici de habotnicii englezi. Poate că nu îl interesa câţi pești prinde, ci cum îi prinde, cu ce fineţe a uneltelor, cu ce perfecţiune a acţiunii. Totuși, tolba lui era bogată. (...) Am mai pescuit, mai des, cu Al. Brătescu-Voinești, în... sala de ședinţe a parlamentului din Dealul Mitropoliei. El era secretar general al parlamentului, eu am fost mulţi ani deputat. În câte o ședinţă plictisitoare, Al. Brătescu-Voinești cobora între deputaţi, se așeza lângă mine și... vorbeam despre pescuit. Întorceam pe toate laturile arta păstrăvitului, veneau amin-tiri, proiecte de viitor, excursii... Pescuiam”60...

60 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii””, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul”, 1985, p. 180

Grupul celor de la Oașa Mică înainte de venirea lui Sadoveanu - Ieronim Stoichiția, Ionel Pop si Pavel Janosi ( jos) cu paznicii lor de vânătoare de la Valea Frumoasei (de la stânga

la dreapta) Ilie Drașoveanu, Albert Pittini, Rudi Cernuta, Constantin Dumitraș, Toma Orășanu și Lois Budin

37


Ion Agârbiceanu a publicat în „Carpaţii” multe din povestirile pe care le va aduna, în anul 1959, într-un volum: „File din cartea naturii”. Şi el a fost un apropiat și un tovarăș de „excursii cinegetice” al lui Ionel Pop, „deși el, fi-ind preot, nu purta pușcă și nu vâna ucigând. Dar a moștenit de la tatăl său, ţăran din Cenadea de lângă Blaj, pasiunea vânătorească, dragostea de natură, plăcerea aventurilor vânătorești. Astfel, mai ales în vacanţele petrecute de amândoi la Băile Sovata, foarte des mă însoţea în excursiile mele prin terenul de vânătoare”61. Acolo era un alt rai al sălbăticiunilor, pe care l-au întemeiat câţiva camarazi, printre care și Ionel Pop, arendând dreptul de vânătoare în „munţii comunelor Joseni, din Ciuc, Praid din Mureș, munţi întinși, învecinaţi cu ai Sovatei. Aici era principalul nostru teren de cerbi, de urși, cu vânat mult și ales. Dinspre Praid, sub muntele Bogdan, îl aveam paznic pe Lazăr Gagyi, la Joseni, la casa de pe culmea muntelui Bucin, lângă șosea, pe Ion Ducu, ve-nit la noi din Novacii Gorjului, și pe Constantin Dumitraș, venit de pe Valea

61 ibidem

Gazde și oaspeți la Valea Frumoasei (de la stânga la dreapta): Niță Vancea, I. Al. Brătescu-Voinești, Pavel Janosi, Ieronim Stoichiția, Ionel Pop și Simion Vulcu

38


Drăganului”62. Din anul 1920, cei cinci (apoi opt) asociaţi nu și-au îngăduit să tragă aici, timp de un deceniu, niciun foc de pușcă. Roadele uriașelor cheltu-ieli aveau să se vadă mai târziu, în bogăţia faunistică a pădurilor și apelor din zona protejată. Pe aceste meleaguri și-a împușcat M. Sadoveanu primul său cerb, la invitaţia lui „Ionel Nemo”. Călăuză le-a fost „Ghergheli-baci”, meșter în prinderea păstrăvilor cu mâna și în coacerea lor în spuză, înfășaţi în foi de brustur. Expediţia va deveni literatură în povestirea „Vechime” din volumul omonim: „De la căsuţa unde ne făcusem sălaș, auzeam tumultul acesta al iu-birii periodice, pe care Dumnezeu a pus-o în toată zidirea sa, umplând depăr-tări, apropiindu-se ca un tunet melodios”63. Un alt teren de vânătoare, dar numai „la mărunţiș”, frecventat de Io-nel Pop și de câţiva camarazi din Cluj, se afla la hotarul Cojocnei, cu păduricile Leghia, Poperdea, Tufa lui Bereţki, Iuiul de Câmpie. Din grupul vânătorilor făceau parte academicianul Silviu Dragomir, Yves Augier, profesor de litera-tură franceză la Universitatea din Cluj și care, după peste un sfert de secol,

62 ibidem, p. 17863 M. Sadoveanu, „Vechime”, Ed. Cartea Românească, București, 1940, p. 7

Mihail Sadoveanu cu gotcanul vânat în bătaia de la Părăul Lacului ,

Oașa, 15-18 Aprilie 1936

Mihail Sadoveanu și Pavel Janosi, la ierunci pe muntele Gotu,

Valea Frumoasei, 1936

39


„ca limbă și suflet a devenit mai român ca neaoșii români”64, savantul elveţian Alfred Pierre Chapuis, „mâna dreaptă a lui Emil Racoviţă, subdirector al Insti-tutului de speologie din Cluj”65, alte notabilităţi ale urbei. La capre negre, Ionel Pop urca în căldarea Sâmbetei de Sus, în munţii Făgărașului, unde îl avea ca paznic de vânătoare pe Oanea Boantă din Viști-șoara, cu cabana sub coama Drăgușului. Dar, dintre toate locurile în care dobândise „dreptul puștii”, cea mai dragă i-a fost tot Valea Frumoasei, evocată, fie și numai prin câte un crâmpei de aducere-aminte, în majoritatea cărţilor sale. Acolo „am pus suflet, dragos-te multă”66, acolo a clădit „vilă, bisericuţă, trei cabane mici, cheltuind peste două milioane de lei (pe atunci aveam!)”67. Acolo i-a cedat cu mărinimie lui M. Sadoveanu o parte din teren, a supravegheat ridicarea Casei de la Bradu Strâmb, pentru a-i oferi după aceea, simbolic, proprietarului cheia, la termi-narea lucrărilor. Lui M. Sadoveanu, Braniștea Domnului i-a fost nu numai agreabil popas de vacanţă, ci și refugiu providenţial în „vremurile de bejenie” din primăvara anului 1937 și de la începutul verii lui 1944. Bombele lansate

64 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul”, 1985, p. 17865 ibidem66 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., 14 ianuarie 198067 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., 7 octombrie 1981

Casa de la „Bradu Strâmb”

40


atunci, în aprilie, de aviaţia anglo-americană asupra Bucureștilor, au avariat și locuinţa – din strada Witting 12 – a scriitorului, silindu-l să se adăpostească o vreme la Pucioasa, „apoi, de acolo, la casa de la Bradu Strâmb”68. Tot la Oașa Mică aveau să se pripășească, aproape de mijlocul secolu-lui trecut, o seamă de fruntași ai Partidului Naţional Ţărănesc: în afară de Io-nel Pop și de fraţii Stoichiţia, erau vânaţi „d-rul Răchiţan, căpitanul Vlădescu, prinţul Ghica, Puiu Măcelaru. Securitatea, informată de căpitanul Vlădescu (!), a făcut o descindere la Oașa pentru a-i aresta și a le confisca armele, dar un prieten al prinţului Ghica i-a avertizat cu o zi înainte și aceștia au fugit, prin Valea Cibanului, pe la Căzile, spre Sibiu. Mai târziu au fost cu toţii arestaţi, cu excepţia lui Ieronim Stoichiţia (...) care, într-un moment de slăbiciune, se va da învins și va recurge la o capsulă de stricnină, menită altădată lupilor din Golul Oașei”69. La Prigoana, în luncile cu nume predestinat, „Raiul” începea să se destrame...

68 M. Sadoveanu, „Istorisiri din Ardeal”, Ed. Minerva, București, 1972, p. XXX69 Alexandru Craiovan, „Oameni, animale și locuri pe Valea Sebeșului”, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, p. 306

Membrii republicii de la Braniște: Ieronim Stoichiția, C. Rosetti-Bălănescu, Paul Janosi, M. Sadoveanu, Pitu Pop, Mihai Popovici (fost ministru), av. Ion Răchițan, av. A. Murat

și, jos, Sandu Stoichiția - Valea Frumoasei, 18 Aprilie 1936

41


În acele zile dramatice petrecute la cabana paznicului său de vânătoa-re Ion Făţan din Căzile, fugarul Ionel Pop nu știa că pășește pentru ultima oară pe potecile Văii Frumoasei și nici că, peste un sfert de veac, tăvălugul civilizaţi-ei va nimici Braniștea Domnului, cu toate reperele ei, salvate doar în memoria literaturii. Până la distrugere, va fi trebuit însă ca făloasele sălașuri ale „dom-nilor” să cunoască mai întâi calvarul umilinţei: „Cabanele nu mai erau «Casa Bătrână», «Casa de la Izvorul-de-Argint», «Casa de la Bradul-Strâmb, «Casa cu Soare», ci de acum erau inventariate prozaic: «Casa numărul 1», «Casa numă-rul 2», «numărul 3», «numărul 4». Sfânta pace și liniște au fugit, alungate de holca petrecerilor. Căprioarele nu mai coborau în padină, înţelegând că și pentru ele s-a frânt vraja. Toamna, vânători nesătui cărau în curtea «Casei nr. 1» grămadă de hoituri de cerbi, tauri, ciute, viţei, de-a valma, sărbătorindu-și biruinţele”70.

Prăpădul a început în anul 1971, când s-a întemeiat colonia șantierului hidroenergetic Fetiţa. Doi ani mai târziu, au năvălit aici buldozerele, camioa-nele grele și basculantele, iar artificierii au pornit să arunce în aer temeliile și

70 Ionel Pop, „Văpaia”, Ed. Eminescu, București, 1984, p. 194

Meandrele Frumoasei, la Oașa, în prim-plan Sălanele

42


tihna munţilor. După terminarea lucrărilor, în 1979, barajul de la Oașa avea să adune Frumoasa, Valea Mare, Sălanele, Prigoana, Cibanul și toate celelal-te fire de apă curgătoare în imensul lui creuzet. Pe Valea Sebeșului, i se vor adăuga acumulările de la Tău, Săsciori și Petrești. Un dram de grijă pentru „victimele colaterale” s-a ivit, totuși, probabil din respect faţă de „Casa de la Bradu Strâmb” și faţă de reproșul mut al Bisericuţei: „Casa «mea» – dărâmată la pământ (zice că o mută în altă parte), după ce întreg aranjamentul frumos, scump, complet, de la tablouri și mobilă până la ultima linguriţă a fost trecut în vila lui... Iar bisericuţa, care era îmbrăţoșată de molizi înalţi, acum e într-o pustie, ca desbrăcată, ca rușinată, ridicând spre cer turnul, în rugăciune sau în blăstem. «Unde merg cu drum de fier/Toate cântecele pier...»71. E soarta noastră, a bătrânilor, să vedem și să lăcrămăm”72.

Construcţiile de la Braniștea Domnului au fost, așadar, dezmembrate și apoi reasamblate „în afara perimetrului lacului, cu păstrarea celor mai im-portante caracteristici ale fiecăreia din ele. Astfel cele două cabane ale fraţilor Stoichiţă au fost mutate undeva mai sus, sub streașina pădurii de molid, tot pe malul stâng, între estuarul Sălanelor și Valea Mare, iar Casa de la Izvorul de Argint, modificată în parte, își oglindește eleganta-i siluetă în argintul undelor din Luncile Prigoanei, cochetând cu cei doi giganţi ai munţilor Şureanului – Vârful lui Pătru și cel al Şureanului (...). Cea de a patra și cea mai celebră, Casa de la Bradul Strâmb și-a părăsit pentru totdeauna vecina de până acum, scli-pitoarele Sălane, a uitat de brăduţul cel încovoiat de cine știe care vijelie de mult trecută și s-a mutat pe același mal stâng, dincolo de vărsarea Văii Mari, acolo unde muntele Fetiţa trimite o culme mai domoală spre noua oglindă a lacului”73. Casa de la Bradu-Strâmb nu-și va mai răsfrânge niciodată silueta în oglinda fugară a Sălanelor: „Căsuţa noastră de la Bradu-Strâmb,/Abia urzită în brădet, pe dâmb,/Stă-ntre zăpezi și sub troiane,/Cu pod de piatră scum-pă pe Sălane:/Ca-n somn și vis ne-așteaptă.”74. Din umbra acelor momente fericite, pândeau însă zilele „nesigure”, acele „zile tragice de care mă tem”75, și

71 După Mihai Eminescu, „Doina”, n.n. G. C.72 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 14 ianuarie 198073 Alexandru Craiovan, „Oameni, animale și locuri pe Valea Sebeșului”, Ed. Altip, Alba Iulia, 2005, p. 1874 M. Sadoveanu, „Bradu-Strâmb”, în „Daim”, Ed. Minerva, București, 1980, p. 16975 ibidem

43


tot atunci, încolţea presimţirea despărţirii de lume a scriitorului, într-un Brumărel (1961): „Din toate câte-au fost,/ O, cântece-a tomni-ţelor76,/ Rămâneţi numai voi./ Şi veţi suna și altora/ Când noi nu vom mai fi,/ Într-o înse-rare de Octomvrie” 77.

În acest topos ezoteric al iluminării și al profeţiilor mistice, energiile subtile se mani-festă surprinzător. Un fluid misterios circulă prin structura intimă a tuturor reperelor, în-sufleţite sau nu, ale „Raiului”, întreţinându-le solidaritatea. Lipsite de spiritele tutelare ale întemeietorilor, casele și cabanele de vânătoa-re au devenit simple clădiri, iar Bradu-Strâmb, ajuns arbore fără identitate, „și-a slăbit ancorele rădăcinilor, o clipă s-a cutremurat, apoi, încet-încet, s-a aplecat în susurul din urmă al cetinilor și s-a culcat în braţele Sălanelor. Apa s-a tulburat ca în durere și a cuprins creștetul de cetină ...”78.

Dacă Bradu-Strâmb s-a retras demn din calea fierăstraielor din preaj-mă-i, nu același lucru i-a fost cu putinţă Bisericuţei din gruiul de lângă izvor. Ctitorie a soţilor Margareta și Ionel Pop, paraclisul fuse-se înălţat de către meșterii care clădiseră „Casa de la Iz-vorul de Argint” și „Casa de la Bradu-Strâmb”. Planurile sfântului locaș au fost întoc-mite de un arhitect-artist „după modelul bisericilor de lemn vechi din Mara-mureș. Cu cerdac, cu boltă,

76 tomniță - nume dat de popor unor insecte de toamnă77 M. Sadoveanu, „Prietinul nostru Cezar”, în Revista „Carpaţii” nr. 1/1943, p. 3178 Ionel Pop, „Rămas bun, Unchieșul meu drag!”, în „Văpaia”, p. 196

Bradul Strâmb, viu

Bradul Strâmb, mort, căzut pe apa râulețului Sălane

44


cu turn în săgeată, cu toată lemnăria cioplită în înflorituri. (...) Cei ce odih-nesc pe acolo, sau trec pe la colonia de la Braniște și se abat și pe la paraclisul din gruiul izvorului se vor întreba cine au fost meșterii care au încheiat și au împodobit cu atâtea cioplituri biseri-cuţa îmbrăţișată de brazi. Nu le vor găsi acolo însemnate numele, după cum nici cele ale ctitorilor. Ale meșterilor le vor putea găsi în scrierile lui Sadoveanu: Si-coe, Berindei, Furdui meșteri, Avrămuţ ucenic, ţărani-moţi din Sohodol”79.

Până să se ridice Bisericuţa, priete-nii de la Braniște – veniţi aici la rotitul gotcanilor, la deschiderea sezonului de vânătoare la căprior sau a celui de pes-cuit la păstrăvi – sărbătoreau Învierea Domnului înconjurând, împreună cu

oaspeţii lor, cu paznicii și familiile acestora, una dintre cele patru case de la Oașa Mică. Ei descopereau atunci, sub cupola cerului înalt, spuzit de stele, vegheaţi de culmile împădurite ale Vârfului-lui-Pătru și ale Şurianului, fiorul sacralităţii simple, naturale, din vremea primilor creștini. Memorabilă rămâ-ne noaptea de Înviere când „brăniștenii”, în mâini cu făclii de brad, au asistat la ceremonialul aproape sacerdotal oficiat de M. Sadoveanu, care, „cu mâinile spre cer, a rostit o preamărire” adresată Divinităţii. „Regret nespus că n-am fixat textul acestei cuvântări-odă, de o frumuseţă și de un elan și profunzime de mare credinţă”80. Momentul a fost evocat și de M. Sadoveanu, în volumul „Valea Frumoasei”.

După ridicarea Bisericuţei, cu hramul Sfânta Maria Mare, urca „la mica așezare de la Braniște și părintele Perianu din Şugag, acel Octavian Lazu

79 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte, Editura Dacia, 1972, pp. 270-27180 Ionel Pop, Scrisoare către Dumitru Susan, București, Bobotează 1981 – D. Susan, op. cit., p. 67

Bisericuța de la Oașa Mică, carte poștală (1959), cu mențiunea

olografă a lui Ionel Pop: „Ridicată de Margareta și de mine în 1941-42”

45


din «Ceasul păstrăvilor» al lui Mihail Sadoveanu, și oficia slujba”81. Aici s-a cu-nunat și fata unuia dintre fraţii Stoichiţia, slujba religioasă fiind urmată de un pitoresc ospăţ pastoral.

După trei decenii, paradisul avea să fie dezrădăcinat, odată cu celelal-te clădiri de la Braniște, și strămutat: „Locul pe care am ridicat bisericuţa de la Oașa a fost proprietatea mea, înscrisă în cărţile funciare de la Orăștie. Acum cred că a trecut în proprietatea statului. Eu bisericuţa am dat-o Mitropoliei din Sibiu, care cred că se va îngriji ca constructorii barajului să o mute și să o refacă la loc potrivit. Eu aș dori să fie la Crucea Fetiţei, lângă șoseaua care cred că se face acolo. Te rog ca acestea să le comunici părintelui Grădinaru, de asemenea părerea mea de rău că a fost despuiată biserica de podoabele ei, icoanele vechi pe sticlă pe care le-am cumpărat cu mulţi bani și care ar trebui să fie restituite la locul lor”82. E de prisos să adăugăm că toate aceste icoane de preţ au rămas cu desăvârșire înstrăinate...

Cel din urmă reper al „Raiu-lui” a părăsit și el Valea Frumoasei, de data aceasta ca unică și ultimă amin-tire concretă pentru cel care investi-se aici, primus inter pares, suflet și avere. Acest însemn sacru, cunoscut drept „Crucea de la Podul-Bolovanu-lui”, i se datora tot lui Ionel Pop, fiind ridicat „ca mulţumită pentru multele zile bune pe care ni le-a dat Dumne-zeu să le petrecem acolo. Ideea a fost a neuitatei mele soţii Margareta. Apoi am plănuit și înfăptuit împreună. Iată ce era: Mai jos cu ceva de casa noastră de acolo, drumul trecea Râul peste un pod, «Podul Bolovanului». Îi spu-neau așa fiindcă lângă marginea din

81 Al. Craiovan, op. cit., p. 2182 Ionel Pop, scrisoare către Dănilă Constantin, 29 august 1975, apud Al. Craiovan, op. cit., pp. 21-22

Crucea de la „Podul Bolovanului”

46


Ionel Pop și Mihail Sadoveanu în timpul unei partide de pescuit la păstrăvi (1939)(Colaj fotografic cu titlul „Visul unei zile de vară”, realizat de C. Rosetti-Bălănescu)

47


sus a podului, pornind de jos din apa învolburată, se înălţa ca o coloană de stâncă, parcă cioplită. Înaltă de vreo zece metri, socotiţi de la faţa apei. În Cluj lucra un artist sculptor, Servatius, de mare talent, căruia i-am cumpărat eu mai înainte câteva mici statuete. Am comandat la acesta un crucifix. L-a exe-cutat, în bronz, de mărimea 110 x 90 cm, foarte artistic. Paznicii mei, conduși de Pittini, care era meșter de fiare, s-au coborât pe funii deasupra apei și au fixat crucea pe faţa columnei, a «Bolovanului», sus, deasupra apei, așa că nu se putea ajunge la ea nici de jos, nici de sus. Cu faţa către pod, era la vederea tuturor celor care treceau pe acolo. Curând a devenit cunoscută «Crucea Bo-lovanului», și trecătorii se opreau și se închinau. Apoi, a venit prăpădul: Lacul de acumulare urma să înece, împreună cu casa care a fost a mea (și luată cu «hapșa»83), și Bolovanul. Paznicii, adică cel ce a mai rămas acolo, Rudi Cernota, s-a căznit slobozindu-se cu funii, a desprins de pe piatră crucea. M-a întrebat, în scris, unde să o pună. Atunci mi-a venit ideea: Eu, pentru mine, Margareta și Pitu, am asigurat loc de mormânt la Blaj, lângă o bisericuţă foarte veche de acolo. Am plănuit să facem o cruce de piatră, iar pe ea să se fixeze crucea de bronz de la Frumoasa. Rudi mi-a și trimis-o și acum e aici, urmând să se execu-te planul”84...

Prin recuperarea semnificativă a ultimului simbol al legăturii sale materiale cu Valea Frumoasei, Ionel Pop avea să se identifice tot mai mult cu Bartimeu Tomuţa, misteriosul personaj din ultima lui carte antumă, „Văpaia”. Printre multele similitudini dintre braniștea sihastrului de la Gorganul și cea la care autorul povestirii a fost silit să renunţe se numără și Podul-cu-cruce din coasta Râului, reflex al crucifixului de la Podul-Bolovanului...

3

Cu excepţia povestirilor publicate în „Carpaţii”, întreaga operă litera-ră a lui Ionel Pop stă sub semnul aducerii-aminte. Dacă M. Sadoveanu își lua succinte notiţe, îndeosebi cu caracter toponimic sau onomastic, pentru a se lăsa mai apoi în voia proverbialei sale memorii vizuale și a imaginaţiei, Ionel

83 (a lua cu) hapșa - a lua fără voie84 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., București, 7 octombrie 1981

48


Pop a înmagazinat – pe toată perioada vânătorii la munte – trăiri și păţanii pe care avea să le reconstituie mai târziu, cu o remarcabilă minuţie, în volumele lui. Deși scriitor fecund, a manifestat o consecventă parcimonie în selectarea subiectelor: „Eu am un sertar întreg de lucrări slabe. Sadoveanu îmi spunea, c�

CALEIDOSCOP Ionel Pop - Clubul Vanatorilor...2 Anteu - gigant mitologic, fiul lui Neptun și al...

Documents

Transcript of CALEIDOSCOP Ionel Pop - Clubul Vanatorilor...2 Anteu - gigant mitologic, fiul lui Neptun și al...