FeBrUArie–mArtie 2016Anul XXVi

304–305

nr. 2–3

reViStĂ editAtĂ de AcAdemiA românĂdirector: AcAd. ionel-VAlentin VlAd, preşedintele AcAdemiei române

E-mail: revista_academica2006@yahoo.comTel. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

directori: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014 Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

conSiliUl editoriAl:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Victor SPINEIAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOC

Acad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUAcad. Maria ZAHARESCU Constantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei Române

Sector teHnic:TehnoredactorStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

colegiUl de redAcŢie: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

Acad. Solomon MARCUS

3

Cuprins

AtitUdini şi controVerSepunctul de vedere privind planul-cadru pentru învăţământul gimnazial din românia . 5Apel pentru limba latină lansat de 500 de intelectuali români . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

SUB cUpolA AcAdemieiTudor Nedelcea, omagierea lui marin Sorescu la Academia română . . . . . . . . . . . . . . . 8

mAniFeStĂri ştiinŢiFicePăun Ion Otiman, priorităţi bănăţene în cultura românească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10 Costa Roşu, tezaure ale culturii românilor din Voivodina . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13Doina Bogdan-Dascălu, Literatura, primul volum al Enciclopediei Banatului . . . . . . . . 15Crişu Dascălu, Enciclopedia, sinteză a culturii naţionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

preocUpĂri contemporAnelimba română şi şcoala – la Bucureşti şi la chişinău . . . . . . . . . . . . 19

Nicolae Florea, Solul, sistem natural coerent, cosmo-geo-biotic autoorganizat. Abordare din perspectivă energetică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29

Vasile Ciobanu, medalia pentru cercetarea istoriei oraşelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36

pUncte de VedereRăzvan Theodorescu, mihail diaconescu – Istoria literaturii dacoromane,

un câştig de informaţie şi interpretare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38Alexandru Zub, cristian ploscaru – Originile „Partidei Naţionale “.

Sub semnul „politicii boiereşti“, 1774–1828 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39

opiniiMircea Duţu, enciclica Laudatio si’ în gândirea şi acţiunea ecologistă

ale secolului al XXi-lea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40Ioan Alexandru, reflecţii privind exercitarea puterii în democraţiile parlamentare . . . 53Anton Carpinschi, dincolo de „mintea captivă“ sau despre diminuarea insecurităţii

prin cultivarea minţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61Nicolae Bud, A privi înainte... privind înapoi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66

AniVerSĂriNicolae Baltă, profesorul dr. leonida gherasim, membru de onoare

al Academiei române, la vârsta unui bilanţ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70

eVocĂriAlexandru Zub, ioan Hudiţă istoric şi om politic – în restituţie fundamentală . . . . . . . 74Viorel Bădescu, profesor candida oancea – pionier al folosirii energiei solare

în românia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. 76

Solomon Marcus

.

Oana Teodora Moldovan, Ruxandra Năstase Bucur, Bogdan Petroniu Onac, Un model de mentor pentru generaţii de cercetători speologi. omagiu adus memoriei lui gheorghe racoviţă (1940–2015) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78

Ilie Rad, Aron pumnul (1818–1866) – un apostol al românismului în Bucovina . . . . . . 80

in memoriAmIonel-Valentin Vlad, Academicianul Solomon marcus (1925–2016) . . . . . . . . . . . . . . . . 86Victor Voicu, prof. univ. dr. mihail coculescu – continuator strălucit

al şcolii noastre de endocrinologie (1943–2016) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89Alexandru Vulpe (1931–2016) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91petru t. mocanu (1931–2016) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92

cronicA VieŢii AcAdemice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93ApAriŢii lA editUrA AcAdemiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95 gHid pentrU AUtori . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97

Academia Română a luat act cu îngrijorare depropunerile formulate în cadrul celor trei varianteale Planului-cadru pentru învăţământul gimnazialdin România de către Institutul de Ştiinţe ale Educa-ţiei şi care se află acum în dezbatere publică.

Subiectul major care îngrijorează mediul acade-mic şi care se regăseşte la nivelul tuturor celor treivariante, nelăsând nicio posibilitate de opţiune pro-fesorilor, este reducerea numărului de ore, până ladispariţia din programă, la discipline fundamentalede studiu, menite să formeze atât cultura generală,cât şi conştiinţa istorică şi identitară a noilor generaţii.Astfel, măsurile propuse de Institutul de Ştiinţe aleEducaţiei anunţă: dispariţia singurei ore de limbalatină în gimnaziu, la clasa a VIII-a, amputarea uneiore de limba şi literatura română la clasele a V-aşi a VI-a şi diminuarea drastică a numărului de orede istorie, oricum insuficiente în urma reducerilorimpuse de ultimul Plan-cadru din 2001.

Semnalăm că toate cele trei domenii de studiuvitregite de actuala propunere sunt materii cu unputernic caracter identitar, contribuind împreună ladezvoltarea conştiinţei naţionale, europene şi uma-niste a tinerei generaţii.

Studiul limbii latine, limbii şi literaturii româneşi istoriei (naţionale şi universale) oferă copiilorrepere existenţiale, orientându-i ca cetăţeni ce apar-ţin unui popor european, vorbitori ai unei limbi deorigine latină, înrudite cu alte câteva limbi europenedescendente din acelaşi trunchi comun, purtători aiunor valori culturale şi etnice care s-au aflat întot-deauna în deplin respect şi armonie cu valorile altorpopoare.

Identitatea românească nu poate fi înţeleasă fărăcomponenta sa latină, indentitatea europeană, la rân-dul ei, nu poate ignora această componentă. Să nuuităm eforturile Şcolii Ardeleane, iluminismulromânesc, de a argumenta originea latină a poporu-lui şi a limbii româneşti în Transilvania. Să nu uitămcă însuşi statul român s-a constituit, la 1859, în jurulideii de unitate a tuturor celor „de gintă latină“.În acest context, prima misiune a Academiei Române,

la 1866, a fost să alcătuiască gramatica şi dicţiona-rul limbii române şi să redacteze tratatul de istoriaromânilor, tocmai pentru a susţine şi cultiva conşti-inţa identităţii noastre. Or, acum, propunerile acestuinou Plan-cadru compromit printr-un singur gest,insuficient cântărit, eforturile a generaţii de intelec-tuali responsabili şi pun sub semnul pericoluluiînsăşi identitatea noastră. Consecinţele nu vor întâr-zia să apară, iar istoria nu va fi îngăduitoare.

Academia Română atrage, deci, atenţia asuprapericolului reprezentat de excluderea studiului lim-bii latine şi diminuarea numărului de ore la limba şiliteratura română şi istorie, discipline care, alături decomponenta lor identitară amintită, au cea maiimportantă vocaţie formativă dintre toate disciplinele –dacă ar fi să amintim numai dezvoltarea gândiriilogice, a capacităţii de exprimare, a creativităţii, aspiritului civic şi a celui democratic, înţelegereaintegratoare, în spiritul valorilor umaniste.

Vârsta gimnazială, cuprinsă între 10–15 ani, estecea mai propice dezvoltării unei personalităţi armo-nioase, deopotrivă, sensibile, raţionale şi creative.Istoria, cu deosebire, oferă o perspectivă largă asu-pra realităţii, situată în orizontul devenirii, şi asigură,astfel, cadrul de integrare şi capacitatea de a răs -punde provocărilor prezentului.

Limba şi literatura română dezvoltă capacitateade înţelegere a noţiunilor, conceptelor, fenomenelor,dar şi sensibilitatea, bunul gust, receptarea estetică.Şi, desigur, atât de necesara capacitate de exprimarecorectă şi de structurare a unui discurs cu sens.

Limba latină consolidează cunoştinţele de gra -matică, de logică, furnizează terminologia pentrumajo ritatea ştiinţelor exacte şi, nu în ultimul rând,este purtătoarea unor valori care au stat la bazaconstruirii civilizaţiei europeane moderne şi con-temporane.

Procesul pedagogic, actul educativ este, cumsperăm că se ştie, complex şi dificil. El necesitătimp, strategie inteligentă, atenţie sporită, răbdare şichiar delicateţe. O trecere rapidă printr-o multitu-dine de discipline compromite posibilitatea de 5

Atitudini şi controversepunctul de vedere privind planul-cadrupentru învățământul gimnazial din românia

fixare şi aprofundare şi conduce la superficialitate şiineficienţă. În acest context, semnalăm un alt viciufundamental al actualului Plan-cadru şi anumetendinţa de a avea la nivelul învăţământului gimna-zial cât mai multe materii cu doar o oră de studiu pesăptămână, periclitând astfel instruirea solidă şieducaţia.

Membri ai Academiei Române au semnalat, înrepetate rânduri, insuficienţa numărului de ore ladisciplina istorie, inconsistenţa programelor şideficienţele manualelor.

Specialişti din institutele de cercetare ale Acade-miei Române au adresat memorii şi au propus Mi -nisterului Educaţiei sprijin şi consiliere în elabora-rea ghidurilor de predare şi în perfecţionarea cadre-lor didactice.

Academia Română vă solicită, domnule mi -nistru, să dispuneţi reanalizarea celor trei variantealte actualului Plan-cadru pentru învăţământul gim-nazial, alocarea unui număr optim de ore pentru dis -ciplinele limba latină, la clasa a VIII-a, limba şi lite-ratura română şi istorie pentru întreg ciclul V–VIII,precum şi pentru celelalte discipline de studiu, ela-borarea atentă a unor programe echilibrate, care săţină cont de principiile interdisciplinarităţii şicomplementarităţii, astfel încât învăţământul gim -nazial să-şi îndeplinească în mod real misiunea:

aceea de a forma cultura generală a elevilor şi apune bazele dezvoltării armonioase a tinerei ge ne -raţii.

Academia Română îşi exprimă deplină încre dereîn implicarea şi decizia dumneavoastră.

BiroUl preZidiUlUi AcAdemiei române

Acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române

Acad. Cristian Hera, vicepreşedinte al Academiei Române

Acad. Bogdan Simionescu, vicepreşedinte al Academiei Române

Acad. Alexandru Surdu, vicepreşedinte al Academiei Române

Acad. Victor Spinei, vicepreşedinte al Academiei Române

Acad. Victor Voicu, secretarul general al Academiei Române

Punct de vedere adresat domnului prof. dr. ing.Adrian Curaj, ministrul Educaţiei Naţionale şiCercetării Ştiinţifice.

6

La data de 5 februarie 2016, la iniţiativa acade-micianului Bogdan Simionescu şi a academicianuluiSolomon Marcus, a fost transmis domnului AdrianCuraj, ministrul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Şti-inţifice, un apel pentru păstrarea orei de limba latinăîn programa de gimnaziu, la clasa a VIII-a.

Apelul este susţinut atât de mediul academic,cât şi de cel universitar şi de cercetare şi este însoţitde peste 500 de semnături.

Între semnatari, se numără: - acad. Eugen Simion, acad. Ioan-Aurel Pop,

acad. Marius Sala, acad. Gheor ghe Benga, acad.Teodor Dima, prof. Ion Pop, membru corespondental Academiei Române, prof. Voicu Lupei, membrucorespondent al Academiei Române, prof. Gheor-ghe Chivu, membru corespondent al AcademieiRomâne, prof. Petre Frangopol, membru de onoareal Academiei Române;

- cercetători din institutele de cercetare ale Aca-demiei Române: Institutul de Filologie Română„Al. Philippide“ Iaşi, Institutul de Lingvistică şi

Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ Cluj-Napoca,Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“Bucureşti, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti“ Bucureşti, Institutul de Cercetări Eco-nomice şi Sociale „Gheorghe Zane“ Iaşi, Institutulde Chimie Macromoleculară „Petru Poni“ Iaşi;

- cadre didactice de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca, Uni versitatea „Al. I. Cuza“Iaşi, Universitatea Bucureşti, Universitatea Tehnică„Gheorghe Asachi“ din Iaşi.

„Apelul pentru limba latină“ redactat de grupulde intelectuali din mediul academic şi universitarvine să susţină „Punctul de vedere al AcademieiRomâne privind Planul-cadru pentru învăţământulgimnazial din România“ şi se doreşte a fi mai multdecât o pledoarie argumentată pentru învăţarea lim-bii latine. Acesta reprezintă un semnal de alarmă înfaţa unui fenomen de mare gravitate – distrugereaşcolii româneşti, care „nu trebuie redusă la o insti-tuţie de prestări de servicii care livrează ocupanţide locuri de muncă robotizaţi“.

7

Apel pentru limba latină lansat de 500 de intelectuali români

La 80 de ani de la naştere şi 20 de ani de la moar -tea sa, Marin Sorescu a fost omagiat la AcademiaRomână. Instituţia gazdă, împreună cu Muzeul Na -ţional al Literaturii Române (director Ioan Cristescu),au organizat un simpozion ştiinţific „Rotonda 13.Marin Sorescu“, din cadrul proiectului cultural alMuzeului, Aniversări. Comemorări. Centenare.

Moderatorul acestuia a fost, ca şi în cazul Zile-lor „Marin Sorescu” de la Craiova, academicianulEugen Simion, prietenul şi apărătorul în vremuri derestrişte al lui Marin Sorescu. Pentru autorul Scriito-rilor români de azi, Sorescu este cel care a funda-mentat, împreună cu Nichita Stănescu, postmoder-nismul românesc, un mare poet şi dramaturg, ce nus-a învechit, care a crezut, ca şi Marin Preda, că sepoate rezista prin cultură, România nefiind o „Sibe-rie a spiritului”. I s-a reproşat, a continuat EugenSimion, că pleca prea mult în străină tate înainte de’89, că „n-a ales partea cea bună”, n-a fost „corectpolitic”, conform doctrinei marxiste, actualizate deHarold Bloom în Canonul occidental şi aplicată lanoi de reprezentanţii Grupului pentru Dialog Social,fiind o victimă, plătind cu viaţa, ieşind totuşi victo-rios prin ultimele sale poezii, adunate postum învolumul Puntea.

A primit lovituri grele, care i-au grăbit sfârşi-tul: implicarea în „meditaţia transcendentală”,demiterea de la revista „Ramuri”, concomitent cudemisia sa din Uniunea Scriitorilor, denunţarea sade către unii colegi la Comitetul Nobel, anunţareademiterii sale ca ministru al Culturii prin şoferulsău, în timp ce Sorescu participa la Cluj la un co -locviu „Blaga” etc.

Pentru Ion Caramitru, Sorescu este un „scriitorsenzaţional care a experimentat mai multe modali-tăţi literare”, un făuritor de limbă. În „amintiri frag-mentate” despre autorul Ionei, actorul a relatat o

întâmplare cu Răceala la Teatrul „Bulandra” chiar înseara cutremurului din 4 martie 1977, alta despremontarea piesei A treia ţeapă, cu studenţii, desprespectacolul de teatru şi poezie de la Edinburgh din1971, în care Ion Caramitru l-a „descoperit” peSorescu că poate fi „de spus pe scenă”.

Scriitorul şi regizorul Virgil Tănase, venit spe-cial de la Paris (căruia Marin Sorescu i-a editat la„Scrisul românesc” volumul Evenţia Mihăescu), s-aarătat descumpănit când Virgil Ierunca l-a trecut peSorescu în „antologia ruşinii”. L-a văzut la Paris, laSpita lul Cochin, unde Sorescu fusese internat între5–11 noiembrie 1996, cu o lună înainte de deces:„părea nici neliniştit, nici trist, doar mirat că moar-tea vine”.

Academicianul Grigore Brâncuş, deşi nu l-acunoscut personal, l-a văzut deseori la Institutul de

8

Sub cupola Academieiomagierea lui marin Sorescu la Academia românăTudor Nedelcea*

*Scriitor

Lingvistică unde studia graiul oltenesc, de aici sen-sul uneori atipic al cuvintelor. La Lilieci este o capo-doperă, acţiunea se întinde pe două–trei secole; ori-ginile limbajului sunt materne, de unde evocareapredilectă a mamei: bărbaţii înjură, femeile bles -temă. Fondul neologic lipseşte din primele volume,fondul latin este foarte răspândit în cele şase volumeale Liliecilor, ca şi substratul traco-dacic (dete coace,buzurină, ardea, bârbrâncă, brustan, japiţă etc.).Sorescu a dovedit ca şi graiul oltenesc este folosibilliteraturii române.

Ilie Gheorghe, actorul craiovean (şi european,despre care Sorescu afirma: „Sunt un vechi admira-tor al actorului. În «Iona», el a făcut un spectacolextraordinar. Cred că-i cel mai frumos spectacolcare s-a realizat până acum”) a depănat din aminti-rile sale despre Sorescu, a cărui creaţie a fost apre-ciată şi de regizorul Robert Wilson, înregistrat într-unstudiu din Frankfurt.

Recitalul lui Ilie Gheorghe a impresionat publi-cul; i-am remarcat pe academicienii Maya Simionescuşi Marius Sala, Dan Zamfirescu, Mihaela Constanti-nescu-Podocea (editoarea creaţiei soresciene încolecţia Opere fundamentale), Ion Jianu (autorulunei cărţi de interviuri despre Sorescu, cu ineditedezvăluiri), Ioan Cristescu, directorul MuzeuluiNaţional al Literaturii etc.

Comentând recitalurile lui Ion Caramitru şi IlieGheorghe, Ion Pop a remarcat că actorii au reuşit sădescopere limbajul sorescian, căci Sorescu este un„comediograf al limbajului”, care descoperă comi-cul absurd şi oferă un spectacol tulburător, în caretragismul se ascunde sub stratul comic. Sorescu aatacat limbajul sofisticat, el nu-i simplu transmiţătorde oralităţi, el a căutat limba, Liliecii fiind un muzeual graiului oltenesc. În opinia sa, Sorescu trebuierecitit, clişeele critice reanalizate, creaţia sa garatân-du-i perenitatea.

Tudor Nedelcea a evocat momente tragice dinbiografia lui Sorescu, amintind denunţul sub al -ternilor săi şi demiterea de la revista „Ramuri”.

Fiind în redacţia „Literatorului“ (seria a doua arevistei, întemeiate de Marin Sorescu, împreună cuEugen Simion, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea, în sep-tembrie 1991), Ion Cocora a evocat unele momente– din viaţa scriitorului omagiat –, la care a luatparte.

Lucian Chişu, admiratorul şi colaboratorul (la„Literatorul“) lui Marin Sorescu, a punctat câtevaaspecte din volumul de debut, Singur printre poeţi,apreciat de G. Călinescu: „Aici nu-i vorba numai desimple parodii, în subtext găsindu-se atacuri la poe-zia proletcultistă a vremii, gen Eugen Frunză; ceinăscuţi în anii bisecţi reprezintă un semn al destinu-lui; manuscrisele sale greu descifrabile arată ca ofurtună, dovadă că Sorescu revenea pe text, modificasau opera tăieturi, ca un adevărat artist al cuvântu-lui“. Lucian Chişu a amintit şi de butada lui FănuşNeagu la spusele preotului despre poetul trecut lacele veşnice, care ar fi greşit. „Cu gândul, cu faptapoate, a zis Fănuş, dar cu cuvântul niciodată, pă -rinte“.

Comentând fiecare intervenţie a vorbitorilor,Eugen Simion a subliniat, în final, caracterul coloc-vial, omagial al manifestării, îndemnându-ne să-lcitim, să-l redescoperim şi să-l comentăm la justa savaloare.

„De ce el şi nu noi?” se întreba Eugen Simion.„Aceasta era şi, probabil, este în continuare între-barea unor scriitori contemporani care îl urau peSorescu cu o ură grea şi fanatică, pentru că aveasucces mai mare decât ei şi numele lui circula insis-tent în ultimii ani pe listele Premiului Nobel.

Omul fragil a suportat greu aceste atacuri, vor-bea rar de ele şi nu era deloc mulţumit când cineva,imprudent şi zelos, i le aducea la cunoştinţă. Păreadetaşat, stăpân pe el şi conştient de valoarea pe careo are. Stăpân era, într-adevăr, valoarea lui literarăera şi este în afara oricărei discuţii, dar fiinţa lui nuera invulnerabilă. A cedat, în cele din urmă. MarinSorescu s-a stins repede, în câteva luni, urmăritpână în ultimele lui ceasuri de viaţă de ura bestialăa unor publicişti români săriţi, la timp, din barcaregimului totalitar comunist în barca oportunismu-lui postdecembrist... Trebuie să spun că aceştia dinurmă, solidari şi înrăiţi, au avut pielea lui Sorescu,au reuşit, într-adevăr, să-l scoată nu numai din viaţaliterară, dar şi din viaţă, pur şi simplu. Şi-au făcutdatoria «patriotică», ei pot primi în linişte recom-pensa jertfei lor”, a punctat cu pertinenţă şi obiecti-vitate Eugen Simion.

9

Anul acesta sărbătorim Ziua Culturii Naționalemarcată de două evenimente deosebit de importantepentru Academia Română, evenimente cărora lededicăm festivitatea de astăzi, fiind cazul împliniriiunui secol și jumătate de la înființarea primeiinstituții academice a tuturor românilor, în aprilie1866, iar pentru Filiala noastră apariția primuluivolum din vastul proiect inițiat de Institutul de Stu-dii Banatice: Enciclopedia Banatului – Literatura.

De altfel, simpozionul dedicat Zilei CulturiiNaționale are ca temă Contribuții bănățene la spiri-tualitatea românească. Am ales acest subiect,stimulați de istoria atât de densă a fenomenului cul -tural bănățean, a „bănățenismului”, după expresiafolosită de C. Miu-Lerca într-un articol apărut în„Revista Institutului Social Banat-Crișana“ (anul IV,nr. 22–23, 1938), cât și de ideea regionalismului cul-tural, lansată de mari corifei ai culturii românești:Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Perpessicius. Aceştiasusțineau, în perioada interbelică, fecundă din punctde vedere cultural, necesitatea descentralizării cul-turii în România reîntregită. În opinia argumentă aacestora, fiecare regiune (provincie) istorică trebuiesă-și aducă aportul la formarea și dezvoltarea cul -turii naționale prin ceea ce numim astăzi procesul desub sidiaritate culturală. De altfel, susținătorii1 re -gio nalismului cultural, printre care bănățeanul SeverBocu, în scrierile lor, afirmau „iubindu-mi regiunea(Banatul n.n.), lucrez la întărirea ei! Prin asta întă-resc neamul și patria.”2

Privit din această perspectivă, regionalismul cul-tural, ca factor al dezvoltării culturale generale ațării, promovat intens în perioada interbelică de inte-lectualii bănățeni, nu a făcut altceva decât să reiamarile idei ale oamenilor de cultură din BanatAlexandru și Andrei Mocioni, Vincențiu Babeș ș.a.,

despre nevoia de unitate a culturii naționale înperioada stăpânirii habsburgice și maghiare înBanat.

În cuvântarea de deschidere a Adunării generale a„Astrei“ de la Oravița, din anul 1902, AlexandruMocioni spunea: „Cultura este cel mai însemnatfactor de putere al popoa relor în toate timpurile,între toate împrejurările. Sunt însă timpuri şi împre-jurări, când – precum o ştim şi noi – chestiunea cul-turei poate să devină pentru un popor chiar o ches -tiune de viaţă. Astfel, lupta pentru cultură nu estealtceva, decât lupta pentru existenţa naţională.

Fireşte, numai cultura adevărată are aceastăputere conservatoare, iar cultura adevărată nupoate să fie alta, decât numai şi numai culturanaţională.

Dacă cultura poporului este – precum deja eti-mologia cuvântului ne-o indigitează – cultivareaînsuşirilor intelectuale şi morale ale unui popor, şidacă tocmai aceste însuşiri sufleteşti în specifica lorsinteză psihică constitue caracterul naţional al ace-lui popor, atunci e lucru învederat, că numai culturanaţională este cultura adevărată.

Şi precum caracterul naţional se manifestă înlimba, în modul de gândire şi simţire, în datinile şimoravurile, în tradiţiunile şi idealurile naţionale, înpoezia şi industria naţională, în portul naţional şialtele: aşa şi cultura naţională are să îmbrăţişezeîntreaga viaţă naţională, în toate manifestaţiunileei. Ea are să conserve, să cultive şi unde e de tre -buinţă să nobiliteze toate elementele naţionale alevieţii poporului. Ea are să desvolte conştiinţa naţio-nală, baza culturei naţionale; sentimentul reli gio -zităţii, baza moralităţii; patriotismul, baza virtuţilorcetăţeneşti; spi ritul economic, baza prosperării ma -teriale; simţul estetic, baza nobleţei inimii, cu un

10

Manifestări ştiinţifice

priorități bănățene în cultura românească*Acad. Păun Ion Otiman

* Cuvânt inaugural rostit la Simpozionul „Contribuţii bănăţene la spiritualitatea românească“, organizatcu ocazia Zilei Culturii Naționale (15 ianuarie 2016, Filiala Timişoara a Academiei Române)

cuvânt cultura naţională are să deslege toate pu -terile rămase încătuşate prin vicisitudinea timpuri-lor, are să deştepte toate puterile latente ale popo-rului, ca astfel să fie asigurată, în butul tuturor peri-co lelor ameninţătoare, existenţa naţională a popo-rului român din Ungaria. Vedem cât de măreaţă esteideea culturei naţionale şi cât de mari şi vitale suntinteresele legate de realizarea ei. Dar cât de măreaţăeste ideea, atât de grea este realizarea ei. Este ooperă grandioasă, ba putem zice, o operă gigantică,la care ne-am angajat. Aceasta, fireşte, nu poate fiopera unei singure generaţiuni, dar este o operădemnă de stăruinţele cele mai nobile ale generaţiu-nilor, este o operă care pretinde de la fiecare gene-raţiune încordarea şi con centrarea tuturor puterilorsale. Şi dacă undeva, apoi aici se potriveşte pentrunoi deviza: «viribus unitis», căci dacă undeva, apoiaci în sânul Asociaţiunii noastre ne este dată posi-bilitatea de a concentra toate puterile noastre.”3

În astfel de coordonate, după părerea mea, tre-buie să citim azi contribuția Banatului la cultura șispiritualitatea românească și, mai cu seamă, premie-rele culturale bănățene pe plan național, printre careamintim următoarele (fără a fi prezentate în ordineacronologică, ci, mai degrabă, a importanței lor):

1) Prima enciclopedie românească4, coordonatăde bănățeanul C. Diaconovici, nu apare, după cumar fi fost firesc, în România (Vechiul Regat), ci laSibiu, între anii 1898–1904, în trei volume masive,în format alfabetic, în condiții grafice excelente(pentru acea vreme, dar și pentru astăzi), cu scopulmăr turisit al autorului încă din prefață „să dea publi-

cului cititor român o oglindă cât mai fidelă a stări-lor poporului nostru în toate țările locuite de româniși totodată să-l țină în (la) curent și cu progresulculturii omenești”. După acest început de secol, ur -mează o mai lungă tăcere în domeniul enciclopedii-lor, de circa un sfert de secol, până în anul 1929, cândla Cluj, apare Minerva – Enciclopedia română5.

În perioada 1937–1943, apar două enciclopediimasive: Enciclopedia României, o enciclopediefuncțională, dar neterminată (patru volume – Statulși Economia – din şase prevăzute, neapărute Culturăși Personalități), coordonator Dimitrie Gusti și Ma -rea Enciclopedie Agricolă, cinci volume, coordona-tor C. Filipescu; după care, urmează o și mai lungătăcere.

2) „Banatul a dat literaturii române întâia tra-ducere a Vechiului testament, primele opere lexico-grafice, întâia odă cultă, primele școli naționale șicel dintâi ziar. (s.n.) Din Caransebeș, din Lugoj șiapoi din Timișoara pornesc încă din veacul al XVI-leafăclieri robiți de dorul trezirii la conștiință națio nalăa poporului”6.

3) Bănățeanul iluminist Paul Iorgovici, născut laVărădia cărășană, scrie cu litere latine, pentru primadată în literatura românească, o carte cu titlulObservațiuni de limbă rumânească7, pe care opublică la Budapesta, în anul 1799.

4) Nicolae Oțălea și Dimitrie Țichindeal – Ți -chindeal gură de aur, după frumoasa apreciere a luiMihai Eminescu –, sunt autorii primelor fabule înliteratura românească Fabule alese8 (tipărită în1785) și respectiv Filosoficești și politicești prin

11

fabule prin fabule moralnice învățături acum întâiaoară culese și într-acest chip pe limbă româneascăîntocmite9 (tipărită la Buda în anul 1814).

5) Bănățeanul Constantin Diaconovici Loga,profesor la Arad, la Înalta Școală pedagogică a na -țiunii valahe scrie și tipărește, tot la Buda, primelecărți de gramatică și ortografie românească Orto-grafia sau dreapta scriere, în anul 1818 și, în anul1823, Gramatica românească10.

6) Prima revistă periodică „Biblioteca româ-nească”, cu apariție în toate provinciile locuite deromâni timp de 11 ani (1811–1823), este redactatăde bănățeanul Damaschin Bojincă, împreună cu Z.Carcalechi11, fiind, de fapt, modelul după care s-ainspirat Ion Heliade-Rădulescu în elaborarea planu-lui bibliotecii universale.

Bazați pe aceste priorități culturale de necontes-tat ale bănățenilor în cultura românească, scriitoriibănățeni au constituit Asociația Scriitorilor Românidin Banat „Altarul cărții” pentru promovarea scrie-rilor autorilor din această zonă a României, deoarece,în opinia acestora, „Bucureștiul, în domeniul slovei,face același lucru pe care îl face și în viața politicăși economică: trăiește și prosperă din ceea ce dăprovincia. Literaților bănățeni [le] sunt închise dru-murile către editurile mari pe care le are Bu cu -reștiul. Poetul, eseistul, romancierul bănățean esteprivit la București ca provincial stângaci, neo -bișnuit cu viața de «metropolă mare», dar«mediocritățile tuturor cafenelelor se bucură de celmai larg sprijin». Pentru a contracara asemeneaatitudini și a se impune în viața culturală și literară,scriitori bănățeni s-au organizat într-o asociațieregională. Din această asociație făceau parte numede prestigiu ale scrisului bănățean: C. Miu-Lerca,Virgil Birou, Petre Sfetca, Ioachim Miloia, PavelBelu, Grigore Popiți, Traian Topliceanu, AnișoaraOdeanu, Melentie Șora, Aurel Peteanu, NicolaeȚirioi, Aurel Cosma, Ion Stoia Udrea, Dorian Groz-dan etc. Pe teritoriul Banatului funcționau și alteasociații regionale – Cercul Academic Bănățean,Asociația Învățătorilor Bănățeni, Cercul Juridic

Bănățean etc. –, dar cea mai importantă asociațieculturală regională a fost Regionala «AstraBănățeană», care a coordonat timp de un deceniumișcarea culturală din Banat. Regionalismul cultu-ral, chiar dacă a reușit o mai bună promovare a spe-cificului bănățean a fost departe de a rezolvanemulțumirile subiective și obiective ale bănă -țenilor”12.

Nici astăzi, după opt decenii de la constituirea„Altarului cărții” bănățene, nu putem vorbi de oreală descentralizare culturală a României. Deaceea, considerăm că, acum, unul dintre obiectivelecele mai importante ale societății noastre și, în pri-mul rând, al culturii și spiritualității românești, ală-turi de finanțarea corespunzătoare, îl constituie toc-mai reala descentralizare și continua promovare aculturilor regionale, ca factori de coagulare a culturiinaționale în întregul ei.

note1S. Clopoțel, Organizarea culturală regională. Sensibilitate

față de Astra transilvăneană, 1936.2 S. Bocu, Regionalismul, forță naționalistă, Revista „Ves-

tul“, 1930.3 T. Botiș, Monografia familiei Mocioni, Editura Academiei

Române, 2015, ediția a III-a, pp. 350–351.4 C. Diaconovich, Enciclopedia română, Editura Krafft,

Sibiu, trei volume, 1898–1904.5 A.C. Pteancu, Minerva – Enciclopedia română, Editura

Minerva, Cluj, 1929.6 I. Mureșan, Pentru începutul slovei bănățene, revista

„Luceafărul“, nr. 7–8/1938.7 Dorina Măgărin, Sunt lacrimae rerum, revista „Lecturn“,

nr. 3 (11), 2015.8 I.V. Boldureanu, Cultura românească în Banat, Editura

Helicon, Timișoara, 1994.9 Ibidem 7.10 Ibidem 7.11 Ibidem 7.12 D. Tomoni, Societate, cultură și politică „Astra” în Banat

(1896–1948), Editura Învierea, Timișoara, 2009.

12

Literatura, primul volum din EnciclopedieiBanatului este o operă capitală, grandioasă şi unicăpentru noi şi despre noi. O lucrare care cuprindeabsolut toate domeniile de viaţă şi de activitate, inclu-siv ale românilor din Banatul sârbesc: personalităţi,instituţii, realizări (reprezentative pentru etnia ro -mână din Voivodina (respectiv din Serbia), tezaureale culturii noastre naţionale. La realizarea acestuiproiect şi-a adus contribuţia şi Institutul de Cultură alRomânilor din Voivodina; este o iniţiativă comunărealizată de Institutul de Studii Banatice „Titu Maio-rescu” al Academiei Române, Filiala Timişoara, încolaborare cu Institutul nostru de cultură, conformConvenţiei de colaborare semnată între cele douăinstitute. Obiectul acestei Convenţii, pe care am sem-nat-o împreună cu domnul director, profesorul dr.Crişu Dascălu – în numele Institutului de Cultură alRomânilor din Voivodina şi al Institutului de StudiiBanatice „Titu Maiorescu” din Timişoara, în ziua de11 martie 2010, la Zrenianin – a fost, în primul rând,realizarea în parteneriat a Enciclopediei Banatului(românesc şi sârbesc). O lucrare de mari proporţii,concepută ca o oglindă obiectivă a ceea ce s-a reali-zat în Banat, de-a lungul timpului, pentru ca astfel ceicare sunt în afara graniţelor bănăţene să poată vedeace au făcut bănăţenii, cum au trăit, cum au colaboratcu alte naţiuni şi, în felul acesta, să ne legitimăm caentitate culturală spe cifică.

Întâlnirea de la Zrenianin a reprezentat, pentrunoi, minoritarii români din Serbia, un adevărat eve-niment.1 Ce-i drept, nu era pentru întâia dată cândromânii din Banatul sârbesc meditau asupra uneiastfel de lucrări, fiindcă de mai mulţi ani, în cadrulSocietăţii Române de Etnografie şi Folclor din Voi-vodina, se lucrează la un Dicţionar enciclopedic alromânilor din Serbia,2 dar acum, pentru prima oară,am procedat concret la elaborarea unui asemeneaproiect foarte ambiţios care cuprinde întreg Banatul

şi care se realizează împreună cu o instituţie ştiinţi-fică atât de importantă – Academia Română, cel maiînalt for ştiinţific şi cultural al României.

În Banat a existat, de altfel, dintotdeauna aproape,o cultură a bibliografiilor, a dicţionarelor. În felulacesta s-a construit istoria acestor spaţii, aşezândlucrurile pe un fundament trainic, dar şi pentru că, înastfel de opere apar, într-o formă sintetică, dar grăi-toare, identitatea minoritară şi pentru că, astfel,putem fi cunoscuţi integral. Dincolo de aceasta,există o tradiţie a Banatului istoric care îndreaptălucrurile spre astfel de lucrări, dar o tradiţie, dinpăcate, pierdută în vreme, fiindcă de la prima Enci-clopedie românească – elaborată la cumpăna anilordintre veacul al XIX-lea şi cel următor – coordonatăde bănăţeanul Corneliu Diaconovici, legat şi el prinrădăcini de Banatul actual sârbesc, nu s-a mai făcutaproape nimic concret în acest sens.3

Au apărut, într-adevăr, în Serbia, îndeosebi, înultimii ani, mai multe monografii ale satelor locuitede români din Banatul sârbesc şi monografii careînfăţişează momente relevante din viaţa românilordin aceste spaţii, privind trecutul istoric, viaţa spiri-tuală, cultural-artistică, teatrală şi literară, monogra-fii ale şcolilor cu limba de predare română, ale unorbiserici ortodoxe româneşti şi ale asociaţilor cultu-rale, apoi bibliografii (în 12 volume masive) alepublicaţiilor în limba română din Voivodina, Repu-blica Serbia, dicţionare şi lexicoane ale scriitorilor,jurnaliştilor, oamenilor de seamă români, artiştilorplastici, preoţilor şi teologilor români, lucrări desprelăcaşele de cult ortodoxe româneşti din Banatul sâr-besc, despre cărţile vechi de mare valoare păstrate înarhivele parohiale, despre patrimoniul nostru cultu-ral şi relaţiile culturale şi bisericeşti, de-a lungul amai multe veacuri, cu poporul sârb şi cu celelaltepopoare cu care trăim împreună (peste o mie de vo -lume în total).4 Dar nu am avut, până acum, o lucrare

13

tezaure ale culturii românilor din Voivodina*Costa Roșu**

*Alocuţiune susţinută la Simpozionul „Contribuţii bănăţene la spiritualitatea românească“, organizatcu ocazia Zilei Culturii Naționale (15 ianuarie 2016, Filiala Timişoara a Academiei Române)

**Directorul onorific al Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, Zrenianin, Serbia

atotcuprinzătoare asemănătoare acesteia; este vorbade primul volum, după care – cu ajutorul lui Dum-nezeu, al Academiei Române şi al oamenilor care levor elabora –, sperăm să apară şi următoarele.

La scurt timp după semnarea Convenţiei de cola-borare între cele două institute şi demararea grandio-sului proiect Enciclopedia Banatului şi a altor acţiuniimportante din domeniul ştiinţei şi culturii, am orga-nizat împreună, la Zrenianin, Simpozionul ştiinţificinternaţional „Literatura în Banat – Banatul în litera-tură”, care a trezit un mare interes în rândul scriitori-lor şi al criticilor literari de ambele părţi ale frontie-rei.5 Organizând această reuniune de înaltă ţinută şti-inţifică ce a cuprins o tematică deosebit de intere -santă, cele două institute şi-au propus următoarele:

1. Literatura în Banat: realizarea unei periodi-zări a literaturii bănăţene; realizarea unor lucrări detip monografic despre cei mai importanţi scriitoribănăţeni (poeţi, prozatori, critici şi istorici literari,traducători etc.); realizarea unor perspective coerenteasupra genurilor literare, ca puncte de plecare pentruistoriile acestor genuri; analizarea din perspectivăpluridisciplinară a unor texte reprezentative (istorieliterară, stilistică, tematică etc.); identificarea punc-telor de contact între literatura noastră din Banatulsârbesc şi cea din România sau cea europeană; cata-logarea şi descrierea periodicelor literare şi a celorcultural-literare din Banat; analiza periodică a pre-zenţei scriitorilor bănăţeni în lucrările de istorie lite-rară şi lexicografie românească.

2. Banatul în literatură: cercetarea măsurii încare Banatul, ca realitate etnică, socială, culturală,confesională etc, este prezentat în opere literare (dinBanat, din România, din alte ţări); realism şi distor-sionare în imaginile literare ale Banatului; realităţibănăţene (sat-oraş, tradiţie-modernitate, religios-laic, politic-apolitic etc) prezente în opere literare;imaginea Banatului în literatura subiectivă (jurnaleintime, jurnale de călătorie, corespondenţă etc.).6

Simpozionul a fost conceput, de altfel, ca o ma -nifestare multianuală, cu posibilitatea de a continua,până la epuizarea obiectivelor pe care şi le-a propus;şi a continuat ediţia a II-a, în anul 2012 şi încă douăediţii. Astfel, anul acesta, în primăvară, va avea locediţia a V-a, tot la Zrenianin. Toate lucrările susţi-

nute la Simpozion au fost publicate în revista „Pira-mida”, editată de Institutul de Cultură al Românilordin Voivodina.

Au urmat alte reuniuni ştiinţifice, simpozioane şiconferinţe tematice organizate împreună, la Timi-şoara, la Giroc, la Zrenianin; lansări de carte, sa -loane de cărţi şi publicaţii, vizite, întâlniri tematice.O colaborare cu adevărat model, o colaborare pecare noi, cei de la Institutul de Cultură al Românilordin Voivodina, o înţelegem, drept sprijin – pe lângăcel acordat consistent de statul în care trăim – dateforturilor noastre de promovare a valorilor spiritua-le româneşti în continuare şi numeroaselor proiecteplanificate în programele noastre de activitate.

note

1 Convenţia – confirmare a valorilor, în „Cronica Institutu-lui“, Anul II, Nr. 1(5), ianuarie–aprilie 2010, pp. 1 şi 10; La Zre-nianin, Convenţia de colaborare între Institutul de Cultură alRomânilor din Voivodina şi Institutul de Studii Banatice „TituMaiorescu” al Academiei Române, în Jurnal 2010, Editura ICRVZrenianin, 2011, pp. 26–27.

2 C. Roşu, Programul de activitate al Editurii Fundaţiei (Fun-daţia/Societatea Română de Etnografie şi Folclor din Voivodina),Novi Sad, 2005.

3 C. Roşu, Personalităţi româneşti din Voivodina (R. Serbia),Prefaţă de dr. Valeriu Leu, pp. VII–VIII, Editura Libertatea, 2004.

4 N. Ciobanu, Bibliografia românilor din Voiovodina, Operăcapitală (autor Costa Roşu), în „Piramida“, nr. 6, anul II/III, toam-nă/iarnă, 2012/2013, Zrenianin 2013, pp. 86–88. Vasa Barbu, Edi-tura Libertatea 1945–2011, Cartea, oglinda sufletului nostru, înAnuar 2011, Editura ICRV, Zrenianin 2012, pp. 152–196; CostaRoşu, Bibliografia Românilor din Voivodina, Bibliografia EdituriiLibertatea, Panciova, volumul I, Cartea a I-a (1945–1995), Carteaa II-a (1995–2005) şi Cartea a III-a (2005–2015), Editura Liber-tatea, Panciova 1995, 2005 şi 2015.

5 La 6 şi 7 mai 2011, la Zrenianin, Simpozionul ştiinţific inter-naţional „Literatura în Banat – Banatul în literatură“, în Jurnal2011, Editura ICRV, Zrenianin 2012, pp. 63–66.

6 C. Dascălu, O colaborare intrată în tradiţi şi roadele ei, în„Piramida“, nr. 5, anul II, primăvară/vară 2012, pp. 4–5, Zrenianin2012; Nicu Ciobanu, Importante contribuţii la valorificarea pei -sajului spiritual bănăţean, în „Piramida“, nr. 8, anul IV,vară/toamnă 2014, p. 3; Ioan David, Simpozionul ştiinţific interna-ţional „Literatura şi presa în Banat”, Tematică diversă, inedită şioriginală, în „Piramida“, nr. 8, anul IV, vară/toamnă 2014, pp.4–5, Zrenianin, 2014.

14

Elaborarea unei Enciclopedii a Banatului1, caresă acopere toate domeniile de activitate ale viețiispirituale bănățene, este un proiect de anvergură,asumat cu ani în urmă (2009) ca program al Institu-tului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Acade-miei Române, Filiala Timișoara. Este un proiect pecât de ambițios, pe atât de dificil, un proiect unicprin dimensiune și importanță, care, în final, vaașeza Banatul la locul cuvenit în cadrul culturiinaționale.

Volumul Literatura – dedicat „Academiei Ro -mâne la împlinirea unui secol și jumătate de glo-rioasă existență”, lansat, nu întâmplător, cu prilejulZilei Culturii Naționale – are privilegiul de a inau-gura seria celorlalte, care vor alcătui EnciclopediaBa natului. Această prioritate se datorează unor îm -prejurări favorabile. Este vorba despre existența îninstitut a unui Departament de istorie literară, alcătuitdintr-un număr relativ mic de cercetători, dar deose-bit de entuziaști, talentați și excelent pregătiți profe-sional. Aceştia au redactat, în medie, 45 de articolede persoană. În jurul lor, s-a coagulat grupul ce -lorlalți autori, „externi”‚ extrem de devotați ideii,care și-au sacrificat timpul și energia pentru a se ală-tura colectivului.

Volumul a beneficiat de un Comitet de coordo-nare lărgit, total atașat față de proiect, a căruicomponență este: Lucian Alexiu, Dagmar MariaAnoca, Stevan Bugarski, Ioan David, Nikola Mar-kov, Jiva Milin, Roxana Nubert, Virginia Popovici,János Szekenyes şi Virgil Vintilescu.

Realizat de-a lungul a șapte ani (2009–2015),volumul conține, în forma tipărită, 882 de pagini şiînsumează 914 articole, despre tot atâţia scriitori.Redactarea articolelor a fost asigurată de un grup de41 de autori, a căror contribuţie a fost, din păcate

(însă explicabil) inegală, unii elaborând doar un sin-gur articol (mai rar), iar alții mult mai multe.

Scriitorii cuprinşi în volum reprezintă cele maisemnificative culturi din spaţiul bănăţean. Numeric,situaţia se prezintă în felul următor: germani – 210;sârbi – 108; maghiari – 46; slovaci – 37; bulgari –23; ucraineni – 9 şi cehi – 5; în total, 438 de scrii-tori. Diferenţa până la 914, adică 476, este acope rităde scriitorii români. Printre aceştia, avem bucuria săse numere şi cei 37 de scriitori români din Voivo -dina, pentru prima dată prezenţi în număr aşa demare într-o lucrare lexicografică din România.

Volumul se dorește a fi un elogiu indirect adre-sat celor 914 scriitori incluși în Enciclopedie, fără alcăror efort acesta nu ar fi existat.

La redactarea articolelor, am beneficiat de exis-tenţa unor lucrări lexicografice precursoare, fie elecolective2, fie datorate unor grupuri restrânse deautori3 sau unor autori individuali4, care ne-au fur-nizat informaţii utile, de cele mai multe ori, corecte5.S-au ivit, însă, şi unele dificultăți, cum ar fi: accesulgreu la unele instrumente de lucru mai vechi, preca-ritatea surselor existente în biblioteci și arhive (mărefer, îndeosebi, la faptul că multe colecții de pu -blicații sunt incomplete), nevoia de a verifica, per-manent, credibilitatea informațiilor din aceste surse,dar – și, trebuie să spunem – lipsa de colaborare aunor scriitori în viață, care au dat informații eronatedespre ei înșiși sau au refuzat să li se dedice arti coleîn Enciclopedie. La acestea, se adaugă și un alt fac-tor, altfel, îmbucurător: dinamica domeniului literar;literatura fiind în permanentă evoluție, adică unfenomen viu, în mișcare și dezvoltare, a devenitnecesară o continuă refacere a articolelor pe seamaapariției unor noi și noi cărți și chiar scriitori,precum și îmbogățirea neîncetată a referințelor asu-pra acestora.

15

Literatura, primul volum al Enciclopediei Banatului*Doina Bogdan-Dascălu**

*Alocuţiune susţinută la Simpozionul „Contribuţii bănăţene la spiritualitatea românească“, organizat cu ocazia Zilei Culturii Naționale (15 ianuarie 2016, Filiala Timişoara a Academiei Române)

** Cercetător, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu“, Timişoara

Experienţa dobândită în timpul elaborării acestuivolum va constitui un bun punct de plecare pentrucoordonatorii şi autorii volumelor următoare, carevor putea beneficia, astfel, de felul cum a fost orga-nizată munca în echipă şi, totodată, vor putea evitaezitările şi activităţile redundante.

Volumul Literatura este, fără îndoială, cel maicuprinzător dintre lucrările lexicografice dedicatespaţiului bănăţean. Lucrarea include, practic, pe ceicare au ilustrat în măsură adecvată arta literară, dinsecolul al XVI-lea până în secolul al XXI-lea, con-stituind cea mai completă și cea mai veridică imaginea scrisului artistic din Banat.

Acestui prim volum i se vor alătura, sperăm câtde curând, cele dedicate altor domenii de activitate,pentru ca, în cele din urmă, să ne putem mândri cu oadevărată Opera Omnia a spiritualității bănățene.

note1 Enciclopedia Banatului, I. Literatura, coordonator general

Crişu Dascălu, Timişoara, Editura David Press Print, 2015.

2 Dicţionarul general al literaturii române, I–VII, coordona-tor general Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclope-dic, 2004–2009; Dicţionar al scriitorilor din Banat, coordonatorgeneral Alexandru Ruja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest,2005.

3 Victoria Bitte, Tiberiu Chiş, Nicolae Sârbu, Dicţionarulscriitorilor din Caraş-Severin, Reşiţa, Editura Timpul, 1998;Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni(1945–1999), Timişoara, Editura Marineasa, 2000; Paul EugenBanciu, Aquilina Birăescu, Timişoara literară. Dicţionar biblio-grafic al membrilor Uniunii Scriitorilor, Filiala Timişoara, Ti -mişoara, Editura Marineasa, 2007.

4 C. Roşu, Dicţionarul literaturii române din Iugoslavia(1945–1990), Novi Sad, Editura Libertatea, 1989; Olimpia Berca,Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord,1996; Costa Roşu, Personalităţi româneşti din Voivodina(1734–2004), Panciova, Editura Fundaţiei, 2001.

5Lista celor mai frecvent folosite surse, inclusiv străine, segăseşte în Enciclopedia Banatului, I. Literatura, pp. 13–18.

16

Prima enciclopedie românească cunoscută sub numele de Enciclopedia ASTRA

17

Când folosim cuvântul cultură, nu simţim, deobicei, nevoia să-l şi definim. Când, totuşi, o facem,îl delimităm fie de natură, fie de civilizaţie, ori deamândouă. Mai simplu par să stea lucrurile cu sin-tagma cultură naţională, căci, de data aceasta, dife-renţierea se face prin raportarea unei anumite culturila celelalte, în urma constatării că există atâtea cul-turi, câte etnii. De unde concluzia legitimă că modulde existenţă a unui popor este cultura lui. Cultura şi,trebuie adăugat, limba lui. Faptul că s-a proclamatoficial Ziua Culturii Naţionale1 este un semn că s-aînţeles şi că s-a acceptat ideea legitimării noastre canaţiune prin cultură. Din păcate, Ziua CulturiiNaţionale nu este încă şi o zi naţională a culturii, lacare să participe, adică, întreaga naţiune.

Revenind la sintagma abia menţionată, consta-tăm că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple cumpăreau a fi, căci, definind-o, rămânem captivii uneiabstracţii, care nu spune nimic despre aceastăamprentă a specificului nostru. Acesta este dat decomponentele concrete ale culturii naţionale, aşacum ne-au fost ele livrate de tradiţie. Or, acestecomponente sunt atât de numeroase şi atât de di -verse, încât nu ne putem raporta la ele decât secven-ţial, ceea ce implică însă riscul de a pierde din ve -dere ansamblul. Nu putem cultiva conştiinţa naţio-nală nici cu o abstracţie goală şi nici cu fragmente decultură. De aceea, vă propun să medităm împreunădacă o soluţie la îndemână nu este Enciclopedia,lucrarea în care „toate“ componentele culturii naţio-nale sunt prezentate sintetic, fiind puse, astfel, laîndemâna tuturor. Din nefericire, însă, nu dispunemîncă de Marea enciclopedie română, chiar dacăavem lucrări de mai mare ori de mai mică anvergură,în al căror titlu este cuprins cuvântul enciclopedie2.Plecând de la convingerea că marea noastră enciclo-pedie nu va putea fi elaborată decât dintr-un singur

punct – şi acesta este, inevitabil, Academia Română,singura instituţie capabilă să acopere prin unităţile eiteritoriale întreaga exprimare geografică a culturiinoastre şi că realizarea ei nu se va putea face decâtprin însumarea unor lucrări regionale, dată fiindcomplexitatea şi dificultatea unei asemenea între-prinderi – am lansat, în anul 2009, proiectul al căruiprim rod este volumul de faţă.

Vor urma, într-o ordine ce nu poate fi prestabi-lită, celelalte, redactate tot pe principiul domeniilorcomponente ale culturii: biserica, istoria, artele,presa, economia, cultura tradiţională etc. Precizez căfiecare dintre aceste domenii comportă subdomenii,astfel că numărul final al volumelor s-ar putea să fiemai mare decât bănuim acum. Abia apoi materialulconţinut în aceste volume va putea fi însumat înEnciclopedia Banatului.

Enciclopedia, sinteză a culturii naționale*Crișu Dascălu**

*Alocuţiune susţinută la Simpozionul „Contribuţii bănăţene la spiritualitatea românească“, organizat cu ocazia Zilei Culturii Naționale (15 ianuarie 2016, Filiala Timişoara a Academiei Române)**Prof. univ. dr., director, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu“, Timişoara

18

Pentru că o asemenea lucrare nu se elaboreazădecât la considerabile intervale, am stabilit, în aşafel, structura articolelor, încât să le protejăm decaducitate. Este motivul pentru care am păstrat înaceastă structură exclusiv informaţia nudă, elimi-nând comentariile, căci acestea s-au dovedit a fi,dintotdeauna, cele mai perisabile.

Dat fiind caracterul sărbătoresc al acestei zile, lacare adaug şi bucuria firească a apariţiei volumuluiLiteratura3, voi trece fără regret peste greutăţile, nuuşor de anticipat, când am pornit la drum şi nici deînvins, fără considerabile eforturi, pentru a-miexprima gratitudinea faţă de toţi cei care au făcutposibilă existenţa lui sub această formă. Pentru a nuuita pe nimeni, permiteţi-mi să procedez cronologic.

În primul rând, voi aduce un omagiu tuturorscriitorilor care şi-au legitimat, prin operă, include-rea în volum.

În al doilea rând, îmi îndrept întreaga preţuirecătre autorii articolelor, care au dat dovadă nu numaide profesionalism şi tenacitate, ci şi de curaj, dealtruism şi, adeseori, de spirit de sacrificiu. În acestcontext, un cuvânt special se cuvine adresat Comite-tului de coordonare a volumului şi, fireşte, coordo-natorului principal.

În al treilea rând, nu pot să nu mulţumesc celorcare ne-au oferit sprijinul financiar pentru tipărirealucrării. Încep cu doi oameni care au aderat, de labun început – adică, atunci când le-am prezentatproiectul, în urmă cu un an – la ideea de a contri-bui la materializarea lui; este vorba de domnii Cor-nel Jurca şi Daniel Dumitraş, care au asigurat, prinRo tary Club Timişoara Ripensis, finanţarea celeimai mari părţi a tirajului. Mi-aş dori ca gestul acestasă devină contagios. Am în vedere însă, şi contri-buţia, la fel de importantă, a Primăriei Timişoara şia Consiliului local, cărora, de asemenea, le aducmulţumirile noastre. O foarte bună colaborare amavut, ca întotdeauna, şi cu Consiliul Judeţean Timiş,care şi-a dovedit constant solidaritatea cu actul decultură.

Sper ca în viitor, odată cu finalizarea celorlaltevolume, să ne bucurăm şi de sprijinul ConsiliilorJudeţene Caraş-Severin şi Arad, căci teritoriile lorfac parte, şi ele, integral ori parţial, din Banat.

La sfârşit, dar nu în ultimul rând, trebuie să elo-giez devotamentul colectivului de la Editura DavidPress Print, care a terminat, într-un ritm şi timpincredibile, tipărirea volumului, şi nu oricum, ci înforma remarcabilă în care se prezintă.

Am spus că o enciclopedie este sinteza culturiiunei naţiuni. Ea nu este însă un mausoleu, în care săintrăm smeriţi şi să-i omagiem pioşi pe creatorii decultură. Ar fi mult prea puţin. Pentru a explica ce artrebui să fie o astfel de lucrare şi, poate, pentru a fimai elocvent, îngăduiţi-mi să-l convoc în ajutor peNichita Stănescu şi să vă propunem, împreună, olecţie în trei timpi.

La început, este cubul, căruia, dacă îi sfărâmămun colţ, devine imperfect4. Dar, atenţie! Ceea cepare o eroare, este în fapt promisiunea perfecţiuniiadevărate, căci – şi acum urmează tipul al doilea –orice cub ascunde o sferă, aşa cum în orice bloc demar mură doarme o statuie, la care nu se poate ajungedecât vulnerând corpul în care este latentă. Sfera,definită astfel de poet: „are cel mai mult trup/învelitîn cea mai strâmtă piele cu putinţă”5, pare să relevecondiţia unei enciclopedii, căci şi aceasta estedatoare să adune cât mai multă informaţie în cât maipuţine pagini, căci numai astfel poate fi eficace pen-tru cititor. Este adevărat, însă, că sfera este perfectă,dar şi că perfecţiunea ei este sterilă. Propun, deaceea, să trecem la timpul al treilea, în care reamin-tesc diferenţa pe care o face poetul între sferă şi ou6:„Prima este perfectă şi sterilă, cel de al doilea estepoate imperfect, dar rodnic. Trecând de la starea decub la cea de sferă şi apoi la cea de ou, încheie unciclu doar pentru a începe un altul“.

Ei bine, şi în cazul unei enciclopedii, perfecţiu-nea (atâta cât este posibilă) nu este decât un meca-nism de stimulare a fertilităţii culturale. Spiritulenciclopedic este cel care poate şi trebuie să asigureperpetuarea şi îmbogăţirea tradiţiei noastre culturale.Iată de ce a alcătui enciclopedii este şi un act depedagogie naţională, iar a le folosi ar trebui să în -semne un gest creator de cultură.

note

1 Instituită prin Legea nr. 238 din 2010.2 Tradiţia enciclopedismului românesc propriu-zis începe cuEnciclopedia română, apărută la Sibiu, între 1898 şi 1904, din ini-ţiativa şi sub coordonarea bănăţeanului Cornel Diaconovici. Lucră-rile care au urmat, fie cu caracter general, fie dedicate unor dome-nii de activitate, vor putea alcătui, fără îndoială, o bună sursă dedate pentru cea care încă ne lipseşte.3 Enciclopedia Banatului, I. Literatura, coordonator principalDoina Bogdan-Dascălu.4 Lecţia despre cub, în Ordinea cuvintelor, II, Bucureşti, Edi-tura Cartea Românească, 1985, p. 195.5 Elegia întâia, în ibidem, I, p. 177.6 Oul şi sfera, în ibidem, I, p. 261.

19

Preocupări contemporanelimba română și școala – la București și la chișinău*Acad. Solomon Marcus

de două ori privilegiatSunt onorat şi de două ori privilegiat, fiind invi-

tat să vorbesc aici, la Chişinău, nu într-un momentoarecare, ci în ajunul Zilei Limbii Române, şi nu într-unloc oarecare, ci la Casa Limbii Române, această me -taforă a Casei am adoptat-o și eu în Limba ro mânăîntre infern şi paradis, Editura Spandugino, Bucu-reşti, 2014. Numele Casei, Nichita Stănescu, îmieste şi el drag. Acest poet a îmbogăţit limba românăîn mod substanţial.

este şcoala un prieten al limbii române?De multă vreme, aici în Republica Moldova

limba română trebuie să facă faţă unor forțe ad verse,dar acum, cu globalizarea, toate limbile naționaleau de făcut faţă unor forţe adverse. Alta va fi însăproblema pe care o voi analiza acum.

Mă voi referi la viața internă din această Casă aLimbii Române, voi vorbi despre forțele adverse dininteriorul Casei Limbii Române și o voi face, avândîn vedere, în mod special, școala: manualele școlare,programele, revistele școlare, viaţa şcolară. Estegreu să lupţi pe două fronturi, dar acţiunea asupraadversarului extern e considerabil redusă ca efica -citate, dacă trebuie să faci faţă concomitent unuiadversar intern. Să pornim în căutarea acestuia dinurmă. Vom constata că, de prea multe ori, şcoala nueste un prieten al limbii române.

Sare în ochi şi dă de gânditIată, ca să încep cu un element care sare în ochi.

Venit aici, am constatat că „î“ din „i“ și „â“ din „a“au un alt statut în mediul academic de la Chișinăudecât la Academia Română de la București. Dar nudespre asta vreau să vorbesc, voi vorbi despre pro-

bleme latente, mai profunde, neluate în atenţie, carevi zează substanța actului educațional.

o agresiune de amploare, de care nu ne pasăEste cineva care monitorizează ansamblul pro-

gramelor, manualelor, datoriilor la care trebuie săfacă faţă un elev?

Un tur de orizont al acestora arată clar că răs-punsul este negativ şi un exemplu vă va arăta de ceproporţii este agresiunea care se comite la adresaadevăratei învăţări, la adresa limbii române şi laadresa sănătăţii psiho-somatice a elevilor.

Obezitatea unor manuale este o boală veche, lamanuale se adaugă tot felul de culegeri, antologii etc.,proliferarea concursurilor de tot felul, la care com-petiţia este tot mai frecventă în dauna educaţiei,sufocă viaţa şco lară. Prea mulţi profesori par a credecă disciplina lor este unica datorie a elevilor.

mii de termeni noi şi de date de tot felul, într-un manual de o sută de pagini La pagina 23, luată la întâmplare, din Manualul

de Biologie de clasa a IX-a (Editura Didactică şiPedagogică, Bucureşti, 2004, 112 pagini; autorElena Huţanu) se află peste 30 de termeni şi date,după cum urmează: „filumul Porifera, calcarea,desmospongia, hexactinellida, spicuiri de carbonatde calciu, ectomezenchim, mări tropicale, adâncimide două mii de metri, sycon ciliatum, spongieri, sili-ciu, sinciţii, rhisopotterion crierosum, un spongierde numai 19 cm înălţime filtrează peste 20 de litri deapă pe zi, bureţi de baie, artropode cu tegumentmoale, celenterate, simetrie radială, didermice, dul-cicol, octoderm, endoderm, mezoclee, celule mioe-piteliate, cnidoblaste, celule flagelate, hydra viridis,

*Prelegere susţinută cu ocazia Zilei Limbii Române (31 august 2015, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu“, Chişinău, Republica Moldova)

20

hidra, cilii celulelor, planulă, polip, meduza hydro-zoa, scyphozoa, anthozoa“. Cele mai multe paginioferă acelaşi spectacol. Lucrurile sunt prezentatepur descriptiv, uniform, nu se distinge niciun princi-piu de ordonare, nu se manifestă nicio milă faţă decapacitatea de memorie a elevului.

o triplă agresiune: la adresa biologiei, a limbii române şi a sănătăţii elevului Biologia a progresat imens în ultimii o sută de

ani, a câştigat teren viziunea sistemică.Apelul la câteva principii generale permite o

ordonare, o ierarhizare a prezentării care să acordeprioritate explicaţiei, nu aglomerării de detalii. Unmanual, precum cel prezentat, este de natură să inti-mideze, să-l descurajeze şi să-l îmbolnăvească peelev, mai cu seamă atunci când este vorba de vârsteabia ieşite din copilărie. Dar aici vom sublinia agre-siunea care se comite la adresa limbii române. Apune accent pe vocabular şi pe încărcarea excesivă aacestuia cu termeni complicaţi, neglijând în schimbcapacităţile explicative şi argumentative ale limbiiromâne, puse în evidenţă cu strălucire în ultimii 200de ani, înseamnă a-i răpi elevului exact ceea ce ar

putea fi plăcerea învăţării, bucuria de a simţi căînţelege ceva din lumea în care trăieşte.

numai la biologie? nu! la mai toate disciplineleCeea ce am găsit în manualul menţionat se ma -

nifestă, în diferite grade, în multe alte manuale: dematematică, fizică, chimie, istorie, geografie, ro -

mână, informatică etc. O proliferare a detaliilor ne -semnificative, amestecate cu fapte care merită aten-ţie, dar, care nu beneficiază de un comentariu care săle explice semnificaţia. Câteva exemple, între atâteaaltele: iraţionalitatea rădăcinii pătrate a lui 2 esteexpediată în manualul de gimnaziu ca un fapt oare-care; la fel, infinitatea mulţimii numerelor prime,căreia Dan Barbilian îi închinase un adevărat poem.Dar, descoperirea izomerismului chimic nu are osoartă similară în manualele de chimie? Şi aşa, prinmarginalizarea limbajului, a istoriei, a semnificaţii-lor, şcoala ratează cultura şi le răpeşte elevilor plă-cerea adevăratei învăţări.

marginalizarea limbii române în ştiinţele exacteDe ce în manualele de matematică, fizică, chi-

mie, informatică se folosesc puţine cuvinte?Explicaţia este simplă: atenţia este îndreptată cu

precădere asupra aspectelor rutinare, de calcul, carese desfăşoară pe baza unor reguli explicite, clare,aplicate unor simboluri artificiale; mintea este folo-sită exclusiv pentru controlul respectării unor reguli,dar, în acest fel, se sacrifică o latură substanţială aacestor discipline: înţelegerea modului în care aparproblemele, ideile care le ghidează, motivarea lorculturală şi istorică, natura demonstraţiilor, conexiu-nile cu alte domenii. O înţelepciune general accep-tată recomandă unui text matematic să fie 50%cuvinte şi 50% formule. Este vorba, desigur, de oapreciere aproximativă. Şcoala nu respectă aceastărecomandare, privilegiază sintaxa în dauna semanti-cii, corectitudinea în dauna sensului şi semnificaţiei,formalizarea în dauna narativului. Bacalaureatuleste o expresie clară a acestei viziuni patologice.Marginalizarea limbii române la disciplinele de şti-inţe exacte şi ale informaţiei este o parte organică aacestei patologii. De multe ori, orele de clasă lamatematică se desfăşoară în tăcere, cineva calcu -lează la tablă, ceilalţi calculează în bănci şi numai lasfârşit se aude întrebarea: „Cât ţi-a dat?“ Parcurgeţimaculatoarele de matematică ale elevilor şi veţiavea o imagine a acestei anomalii, pe care am anali-zat-o în Zece nevoi umane (Editura Spandugino,Bucureşti, 2015).

Au suflet manualele şcolare?Ce înseamnă a învăța? În manualele școlare de

clase primare, a II-a, a III-a, a IV-a și mai departe sepoate citi pe coperta interioară un avertisment:acest manual va fi transmis de la o generație la altatimp de patru ani, nu cumva să faceți însemnări pe

21

el, nu cumva să-l mâzgăliți, trebuie să-l lăsați curat.Mă duc la Chișinău și găsesc reprodus în primulcapitol din manualul de Limba și literatura românăde clasa a VIII-a (autori: Tatiana Cartaleanu, Mir-cea Cio banu, Olga Cosovan; Editura Ştiinţa, Chişi-nău, 2013) eseul lui Nicolae Manolescu Cărţile ausuflet:

„O carte imaculată e la fel de tristă ca un colțdin natură pe care ochiul omului nu l-a privit. Ocarte, ca și un om, e vie dacă anii, suferința, stân-găcia cititorilor au lăsat urme pe obrazul ei, ridu -rile unei cărți sunt expresia sufletului ei material”.

confuzie şi derutăUnde este adevărul? Aici este, în textul reprodus

în manualul de clasa a VIII-a. Iată, deci, în ce con-fuzie, în ce derută trăim, pentru că aici nu e vorbade o chestiune oarecare, ci de ceva care priveşte ra -ţiunea de a fi a şcolii. Ce înseamnă a folosi o carte,iar manualul şcolar este o carte între cărţi; ce în -seamnă a citi, în ce constă lectura drept com ponentăa învățării? Nu este manualul şcolar, în primul rând,cartea care trebuie să poarte semnele trudei celuicare o foloseşte? Despre carte am găsit în unelemanuale consideraţii mediocre, ca în cel de clasa aII-a de la Editura Intuitext (o carte scrisă de unmăgăruş) sau în cel de clasa a III-a, de la EdituraAramis. Sper ca măcar într-unul dintre manuale săse fi reprodus Ex libris de Tudor Arghezi: „Cartefrumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaşcumpănită,/ Eşti ca o floare anume înflorită/ Mâini-lor mele, care te-au deschis”.

A nu vedea paguba majoră pe termen lungIată că la aceste întrebări cruciale ale școlii, noi

încă ne bâlbâim, ca să nu spun mai rău. N-am apu-cat să văd manualele de clase primare de la Chi -șinău, sper că nu e și în ele avertismentul de laBucurești. Cum e posibil ca un avantaj financiarimediat să ne orbească într-atât, încât să nu vedempaguba educaţională imensă pe termen lung şi careeste, implicit, şi o acţiune împotriva limbii române?A desfigura actul lecturii înseamnă a deteriora învă-ţarea chiar de la rădăcină.

A reţine, în dauna lui a explicaÎn manualele de școală de la București, un impe-

rativ frecvent este: „Rețineți!“ Deci, este clar că în -vățarea este înțeleasă, în primul rând, ca un act carevizează capacitatea noastră de a memora. Numai că,de cele mai multe ori, nu memoria trebuie folosită,ci înțelegerea, sunt lucruri care trebuie explicate, nureținute.

Folosirea cratimei –între memorie şi explicaţieÎn manualul de Limba şi literatura română de

clasa a III-a (autori: Tudora Piţilă, Cleopatra Mihăi-lescu; Editura Aramis, 2005), se propune pentru fie-care caz particular de folosire a cratimei, o regulăspecială, care trebuie reţinută. Scriem „la“, dacă seindică un loc, o direcţie, altfel scriem „l-a“. Scriem„neam“ dacă este vorba de rudă sau de popor, altfelscriem „ne-am“ şi se continuă în acest fel cu „ia/i-a“, „sau/s-au“ etc. Dar, nu cumva există un numitorcomun al acestor situaţii? Răspunsul afirmativ nu îipreocupă pe autorii manualului.

o triplă suferinţă: logică, matematică şi lingvistică În manualul de Matematică de clasa a IV-a,

(autori: Gheorghe Mandizu Cătruna şi Liliana Că -truna; Editura Didactică şi Pedagogică, 2013), sescrie, la pa gina 5: „Reţineţi! Orice număr naturalformat din cel puţin două cifre nu poate avea primacifră 0”. Aici sunt comise pe spaţiul unei singurepropoziţii, trei infracţiuni. Prima, de logică, ceea cese întâmplă nu e de reţinut, ci de explicat. Prin redu-cere la absurd, se constată că dacă-l introduc pe 0 peprima poziţie, valoarea numărului astfel obţinut estene schimbată, deci cifra 0 se dovedeşte a fi inutilă. Adoua infracţiune este de natură matematică; în enun-ţul considerat, condiţia ca numărul să fie alcătuit din

22

cel puţin două cifre poate fi abandonată (în afară decazul trivial în care numărul considerat este chiarzero). A treia infracţiune este de natură lingvistică;formularea care evită cele trei infracţiuni este:niciun număr natural diferit de zero nu începe cuzero.

logica şi gramatica ar trebui învăţate împreunăSituaţia semnalată în secţiunea anterioară ne

atrage atenţia asupra unui fapt neglijat: corectitudi-nea logică şi cea gramaticală sunt într-o strânsălegătură şi ar trebui învăţate împreună, în conformi-tate cu o veche tradiţie a artelor liberale. Infracţiu -nile de limbă română sunt corelate, în mare măsură,cu cele de logică, fiind simptomatice pentru posi -bila dezordine din mintea noastră. Încă de pe vremealui Goethe, s-a emis ipoteza relativismului lingvis-tic: limbajul nu este doar expresia unei gândiri înprealabil constituite, ci participă esenţial la elabora-rea gândirii.

limba română şi universul macroscopicLimba română se dovedeşte a fi foarte ospitalieră

cu operaţiile logice, o relaţie armonioasă (dar nufără surprize) se stabileşte între folosirea conjuncţii-lor sau şi şi, pe de o parte, şi operaţiile de disjuncţieşi conjuncţie logică, pe de altă parte. Geometriaeuclidiană, fizica galileo-newtoniană, logica aristo-telică, întreaga percepţie senzorial-intuitivă a lumiigăsesc în limbajul natural, care pentru noi este înprimul rând limba română, ospitalitatea necesară.De o sută de ani ştim că această potrivire este ur -mare a faptului că toate cele menţionate au loc înuniversul macroscopic şi acest fapt ar fi trebuit să seafle în atenţia programelor de liceu şi de universitate.

educaţia gândirii logice:un eşecÎn programa şcolară există anumite elemente de

logică în manualele de matematică, există unmanual de Logică şi argumentare în cadrul filoso-fiei, dar ambiţia lor de a se constitui în discipline pecont propriu, nu la interfaţa cu celelalte disciplineşcolare şi în directă legătură cu ele, duce la eşecullor.

păşind greşit în clasa i În manualul de Comunicare în limba română de

clasa I (de ce nu mai simplu, fără primele două

cuvinte, care, oricum, sunt abandonate după clasa aII-a?), autori Mirela Mihăescu, Ştefan Pacearcă,Aniţa Dulman, Crenguţa Alexe, Otilia Brebenel(Editura Intuitext, Bucureşti, 2015), cei doi eroi nuse numesc Ana şi Ion, ci... Maia şi Aris; nu au vâr-sta de clasa întâi, ci una mai mare, opt ani; ea serecomandă rac, iar el gemeni, ca prim pas în tainelehoroscopului şi astrologiei, dar asta nu-i împiedicăsă-şi dorească să devină... cercetători şi ce impor-tanţă are faptul că ştiinţa s-a despărţit demult deastrologie, care de vreo patru secole nu mai are niciolegitimitate şi a devenit, de multe ori, o escrocherie?Maia şi Aris consideră că au... simţul umorului. Obi-ceiul de a pune în gura unor copii cuvinte pe care einu le înţeleg a căpătat amploare şi, după cum vomvedea, face parte dintr-o practică şcolară permanen-tă. Prin gura lor, mereu o voce străină vorbeşte şi cuaceastă voce care nu-i a lor, se trece şi bacalaureatul.

inadecvare, preţiozitate şi snobism la clasa a ii-aÎn manualul de Comunicare în limba română de

clasa a II-a (2014) – aceiaşi autori şi aceeaşi editurăca la cel anterior, de clasa I – atrage atenţia prezenţaunor termeni ca ingrediente şi text narativ, camnepotrivite cu vârsta adresantului. Pentru ingredient,nici nu se mai obosesc să încerce o definiţie. Pentrutext narativ se propune una: „text în care se prezintăîntâmplări aşezate într-o anumită ordine”. Ceexemplu mai potrivit s-ar putea găsi aici decât rela-tarea lui Gheorghe Lazăr despre întâmplările sinu-sului în călătoria sa de-a lungul celor patru cadraneale cercului trigonometric! Dar, mă tem că nu astaau avut în vedere autorii. Şi, ce simplu era să spunăpoveste! Dar, prea era pe înţelesul oricui. Definiţiilejoacă mereu feste autorilor de manuale, dar nu avemtimp să ne ocupăm de ele aici.

diferenţa dintre ştiinţă şi literatură, explicată copiilorŞcoala se află sub obsesia definiţiilor şi clasifi-

cărilor, pe ele se bazează în mare măsură chestiu -nile propuse la examene şi sistemul de evaluare(baremurile). În această ordine de idei, se propune,în manualul de clasa a II-a la care tocmai m-amreferit, un mod de a înţelege deosebirea dintre ştiinţăşi literatură. Faptul că pentru un copil de şapte sauopt ani această problemă nu se pune, că el nici nu oînţelege, nu-i deranjează pe autori şi ne trezim lapa gina 25 din respectivul manual, cu punerea încon trast a enunţului: „Luna este singurul satelit

23

natural al Pământului” cu textul Pe Lună de MarinSorescu, după care urmează explicaţia: „Primul textconţine informaţi ştiinţifice, al doilea prezintăîntâmplări. Textul «Pe Lună» de Marin Sorescuprezintă întâmplări imaginare şi de aceea este untext literar”. Dintr-o astfel de prezentare ies păgu-bite şi ştiinţa, şi literatura. Copiii se lasă uşor înşe-laţi acolo unde discernământul lor nu funcţionează.Dar, falsul le ră mâne în memorie şi îl vor repetamecanic la diverse ocazii.

Jongleria definiţiilor la filosofie, clasa a Xii-aCitim în Manualul de Filosofie de clasa a XII-a

(autori: Nicolae Stan, Paul Marinescu; Editura Eco-nomică Preuniversitaria 2002, pagina 3): „Prin şti-inţele exacte ne aflăm în domeniul răspunsurilorprovenite din cercetarea naturii, a exteriorităţii[...]. Prin filosofie, dimpotrivă, ne aflăm în dome-niul interogaţiei, în care gândirea revine asupră-şi,cercetează principiile care o guvernează sau teme-iurile a tot ce există. [...] Filosofia este gândireaasupra esenţelor, principiilor ultime ale lumii şiomului, însă nefinalizată într-un răspuns ultim, ciîntr-un exerciţiu continuu al problematizării”. Cenaivitate! Ni se sugerează o întrecere între discipli-nele şcolare, care pe care; unele rămân la exterior,altele merg la esenţe, la principiile ultime. Nu erade preferat să se evite un teren atât de alunecos?„Exerciţiul continuu al problematizării“ nu estedoar al filosofiei, ci al întregii cunoaşteri umane, iarportretul făcut ştiinţei este rămas în urmă cu vreo200 de ani.

limba română nu este doar problema profesorului de românăRezultă din cele de mai sus că problemele limbii

române în şcoală nu sunt numai pe terenul profeso-rului de română, ci şi pe cel al tuturor celorlalţi edu-catori, independent de disciplină. Putem extindeaceastă constatare la întreaga viaţă culturală aRomâniei. Problemele limbii române sunt nu numaiale Secţiei de filologie şi literatură, ci ale tuturorsecţiilor Academiei Române. Avem în vedere nudoar latura instrumentală a limbii române, faptul cătoţi trebuie să respectăm gramatica şi ortografia.Avem în vedere un lucru mult mai cuprinzător, înţe-legerea faptului că modul în care folosim limba esteesenţial în manifestările noastre profesionale. Sun-tem încă departe de realizarea acestui deziderat.

Limba şi literatura română; de la istorie la semnificaţia actualăUrmare a unei tradiții care ține de multe secole

şi care s-a manifestat nu numai la noi, s-a asociatlimba cu literatura. Ordinea intrării în scenă a fost:mai întâi teologia, au urmat filologia, istoria, litera-tura, apoi alte domenii socio-umane, după care şi-aufăcut loc științele naturii, științele exacte şi diferiteinginerii. Drept urmare a acestei istorii, şcoala ilus-trează stările de graţie ale limbii române exclusivprin opere literare. Dar, de multă vreme, cultura ro -mânească se manifestă şi prin alte opere decât celeliterare, opere din ştiinţele exacte, ale naturii, alesocietăţii, ale tehnologiei, ale informaţiei, unele din-tre ele fiind manifestări strălucite ale limbii române,stări de graţie ale acesteia.

În toate domeniile, limba română cunoaşte excelenţaFără aducerea acestui fapt în atenţia tinerelor

generaţii, rămânem datori limbii române, nu spunemadevărul privind aria ei reală de acţiune şi de exce-lenţă. Elevii ar trebui să cunoască fragmente semni-ficative din Trigonometria lui Gheorghe Lazăr, dinscrierile unor personalităţi, ca George Bariţiu, SpiruHaret, Grigore Antipa, Simion Mehedinţi, TraianLalescu, Ion Simionescu, Dimitrie Gusti, Ni colaeTitulescu şi ale atâtor altora. Parcurgeţi Discursu rilede recepţie la Academie, parcurgeţi lec ţiile de des-chidere ale unor Simion Stoilow, Dan Barbilian şiGr. C. Moisil şi veţi descoperi comori de limbă

24

română. Fenomenul pe care-l semnalez aici nu tre-buie confundat cu un altul, despre care s-a tot scris:modul în care scrieri neliterare, în intenţia lor ini -ţială (religioase, filosofice, istorice etc.), pot fi cititeca literatură. Intrăm într-o problematică de înaltăcomplexitate, nu putem insista mai mult aici.

o întrebare dramatică: doar instrument util sau mai mult? Este literatura singura formă de manifestare a

funcţiei culturale şi creatoare a limbii?Problemele limbii române la disciplinele nelite-

rare nu au făcut obiectul unei atenţii speciale, din -colo de aspecte strict tehnice (stiluri, particularităţigramaticale, de vocabular etc). Am evidenţiat maisus modul în care s-au neglijat, deopotrivă, margi-nalizarea, dar şi excelenţa limbii române în texteleneliterare. Practic, şcoala funcţionează sub presupo-ziţia (chiar dacă nemărturisită sau poate neconştien-tizată), conform căreia limba română la disciplineleneliterare are un rol exclusiv instrumental, nu şi cul-tural, creator. Vom reuşi să schimbăm această atitu-dine?

Sunt manualele şcolare conectate la lumea de azi?Răspunsul este negativ. Schimbările majore pro-

duse de globalizare, de revoluţia tehnologică şi înspecial de apariţia internetului n-au prea ajuns înaceste manuale. În lumea reală, vedem frecvent co -pii, unii numai de trei sau patru ani, cu tableta înfaţă, iar de la clasele a IV-a şi a V-a, mulţi au adresede e-mail. În manualul de clasa a II-a, la care ne-am

referit mai sus, apare o singură dată un calculator,care, din necesităţi de rimă, are creier şi... motor. Înmanualul de a III-a la care ne-am referit, povesteaunei cărţi începe în felul următor: „...autorul scriecartea cu litere de mână. Toate foile alcătuiescmanuscrisul. Autorul duce manuscrisul la editură.Aici redactorul citeşte manuscrisul”. Şi suntem înmileniul III. În manualul de Limbă şi literaturăromână de clasa a V-a (autori: Alexandru Crişan,Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Viorica Bolo-can, Viorica Goraş-Postică; Editura Ştiinţa, Chişi-nău; Editura Humanitas, Bucureşti, 2015), comuni-carea scrisă se face prin scrisoare, bilet, telegrameetc.; în comunicare la distanţă: telefon, fax etc;radio, televizor, calculator. Cum s-au rătăcit aicitelegramele de pe vremuri, dar s-au omis cele maifrecvente, telefonul mobil şi e-mailul? O mare con-fuzie se constată în privinţa internetului. Este amin-tit, uneori, dar nefericit prezentat. În manualul deLimba şi literatura română de clasa a VIII-a (Editu-ra Ştiinţa, Chişinău, 2013), la care ne-am mai refe-rit, se scrie (pa gina 34): „Internetul poate fi consi-derat cea mai mare bibliotecă virtuală din lume... eplin de informaţii din toate domeniile...”, iar înmanualul de aceeaşi disciplină, pentru clasa a VII-a,de aceiaşi autori ca la cel de clasa a opta (EdituraŞtiinţa, Chişinău, 2012) se scrie: „Ce este comunîntre o bibliotecă şi o reţea electronică de tipulinternetului?“ Răspunsul începe cu operativitateainformării. Dar ex celenţa internetului e în altă parte,calitatea serviciilor sale depinde de inteligenţa între-bărilor pe care i le adresăm sub formă de diversecuvinte cheie, el ne ajută să descoperim conexiunidintre cele mai neaşteptate; mereu trebuie puse înacţiune discernământul, spiritul critic. Şcoala aignorat aceste datorii ale ei de a face educaţia frec-ventării inteligente a internetului, naveta între inter-net şi cultura tradi ţională.

Copiii din manualele de primele două clase pri-mare sunt creaţii artificiale foarte curioase; vorbescuneori ca adulţii dar, în materie de jocuri, se com-portă, uneori, ca şi cei de trei sau patru ani.

Alt mod de a înţelege metaforaCum învățasem și eu în anii ’30, la școală, meta-

fora a rămas, în manualele actuale, o comparațiesubînțeleasă (pagina 137 din manualul de Limba şiliteratura română, autori: Angela Grama-Tomiţa,Livia State, Liliana Nicolaescu-Onofrei, Dorin Ono-frei; Editura Cartier, Chişinău, 2011) şi la fel înmanualul de clasa a VII-a, la aceeaşi disciplină (Edi-tura Ştiinţa, Chişinău, 2012). I-a trecut demult vre-mea acestei prezentări a metaforei, acum avem

25

metafora cognitivă, care nu mai e doar a literaturii,ci ocupă întreaga scenă a cunoașterii umane: știință,tehnologii, religie, artă, literatură. Este timpul caelevii să înţeleagă în ce fel metafora devine unnumitor comun al întregii cunoaşteri, o paradigmăuniversală; metafora constă în a vedea un lucru prinaltul, a trăi un lucru prin altul, nu este doar a limba-jului, ci a existenţei umane.

două interacţiuni esenţiale: cu internetul şi cu englezaAcestea fac acum parte din dezvoltarea limbii

române, din condiţia supravieţuirii ei ca limbă decultură, ca limbă a integrării europene şi planetare.Ea trebuie conectată la exigenţele globalizării. Deexemplu, este vital să menţinem, să extindem la unstandard ridicat calitatea traducerilor din şi în en -gleză; este vital să controlăm metabolismul cu inter-netul, modul în care încorporăm în limba românănoi şi noi termeni şi expresii (facebook, îmbrăcă-minte second hand etc.); este vital să controlăm me -tamorfozele limbii române pe internet.

Atenţie la ascensiunea lingvisticii computaţionaleUn domeniu al lingvisticii care cunoaşte o as -

censiune remarcabilă în mileniul III este cel allingvis ticii computaţionale, la interfaţa cu informa-tica. O parte tot mai mare din ceea ce priveşte limbaromână primeşte acum răspuns din direcţie compu-taţională.

O iniţiativă lăudabilă a dat elevilor noştri posibi-litatea de a participa la Olimpiada de lingvistică,naţională şi internaţională, care-i provoacă pe elevisă-şi încerce puterile în direcţia gândirii algorit -mice, aplicate unor idiomuri exotice. În ciuda faptu-lui că lingvistica nu figurează printre disciplineleşco lare, elevii români au repurtat succese la acesteolimpiade. Dar, promovarea gândirii algoritmice artrebui să se afle în atenţia şcolii, acordându-se aten-ţie problemelor care apar la interfaţa cu informaticaîn învăţarea limbilor.

Formele hibride ale literaturiiLa literatura propriu-zisă, manualele adaugă

eseul, pe care-l plasează la interfaţa literaturii cunon-literatura. Aici apare o problemă pe care școalao ascunde: faptul că timp de 2000 de ani, de la ve -chii greci până în secolul al XVII-lea, cultura umanăa trăit într-o situație hibridă, în care au conviețuitreligia, miturile, filosofia, literatura și științele.Toate aceste mari opere, de la Platon și Aristotel,

prin Lucreţiu, până la Copernic, Galileo Galilei şiKepler se încadrează în această situație, sunt unamestec de toate aceste componente și, deci, culturaumană într-o mare parte a istoriei ei a fost una încare literatura şi ştiinţa au conviețuit în mod organicîntr-un amestec cu alte modalități ale culturii.Parțial, se recunoaște acest lucru, atunci când se stu-diază scrierile religioase, cronicile, dar şi mai în -coace, în secolul XX; unde îl căutăm pe marelescriitor Nicolae Iorga, îl căutăm în operele saleexplicit literare? Nu, îl căutăm în scrierile sale isto-rice. Literatura, pe lângă ipostaza ei pură, are șiipos taze hibride și ele au ocupat o mare parte a isto-riei. Italo Calvino l-a proclamat pe Galileo Galileicel mai mare scriitor al Italiei, după Dante. Poți fimare scriitor și cu o operă științifică. Matematicia-nul şi filosoful Bertrand Russell a primit PremiulNobel pentru literatură. Recent, la un Congres in -ternațional de semiotică, am vorbit despre Fața lite-rară a textelor neliterare. Deci, alături de literaturaromână, de limba română, considerate pe cont pro-priu, ca o lume în sine, nu este cazul să acordăm şiîn şcoală aceeași atenție la tot ceea ce privește ames-tecul cu alte discipline?

A identifica o relativă simplitate a lumiiAşa cum am observat, limbajul participă în mod

organic la elaborarea și constituirea semnificațiilorde bază în orice activitate umană. Care este rolul ști -inței în școală în general, care e rolul cunoașteriiumane? Este de a identifica în lumea în care trăim oanumită ordine, o relativă simplitate care se ascund,dar acesta e rolul culturii, al științei, al limbii, al lite-raturii, al tehnologiei, toate au ca numitor comunmenirea de a reduce imensa diversitate a lumii la orelativă ordine, la o relativă simplitate, acesta e rolulculturii.

Tot ceea ce ține de universul nostru ma cro scopicintră în raza de acțiune a limbii române, deci limbaromână are un rol esențial în organizarea cunoașteriide orice fel.

ce limbă română învaţă copiii acasă?Am constatat că, în familie, copiii practică o

limbă română foarte rudimentară, care se reduce lainterjecții, expresii scurte, cuvinte izolate, sferturi defrază. Nu sunt învățați să construiască expresii mailungi de două-trei cuvinte, se vede după felul cumrăspund la întrebări; ei răspund la întrebări printr-uncuvânt, niciodată nu răspund: este aşa, deoarece...,

26

pentru că..., iar şcoala procedează la fel, este o com-plicitate nefastă între familie și școală în a schilodilimbajul.

de la străina gură la străina voceElevii practică mai multe registre ale limbii

române. Unul este cel din manuale, de la catedră, pecare sunt datori să-l folosească la clasă, la examene,la bacalaureat. În mod frecvent, elevii îşi însuşescun discurs care nu-i al lor, de multe ori nici nu-l înţe-leg şi nu prea le produce plăcere. Drept urmare,învăţarea este acompaniată de depresie, de stres. Aşacum alţii, nu elevii, se exprimă prin scrisul elevilorla diverse prestaţii, alţii vorbesc prin gura lor. Estepe dos decât la Eminescu, unde „Şi când gândesc laviaţa-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de ostrăină gură”; acum, gura e a elevilor, dar vocea,gândirea nu sunt ale lor. Acesta este scenariul domi-nant în şcoala românească.

de la rigoarea şcolii la semi-rigoarea taberelor şi revistelor şcolarePentru a înţelege identitatea elevilor, trebuie să

pătrundem în manifestările lor mai libere. Am mersîn tabere de elevi şi am căutat revistele şcolare. Şiacestea sunt marcate de limba de lemn, dar, măcardin când în când, lasă să se audă vocea autentică acopiilor, a adolescenţilor. În tabere şi în reviste ei sesimt mai liberi, trec la registrul colocvial, argotic,care, din păcate, cade uneori în vulgaritate: „profe-soara noastră de franceză e super-dulce”; „să văspun care-i şpilu”. Sub pretextul unor jocuri nevi-novate, li se strecoară copiilor gustul pentru horos-coape, simpatia pentru mafia siciliană (în revista„Vlăs tarul“ a Colegiului Naţional Spiru Haret,revistă uneori interesantă), care i-a impresionat pringestul tăierii la mână, pentru un schimb de sânge,drept legământ în a se dedica unei anumite cauze.

Anexarea jargonului birocraticExistă şi un jargon practicat de birocrația

educației și învățământului, pe care în mod uimitorelevii îl preiau uneori ca al lor. Invitat, în urmă cucâteva luni, la Adunarea generală extraordinară aConsiliului Național al Elevilor, la Buzău, am reţi-nut sloganul acestui consiliu, „Fii vocea colegilortăi!“, dar documentele aflate în mapa care ni s-a pre-zentat nu prea confirmau acest slogan. Erau acolotrei documente, două ale unor organisme din afaraşcolii şi o broşură cu titlul promiţător Azi vorbimnoi. În documentul de vreo 50 de pagini, privind sta-

rea calităţii în sistemul de învăţământ preuniversitardin România, găsim o limbă română pe care o ilus-trez prin următorul fragment:

„La nivelul unităților evaluate, deși opiniiledirectorului diferă de cele mai multe ori de cele aleevaluatorului extern în ceea ce privește performa-rea indicatorilor, scorul final ca și gradul de perfor-mare la nivelul unității sunt asemănătoare, sesituează la o diferență de 0,5 puncte procentuale.Scorul final rezultat, ca urmare a autoevaluării, atotalizat 60,6 puncte, cu 0,65 puncte, mai puţindecât scorul de 61,2 puncte, obţinut în evaluareaexternă.”

Ce căuta acest document, care nu provenea de laelevi şi nu era scris pe înţelesul lor, discuta proble-me în care mingea nu era pe terenul lor, ce căuta elîn mapa unei conferinţe a elevilor cu sloganul „Fiivocea colegilor tăi!“? Asta-i vocea colegilor lor?Mereu, prin gura lor o voce străină vorbeşte. Iar înbroşura Azi vorbim noi, niciun elev nu este identifi-cabil, nu li se dau decât prenumele şi oraşul, obiec-tul criticii nu este localizat niciodată în timp şi spa-ţiu, totul este exprimat la modul generic. Mi s-aexplicat că, în acest fel, s-au pus la adăpost de even-tuale represalii. Dacă este aşa, ce rost mai are toatăosteneala?

cuvintele de umplutură, o boală care ne pândeşte pe toţi Umflarea discursului, ceva care aminteşte de

beţia de cuvinte la care se referea Titu Maiorescu,este o oglindă a dezordinii din mintea vorbitorilor, alipsei de claritate, de limpezime a gândurilor.

Complicarea inutilă a frazelor, proliferarea cu -vintelor parazite, pot fi întâlnite la tot pasul, des-chideţi la întâmplare un manual şcolar şi vă veţiconvinge. Dar, înainte de a căuta exemple la alţii,să ne controlăm propriul nostru discurs. Puţini suntcei care reuşesc în mod spontan să evite aceastăanomalie.

Voi prezenta două exemple, primul provine de laelevi, al doilea de la un profesor; boala este gene -rală, iar terapia ei pare dificilă.

o frază lungă, dar care putea lipsiNe referim la Rezoluţia privind viziunea repre-

zentanţilor elevilor asupra sistemului de învăţă-mânt, publicată pe internet în iulie 2015 şi prove-nind de la Consiliul Naţional al Elevilor. Aceastărezoluţie, dincolo de unele scăpări şi stângăcii, con-ţine şi propuneri judicioase, cum ar fi reducerea

27

numărului de elevi într-o clasă de la 30-35 la 20;nevoia introducerii în programe a învăţării folosiriiinternetului; eliminarea manualelor desuete, rămasela mijlocul secolului al XIX-lea; accent pe formareade abilităţi de descoperire, nu pe exces de informa-ţii şi pe şabloane. Dar iată şi o frază nefericită:

„Cu toate că unele teme abordate pot fi maipuțin lipsite de interes pentru publicul larg precumEvaluarea Internă și Externă a Şcolii sau probleme-le la nivel de prezență a reprezentanților elevilor înComisiile din unitatea de învățământ în care ar tre-bui să participe conform Regulamentului de Orga -nizare și Funcționare al Unităților de În vă țământPreuniversitar din România (ROFUIP), te meleabordate sunt cuprinzătoare, abordând subiecte dintoate sferele de interes: Curriculumul școlar,Abandonul școlar şi multe altele.”

o frază care putea fi de patru ori mai scurtăFraza care urmează este extrasă din Prefaţa – inti-

tulată Argument – la un Manual de filosofie de clasaa XII-a, la care ne-am mai referit în acest articol:

„Fiecare capitol este structurat prin două inter-pretări: una dominantă, numită după o sugestie bla-giană orizont, care este reprezentată prin textelecomentate a doi-trei filosofi, iar o alta, numită li -mite, care este reprezentată de textul comentat aunui filosof, text prin care se problematizează, serelevă limitele interpretării dominante.”

Trec peste dezacordul gramatical şi observ cătotul se putea spune mult mai scurt: „Fiecare capi-tol propune două interpretări, a doua fiind o replicăla cea dintâi”.

Aflându-mă, în iulie 2015, în tabăra de eleviCreatori de viitor de la Cluj-Napoca, am propus ele-vilor următorul exerciţiu, cu manuale şcolare pemasă: deschideţi la întâmplare un manual şi căutaţio frază care se poate scurta. Şi au găsit.

maiorescu despre beţia de cuvinteÎn 1873, Titu Maiorescu publică în „Convorbiri

literare“ articolul Beţia de cuvinte în Revista contim-porană , cu subtitlul Studiu de patologie literară, încare, prin analogie cu ameţeala artificială obţinutăprin folosirea unor plante, se trece la posibilitatea de„a ne desprinde de lumea cea rea şi potrivnică“ prinmodul în care folosim cuvintele. De unde poate pro-veni beţia ?

a) „Dintr-o cantitate nepotrivită a vorbelor, încomparaţie cu spiritul căruia vor să-i servească deîmbrăcăminte“.

b) „Prin întrebuinţarea cuvintelor pentru plăce-rea sonului lor şi fără nici un respect pentru aceaparte a naturii omeneşti care se numeşte inteli -genţă […]“ cuvintele curg într-o confuzie naivă şicreierii sunt tulburaţi numai de necontenita vibrare anervului acustic. Vine apoi slăbirea manifestă a inte-ligenţei, pierderea oricărui şir logic, contrazicereagândurilor puse laolaltă, violenţa nemotivată a lim-bajului.

de la beţia de cuvinte din 1873 la umflarea, astăzi, prin cuvinte de umpluturăEste legitimă întrebarea: Are beţia de cuvinte din

1873 o legătură cu proliferarea cuvintelor de umplu-tură din mileniul III? Maiorescu vede beţia ca o rea-lizare a stării de ameţeală, permiţând evadarea dinuniversul contingent.

Suntem pe muchie de cuţit. Starea de ameţeală,de vertij este asociată acum cu realizările supremeale minţii omeneşti, în timp ce umflarea limbajuluiprin cuvinte parazite, de um plutură, se asociază cuînceţoşarea minţii, a logicii, a inteligenţei, la care sereferă Maiorescu (punctul b). În acest fel, ameţealase asociază mai de grabă cu starea de încântare şi sedisociază de beţie, care trimite la dezordine. Nu estebeţia din „beat de fericire“. Ca formă de patologie,umflarea limbajului trimite la schizofrenie, desprecare nu se vorbea încă în 1873, termenul a fost intro-dus abia în anul 1908.

Desigur, acum pot părea simpliste reprezentarealimbajului ca îmbrăcăminte a gândurilor şi viziuneacantitativă asupra relaţiei dintre limbaj şi gândire.Dar, ceea ce este nelămurit la punctul a) se pre -cizează la punctul b).

Cuvintele se desprind de semnificaţia lor şicontează numai prin aspectul lor acustic, minteapierde controlul asupra lor, logica este părăsită iarviolenţa de limbaj are drum liber. O atare patologie,pe care Titu Maiorescu o observa la un grup de scrii-tori, poate fi întâlnită şi astăzi, dar acum problemapierderii controlului asupra limbajului a devenit unasocială, nu mai este doar un fenomen restrâns depatologie literară, a devenit o boală care afectează oparte con si de rabilă a vorbitorilor limbii române.Calculatorul fa vo rizează sintaxa, în dauna semanti-cii, tot mai mulţi oameni sunt confiscaţi nu de aspec-tul sonor, acustic, al cuvintelor, ca în beţia maio -resciană, ci de jocul combinatorial al semnelor, darîn ambele cazuri lucrurile se întâmplau în daunasen sului, a semnificaţiei.

28

Este foarte interesantă legătura pe care o faceTitu Maiorescu între pierderea controlului asupracu vintelor şi violenţa de limbaj. Merită să fie apro -fundată, dar nu o putem face aici.

o patologie frecventă în şcoală: a bate câmpiiInvitat la concursuri şi olimpiade ale elevilor,

am citit multe lucrări ale concurenţilor şi am sesizato tendinţă periculoasă, aceea de a nu fi la obiect.Faptul este stimulat şi de natura foarte generală, im -precisă a chestiunilor care li se propun. Este parcă ocomplicitate între cei care propun subiectele şi ceicare trebuie să le facă faţă. Să descrii concepţiadespre viaţă a cuiva, sentimentul patriotic în cutareperioadă a istoriei sunt teme care parcă te invită s-oiei razna. Situaţia este aceeaşi la concursuri ale pro-fesorilor, de definitivat, titularizare etc. Chiar înacest an, li s-a propus elaborarea unui „eseu structu-rat de maxim două pagini, în care să prezinte pro-cesul de învăţământ, ca proces al cunoaşterii“. Res-trângerea la două pagini este impusă de faptul căsubiectul în cauză nu-i decât unul între nu ştiu câtealtele, patologia cantităţii în exces este aceeaşi de laşcoala primară până la masterat. Baremurile au învedere un anumit scenariu, dacă imaginaţia ta nu-lrespectă, te-ai ars.

Se mai adaugă o altă patologie, aceea a citatelordin clasici, nu contează faptul că unele citatedepăşesc puterea de înţelegere a elevilor, totul e săfie acolo, nu gândirea ta, ci a marilor învăţaţi.

proliferarea abrevierilor şi siglelorMultiplicarea instituţiilor, asociaţiilor de tot felul

şi creşterea complexităţii vieţii sociale au avut caefect creşterea lungimii mesajelor; pentru a o tem -

pera pe aceasta din urmă, a fost necesară înlocuireamultor denumiri prin abrevieri, prin sigle care auinvadat nu numai discursul academic, ci şi pe cel alpresei şi televiziunii.

Se produc şi suprapuneri comice, DNA nu estenumai Departamentul Naţional Anticorupţie, ci şiabrevierea în engleză a acizilor dezoxiribonucleici,abreviere foarte populară în domeniul biologieicomputaţionale. Este greu de făcut inventarul acestorabrevieri, apar mereu unele noi, dispar altele. Dar,vorbitorii nu pot avea proaspete în minte sem -nificaţiile lor, iar internetul ne poate ajuta numaiuneori în această privinţă.

Fenomenul este un simptom al dificultăţii cres-cânde de a face faţă acestui tsunami al informaţiei şicomunicării, care caracterizează lumea de astăzi;problema nu este numai a limbii române, ci a întregiiomeniri.

mult este de făcut în continuareA lua la bani mărunţi manualele şcolare, iată o

acţiune necesară, din care cele de mai sus, nu-sdecât o mică parte.

În explorarea prezentată, am beneficiat de ma nua -lele de limba şi literatura română de la clasele V-XIIde la Chişinău; urmează abia acum să fie luate înconsiderare şi celelalte din Republica Moldova,pentru a ne face o idee despre starea limbii româneîn ansamblul vieţii şcolare de acolo. Dar nici manua-lele de la Bucureşti nu ne sunt cunoscute, deo cam -dată, decât într-o mică parte. Trebuie acordat uninteres special manualelor de şcoală primară, numaicâteva dintre ele ne sunt cunoscute.

Un câmp vast de cercetare ne aşteaptă, pe toţi ceicare acţionăm în direcţia scoaterii din impas a edu -caţiei.

29

1. introducereSolul, ca formaţiune sau sistem natural complex,

este de o imensă însemnătate pentru natură, viaţă şisocietate, nu numai pentru că se întinde şiacţionează practic pe întregul glob, ci, mai ales,pentru că participă esenţial atât la producerea dehrană necesară biosferei în cadrul ecosistemelor te -restre, cât şi la menţinerea unor condiţii de mediuambiant favorabile pentru dezvoltarea vieţii şisocietăţii.

Reprezentarea omului despre sol a variat mult întimp: de la suport sigur pentru deplasare şi de în -tindere (spaţiu), necesar pentru procurarea hranei şipentru adăpost, la simplu material apt pentru dez-voltarea vegetaţiei ierboase sau arborescente, casursă de nutriţie şi materie primă şi, apoi, ca mediufavorabil pentru cultivare cu plante agricole pentruobţinere de produse alimentare. Abia în secolul alXIX-lea s-a ajuns la ideea că acest material de lasuprafaţa scoarţei terestre, studiat sub aspect fizicsau chimic (şcoala agro-fizică sau şcoala agro -chimică), este un produs de alterare a rocilor (şcoalaagrogeologică), pentru ca la sfârşitul secolului alXIX-lea şi începutul secolului al XX-lea să fie emisşi dezvoltat conceptul ştiinţific despre sol, acestafiind corp natural independent, istorico-genetic(V.V. Dokuceaev, 1846–1903 şi şcoala natu ralistărusă), concept genial, care a permis „dezvoltareapedologiei ca ştiinţă” (Soil Taxonomy, 1975, 1999)şi a fost repede adoptat la nivelul globului, cucontribuţia Societăţii Internaţionale de Ştiinţa So -lului. Această societate a fost înfiinţată la Roma, în1924, unde a participat activ şi Gh. Munteanu-Mur-goci (1872–1925), care a realizat prima culegere custudii despre sol la nivelul globului (în 1924).

Introducerea în clasificarea solurilor a „criterii-lor diagnostice” (Soil Taxonomy, 1975, şcoala ame -ricană) a dat o bază obiectivă identificării şi denu-mirii solurilor şi un caracter ştiinţific ştiinţei solului.

Evident, şi alte şcoli naţionale – germane, franceze,canadiane, australiane, braziliane şi altele – au aduscontribuţii importante la progresul ştiinţei solului(pedologiei).

Istoria arată, deci, că nu trebuie echivalată reali-tatea sau obiectul cu reprezentarea pe care o areomul despre obiect la momentul respectiv; realitateaeste evident „filtrată” prin fondul nostru de cunoş -tinţe (Constantin-Dulcan, 2009); imaginea pe carene-o facem depinde, evident, de nivelul de cunoş -tinţe, de treapta cognitivă de la care plecăm, dar şide interpretarea, de scenariile ce se imaginează sus -ţinute de cunoştinţele acumulate şi capacitatea fie -căruia.

Ştiinţa, prin progresele ei, contribuie permanentla apropierea din ce în ce mai mult de realitatea, darpoate şi amplifica scenariile, atât despre trecut, cât şidespre viitor, pentru că în domeniul solului, la scaraevoluţiei lui de ordin geologic, nu putem şti ce a fost,nu putem experimenta, ci doar deduce, întrezări saupresupune.

Karl Popper (2002) a argumentat că progresul înştiinţă se realizează printr-un „proces de presupu -neri (ipoteze, conjecturi) şi infirmări” („conjecturesand refutations”); aceasta, pentru că nu se poatedemonstra că o ipoteză este adevărată, însă se poateinfirma dacă ea este falsă. „Falsitatea se constată”,dacă o concluzie a ipotezei nu se confirmă înpractică sau în activitatea noastră. O ajustare a ipo -tezei iniţiale sau o nouă ipoteză (paradigmă) se varealiza. De fapt, este reprezentat sub altă formă mo -dul de cunoaştere a adevărului prin procesul dialec-tic descris de G.W.F. Hegel (1770, 1831), care are ostructură triadică: teză, antiteză, sinteză. Astfel, unconcept iniţial va include şi unele inadvertenţe,unele contradicţii care se opun „tezei”, dar care de -vin evidente mai târziu; a apărut deci „antiteza” acă rei rezolvare se realizează prin „sinteză”, ajungân-du-se la o nouă formulare a conceptului (o nouă

Nicolae FloreaMembru de onoare al Academiei Române

Solul, sistem natural coerent, cosmo-geo-biotic, autoorganizat. Abordare din perspectivă energetică

30

„teză”), care integrează teza iniţială şi antiteza,rezolvând inadvertenţele. Şi procesul poate continuadupă o perioadă, pornind de la „noua teză”.

În mod similar, gândeşte şi Thomas Kuhn(1922–1996, citat după Loewer, 2009), care con -sideră că în istoria ştiinţelor apar perioade de „criză”determinate de acumularea de neclarităţi, că roraparadigma existentă nu le poate răspunde; are loc o„revoluţie ştiinţifică” pe baza noilor date, când seajunge la o nouă paradigmă, ştiinţa respectivă re -luându-şi cursul la noul nivel.

De asemenea, Stasiev (2006), în analiza sa filo-sofico-conceptuală, subliniază că nu trebuie dogma-tizate conceptele ştiinţifice, pentru că astfel se aducprejudicii ştiinţei şi practicii, este inhibat progresulşi sunt promovate nonvalori.

2. conceptul actual de sol. teoria factorilor pedogenetici

Solul este perceput, de regulă, în prezent: corpsau entitate naturală foarte complexă formată subinfluenţa factorilor pedogenetici (de mediu), con-ceptul emis în secolul al XIX-lea de V.V. Dokuceaev(1883) devenind clasic.

Deşi definiţiile date solului sunt foarte variate(datorită multiplelor lui implicaţii), cele mai cunos-cute pun accent pe proprietăţi ale solului şi condiţiilelui de dezvoltare (existenţă) privite în principal (Mur-goci, 1911; Kellogg, 1938; Ganssen, 1957; Rode,1955, 1958; Kovda, 1973; Fridland, 1974; Chiriţă,1974; Wilding et al., 1983; Papacostea, 1987; Barbu,1998; Hera et al., 2006; Florea, 2009 ş.a.):

- fie ca un mediu de creştere a plantelor, deci subaspect ecologic (edafic);

- fie ca un component esenţial integrat al pei-sajului punctual şi istoriei lui, deci, mai ales, subaspect genetic-evolutiv;

- fie ca habitat de vieţuitoare (edafonul), decisub aspect biologic şi al biodiversităţii solului;

- fie ca areale distribuite în teritoriu în corelaţiecu factorii de mediu, deci sub aspect geografic şi alpedodiversităţii.

Există şi alte abordări – nepedologice sau pedo-logice, mai mult sau mai puţin, pragmatice – ca deexemplu, cea geologico-inginerească (geotehnică),respectiv ca material de construcţie sau pe care seconstruiesc diferite edificii sau de alt ordin, precumcele legate de aşa-zisele funcţii ale solului (denumite,une ori, servicii).

Teoria (sau axioma) factorilor pedogenetici aavut deosebit succes în legătură cu pedogeneza; s-arăspândit şi generalizat rapid şi a fost totodată mult

discutată. Rode (1955, 1958) a pus accentul şi peprocesele care au loc în sol, ajungându-se la stabili-rea importanţei triadei factori-procese-proprietăţi(sol) în geneza solului, la care recent, Targulian şiKrasilnikov au adăugat unele completări (2007), in -troducând funcţionarea internă a solului (internalsoil system functioning).

Prin analiza filosofico-conceptuală făcută de Sta-siev (2006) pe baza publicaţiilor, a rezultat nedisocie-rea („indisolubilitatea”) factorilor de formare asolului care acţionează împreună, distingerea unorfactori mai importanţi în anumite condiţii, dar, deregulă, factorul biologic şi roca (materialul parental)sunt determinanţi (vegetaţia fertilizând practic sub-stratul mineral) în formarea solului. Rolul esenţial alvegetaţiei a fost subliniat de Williams (1954), carearată că „până în prezent procesul de transformaredirectă a energiei cinetice a luminii solare în energiepotenţială a substanţei organice folosită pentru apro-vizionarea omenirii cu energie cinetică şi cu hrană nua putut fi îndeplinită decât numai de organisme vii aleplantelor verzi” (pagina 15, citat reprodus şi deKovda, 1973, pagina 13, care sugerează totodată dez-voltarea disciplinei de biogeo energetică).

Solul ca pedosferă, ca înveliş de sol intim legatde cel de relief, prezintă şi alte laturi, care se adaugăla cele expuse mai sus. Ca interfaţă a tuturor geosfe-relor – litosfera, atmosfera, hidrosfera şi biosfera –pedosfera intermediază relaţiile şi schimburile întregeosfere, colectând (cumulând) şi redistribuind in -fluenţele (acţiunile) acestora şi, mai ales, energia.

Este de subliniat importanţa planetară a solului,toate aceste acţiuni şi procese având loc pe tot glo-bul. În plus, solul (pedosfera) preia energie solară şi,împreună cu vegetaţia, participă la convertirea uneipărţi din radiaţia solară (lumină, căldură) în energie(bio)chimică, pe care o transmite biosferei. Face,deci, legătura şi cu cosmosul şi cu vieţuitoarele.

Fiind o entitate dinamică, deci într-o continuăschimbare, evoluţie, solul înregistrează în caracte -rele lui morfologice stabile, în profilul său, ceea ces-a întâmplat sau ceea ce s-a modificat în decursulexistenţei; prezintă, deci, şi o valoroasă informaţie(ca expresie a organizării masei solului prin consumde energie redată de ordinea sistemului, respectivnegentropie), atât despre însuşirile lui, cât şi despretrecutul său şi al mediului.

3. conştientizarea importanţei energiei şi informaţiei

Conceptul dokuceaevist de sol ca entitate na -turală a fost elaborat în perioada când lumea era

31

gândită deterministic sub influenţa fizicii mecani -ciste newtoniene şi câmpului electromagnetic al luiMaxwell (dominant până la începutul secolului alXX-lea). Descoperirea radioactivităţii duce la dez-voltarea fizicii cuantice bazate pe particule animatede forţe electrice. Este postulat principiul incertitu-dinii opus celui de determinism, se discută de spaţiucurb, de timp neuniform corelat cu viteza de miş -care, apar noţiunile de câmp energetic, de biocâmp,de interferenţe între câmpuri, de biorit muri. Lumeaapare ca o ţesătură de evenimente coerente în inter -acţiune, sub influenţa energiei care le conectează. Sedezvoltă teoria sistemică, precum şi conceptele deinformaţie, sinergism, dualism etc.; evoluţia prinadaptare apare ca o necesitate. Ştiinţa şi tehnica auprogresat, omul pătrunzând în ma crocosmos, ca şi înmicrocosmosul subatomic şi în cel al celulei vii; s-adezvoltat reţeaua mondială de comunicare.

Mihai Drăgănescu (1979) a formulat ideea exis -tenţei ipotetice a unui câmp informaţional primordial,care ar putea fi substanţa întregii materii şi ar existaîn „profunzimea materiei”. Acestui câmp s-ar datoracaracterul „autoconsistent” al lumii materiale, alecărei structuri au la bază în esenţă informaţie (Con-stantin Dulcan, 2009; Manolescu, 2015).

Realitatea şi, respectiv, organizarea lumii mate-riale la orice nivel prezintă (Constantin-Dulcan,2009):

- un substrat material: substanţele din alcătuireaşi organizarea acestora;

- un aspect energetico-procesual – reflectat deinteracţiunea fluxurilor, proceselor şi dinamica lor,ca şi de funcţionalitate;

- un aspect informaţional – de care depind atâtorganizarea, cât şi funcţionalitatea.

Panta rhei (totul curge) cum spunea, încă deacum 2000 ani, Heraclit. Parafrazându-l pe autorulcitat mai sus se poate spune că pe uscat ajunge „oploaie”, un râu de energie care se scurge veşnic pesau prin sol spre „oceanul” de energie reprezentatde Univers, chiar dacă, în bună parte, rămâne„invizibil”.

Multe dintre ideile menţionate au pătruns treptat şiîn pedologie. De fapt, prin conceptul de sol şi axiomafactorilor pedogenetici, Dokuceaev (1846–1903)invită la a se studia natura în ansamblul ei, holistic,iar Vernadski (1863–1945) arată că modul de exis -tenţă a corpurilor biofere se datorează circuituluibiogeochimic al substanţelor şi al energiei, la careStasiev adaugă şi informaţia (Stasiev, 2006, pa -gina 51).

Rode, încă din 1955, subliniază că esenţial înformarea solului, alături de acumularea de humus şicircuitul elementelor nutritive, este „circuitul desubstanţe şi energie la care ia parte, de asemenea,energia luminoasă a soarelui” (pagina 56). Foarteclar rolul energiei în formarea solurilor esteevidenţiat de Volobuev (1973, citat după Kovda şiChiriţă) care arată că consumul de energie solară, Q,în acest proces este exprimat de relaţia:

fiind dependent de bilanţul radiaţiei solare lasuprafaţa uscatului, R, mărimea umidităţii relative,k (acesta fiind raportul dintre precipitaţii şi eva -poraţie) şi „activitatea biologică” a biocenozei, m.Iar, Kovda (1973) consacră un capitol special ener-geticii solificării.

În sinteza lor, Smeck et al. (1983) arată clar că„diferenţierea orizonturilor este în principalacţionată de fluxurile de energie şi material”(pagina 59) şi că „abordarea ca sistem, care esteproces orientat, este preocupată de fluxurile dematerial şi energie prin sistemele sol şi astfel facelegătura între forţele de pedogeneză şi dinamicasistemelor-sol” (pagina 68). De asemenea, Richter şiYaalon (2011), reexaminând The changing Model ofSoil (Cline, 1960) din perspectiva noilor cerinţeeconomice şi de mediu, discută utilitatea unui model(sistem) antroponatural şi a dezvoltării antropedoge-nezei. Iar Lin (2011), în sinteza sa, afirmă că „for -marea şi evoluţia solului sunt procese consumatoarede energie... şi în timp dezvoltă o structură internăsporită (Rode, 1947; Volobuev, 1963; Rung, 1973;Smeck et al., 1983; Johnson and Watson-Stegner,1987; Targulian and Goryachkin, 2004, Lin, 2010)”,precum şi faptul că solul înregistrează în timpschimbări în profil, stocând informaţii despre sol şimediu, devenind sursă de informaţie, considerată deunii pedologi „memorie” (Targulian şi Sokolovski,1978). Este însă necesar să se diferenţieze această„informaţie înregistrată” de „informaţia progra -mativă” (sau „primordială”), pe care, se pare că o auparticulele subatomice încă puţin cunoscute.

După cum remarcă Stasiev (2006, pagina 43),„pedogeneza nu poate fi redusă la forma de mişcaremecanică a elementelor chimice (…) Esenţa so -lificării constă în unitatea procesului contradictoriude schimb de substanţe, energie şi informaţie” dintresol şi organisme (pagina 44), punând accent pecontradicţie ca esenţa solificării, deşi teoria

sistemică subliniază importanţa organizării ierar -hice, subordonării şi cooperării în deplină armonie.Autorul menţionat subliniază, de asemenea, poli -funcţionalitatea solului şi importanţa lui pla netară(pagina 212).

În genere, importanţa energiei în dinamica solu-lui este menţionată (sau subînţeleasă) de toţispecialiştii, din ce în ce mai frecvent în ultimul timp.Dar în definiţia şi mai ales în geneza solului esteprea puţin evidenţiată, accentul punându-se pe „fac-torii pedogenetici” (factorii de mediu). Într-adevăr,factorii de mediu au jucat şi joacă încă un rol decisivîn înţelegerea conceptului istorico-naturalistic de solşi a relaţiilor cu peisajul geografic, prin faptul căimplicit fluxurile de energie şi de substanţe lasuprafaţa scoarţei terestre sunt corelate, în maremăsură, de condiţiile de mediu (situaţie care explicăsuc cesul teoriei sau axiomei factorilor pedogene -tici). De regulă, nu se precizează ce se întâmplăcând solul a ajuns la echilibru cu factorii pedogene-tici, la stadiul „climax”.

În realitate, nu „factorii pedogenetici” intervindirect în formarea şi dinamica solului, ci fluxurile deenergie, substanţe şi informaţie sunt implicatenemijlocit în interacţiunile sinergice din sol, fiind înacelaşi timp strâns corelate cu factorii de mediu.

O abordare mai modernă trebuie să ţină seamăde aceste aspecte, ca şi de progresele realizate înfizica cuantică. Acest lucru încercăm să-l facem pre-liminar în această scurtă prezentare, fără ca prinaceasta să se nege teoria factorilor pedogenetici, cidimpotrivă, să o precizeze.

Realitatea, în genere, este considerată azi atât ca„existenţă”, ca „obiecte” relativ stabile (pe care lepercepem), dar şi ca un efect al unor procese, relaţiişi interacţiuni sinergistice (pe care nu le percepemdecât indirect, prin efecte), în care energia şi in -formaţia au un rol important; pe ele se pune accen-tul, ele fiind esenţa realităţii. Obiectele există, deci,dar ca rezultat al interacţiunilor sinergistice.

„Vederile moderne despre realitate sunt aceleaale unor câmpuri de activitate (de interacţiune) încare se schimbă informaţie. Obiectele continuă săexiste, dar ele îşi pierd statutul primar şi devin deri-vate ale modului de procesare informatică. Esenţaunui obiect devine potenţialul său complex, multila-teral de interacţiune“ (Jonathan D., Haskett, 1995,citat de Florea şi Munteanu, 2012, pagina 16).

În modele, accentul în această gândire cade peinteracţiuni, pe esenţa relaţională. Totuşi, în cla si fi -care şi în caracterizare, se iau în considerare

trăsături ale obiectului, dar nu trebuie uitat că aces -tea sunt consecinţe ale relaţiilor dezvoltate în timp.

4. noua abordareÎn lumina noilor progrese realizate în cu noaş -

tere, solul este într-adevăr un sistem foarte complexcosmo-geo-biotic situat la suprafaţa uscatului, coe-rent, sinergist, autoorganizat evolutivo-energeticprin adaptare continuă, caracterizat prin ur mă -toarele:l Existenţa unei structuri materiale abiotice, a

unui suport terigen poros care constituie „osatura”re lativ stabilă a solului, capabilă să permităcirculaţia, stocarea şi distribuţia de apă, gaze,soluţii cu nutrienţi sau săruri, compuşi minerali sauorganici, căldură. Această „osatură“ se schimbăcontinuu, lent în timp, printr-o autoorganizarespecifică. Profilul de sol, cu morfologia lui, dez -văluie această „osatură” existentă la momentul cer -cetării, ce cores punde expresiei plastice a stadiuluide dez voltare şi, respectiv, de autoorganizare a so -lului aflat într-o continuă dinamică. Această „osa -tură” face parte integrantă din sol, fără de care solulnu poate exista, ea conferă identitatea solului, darea nu reprezintă esenţa solului, „viaţa solului”, cidoar înfăţişarea şi trăsăturile morfologice alesolului (monoliţii de sol, expuşi în vitrine ale mu -zeelor sau expoziţiilor de soluri, înfăţişează fizi -onomia şi unele proprietăţi ale solului, care esteînsă inert, fără dinamică, „mort”).

Morfologia solului este foarte importantă, atâtpentru clasificarea solurilor, cât şi pentru descifrareainformaţiei conţinute (pentru că marchează schim -bările produse în sol).l Existenţa unor vieţuitoare în sol (edafonul

solului sau biocenoza solului), ca structură bioticăvie, alcătuită din macro, mezo şi microorganisme,di seminate în „osatura” solului pe care o „bio lo gi -zează”; foarte importante sunt microorganismele dinsol care formează cu coloizii minerali (argila) şiorganici (humusul) un complex intim specific solu-lui, denumit biopedoplasmă, extrem de activ şi reac-tiv în dinamica solului. Această osatură „biolo -gizată” constituie fondul indispensabil al solului încare are loc dinamica lui, este „substratul sau struc-tura materială”.l Existenţa (acţionarea) unei structuri energetice

dinamice, a cărui acţiune reprezintă practic esenţa1solului, dată de continuele schimbări, schimburi,translocări etc. de ordin geobiochimic, care se des -făşoară ciclic şi sinergistic în această „osatură”, între32

fluxurile (intrări, ieşiri) de energie (lumină, căldură),substanţe (apă, aer, componenţi minerali şi organici)şi informaţie, cu participarea biocenozei solului(edafonului); aceste procese complexe desfăşurateconsonantic dau „viaţă” solului aflat într-o continuăschimbare şi autoorganizare şi într-o necontenităactivitate viguroasă, care este specifică dinamiciisolului, considerată funcţionalitate (soil functioning)(Targulian şi Goryachkin, 2004; Targulian şi Krasil-nikov, 2007).

În sol este prezentă şi acţionează („curge”)soluţia solului, denumită de către Gh. Ionescu-Şişeşti, atât de plastic şi sugestiv „mustul solului”, acărui prezenţă este nelipsită în toate procesele dinsol şi funcţiile lui. Acest „must” se împarte în patru:

- o parte trece în plantă constituind „seva” aces -teia cu nutrienţii necesari creşterii;

- o parte trece în atmosferă ca vapori prin eva-porare directă;

- altă parte se scurge fie în profunzime sau în apafreatică, fie la suprafaţa uscatului, alimentând părţilejoase de relief, lacurile sau oceanul planetar;

- a patra parte formează rezerva de apă a soluluicare participă la metabolismul acestuia (circuitelebiogeochimice).

Acest „must” (soluţie) al solului se reface mereuprin aportul de apă, din precipitaţiile atmosferice (încadrul circuitului hidrologic). Este esenţial pentrutoate circuitele biogeochimice.

Întreaga activitate sinergistică din sol sederulează numai cu aportul continuu de energiesolară care „curge” prin sol, mai ales cu apa deinfiltraţie şi cu materia organică moartă încorporatăanual solului, care include şi o parte din energiasolară convertită prin fotosinteză de plantele verzi;cu ajutorul viului, al biocenozei solului, carereciclează materia organică, eliberând nutrienţi,contribuind la desfăşurarea neîntreruptă a biogeoci-clurilor din sol (metabolism), activitate ce sedezvoltă cu rate diferite în cursul anului, aceastădinamică anuală fiind cunoscută ca pedoritm (Flo-rea, 2009).

Energia solară este permanent dăruită solului(fără costuri, nepoluată) de Soare, fapt care îl facepe Constantin-Dulcan să spună că „oamenii se potconsidera fiii Soarelui”.l Existenţa unei structuri informaţionale

reflectată de pedoritmul anual, respectiv bilanţul deschimbări anuale, Δs (rezultat prin derularea proce-selor existenţiale recurente), care, deşi nesemnifica-tiv ca valoare, are totuşi importanţă deosebită în

dinamica şi geneza solului. Aceasta contribuie ladiferenţierea morfologică prin integrarea lor con -tinuă în procesele pedogenetice, care sunt de faptprocese sumative, adică de cumulare pe termen lung(de sute şi mii de ani) ale acestor neînsemnate Δs,produse anual de procesele existenţiale specificedinamicii curente, care se află la baza dezvoltării,organizării şi evoluţiei solului.

Energia radiaţiilor solare este prezentă în toateprocesele din sol, o parte cumulându-se în proce seleireversibile (trecând ca entropie), marcând autoor-ganizarea, ordinea solului, altă parte acumulându-seîn humusul solului; partea consumată se disipează înmediu. Este reînnoită mereu de radiaţia solară prin-tr-un flux unidirecţional.l Întregul ansamblu de procese din sol (inclusiv

fluxurile), petrecându-se la suprafaţa scoarţei teres -tre, este evident condiţionat şi deci corelat cu facto-rii de mediu, denumiţi factori pedogenetici2, care – seştie – sunt variaţi în spaţiu la suprafaţa uscatului şivariabili în timp. Această dublă variabilitate deter -mină marea diversitate a solurilor pe glob, iarvariaţia în timp (în acelaşi loc) condiţionează evo -luţia poligenetică a solurilor, accentuând pedodiver-sitatea.

Materialul parental şi covorul vegetal, care oferămateria minerală şi pe cea organică, ambele de bazăîn formarea solului, sunt nu doar factori pedogene -tici, ci precursori ai solului (solul nu este monopa-rental, nu are doar rocă mamă, ci biparental, covorulvegetal fiind factor fertilizant).l Fluctuaţia pe termen lung, respectiv schim -

barea notabilă a intensităţii fluxurilor de energie şisubstanţe şi implicit a factorilor de mediu, atragedupă sine evoluţia solului prin modificări rele vante(corespunzătoare) ale interacţiunii sinergistice din-tre fluxurile şi procesele din sol care va determinaîn timp o schimbare a solului prin adaptarea lui lanoile condiţii, adesea păstrând caracteristici speci-fice fazei anterioare de evoluţie (considerate relicte);adaptarea are loc prin mecanismul nesesi zabilelorbilanţuri, Δs, ale pedoritmurilor anuale şi însuma-rea lor pe termen lung. Solul devine astfel po -ligenetic.l Câmpurile de forţă, câmpurile energetice care

acţionează în sol, completând structura energetică,au şi ele o anumită importanţă, poate prea puţinsubliniată şi prea puţin cunoscută. Dintre acestea,atracţia selenară, dar, mai ales, forţa gravitaţionalăeste cea mai cunoscută; ea dirijând circulaţia apei şia materialelor în sol şi la suprafaţa lui, cu consecinţe 33

34

extrem de variate, unele pedogenetic constructive,altele pedogenetic distructive.

Mult mai puţin, sau chiar, necunoscute suntacţiunile magnetismului terestru, dar mai ales celedeterminate de forţele de atracţie electrostatică îndomeniul ionilor din soluţiile din sol şi al coloizilor,de forţele capilare care pot dirija circulaţia apei şisoluţiilor chiar în direcţii contrare celor determinatede gravitaţie, ca şi de forţele din câmpurile electro-magnetice cosmice sau de forţele din câmpurilebioenergetice generate de activitatea biologică, încănestudiate. l Prin specificul lor, solurile reprezintă un

sistem natural cu o dinamică foarte complexă, mul-tiimplicat în variate fenomene şi, ca atare, multi -preţios, datorită rolului lor de receptor-distribuitordirect (împreună cu oceanul) a energiei solare peglob, ca şi poziţiei lor de interfaţă a geosferelor Ter-rei, constituind „nucleul” peisajelor de la suprafaţauscatului. Acest fapt le implică în multiple şi va riateprocese inerente scoarţei terestre, fiind totodatăprincipalul izvor şi suport al vieţii şi societăţii.Această polivalentă capabilitate a dinamicii soluluieste cunoscută, de regulă, ca polifuncţionalitate subforma variatelor funcţii („servicii”) ecologice, pro-ductive, economice, energetice, sanitare, tehnico-economice, informaţionale pe care le îndeplinescsolurile (Kovda, 1985; Florea, 1991, 2013; Hera,2015).l Solurile conţin o variată şi bogată informaţie

despre caracteristicile şi potenţialele lor de folosire,fertilitate, despre condiţiile de mediu, desprecondiţiile de risc etc., consemnate în morfologia lor.Solul „vorbeşte”, dar trebuie să-i cunoşti limbajul,să-i descifrezi sistemul de semnalizare.l Noua abordare – fără a nega importanţa con-

ceptului clasic de sol ca entitate (sistem) istorico-naturală şi a relaţiei S = f (c, p, b, r, t) (Dokuceaev,1883; Jenny, 1941), dintre sol şi factorii de mediusau pedogenetici (climă, materialul parental, factorbiologic, relief, vârstă) – pune accent însă pe fluxu-rile de energie, substanţe şi informaţie (organizare)redate mai adecvat de relaţia:

în care se subliniază că starea solului S la timpul teste rezultatul schimbărilor produse în materialulparental P (ca fondul iniţial al solului) prin acţiuneaadiţiilor (intrărilor) I, a pierderilor (ieşirilor) E, atransformărilor în interiorul solului T şi a modi -

ficărilor produse prin autoorganizarea solului, O,expresie a „informaţiei” acumulate (sau „negen-tropiei”) (Florea, 2009; Coteţ et al., 2011), totulfiind condiţionat (influenţat) de condiţiile de mediuC, cunoscute ca factori pedogenetici.

Această relaţie se pretează mai bine la evaluărisau interpretări, atât sub aspect calitativ, cât şi canti-tativ.

concluziiÎn această „eră” a dezvoltării fizicii cuantice, a

teoriei sistemice, a globalizării şi a informaţiei s-auschimbat multe în gândirea despre realitate.„Înţelegerea soluţiilor este mai clară şi influenţaomului asupra solului este mai predictibilă, dacă oevaluare a energiei fluxurilor şi proceselor faceparte din procesul gândirii noastre” spune, pe dreptcuvânt, Smeck şi coautorii (1983).

În abordarea nouă, care încearcă integrarea no -ilor cunoştinţe, solul – ca entitate individuală – esteun corp (sistem) dinamic cosmo-geo-biotic, la su -prafaţa scoarţei terestre, de fluxuri concertate ener -ge tico-informaţional, având:

- un suport material constituit dintr-o „osatură”mineralo-organică (biologizată), poroasă, relativstabilă (profilul de sol sau pedonul), inclusiv eda-fonul ca parte vie;

- dinamism specific continuu reprezentat deinteracţiunea sinergistică recurentă dintre fluxurilede energie, materie, informaţie şi procesele ritmicedin sol, care îi conferă „viaţă” (existenţă) şi îl fac săaibă o dezvoltare ciclică în corelaţie cu complexulunitar al factorilor de mediu (pedogenetici), variaţiîn spaţiu şi variabili în timp.

Dinamica solului generează funcţii variate caresunt toate foarte importante pentru natură şi socie -tate, dar cea mai reprezentativă este cea de partici-pare în cadrul ecosistemelor la fotosinteza materieivegetale şi implicit la securitatea alimentară (Hera etal., 2006).

„Osatura” este capabilă să asigure circulaţiafluxurilor şi interacţiunea sinergistică; ea însăşi semodifică în procesul de funcţionare a sistemului, caur mare a procesului sumativ de acumulare a in -fimelor schimbări în bilanţul pedoritmurilor anuale,Δs, pe termen lung3. Interacţiunea sinergistică (di -na mica solului) se derulează cu aportul şi consumulîndeosebi de energie solară (gratuită, nepoluantă) şial acţiunii biocenozei solului şi este strâns corelatăcu factorii de mediu, fapt care explică marea diver-

35

sitate a solurilor (pedodiversitate), ca şi evoluţia întimp, paralel cu modificarea condiţiilor de mediu,prin adaptarea la noile condiţii (solul devenind poli-genetic).

Nu sunt încă bine cunoscute influenţele diverse-lor câmpuri energetice considerate minore, care ac -ţionează în sol.

Noua abordare pune accent pe continua inter -acţiune a fluxurilor continue de energie, sub stanţe şiinformaţie cu procesele din sol în formarea şiexistenţa (dinamica) solului, dar nu neglijeazălegătura cu factorii de mediu cu care au o strânsăcorelaţie.

Bibliografie selectivă

Barbu N., 1998, Solul ca înveliş geografic, lucrările Semina-rului geografic „Dimitrie Cantemir”, nr. 17–18, pp. 133–136.

Chiriţă, Const. D., 1974, Ecopedologie cu baze de pedologiegenerală, Editura Ceres, Bucureşti, 590 p.

Constantin-Dulcan, D., 2009, Inteligenţa materiei, ediţia a III-a,Editura Eikon, Cluj-Napoca, 474 p.

Coteţ Valentina, Mocanu Victoria, Florea N., 2011, The cyclicdevelopment and evolution of soil cover; pedorhitmicity andpedoperiodicity, Proc. Int. Conf. 100 Years Bulgarian soil science,16-20 May, 2011, Part one, pp. 61–66.

Dokuceaev V.V., 1883, Ruski Chernozioms (Russian Cher-nozems), Petersburg.

Dokuceaev V.V., 1953, Opere alese, Editura AcademieiRomâne, Bucureşti, 458 p. (traducere din limba rusă).

Florea N., 2009, Pedodiversitate şi pedociclicitate. Solul înspaţiu şi timp, Bucureşti, 280 p.

Florea N., Munteanu I., 2012, Sistemul Român de Taxonomiea Solurilor (SRTS), Edititura SITECH, Craiova, 206 p.

Fridland, V.M., 1974, Structure of the Soil Mantle, in Geo-derma, vol. 12, nr. 1–2, Amsterdam, pp. 35–41.

Ganssen Robert, 1957, Bodengeographie, Stuttgart, KochlerVerlag.

Hera Cr., Popescu A., Mihăilă V., 2006, Soil – the guaranteeof sustainable development and food security, in Soil Fert. andFuture of Agric. in Europe, Cr. Hera, Cr. Kelps, editors, Publi shingHouse of the Romanian Academy, pp. 25–38.

Hera Cr. (editor), 2015, Al VIII-lea Congres Mondial deŞtiinţa Solului. Pledoarie pentru sol, Editura Academiei Române,Bucureşti, 193 p.

Jenny Hans, 1941, Factors of soil formation, McCraw-HillBook Company Inc., New-York and London, 281 p.

Kellogg Ch. E., 1938, Soil and society, in Soil and Men. Year-book of Agriculture, USDA, pp. 863–886.

Kovda V.A., 1973, Osnovî ucenia o pocivah, volumele 1 şi 2,Editura Nauka, Moscova.

Lin H., 2011, Three Principles of Soil Change and Pedogen-esis in Time and Space, SSSA 75, Anniversary Paper, 6, pp.2049–2070.

Loewer Barry (coordonator), 2009, Filosofie în 30 desecunde, Editura Litera, Bucureşti, 160 p.

Manolescu G., 2015, Mihai Drăgănescu – noua paradigmă ainformaţiei, spaţiu şi timp, „Academica“, nr. 6–7, XXV, 296–297,pp. 38–42.

Munteanu I., 2011, Elemente de pedofilosofie (Elements ofPedophilosophy), Editura SITECH, Craiova, 174 p.

Murgoci G.M., 1911, Zonele naturale de sol în România,Anuarul Institutului Geologic Român, volumul IV (1910), fasc 1.,Bucureşti, pp. 1–21.

Murgoci G.M., 1924, État de l’Étude et de la Cartographie desols dans divers Pays de l’Europe, de l’Amerique du Nord, del’Afrique et de l’Asie, Institutul Geologic al României, Bucureşti.

Papacostea P., 1987, Biologia solului, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 272 p.

Popper K.P., 2001, Conjecturi şi infirmări, Bucureşti.Richter D. de B. Yaalon, Dan H, 2011, The Changing Model of

Soil, Revisited, S.S.S.Am.J., 76, 766-778; doi 10.2136/ssaj/2011.6407.Rode, A.A., 1955, Pocivovedenie, Moskva-Leningrad, 524 p.

(în limba rusă), 1958.Rode A.A., 1958, Factorî pocivoobrazovaniia I poci -

voobrazovatelnăi proţess, Pocivovedenie, No. 9, pp. 29–38.Smeck E.N., Runge E.C.A., Mackintosh E.E., 1983, Dyna -

mics and genetic modeling of soil systems, în Pedogenesis andTaxonomy I , volumul 11 A, Elsevier, Amsterdam.

S.S.S., 1975, Soil Taxonomy, USDA Handbook, no. 436,Washington, 754 p. (second edition in 1999).

Stasiev Gr., 2006, Analiza filozofico-conceptuală a pedologieica ştiinţă fundamentală biosferologică, Chişinău, 310 p.

Targulian V.O., Sokolov I.A., 1978, Structurnâi i functsio -nalnâi podhod k pocive; pociva-pamiati i pociva-moment, în volu-mul Matematiceskoe modelirovanie v ecologii, Editura Nauka,Moscova.

Targulian V.O., Goryachkin S.V., 2004, Soil memory. Typesof record, carriers, hierarchy and diversity, „Revista Mexicana deCiencias Geologicas“, v. 21, num. 1, pp. 1–8.

Targulian V.O., Krasilnikov P.V., 2007, Soil system and pedo-genic processes: Self-organization, time scale, and environ mnentalsignificance, Catena 71 (2007), 373-381; doi: 10.1016/j.catena.

Williams V.R., 1950, Pedologie, ediţia a II-a, Editura Agro-silvică de Stat, Bucureşti, 488 p. (tradus din limba rusă).

Wilding L.P., Smeck N.E., Hall G.F. (editors), 1983, Pedoge-nesis and Soil Taxonomy, Developm., in Soil. Sc., 11A, Elsevier,Amsterdam-Oxford-New York, 303 p.

note

1 Esenţa: „Ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecteşi din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura care nu estedată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numaitrecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncullor cu ajutorul gândirii” (DEX, 1998).2 Această corelare reprezintă argumentul raţional pentruincluderea cercetării factorilor de mediu în domeniul „ştiinţei solu-lui” (în scopul precizării fluxurilor).3 Acumularea micilor schimbări cantitative trec în schimbăricalitative.

36

Încă de la înființarea sa în anul 1992, la inițiativadomnului profesor universitar dr. Paul Niedermaier,membru corespondent al Academiei Române,Comisia de Istorie a Orașelor din România și-a pro-pus coordonarea și stimularea investigațiliorștiințifice în domeniul trecutului centrelor urbane.Cei peste o sută de membri ai Comisiei, provenițidintre istorici, arhitecți, urbaniști, muzeografi,arhiviști, geografi etc. au în centrul activității lorștiințifice studierea genezei și evoluției generale aorașelor până în zilele noastre, urbanismul,demografia urbană, viața economică, socială șiculturală din orașe, rețeaua de orașe în diferiteepoci, habitatul urban, infrastructura, protejarea șiconservarea centrelor istorice ale orașelor ș.a.Totodată, s-a avut în vedere elaborarea unor instru-mente de lucru: atlase istorice ale orașelor,bibliografii, dicționare, cronologii ș.a. dupărecomandările Comisiei Internaționale de Istorie aOrașelor, în care CIOR are un reprezentant în per-soana dlui profesor universitar dr. habil. LaurențiuRădvan de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”din Iași. Sediul Comisiei a fost stabilit la Institutulde Cercetări Socio-Umane din Sibiu, unde există șio mică echipă de cercetare a acestui domeniu.

În cei 23 de ani de la constituirea sa, Comisia deIstorie a Orașelor din România a organizat anual celpuțin o sesiune de comunicări științifice cu colabo-

rarea unor universități și muzee din diferite centreurbane (17 până în prezent). Aceste manifestăriștiințifice au permis cunoașterea activității Comisieiși atragerea de noi membri, stimularea cercetărilorde istorie a orașelor. Un deziderat care a existat de laînceputurile activității Comisiei a fost înființareaunui premiu pentru a încuraja și pe această calepreocupările pentru cunoașterea trecutului și roluluiorașelor în viața societății.

La propunerea președintelui de onoare al CIOR,Prezidiul Academiei Române a aprobat instituireaMedaliei pentru cercetarea istoriei orașelor. StatutulMedaliei, aprobat de adunarea generală a Comisiei,prevede că distincția poate fi acordată unui studiusau proiect din domeniile de interes ale CIOR,apărut cu doi ani înainte de momentul decernării.

Medalia poate fi acordată și unui cercetător pen-tru întreaga sa activitate, pentru realizările sale șipentru susținerea activității CIOR, la recomandareacomitetului Comisiei.

Autorii care consideră că volumele lor, publica-te cu doi ani înainte de anul în care se conferă meda-lia, pot primi această distincție, trebuie să trimită lasediul Comisiei din Sibiu (Bulevardul Victoriei nr.40), un exemplar din lucrare, însoțit de un CV. Uncuratoriu instituit prin statut va referi asupraconținutului volumelor trimise și va acorda medaliaacelei lucrări care propune înnoiri metodologice,

medalia pentru cercetarea istoriei orașelorVasile Ciobanu*

*Dr., cercetător ştiinţific, Institutul de Cercetări Socio-Umane, Sibiu

37

subiecte și interpretări noi, informații mai puțincunoscute, căi noi de abordare, concluzii pertinente.De asemenea, vor fi avute în vedere structuralucrării, stilul, calitatea reproducerilor, planșelor,hărților prezentate.

Medalia este însoțită de o diplomă și de un pre-miu în bani. Medalia este turnată din tombac sablatpatinat și are un diametru de 80 mm. Pe avers esteinscripția COMISIA DE ISTORIE A ORAȘELORDIN ROMÂNIA, iar pe revers se înscrie numelecelui premiat și anul conferirii Medaliei.

Medalia a fost acordată pentru prima dată, înadunarea generală a Comisiei de Istorie a Orașelorcare s-a desfășurat în cadrul sesiunii anuale decomunicări științifice, organizată în colaborare cuMuzeul Județean Satu Mare, în 18-19 septembrie2015 în sala de festivități a muzeului sătmărean.Pentru crearea unei atmosfere festive a fost invitatun trio de la Filarmonica din Satu Mare, care a inter-pretat câteva piese scurte de Bach, Beethoven, Per-golesi, Purcell, Daquin. Medalia a fost acordată înacest an lucrării Atlasul istoric al orașelor dinRomânia. Seria B. Țara Românească. Fascicula 3.Brăila / Städtegeschichteatlas Rumäniens. Reihe B.Walachei. 3. Lieferung Brăila, coordonatori: IonelCândea și Dan Dumitru Iacob, apărută la EdituraIstros a Muzeului Brăilei, în 2013.

În Laudatio, prezentată de Laurențiu Rădvan,s-a subliniat importanța științifică a întregii serii de7 atlase apărute până în prezent (pentru orașeleSighișoara, Sebeș, Siret, Suceava, Câmpulung șiTârgoviște) și faptul că prin aceste instrumente de

lucru, istoriografia noastră se înscrie alături decelelate țări europene la acest capitol. Totodată, afost reliefat faptul că Atlasul Brăilei are cel maimare număr de planșe și hărți din întreaga serie,având și planșe color. A fost avut în vedere și faptulcă Dan Dumitru Iacob, cercetător științific la Insti-tutul de Cercetări Socio-Umane din Sibiu, a fostcoordonator și la alte trei atlase, iar Ionel Cândea,profesor universitar și director al Muzeului Brăilei,este unul dintre cei mai importanți susținători aiactivităților Comisiei de Istorie a Orașelor. Medaliaoferită celor doi istorici a fost însoțită de diplome șide un premiu de câte 500 de euro pentru fiecare.Festivitatea de premiere s-a încheiat prin alte câtevapiese muzicale interpretate de același trio. Medaliaconferită încununează o activitate științificăsusținută a celor doi cercetători în domeniul istorieiorașelor și în același timp este un imbold pentru noistrădanii în acest sens.

Sperăm ca în anii viitori, premiul instituit deComisia de Istorie a Orașelor să fie atribuit altorlucrări valoroase, care să aprofundeze cunoștințeledespre trecutul centrelor urbane, să propună noiteme și metodologii, să îmbogățeacă patrimoniulștiinței istorice. Comisia așteaptă până la 1 martie2016 propuneri de lucrări din domeniul istorieiorașelor, apărute în anul 2014, care să fie premiateîn 2016 și în acest fel să fie cunoscute ca realizări deexcepție, rezultate ale unor investigații sistematice,ale unor proiecte de cercetare, eventual ale unortineri care au obținut titlul de doctor în știință cuaceste lucrări.

38

Puncte de vedere

Profesorul universitar Mihail Diaconescu – pre-miat de Academia Română pentru contribuţia sa lacercetarea esteticii ortodoxiei – a publicat în 1999prima ediţie a cuprinzătorului său volum Istorialiteraturii dacoromane, a doua ediţie apărând în2013.

O prezentare judicioasă a istoriografiei pro ble -mei însoţeşte o privire de ansamblu şi o analiză deamănunt a ceea ce, altădată, părintele profesor IoanG. Coman, reluând preocupările lui Sextil Puşcariu,nu mise ,,literatura străromână’’, termen larg şiechivoc, totuşi, chiar dacă dacoroman nu este niciel un termen foarte clar (eu însumi, ocupându-mă demi leniul 400–1400 din perspectiva artistică, l-am

evitat prudent, în măsura în care Dacia, Moesia,Scythia, Minor, Pannonia erau populate în Antichi-tate de populaţii dacice şi de altele orientale, azicred, nu mai puţin că este termenul cel mai puţinambiguu).

Imnuri, epistole, tratate şi, mai ales, acte marti -rice (pentru Epictet şi Astyon de la Halmyris, Dasiusde la Axiopolis, Emilian de la Durostorum, Sava dela Buzău), autori de la Dunărea de Jos, precumTheotim I „Filosoful”, cel legat de Ioan Gură deAur, Ioan Cassian, cel ce a mers în Palestina şi ascris despre cenobitism, murind la Marsilia şi in -trând în istoria culturală a Galliei şi a Franţei medie-vale, Dionisie Exiguus, apropiat de Cassiodor la Vi -varium şi autor al calendarului ecleziastic; dar şi ge r - manicul Iordanes, creştinul romanizat şi autor alGeticei, semănătoare de confuzii etnice, formeazăobiec tul de studiu al profesorului Mihail Diaconescu,care încearcă să restituie o întreagă epocă în care s-ascris şi reflectat pe marginea credinţei creştine laDunăre şi la Carpaţi.

Într-o vreme în care Orientul european nu aveauniversităţi, reţeua de scaune episcopale şi de centremonastice a salvat moştenirea antică greco-romană,iar „latina creştină” şi elina vorbite aici, ca şi înBalcanii de miazănoapte, erau mărturia ataşamentu-lui acestei lumi faţă „sacrosanta vetustas”.

Era o lume creştină respectuoasă de hotărârileconciliare – cazul cutărui episcop de Novae, cel alunui episcop de Remesiana (faimosul Nicetas sud-dunărean), sau atunci când era eretică – cazul epis-copului arian Auxentius de Durostorum, ucenicul luiUlfila (Wulfila) – se ridică la un înalt nivel spiritualmărturisit de polemici cu Părinţi ai Bisericii, caAmbrozie din Milan.

Chiar dacă personal mă îndoiesc că „scitul” Dio-nisie este unul şi acelaşi cu faimosul Pseudo Areo-pagit – pe care îl cred în continuare ca venind dinmediul monofizit al Siriei de la 500 – sau dacă per-sist în credinţa că Aethicus Histricus nu a făcut decâto „călătorie de cabinet” cu faimoasa sa Cosmogra-fie, voi spune că vastul tratat al profesului Diaco-nescu reprezintă un câştig de informaţie şi interpre-tare.

mihail diaconescu – Istoria literaturii dacoromane,un câștig de informație și interpretareAcad. Răzvan Theodorescu

39

Dintre istoricii care s-au afirmat exemplar înultimii ani, universitarul Cristian Ploscaru (n. 1969),cu studii de specialitate la Alma Mater Iassiensis,s-a impus prin cercetări personale de vastă ampli -tudine și de aleasă calitate profesională. Curriculumvitae disponibil și lista selectivă de lucrări științificesugerează un amplu proiect de restituție istoriogra -fică, pe linia vechilor slujitori ai domeniului dinspațiul moldav.

După unele studii mai restrânse de istorie social-politică, sensibile la noile teme din domeniu, celemai multe privitoare la epoca tranziției spre moder-nitate, cu accent pe idei și mentalități, domnul Cris -tian Ploscaru a ajuns să exploreze, minuțios, mono-grafic, „Partida Națională” din Principatele Ro -mâne în prima jumătate a secolului al XIX-lea, stu-diu ce a constituit, de altfel, și tema disertației doc-torale, sub îndrumarea academicianului GheorghePlaton (2006), iar mai apoi materia unui ampluvolum, cel de față, cu titlul Originile „PartideiNaționale” din Principatele Române, I, Sub semnul„politicii boierești”, 1774–1828, incluzând, așadar,în materia respectivă și un sfert de secol anterior,impus, pesemne, de evoluția „problemei orientale”și de nevoia unei explicații „genetice” a chestiuniiantamate, în „economia” unei istorii a raporturilorinternaționale.

Un asemenea proiect se leagă, evident, de o lungătradiție istoriografică, cu nume ilustre, dar mai cuseamă de ultima serie, menționată ca atare în cuprinsde autorul monografiei. Cel de care domnul CristianPloscaru se simte mai afin tematic și ca metodologieeste însă profesorul Mihai Cojocariu, autor el însușial volumului Partida națională și constituirea statu-lui român (1856–1859), apărut în aceeași colecție,Historica, definitorie pentru evoluția istoriografieinoastre din ultima pătrime de secol.

Cu situația acestui domeniu, metodologia și sur-sele, debutează de altfel, în chip firesc, studiul decare ne ocupăm, unul dintre cele mai substanțialeproduse în acești ani, mai productivi decât s-ar bănuisub acest unghi. Materia însăși a fost structurată în

cinci capitole, îmbinând ingenios criteriul tematic(de la definirea conceptului până la concluzii) cu celimpus de calendar, de cronologia evenimentelor. Nue cazul să insistăm, pentru moment, asupra în -delungatei și sinuoasei „querelle” legate de sin -tagma partida națională, analizată de autor, cum sespune, în lung și în lat, cu tendința expresă de a epuiza(lucru imposibil, totuși) sursele, disputele, nuanțelepuse în joc de la Kuciuk-Kainargi până la Adriano-pol, interval atât de dinamic în „economia” crizeiorientale, unul decisiv pentru lumea românească dinzona carpato-danubiană.

Înaintași celebri în studiul temei, de la A.D.Xenopol și V.A. Urechia la Pompiliu Eliade și I.C.Filitti, de la Nicolae Iorga la Vlad Georgescu e.g., aufost puși la contribuție pentru limpezirea multoraspecte, la care autorul monografiei a știut să adaugepropriul său opis de teme și nuanțe.

Prefațatorul volumului, spirit afin, n-a ezitat să oprezinte ca pe o „carte sărbătorească”, un „eveni-ment editorial”, menit să constituie un reper deneocolit în literatura domeniului. Subscriind imopectore la această concluzie, o recomandăm, larându-ne, pentru un premiu al Academiei Române,cu speranța că o asemenea recunoaștere va stimula,încă mai mult, elanul creativ al autorului.

cristian ploscaru – Originile „Partidei Naționale”. Sub semnul „politicii boierești”, 1774–1828Acad. Alexandru Zub

40

Opinii

La aproape jumătate de secol de la publicareacelebrului articol al lui Lynn White (1907–1987),istoric nord-american al ştiinţelor şi tehnicilormedievale, Rădăcinile istorice ale crizei noastreecologice1, controversa astfel generată privind rolulşi influenţa creştinismului în degradarea biosfereipare a se stinge definitiv prin publicarea de cătrePapa Francis a Enciclicii Laudatio si’, despre grijapentru casa noastră comună (în continuare Enci -clica sau Enciclica Laudatio si’), document de pozi-ţie în gândirea ecologică şi de revigorare a acţiuniiglobale de protecţie a mediului2.

Teza lui White potrivit căreia creştinismul latinmedieval impusese până la extremă antropocentris-mul biblic, întrucât considerând omul (singurul plă-mădit după „chipul şi după asemănarea” lui Dumne-zeu) ca fiind deasupra tuturor celorlalte creaturi, adeschis calea reducerii ansamblului Creaţiei la unsimplu stoc de resurse destinate unei exploatări teh-nice fără limite, în vederea producerii de cât maimultă bogăţie3. Acestei perspective hegemonice i s-aopus, dintr-un început, spiritualitatea SfântuluiFrancisc din Assisi, care afirma, dimpotrivă, egalita-tea tuturor creaturilor, inclusiv a fiinţelor umane,faţă de transcendenţa divină, iar prin noua Enciclică,document ce îşi revendică în mod deschis o aseme-nea ascendenţă ideatică primară, se consolidează pedeplin o atare poziție, care se impune astfel defini-tiv, oficial şi teoretic. În acelaşi timp, intervenindîntr-o perioadă dacă nu de abandon total, cel puţinde tranziţie a abordării şi de confuzie a acţiunii eco-logice, ea înlătură dubiile şi arată calea dreaptă,relansând, astfel, pe cât posibil, preocupările umaneprivind mediul.

rădăcini, implicaţii şi semnificaţiiRevendicându-şi prin chiar titlul său (preluat din

celebra Cântarea creaturilor) o ascendenţă ce urcă laSfântul Francisc din Assisi (circa 1181/1182–1226),Enciclica invocă o tradiţie îndelungată a preocupări-lor – de reflecţie şi acţiune – privind respectarea şiconservarea naturii. Într-adevăr, Il Poverello nu adu-cea nimic în plus de ce ne oferea deja Biblia şi tradi-ţia creştină eremitică, în special în privinţa raportuluiprivilegiat cu animalele; Cântarea creaturilor provi-ne în linie dreaptă din Psalmi şi din Cântarea celortrei tineri şi nu se inventa nimic, considerându-seanimalele ca fraţi; Gherasim Palestinianul şi Floren-tin Italianul tratau la fel leul sau ursul lor. Ceea ce eranou la Francisc, este trecerea în prim-plan, cu o forţăexplozivă, a acestei teme a fraternităţii, care se întindela toate creaturile lui Dumnezeu, animate ori inani-

enciclica Laudatio si’ în gândirea și acțiunea ecologistă ale secolului al XXi-leaMircea Duțu*

*Prof. univ. dr., director, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu“ Bucureşti

41

mate, soare, arbori, efectuând astfel o revoluţie, depe urma căreia este departe de a se fi tras toate con-secinţele din punct de vedere teologic4.

În plan ştiinţific, deşi se consideră adesea că oconştientizare ecologică a avut loc abia începând cuanii 1960, în Occident, încă în urmă cu peste 150 deani, de exemplu, Charles Darwin (1809–1882), dupăce a propus teoria evoluţiei lumii vii, se îngrijora decapacitatea noastră de a distruge mediul.

În 1868, la doi ani de la forjarea termenului deecologie de către E. Haeckel şi nouă ani după publi-carea lucrării Despre originea speciilor (1859), Dar-win cita expresia atribuită lui Francis Bacon(1561–1626) „ Knowledge is Power” („Cunoaştereaeste o putere”) şi continua: „Numai astăzi omul aînceput să probeze la ce punct cunoaşterea este oputere. Omenirea a dobândit o asemenea dominaţieasupra lumii materiale şi o atare putere de a creştenumeric, astfel că este probabil că va invada întreagasuprafaţă a Terrei, până la anihilarea unora dintreformele şi minunatele varietăţi de fiinţe vii.” Cuexcepţia, menţiona savantul englez, a animalelor şi aplantelor pe care le vom conserva în fermele şi grădi-nile zoologice şi botanice.

Odată cu constituirea ecologiei ca ştiinţă auto-nomă, preocupările în materie s-au amplificat, iar lajumătatea veacului trecut problema ambientală afost conştientizată şi asumată ca un imperativ majoral contemporanităţii.

Din această perspectivă, proiectul „casei co -mune” valorifică evoluţii îndelungate ale reflecţieişi practicii umane în raporturile sale cu natura,denunţă greşelile, menţionează eşecurile şi încearcăsă preia şi să valorifice mai tot ceea ce s-a doveditviabil şi adevărat.

Pornind de la premisa că „Biserica nu pretindesă definească probleme ştiinţifice, nici să ia loculpoliticii, ci invită la o dezbatere onestă şi transpa-rentă, pentru ca necesităţile particulare sau ideolo-giile să nu lezeze binele comun” (pararagraf 188) şiîncercând să evite astfel ab initio, imputarea impli-cării într-o dezbatere ştiinţifică în curs, precum cealegată de cauzele antropice ale încălzirii globale,documentul papal exprimă, pe lângă un conţinutconcret dens, novator, sintetic şi bine structurat,câteva mesaje ce se constituie în linii de forţă aleunei viziuni asupra problematicii ecologice.

Am putea afirma, fără teama de a greşi, că, princoncepţia şi poziţiile pe care le exprimă şi le pro-movează, Enciclica Laudatio si’ se înscrie în ma relecurent de gândire al ecologiei umaniste care, încă

din anii 1960, a pus omul în centrul preocupărilorreferitoare la mediu şi, mai ales, în perspectivareprezentanţilor Şcolii de la Frankfurt, care denunţadezvoltarea necontrolată şi fără limite a tehnicii şipericolele pe care aceasta le prezintă pentrudemocrație şi chiar pentru condiţia umană. Să neamintim astfel că Adorno şi discipolii săi susţineaucă, departe de a fi neutră, tehnica este în serviciulunei raţionalităţi instrumentale, axată pe adaptareanaturii şi mai mult decât atât, una care să se reali -zeze în termen scurt. Astăzi, Papa Francis afirmă căputerea tehnologiei ne pune în faţa unei răscruci;tehnica „exprimă tinderea sufletului uman spredepăşirea treptată a anumitor condiţionări mate - ri ale” (paragraf 102), iar bine orientată producelucruri menite a îmbunătăţi calitatea vieţii şi chiareste capabilă să producă frumosul. Dar, în acelaşitimp, tot ştiinţa şi tehnologia îi conferă omului şi oputere teribilă, „o dominaţie impresionantă asupraansamblului neamului omenesc şi a lumii întregi.Omenirea nu a avut niciodată atâta putere asupra eiînsăşi şi nimic nu garantează că o va folosi în bine”(paragraf 104).

Asemenea consideraţii ne trimit în timp la ideilelui Hans Jonas (1903–1993) care, în lucrarea sa car-dinală Principiul responsabilitate (1979), îngrijo-rându-se că prin tehnică omenirea are capacitatea dea se autodistruge şi e predispusă a o face, spre sal-varea sa recurge la considerentele eticii. El fon deazăastfel un nou imperativ categoric: omul trebuie săexiste şi să continue să existe, căci el posedă, caorice fiinţă vie, o valoare absolută care îi este ine-rentă şi care trebuie să fie protejată fără ezitare. Înpractică, aceasta ar impune interzicerea oricărui gesttehnic care comportă un risc, chiar infim de a dis-truge umanitatea ori valoarea particulară a omului,ceea ce presupune ca permanenţa sa „ontologică” săfie asigurată.

Revenind la perspectiva papală, în consonanțăcu un asemenea rol decisiv acordat eticii, EnciclicaLaudatio si’, arătând că „omul modern nu a fost edu-cat spre folosirea concretă a puterii, iar imensacreştere tehnologică nu a fost însoţită de o dezvol -tare a fiinţei umane în ceea ce priveşte responsabi-litatea”, consideră că soluţia o reprezintă valorileconştiinţei, etica solidă şi cultura ecologică. În fine,se valorifică, într-un anumit fel, ideile unuia dintrediscipolii lui Jonas, Vittorio Hosle (autorul uneisemnificative Filosofii a crizei ecologice, 1991)potrivit cărora se impune a se renunţa la „infinitis-mul” epocii moderne, iar omul trebuie să se debara-

42

seze de mai multe dintre nevoile pe care şi le-a creatîn deceniile următoare anilor 1950, a căror universa-lizare ar distinge lumea, şi să înveţe să înţeleagă şisă iubească limitele. Reflexul enciclic este evident:nevoia unei spiritualităţi care să dea în mod real olimită tehnicii, acţiunii umane şi să o conţină într-olucidă stăpânire de sine (paragraf 105).

Sesizând amploarea şi multidimensionalitateacrizei ecologice în curs, cel puţin implicit, Enci clicaLaudatio si’ trage un semnal de alarmă asupra ten-dinţei evidente în ultimii ani de a ne concentraatenția şi preocupările aproape numai asupra pro-blematicii încălzirii globale şi a schimbărilor clima -tice, un aspect important, dar secvenţial al comple-xelor şi diverselor probleme de mediu globale aleplanetei. Şi aceasta, întrucât clima şi provocărilesale reprezintă, mai degrabă, un revelator; acţiuneaantropică, dincolo de limitele acceptabile, a efec-tului de seră nu constituie în sine, decât o formă depoluare a aerului, în primul rând, prin emisiile deCO2, cu efecte desigur specifice, care se adaugă şise potenţializează reciproc cu altele, deosebit depericu loase pentru sănătatea umană, precum parti-culele fine ori derivaţi nitriţi. Aşadar, a focaliza şireduce preocuparea ecologică numai asupra încăl-zirii climei riscă să deturneze eforturi indispensa-bile pentru a ocroti sănătatea, a reduce inegalităţileşi a proteja mediul.

Accelerarea fără precedent a schimbărilor ome-nirii şi ale planetei, în discrepanţă tot mai mare curitmul natural lent al evoluţiei biologice impune onouă abordare în privinţa stării ecologice şi, deopo-trivă, a unui alt raport cu natura, respectiv al proprieinoastre umanităţi, care trebuie inventat. În noulumanism promovat prin concepţia ecologiei inte -grale, problema cardinală nu este cea a viitoruluinaturii, ca atare; ea a existat circa 3,5–4 miliarde deani fără noi şi va continua să evolueze şi după spe-cia umană. Chiar şi în era „antropocenului”, cândomenirea a devenit o adevărată forţă geologică, ceinfluenţează major atmosfera, hidrosfera şi biosfera,este exagerat a se afirma că se va ajunge ca ea să dis-trugă natura. Va fi afectată major starea echilibrelorecologice de la un moment dat, dar după această tul-burare gravă, sistemul planetar se va reface şi va eli-mina intruziunea care a depăşit limitele acceptabile.Căci natura ne-a dat naştere, din ea facem parte, încadrul ei trăim şi vom exista.

Distrugând elemente ale naturii, care sunt esen-ţiale pentru existenţa noastră ecologică, omenireaare, în primul rând, de pierdut.

Aşadar, trebuie să repunem bunăstarea omeniriiîn centrul reflecţiei asupra naturii, iar ca prim obiec-tiv se cuvine conştientizat faptul că ceea ce putem şitrebuie păstrat nu este atât starea actuală a universu-lui viu, ci mai ales capacitatea sa de a se regenera şireînnoi, de a ne permite să co-trăim, ca specie întrespecii.

În litera Enciclicei papale, un asemenea impera-tiv ne apare astfel formulat: „...Înainte de toate,omenirea e cea care are nevoie să se schimbe. Lip-seşte conştiinţa unei origini comune, a unei aparte-nenţe reciproce şi a unui viitor împărtăşit de toţi.Această conştiinţă de bază ar permite dezvoltareade noi convingeri, noi atitudini şi stiluri de viaţă.Reiese astfel o mare provocare culturală, spiritualăşi educativă care va implica lungi procese de rege-nerare” (paragraf 202).

Desigur, locul omenirii în natură a constituitîntotdeauna o problemă culturală pentru orice spiri-tualitate şi dimensiunile sale au fost relevate adesea.Documentul papal conferă însă acesteia o dimen -siune socială profund umană şi universală, sublini-ind efectele dramatice ale degradării mediului asu-pra suferinţelor celor mulţi: „O adevărată abordareecologică, se conchide în acest sens, se transformăîntotdeauna într-o abordare socială”, care trebuie săintegreze justiţia în discursul privind mediul.

Nu putem să nu remarcăm, în acest contextgeneral, consideraţiile Papei Francis asupra „culturiideşeului”, a risipei care marchează dimensiuneasocială a ecologiei integrale. Din această perspec -tivă, reflecţiile sale se întăresc cu aprecierile unoreconomişti, precum Amartya Sen, care arată că foa-metea este provocată, în cvasitotalitatea cazurilor,nu de o producţie insuficientă de hrană, ci de exis-tenţa inegalităţilor, lipsa de solidaritate, de partaj, deautentică democraţie şi de acces a anumitor popu -laţii ori persoane la drepturile lor fundamentale. Prinurmare, la singura preocupare de o „dezvoltare du -rabilă”, care ar face să continue tragediile şi inegali-tăţile, s-ar impune să adăugăm grija unei dezvoltări„echitabile”. Aşadar, nu numai că modul nostru dedezvoltare economică şi socială nu este sustenabilpentru generaţiile viitoare, dar devine din ce în cemai inechitabil pentru generaţiile prezentului.

Şi politica rămâne datoare în privinţa reacţieiecologice adecvate, îndelung aşteptate; în timp ceecologia politică nu este adesea decât scena confrun-tărilor pentru mize mici, anoste, politica ecologică aguvernelor nu reprezintă decât un green wa shing dealianţe circumstanţiale. Dar şi aici există o cale de

43

ieşire: „faptul că un politician asumă aceste respon-sabilităţi, cu costurile pe care le implică, nu răs -punde la logica eficientistă şi «imediatistă» a econo-miei şi a politicii actuale, dar dacă va avea curajulsă facă asta, va putea recunoaşte din nou demnitateape care Dumnezeu i-a dat-o ca persoană şi va lăsa,după trecerea sa în această istorie, o mărturie deresponsabilitate generoasă” (paragraf 181).

Necesitatea unei noi strategii globale se desprindedin asemenea considerente, elaborată cu participa-rea tuturor, pe calea dialogului desfăşurat „cu since-ritate şi adevăr”, unul care să implice toate religiilelumii, „orientat spre regăsirea naturii, spre apăra-rea săracilor, spre construirea unei reţele de respectşi de fraternitate”, un altul între ştiinţele însele, datfiind faptul că fiecare este obişnuit să se închidă înlimitele propriului limbaj şi specializarea tinde sădevină izolare şi absolutizare, iar ca o concluzie:„Gravitatea crizei ecologice cere de la noi toţi să negândim la binele comun şi să mergem înainte pecalea dialogului care cere răbdare, asceză şi gene-rozitate, amintindu-ne mereu că realitatea e supe-rioară ideii” (paragraf 201).

În privinţa Conferinţei mondiale (COP-2I) de laParis privind clima, mesajul Enciclicei Laudatio si’s-a alăturat, indirect, poziţiei exprimate de o serie deinstituţii internaţionale şi personalităţi ale domeniu-lui, în sensul că, în loc de a focaliza toate eforturilenumai asupra luptei împotriva schimbărilor clima -tice, cu riscul de a neglija, chiar agrava inegalităţileşi dramele umane, ar fi mai potrivit să le îndreptespre măsuri, care, prezervând bunăstarea umană şireducând inegalităţile, protejează mediul. Mai multdecât atât, din concepţia generală a documentuluipapal se poate desprinde ideea că o reuniune deamploarea şi importanţa celei de la Paris ar puteareprezenta ocazia începutului marii schimbări înabordarea crizei ecologice şi a soluţiilor de depăşirea sa, în sensul ecologiei integrale.

Potrivit noului ecologism umanist, prioritare ardeveni astfel garantarea protecţiei şi accesului echi-tabil al fiecăruia la bunurile comune ale umanităţii,precum aerul, apa, biodiversitatea, resursele alimen-tare şi energetice şi, nu în ultimul rând, clima; pre-zervarea capacităţilor de regenerare a frumuseţilor şibogăţiilor naturii şi respectul practicilor culturaleumane care li se asociază; promovarea sobrietăţii,inventivităţii şi solidarităţii; reducerea consumuluiinutil de energie şi dezvoltarea energiilor curate şiregenerabile; lupta împotriva poluării, susţinereaproduselor unei agriculturi inteligente, durabile şi a

unui comerţ echitabil. Totodată, li se adaugă, în modconjugat, acţiunea pentru diminuarea sărăciei, exer-citarea cât mai deplină de către toţi a drepturilorumane fundamentale, în frunte cu cele la viaţă, lasănătate, hrană şi adăpost, la educaţie, la mediusănătos şi echilibrat ecologic. Şi toate aceste cerinţeexprimate în litera şi spiritul unui cadru juridic câtmai complet şi mai eficient, angajant pentru toatestatele, cu obiective concrete şi termene stabilite,adaptate domeniului.

misiune şi destinPentru autorul său, Papa Francis, Scrisoarea

consacrată îngrijirii casei comune este asumată,deopotrivă, ca exprimând o misiune şi împlinire aunui destin. Alegându-şi, miercuri 13 martie 2013,data instalării sale oficiale ca prenume („şi re -nume”), pe cel al patronului ecologiei din calendarulcatolic, şi deopotrivă drept „călăuză şi ca inspiraţie”,noul papă definea şi un obiectiv prioritar al pontifi-catului său: promovarea, după modelul adoptat, aunei ecologii integrale, umaniste. Aşa se face că, nuîntâmplător, Enciclica se deschide cu primele cu -vinte ale celebrei rugăciuni a Sfântului Francis dinAssisi („Lăudat să fii, Domnul meu”), iar acesta esteprezentat ca „exemplu prin excelenţă al grijii faţă deceea ce este slab şi al unei ecologii integrale, trăitecu bucurie şi autenticitate” (paragraf 10). Douăînvăţăminte fundamentale sunt desprinse din moşte-nirea spirituală a sfântului patron „al tuturor celorcare studiază şi lucrează în domeniul ecologiei”,„iubit şi de mulţi care nu sunt creştini.” Mai întâi,ideea că ecologia integrală cere deschidere faţă decategorii care transcend limbajul ştiinţelor exactesau al biologiei şi ne leagă cu esenţa omului, întru-pată în atitudinea de comunicare şi de afecţiune cutoată creaţia şi formele sale de comunicare. „Reac-ţia sa – notează Suveranul Pontif – era mult maimult decât o apreciere intelectuală sau un calculeconomic, deoarece pentru el orice creatură era osoră, unită cu el cu legături de afect”.

Apoi, dar în strânsă legătură cu teza de maiînainte, Francisc din Assisi ne propune sărecunoaștem natura „ca o carte splendidă în careDumnezeu ne vorbeşte şi ne transmite ceva din fru-museţea sa şi din bunătatea sa” (paragraf 12). Deci,lumea este ceva mai mult decât o problemă de rezol-vat, cu responsabilităţile cuvenite şi mijloacele şicăile potrivite, este un „mister de bucurie pe care îlcontemplăm în veselie şi cu laudă”.

44

o perspectivă, deopotrivă, universală, istorică şi economicăScrisoarea exprimă o deschidere spre întreaga

lume (a credincioşilor şi laicilor), se înscrie şi conti-nuă pe o treaptă superioară tradiţia ecocreştinismu-lui catolic şi se integrează pe deplin preocupărilorecumenice privind mediul şi problemele sale glo -bale, constituind astfel o dezvoltare majoră a dimen-siunii teoretice a acestora.

Pornind de la convingerea că „nimic din aceastălume nu ne este indiferent”, demersul papal vizeazăconştientizarea şi îndeamnă la acţiune ecologicăîntreaga omenire, indiferent de opţiunile sale reli-gioase ori politico-ideologice. Se invocă, în acestsens, drept punct de plecare Enciclica SfântuluiPapă Ioan al XXIII-lea5 cu mesajul Pacem în terrisadresat deopotrivă „lumii catolice”, precum şi„tuturor oamenilor de bunăvoinţă”. În faţa deterio-rării globale a mediului, Enciclica Laudatio si’ sedes chide, la rândul său, spre „fiecare persoană caretrăieşte pe această planetă”, propunându-şi un dia-log cu toţii „referitor la casa noastră comună”(paragraf 4).

Din punct de vedere istoric, deschiderea propriu-zisă a doctrinei catolice spre ecologie a avut locodată cu inaugurarea oficială, la nivel internaţional,a „erei ecologice”, primele demersuri papale deacest gen fiind efectuate în contextul pregătirilorprimei Conferinţe a ONU privind mediul uman(Stockholm, iunie 1972). Este vorba de luările depoziţie oficiale ale Fericitului Papă Paul al VI-lea, încare problematica ecologică era prezentată ca ocriză, o „consecinţă dramatică… a activităţii necon-trolate a fiinţei umane”6, care printr-o exploatarenecugetată a naturii riscă să o distrugă şi să fie larândul său o victimă a acestei degradări, de aici apă-rând „ruptura şi necesitatea unei schimbări radi caleîn condiţia umană.”7

Se invocă apoi contribuţiile în materie ale Sfân-tului Ioan Paul al II-lea care, încă din prima sa enci-clică, a afirmat că fiinţa umană pare „să nu perceapăalte semnificaţii ale mediului său natural, ci numaipe cele care folosesc scopurilor unei folosiri şi con-sumării imediate”8, invitând apoi la o „convertireecologică globală.”9 Denunţând insuficienţa efortu-rilor menite să „salvgardeze condiţiile morale aleunei ecologii umane autentice”10, cunoscutul Suve-ran Pontif releva faptul că orice aspiraţie de a prote-ja şi ameliora lumea presupune o schimbare profun-dă a „stilurilor de viaţă, modelelor de producţie şide consum, structurilor consolidate de putere care

conduc astăzi societăţile.”11 În succesiune imediatăsunt amintite demersurile ecologice ale Papei Bene-dict al XVI-lea, care a reînnoit invitaţia de „a eli -mina cauzele structurale ale disfuncțiunilor econo-miei mondiale şi de a corecta modelele de creşterecare par incapabile să garanteze respectareamediului.”12Având în vedere unicitatea viului, „car-tea naturii fiind una şi indivizibilă”, care includemediul, predecesorul autorului a conchis, la rândulsău, că „degradarea naturii e strâns unită cu cul turacare modelează convieţuirea umană.”13

Rănile provocate – de care suferă, deopotrivă,mediul natural şi cel social – au drept cauză acelaşirău, respectiv absenţa unor adevăruri indiscutabile,care să conducă viaţa omului, fapt pentru care liber-tatea acestuia nu are limite, uitându-se că „omul nuse creează pe sine însuşi. El este spirit şi voinţă, dareste şi natură.”14

Simpla evocare a unei asemenea moşteniri eco-logice apostolice, invocată în mod direct, situeazăEnciclica Laudatio si’ în continuarea unor tradiţiisolide ale bisericii catolice în materie şi îi conferăstatutul de majoră etapă, de sinteză şi dezvoltarecreatoare în noile condiţii de mediu-ambiental,social şi politic. În acelaşi timp, documentul vrea săexprime, sub sintagma „Uniţi de una şi aceeaşipreocupare” o viziune care să cuprindă, pe cât posi-bil, puncte de vedere cât mai larg acceptate decomunitate spirituală, ştiinţifică şi politică a lumii.Astfel, după ce precizează că asemenea contribuţiiale papilor „adună reflecţia nenumăraţilor oamenide ştiinţă, filosofi, teologi şi organizaţii sociale”asupra subiectului, îmbogăţind gândirea ecocreş -tină, în Enciclică se subliniază, într-o perspectivăecumenică, de dialog şi conlucrare, eforturile de -puse în afara bisericii catolice, de alte biserici şicomunităţi creştine, precum şi alte religii, care audezvoltat în acest mod o „profundă preocupare şi opreţioasă reflecţie despre aceste teme care se află lainima tuturor” (paragraf 7). Se invocă, în acest con-text, cu titlul de „exemplu deosebit de semnificativ”,„contribuţia iubitului patriarh ecumenic Bartholo-meu, cu care împărtăşim speranţa comuniunii ecle-ziale depline.”15

Două idei fundamentale sunt relevate şi valorifi-cate din această perspectivă: necesitatea ca fiecaresă se căiască de propriul mod de a maltrata planeta,respectiv rădăcinile etice şi spirituale ale probleme-lor mediului.

Referitor la prima, „inventarul” păcatelor împo-triva creaţiei cuprinde: distrugerea biodiversităţii,

45

compromiterea integrității Pământului, contribuţiala schimbarea climatică, poluarea apelor, solului şi aaerului. Iar toate asemenea fapte trebuie condam -nate, pentru că „o crimă împotriva naturii este ocrimă împotriva noastră şi un păcat împotriva luiDumnezeu.” Cea de-a doua teză ne invită să căutămsoluţii nu numai în tehnică, ci şi într-o schimbare afiinţei umane, pentru că astfel vom înfrunta numaisimptomele; aceasta presupune trecerea de la con-sum la jertfă, de la aviditate, la generozitate, de la arisipi, la asceză, care înseamnă „a învăţa să dăm, şinu pur şi simplu să renunţăm.”

Sensuri primare, sensuri profundeÎn demersul său, documentul papal porneşte de

la sensuri primare, profunde şi fundamentale aletermenilor şi conceptelor utilizate. Astfel, concep-tul central de „casă comună”, evocă înţelesul primal noţiunii de ecologie, propus în 1866 de E. Haeckel,acela care porneşte de la grecescul Oikos – casă,locuinţă şi logos – ştiinţă, şi desemnează ştiinţacare studiază raporturile dintre organisme şimediul în care ele trăiesc. Imaginea „casei co -mune” – reprezentând planeta Terra, care adăpos-teşte toate formele de viaţă – apare destul de frec-vent în abordările ecologiste, oficiale sau ştiinţifice.Preşedintele francez J. Chirac vorbea la Sumitt-ulecologic de la Johannesburg, din 2002, de faptul că„notre maison brûle et nous regardons ailleurs”,iar filosoful „complexităţii”, E. Morin, dezvoltăperspectiva unei Terra-patrie, „geo-fizico-bio-umană”, care ne adăposteşte şi hrăneşte pe toţi,avertizând că „Terra depinde de om, care depindede Terra.”16

Găsim apoi în textul Enciclicii o înţelegere şi outilizare autentică a celor două concepte fundamen-tale ale domeniului: cel de ecologie – „care studiazărelaţiile dintre organismele vii şi mediul în care sedezvoltă” şi, respectiv, cel de mediu – care priveşte„o relaţie deosebită: aceea dintre natură şi societa-tea care locuieşte în ea” (paragraf 139). Cu preciza-rea că nu trebuie să considerăm natura ca fiind cevaseparat de noi, sau ca un simplu cadru al vieţii noas-tre, căci „suntem incluşi în ea, suntem parte din eaşi suntem întrepătrunși” (paragraf 139).

Referitor la atitudinea faţă de mediu, dacă în şti-inţe şi politică aceasta se exprimă prin „protecţia,conservarea şi ameliorarea” acestuia, Enciclicadespre „grija pentru casa noastră comună”, ex -primă mai bine o poziţionare spirituală faţă de pro-blemele ecologice17.

o abordare integrată, un dialog complexExistă în demersul papal o compatibilitate de -

plină şi un sprijin reciproc între ştiinţă şi teologie,etică şi politică. Documentul îşi propune, mai întâi,un scurt parcurs prin diferite aspecte ale actualeicrize ecologice, cu scopul de a-şi asuma „cele maibune roade ale cercetării ştiinţifice disponibile” şide a conferi în acest mod concreteţe parcursului eticşi spiritual preconizat. Promovându-se un veritabilecologism umanist, în încercarea de a ajunge larădăcinile crizei actuale, se are în vedere perceperea,deopotrivă, a simptomelor şi cauzelor sale cele maiprofunde, menite să constituie baza propunerii „uneiecologii care, în diferitele sale dimensiuni, să inte-greze locul specific pe care fiinţa umană îl ocupă înaceastă lume şi relaţiile sale cu realitatea ce oînconjoară.” În lumina unor asemenea reflecţii,pasul înainte l-ar reprezenta configurarea unei liniiample de dialog şi de acţiune, care să implice atât pefiecare individ, cât şi politica internaţională.

Şi cum orice schimbare, şi cu atât mai mult una deaceastă natură şi cu o asemenea amploare, are nevoiede motivaţii şi o perspectivă educativă, Enciclica nepropune câteva direcţii de „maturizare umană”, inspi-rate din tezaurul experienţei spirituale creştine.

Dacă acestea sunt obiectivele asumate şi afir -mate, ca metodologie specifică de abordare estealeasă cea potrivit căreia, fiecare capitol, deşi are otematică proprie, reia, la rândul său, dintr-o nouăperspectivă, chestiuni importante tratate în capito -lele precedente pe baza unei serii de „axe portante”,care străbate întreaga Enciclică. Este vorba de ade-vărate fundamente teoretico-acţionale, care exprimăşi susţin întregul demers papal în materie şi dau sub-stanţă ultimă filosofiei aferente.

Simpla lor enumerare anvizajează deja conţinu-tul ideatic al lucrării, în reperele sale definitorii:relaţia intimă dintre sărăcie (săraci) şi fragilitateaplanetei; unitatea intimă a lumii; critica faţă denoua paradigmă şi a fenomenelor de putere carederivă din tehnologie; invitaţia de a căuta altemoduri de a înţelege economia şi progresul; valoa-rea proprie a fiecărei creaturi; sensul uman al eco-logiei; responsabilitatea gravă a politici internaţio-nale şi locale, cultura deşeului şi propunerea unuinou stil de viaţă.

Rapidacionsau ruperea echilibrului uman/naturalDacă savanţii, precum danezul Paul Crutzen,

laureat al Premiului Nobel pentru chimie (2001),

46

susţin că ne aflăm în perioada de accelerare a feno-menelor erei antropocenului18, Suveranul Pontifconsideră că ineditul contextului actual al istoriei îlreprezintă tocmai accelerarea continuă a schimbăriloromenirii şi ale planetei, conjugată cu intensificarearitmului de viaţă şi de muncă, adică ceea ce, în limbaspaniolă, se denumeşte rapidacion (rapidizare).

Problema care apare se referă la faptul că, deşischimbarea face parte din dinamica sistemelor com-plexe, viteza pe care acțiunile umane o impun astăzicontrastează cu ritmul natural lent al evoluţiilor bio-logice. În plus, aceste schimbări rapide, tot mai radi-cale şi constante, nu sunt orientate în mod necesarspre binele comun şi o dezvoltare umană durabilă şiintegrală, ci, dimpotrivă, nu de puţine ori, genereazădeteriorarea mediului şi a calităţii vieţii unei maripărţi a omenirii.

Aşa se face că, după o perioadă de încredere ira-ţională în progres şi în capacităţile omului, se con-ştientizează tot mai mult criza ecologică majoră pro-vocată de acţiunea societăţii omeneşti, care ameninţăcu consecinţe ireversibile condiţia umană şi echili-brul ecologic planetar.

Nu în ultimul rând, accelerarea timpului şi re -tracţia spaţiului, într-o lume globalizată favorizeazăsincronizarea opiniilor şi a punctelor de vedere şi,prin aceasta, chiar a modurilor de abordare a proble-melor. Evoluţia rapidă a lumii se manifestă prinfenomene majore specifice fiecărei perioade19.

Fațetele crizei ambientale Optând pentru o „ecologie integrală”, în care

aspectele mediului ambiental se întrepătrund şi sein ter condiţionează cu cele ale mediului uman (so -cial, economic, cultural), Enciclica papală ne oferă oradiografie integrată a situaţiei ecologice actuale, a„ceea ce se întâmplă în casa noastră.” Sunt anali -zate astfel, pe de o parte, poluarea şi schimbările cli-matice, problema apei şi pierderea de biodiversitate,iar, pe de alta, ca un reflex condiţional, deteriorareacalităţii vieţii umane şi degradarea socială, inegali-tatea planetară, slăbiciunea reacţiilor şi diversitateaopiniilor cu privire la starea existentă şi posibilelecăi de depăşire a sa.

Fiecare dintre aceste faţete ale degradării mediu-lui unic de existenţă se bucură de constatări şi con-sideraţii bine fundamentate ştiinţific, fiind reţinuteelementele care întrunesc astăzi consensul sau majo-ritatea opiniilor specialiştilor. Astfel, în privinţapoluării, se acordă o atenţie deosebită celei provo -cate de consumatorismul exacerbat, respectiv ceaprodusă prin deşeuri, Pământul, casa noastră comu-

nă, riscând să se transforme într-un imens depozit dereziduuri de tot felul. Depăşirea „culturii deşeului”şi înlocuirea sa cu una a cumpătării şi economisiriidevin posibile şi prin soluţiile formulate. O analizăpertinentă şi o prezentare adecvată cunoaşte şi capi-tolul consacrat climei, considerate un „bun comun altuturor şi pentru toţi.” Partizan al existenţei schim-bărilor climatice de sorginte antropică, documentulpapal pleacă, în această privinţă, de la constatarea căexistă un consens ştiinţific foarte solid, care arată căsuntem în prezenţa unei îngrozitoare încălziri a sis-temului climatic, pusă în legătură cu fenomene evi-dente, precum ridicarea nivelului mărilor şi al ocea-nelor sau creşterea numărului evenimentelor meteo-rologice extreme. Prioritatea în materie ar reprezen-ta-o astfel conştientizarea nevoii schimbării stiluri-lor de viaţă, de producţie şi de consum, pentru acombate „această încălzire sau măcar cauzeleumane care o produc sau o accelerează.” În spiritul„ecologiei integrale”, schimbările climatice suntconsiderate o problemă globală, cu grave implicaţiideopotrivă ambientale, sociale, economice, distribu-tive şi politice şi, de aceea, este considerată a con-stitui una dintre principalele provocări actuale aleomenirii. În privinţa soluţiilor, economisirea deener gie, decarbonizarea economică şi promovareanoilor energii ar reprezenta reperele definitorii.

Tot la capitolul ambiental, o problemă centralăeste prădarea resurselor Pământului – epuizarearesurselor naturale vitale, din cauza „modurilor dea înţelege economia şi activitatea comercială şiproductivă, prea legate de rezultatul imediat” (pa -ragraf 32).

Un loc cardinal îl ocupă, în acest context, „sără-cia de apă publică” şi calitatea celei disponibile înzonele defavorizate ale planetei şi la grupurile so -ci ale vulnerabile; această resursă vitală devenind totmai rară şi necorespunzătoare consumului la nivelplanetar.

Adept al unui ecologism riguros, Suveranul Pon-tif denunţă tendinţa de a privatiza gestiunea acesteiresurse, transformată în marfă şi supusă legilor pie-ţei, în condiţiile în care accesul la apă potabilă şisigură este un drept uman esenţial, fundamental şiuniversal, pentru că determină supravieţuirea per-soanelor şi pentru aceasta este condiţia pentru exer-citarea celorlalte drepturi umane (paragraf 30).Corelativ acestei îndrituiri intrinseci fiinţei umane,întreaga lume are „o gravă datorie socială faţă decei săraci care nu au acces la apă potabilă, pentrucă asta înseamnă a le nega dreptul la viaţă înrădă-cinat în demnitatea lor inalienabilă.” Atitudinea

47

tranșantă şi considerentele Enciclicei în problemaapei, considerată, în mare parte, o chestiune educa-tivă şi culturală, întrucât nu există conştiinţa gravi-tăţii unei asemenea situaţii, poate contribui major înaccelerarea procesului internaţional de recunoaştereşi garantare a noului drept uman fundamental la apă,declanşat în iulie 2010, în cadrul O.N.U.

În acelaşi context este abordată şi problemapierderii de biodiversitate, gravitatea şi multitudi-nea formelor de manifestare a acesteia relevân -du-se, printre soluţii, necesitatea de a se investi maimult în cercetarea ştiinţifică „pentru a se înţelegemai bine comportamentul ecosistemelor şi a ana -liza în mod adecvat diferitele variabile de impact aloricărei modificări importante a mediului” (para-graf 42).

Ca reacţie complementară la starea mediului na -tural, asistăm la deteriorarea calităţii vieţii umane şidegradarea socială. Într-adevăr, efectele asupramediului ale actualului mod de dezvoltare şi ale cul-turii deşeului se repercutează şi asupra condiţieifiinţei umane, a „dreptului său de a trăi şi a fi feri-cită”, precum şi a „demnităţii speciale” de careaceasta se bucură. În acelaşi timp, mediul uman şicel ambiental se degradează împreună, iar corec -tarea sa presupune acţiuni simultane şi complemen-tare. De aceea, o adevărată abordare ecologică de -vine mereu o abordare socială, care trebuie să inte-greze justiţia în dezbaterea despre mediu, „pentru aasculta atât strigătul pământului, cât şi strigătulsăracilor” (paragraf 49). În acest context se consi-deră, printre altele, că în schimbarea climatică tre-buie păstrată conştiinţa clară a „responsabilităţiidiversificate” şi este oportun să se concentreze „înspecial pe necesităţile celor săraci, slabi şi vulnera-bili, într-o dezbatere adesea dominată de intereselecelor puternici” (paragraf 52). Sunt evidente aiciaproprierile cu, de exemplu, principiul responsabili-tăţii comune, dar diferenţiate a statelor în produce-rea încălzirii globale şi în prevenirea şi combatereaefectelor sale, consacrate de Convenţia-cadru pri-vind schimbările climatice din 1992.

O asemenea criză ecologică-socială legată destarea mediului se explică, dar nu se justifică, şi prinslăbiciunea reacţiilor de până acum, în frunte cu ceapolitică internaţională. Falimentul marilor reuniunimondiale de mediu ar fi cauzat de supunerea politi-cii faţă de tehnologie şi faţă de finanţe; există preamulte interese particulare şi foarte uşor interesuleconomic ajunge să prevaleze asupra binelui comunşi să manipuleze informaţia, pentru a nu vedea lo viteproiectele sale (paragraf 54).

Întrucât degradarea mediului şi degradareaumană şi etică sunt intim unite, profitul financiar cuorice preţ nu mai poate ignora consecinţele nefasteale actualului sistem mondial asupra, deopotrivă,demnităţii umane şi a mediului.

lucrurile se pot schimbaAcceptând şi promovând perspectiva optimistă,

(„lucrurile pot să se schimbe şi omenirea are încăcapacitatea de a colabora, a construi casa noastrăcomună”), Enciclica papală face un apel la unitatea„familiei umane” în căutarea căii dezvoltării dura -bile şi integrale, invită în acest scop la reînnoireadialogului cu participarea tuturor, „întrucât provo-carea ambientală şi rădăcinile sale ne privesc şi neafectează pe toţi” spre unirea tuturor şi propunedrept „cheie” a succesului în edificarea viitoruluiplanetei „o nouă solidaritate universală.”

Cu speranţa că toţi vom înţelege „urgenţa, fru-museţea şi măreţia provocării”, tot aşa „Toţi putemcolabora ca instrumente ale lui Dumnezeu pentruîngrijirea creaţiei, fiecare cu propria cultură şiexperienţă, cu propriile iniţiative şi capacităţi”(paragraf 14).

imperativul ecologiei integraleNu este deosebit de dificil de clasificat ecologia

integrală promovată prin Enciclica Laudatio si’,întrucât textul său ne oferă atuuri suficiente în acestsens. Sunt de luat în calcul mai întâi propriile apre-cieri pertinente. Să remarcăm faptul că, în mod des-chis şi radical, documentul papal denunţă ecologiasuperficială sau aparentă, care promovează nepăsa-rea iresponsabilă, minimizând fără temei gravitateasituaţiei existente, expunând o poziţie evazivă defavorizare a menţinerii stilurilor de viaţă, de produc-ţie şi de consum existente.

Acceptând diversitatea de opinii, viziuni şi liniide gândire cu privire la situaţia existentă şi soluţiilenecesare, Enciclica se pronunţă pentru o identifi -care, între cele două poziţii extreme (cea a mituluiprogresului şi a rezolvării crizei ecologice prin sim-ple aplicaţii tehnice şi, respectiv, teza, conform că -reia specia umană, cu orice intervenţie a sa, poate finumai o ameninţare a ecosistemului planetar, deaceea, impunându-se limitarea prezenţei şi acţiuniisale), a posibile scenarii viitoare, pe calea uneivarietăţi de propuneri care să intre în dialog, învederea unor răspunsuri integrale. Pornind de laconstatarea că „totul este intim relaţionat” şi că„actualele probleme cer o privire care să ţină contde toate aspectele crizei mondiale”, lucrarea des-

48

prinde elementele unei ecologii integrale, care săsurprindă clar dimensiunile umane şi sociale.

Soluţiile ultime: cultura şi dreptulÎn faţa acestei situaţii grave, două instrumente

devin capabile a oferi soluţii viabile, în viziunea do -cumentului papal: cultura şi dreptul20. Prima, tre-buie să devină capabilă să înfrunte frontal aceastăcriză şi este nevoie să se construiască leadership-ulcare să indice drumuri, întrucât trebuie să răspundăla necesitatea greutăţilor actuale incluzându-i petoţi, fără a compromite situaţia generaţiilor viitoare.

În ceea ce priveşte dreptul, „devine indispensa-bil să se creeze un sistem normativ care să includălimite inviolabile şi să asigure protecţie ecosisteme-lor, înainte ca noile forme de putere derivată dinparadigma tehno-economică să ajungă să distrugănu numai politica, ci şi libertatea şi dreptatea”(paragraf 53).

Pentru Suveranul Pontif există un adevărat„drept al mediului”, şi aceasta pentru un dublu mo -tiv21. În primul rând, întrucât noi, fiinţele umane,facem parte integrantă din mediu, trăim în comuni -une cu acesta, care comportă limite etice pe careacțiunea umană trebuie să le recunoască şi să le res-pecte.

Omul este în acelaşi timp o porţiune din mediu,există un corp compus din elemente fizice, chimiceşi biologice şi poate supraviețui şi dezvolta numaidacă mediul ecologic îi este favorabil. În conse cinţă,orice atingere adusă mediului este una adusă uma -nităţii.

În al doilea rând, pentru că fiecare dintre crea-turi, mai ales creaturile vii, are o valoare în sine, deexistenţă, de viaţă, de frumuseţe şi de interdepen-denţă cu celelalte creaturi. Pentru toate credinţelereligioase, mediul este un bun fundamental.

Abuzul şi distrugerea mediului sunt însoţite, înacelaşi timp, de un proces implacabil de exclusiunesocială.

Din perspectiva unui asemenea rol conferit drep-tului, reuniunile mondiale privind mediul, în fruntecu cele organizate sub egida O.N.U., începând cuStockholm (1972) şi urmând cu cele de la Rio deJaneiro (1992), Johannesburg (2002) şi Rio + 20(cea din 2012) sunt considerate a nu fi răspunsaşteptărilor pentru că, din lipsă de voinţă şi deciziepolitică, nu au ajuns la acorduri în materie globale,realmente semnificative şi eficiente (paragraf 166).Dintre acestea se remarcă, totuşi, Summit-ul ecolo-gic de la Rio (1992) care a reprezentat punctul cul-

minant al preocupărilor internaţionale privindmediul, iar prin hotărârile sale a impus noţiunea de„dezvoltare durabilă” la nivel internaţional şi a pre-figurat un veritabil program internaţional de acţiuneîn domeniu, în timp ce ultima, din 2012, s-a rezumatla o simplă declaraţie finală „pe cât de amplă, peatât de ineficace.” Astfel, Declaraţia de la Rio aproclamat principiul potrivit căruia „fiinţele umanesunt în centrul preocupărilor referitoare la dezvol-tarea sustenabilă”, iar preluând o serie de prevederiale anterioarei Declaraţii de la Stockholm (1972) aprevăzut cooperarea internaţională pentru prezerva-rea ecosistemului planetar, principiul poluatorul-plătește, îndatorirea de a evalua impactul asupramediului al oricărei lucrări sau proiect. Printrerezultatele Conferinţei s-a aflat şi semnarea Conven-ţiei-cadru privind schimbările climatice (cu obiecti-vul stabilizării concentraţiilor de gaze cu efect deseră în atmosferă la un nivel care să nu reprezintepericol antropic), Convenţia privind diversitateabiologică şi Declaraţia de principii privind pădu -rile, la care s-au adăugat Agenda 21 şi Planul deacţiuni. În ciuda faptului că, aşa cum se remarcă înEnciclică, Conferinţa de la Rio a fost „cu adevăratinovatoare şi profetică pentru epoca sa”, se apre -ciază că acordurile obţinute cu acest prilej au avutun nivel scăzut de realizare „pentru că nu s-au sta-bilit mecanisme adecvate de control, de verificareperiodică şi de sancţionare a neîndeplinirilor.” Şi oconcluzie deosebit de relevantă: principiile atunciadoptate, rămân şi astăzi valabile şi reclamă „căieficace şi rapide de realizare practică.”

Analiza succeselor şi neîmplinirilor dreptuluiinternaţional al mediului sunt corecte şi sugereazăimportante căi posibile de urmat.

Printre experienţele pozitive sunt menţionate, cutitlul de exemplu, Convenţia de la Basel privind flu-xul transfrontalier de deşeuri toxice, periculoase(1979) cu sistemul său de notificare, niveluri stabi liteşi de control sau Convenţia CITES (1973), care insti-tuie mecanisme de verificare a realizării efec tive aprevederilor sale. Un progres important este reţinutîn privinţa protecţiei stratului de ozon, Convenţia dela Viena (1986) şi protocolul de la Montreal (1987)cu amendamentele sale, reuşind să contribuie la refa-cerea graduală a acestei resurse protectoare a vieţiipe Terra. Referitor la „grija” faţă de biodiversitate şideșertificare (aceasta din urmă reglementată prinConvenţia de la Paris din 1994, dar avându-şi „rădă-cinile” tot în dezbaterile de la Rio), progresele suntapreciate ca fiind mult mai modeste, iar cele în pri-

49

vinţa schimbărilor climatice „în mod deplorabil,foarte reduse” (paragraf 169). O atare situaţie seexplică prin aceea că negocierile internaţionale, dupăexperienţa Protocolului de la Kyoto (2008–2012), nupot să înainteze în mod semnificativ, din cauza pozi-ţiei statelor care privilegiază „propriile interesenaţionale faţă de binele comun global.” În privinţasistemului de reducere a emisiilor de gaze cu efect deseră (GES) şi promovare a „tranziţiei energetice”,Enciclica papală aduce două critici importante.Prima se referă la faptul că unele dintre strategiilepentru reducerea emisiilor de GES se orientează spre„internaţionalizarea” costurilor de mediu, cu perico-lul de a impune țărilor cu resurse mai mici angaja-mente apăsătoare, asemenea celor aferente ţărilorindustrializate. Din acest punct de vedere, menţine-rea principiului responsabilităţii comune, dar dife-renţiate a statelor în viitoarele acorduri internaţio naleîn materie, pare a rămâne soluţia cea mai potrivităpentru a se evita atari inechităţi. O a doua observaţieasupra pericolului este ca strategia vânzării-cumpă-rării de „credite de emisie” să genereze o nouă formăde speculă şi să nu folosească efectiv la reducereaglobală a emisiilor de gaze poluante; un atare sistempare a oferi o soluţie facilă şi rapidă, cu aparenţa uneianumite angajări pentru mediu, dar care nu implică oschimbare radicală pe măsurarea mizelor puse în joc(paragraf 171)22.

Pe baza unor atari evaluări, documentul prefigu-rează câteva linii de orientare şi de acţiune semnifi-cative în domeniul dreptului.

Premisa este aceea că avem nevoie de acorduriinternaţionale care să se aplice efectiv şi integral,dată fiind capacitatea scăzută a instanţelor locale dea interveni în mod eficace. Este o aplicare, maidegrabă, a principiului afirmat mai demult în mate-rie de mediu, conform căruia se impune „a gândiglobal, a acţiona local”. În cadrul conlucrării dintrestate, relaţiile dintre acestea trebuie să salvgardezesuveranitatea fiecăruia, dar să stabilească şi par -cursuri concordante pentru a evita catastrofe localecare ar ajunge până la urmă să le dăuneze tuturor,surprinzându-se astfel caracterul coordonator aldreptului internaţional. Principalul instrument juri-dic ar urma să fie instituirea de „cadre reglementa-toare globale”, care să impună obligaţii şi să împie-dice acţiuni inacceptabile, cum ar fi „exportul, trans-ferul” de deşeuri şi de industrii poluante dinspre sta -tele dezvoltate spre ţările în curs de dezvoltare.

O altă problemă majoră a acţiunii internaţionalede protejare a mediului o reprezintă cooperarea

instituţionalizată, sistemul de guvernanţă care acunoscut dezvoltări specifice şi are un rol determi-nant în aplicarea prevederilor acordurilor stabilite.Un exemplu prezentat în Enciclică este cel al mări-lor şi oceanelor unde, deşi există diferite tratateinternaţionale şi regionale (în frunte cu Convenţiaprivind dreptul mării – 1982 – şi reţeaua convenţii-lor privind protecţia diverselor mări regionale împo-triva poluării), fragmentarea şi lipsa de mecanismesevere de reglementare, control şi sancţionare ajungsă anihileze aproape toate eforturile depuse.

Aceeaşi logică generalizată face dificilă luareadeciziilor radicale şi eficiente şi în materia schimbă-rilor climatice, situaţie în care documentul papalconsideră că soluţia generală ar consta în adoptareaunui acord cu privire la regimurile de guvernanţăpentru toată gama de aşa-numite bunuri comuneglobale (paragraf 174).

În noile condiţii internaţionale marcate de pro-funde probleme globale, precum pacea şi dezarma-rea integrală, protecţia mediului şi a planetei, sigu-ranţa alimentară, starea de sărăcie a unei mari părţia lumii ş.a. se impune ideea susţinută şi de PapaBenedict al XVI-lea privind urgenţa instituirii uneiadevărate autorităţi politice mondiale, schiţată dejade Sfântul Ioan al XVIII-lea. Dar nu una a noilorforme de dominaţie în condiţiile fenomenelor depierdere de putere a statelor naţionale, mai ales pen-tru că dimensiunea economico-financiară cu carac-ter transnaţional, tinde să predomine asupra politicii,ci dezvoltarea de instituţii internaţionale mai puter-nice şi organizate în mod eficace, ca autorităţi de -se m nate în mod imparţial, prin acorduri între gu -verne naţionale şi integrate cu puterea de a sancţiona.

Este o viziune în care statul îşi păstrează statutulşi rolul de principal subiect al dreptului şi relaţiilorinternaţionale, iar organizaţiile internaţionale inter-statale, ca subiecte derivate, reprezintă principalaformă de guvernanţă a marilor probleme ale lumiicontemporane. Nu este lipsit de interes să amintim,în acest context, propunerile vizând crearea uneiorganizaţii internaționale pentru mediu, de tipulO.N.U., care este în acord cu o atare perspectivăgenerată din Scrisoarea enciclică.

Ca un reflex al unui asemenea rol acordat statu-lui în plan internaţional, acesta în mod corelativ numai poate ignora responsabilitatea ce-i revine „în aplanifica, a coordona, a veghea şi a sancţiona în ca -drul propriului teritoriu”, problemele comune şi pri-mordiale, precum protecţia mediului. În acest sens,se ridică şi întrebarea: cum poate o societate să-şi

orânduiască şi să-şi protejeze viitorul într-un contextde inovaţii tehnologice în continuă dezvoltare?

Şi de această dată răspunsul potrivit, în concep-ţia Enciclicei, vine din zona dreptului. Astfel, consi-deră aceasta, „un factor care acţionează ca modera-tor efectiv este legea, care stabileşte regulile pentruconduite permise în lumina binelui comun.”

Sunt apoi enunţate adevărate elemente compo-nente ale acţiunii juridicului în materie, „limitele pecare trebuie să le impună o societate sănătoasă,matură şi suverană”, care ţin de previziune şi pre-cauţie, regulamente adecvate, vigilenţă asupra apli-cării normelor, contrastarea corupţiei, acţiuni decontrol operativ asupra apariţiei de efecte nedoriteale proceselor productive şi intervenţie oportună înfaţa riscurilor nedeterminate sau potenţiale (paragraf177).

Remarcând cristalizarea unei jurisprudenţe na -ţi o nale în domeniul dreptului mediului, se subli-niază numai menirea preventiv reparatorie a legii,ci şi rolul său de stimulare a practicilor şi atitudi-nilor pozitive în materie, deoarece „structura poli-tică şi instituţională nu există numai pentru a evitapracticile rele, ci şi pentru a încuraja practicilebune, pentru a stimula creativitatea care cautădrumuri noi, pentru a facilita iniţiative personaleşi colective.”

Printre liniile de orientare şi acţiunea promo vate,un loc aparte îl ocupă dialogul şi transparenţa în pro-cesele decizionale, asigurate printr-un set de princi-pii consacrate în legislaţiile naţionale, dreptul Uni-unii Europene şi dreptul internaţional şi care îşigăsesc semnificaţii specifice în documentul papal.

Sunt evocate astfel principiul prevenirii, expri-mat prin obligaţia juridică a evaluării impactuluiasupra mediului a proiectelor publice sau private,planurilor şi programelor, printr-un studiu „elaboratîn mod interdisciplinar, transparent şi independentde orice presiune economică sau politică”, consul-tarea publicului „un loc privilegiat trebuind să aibăoamenii locului, care se întreabă cu privire la ceeace vor pentru ei şi pentru propriii copii şi pot să iaîn considerare finalităţile care transcend interesuleconomic imediat”, promovarea unei „politici gân-dite şi dezbătute de toate părţile interesate”, infor-marea „în mod adecvat cu privire la diferite aspecteşi la diferite riscuri şi posibilităţi”, o decizie ampluprocesată care nu se reduce la hotărârea iniţială, „ciimplică şi acţiuni de control şi monitorizare con-stantă.” O prefigurare specială o cunoaşte, în acestcontext, controversatul principiu al precauţiei, con-

sacrat în Declaraţia de la Rio, sub formularea:„Acolo unde sunt ameninţări de daune grave sauireversibile, lipsa de certitudini ştiinţifice depline nuva putea constitui un motiv pentru a întârzia adop-tarea de măsuri eficace care să împiedice degrada-rea mediului” (principiul 15), care, în interpretareadocumentului papal, dobândeşte drept primă semni-ficaţie, aceea de „a permite protejarea celor maislabi, care dispun de puţine mijloace pentru a seapăra şi pentru a procura dovezi incontestabile”(paragraf 186).

nevoia redefinirii progresuluiDin punct de vedere economic, Enciclica por-

neşte de la faptul că mediul este unul dintre acelebunuri pe care mecanismele pieţei nu sunt în mă -sură să-l apere, să-l promoveze cu adevărat. „Încadrul schemei venitului nu este loc a se gândi laritmurile naturii, la timpii săi de degradare şi deregenerare şi la complexitatea ecosistemelor carepot să fie grav alterate de intervenţia umană”(paragraf 190). De aici, nevoia schimbării moduluide dezvoltare globală, regândirii sensului econo-miei şi a finalităţilor sale şi redefinirii progresului,pentru a găsi soluţii durabile pentru noi şi casanoastră comună. Căile de mijloc, de genul încercă-rilor de conciliere a grijii faţă de natură cu venitulfinanciar sau de păstrare a mediului cu progresul,sunt necorespunzătoare şi nu fac decât să întârzieproducerea dezastrului. „O dezvoltare tehnologicăşi economică ce nu lasă o lume mai bună şi o cali-tate a vieţii în mod integral superioară nu se poateconsidera progres” (paragraf 194). Nu de puţine oridiscursul despre creşterea sustenabilă devine odiversiune şi un mijloc de justificare, ce absoarbevalori ale discursului ecologist în cadrul logiciifinanţelor şi a tehnocreaţiei, „iar responsabilitateasocială şi ambientală a întreprinderilor se reduce,cel mult la o serie de acţiuni de marketing şi deimagine” (paragraf 194). Un nou început și soluțiasalvatoare presupun, astfel, o redefinire a progresu-lui; „logica ce nu lasă spațiu unei preocupărisincere față de mediu este aceeași în care nu îşigăsește spațiu preocuparea de a-i integra pe ceimai fragili, pentru că în modelul actual «de succes»şi «particularizat», nu pare să aibă sens a investipentru ca aceia care rămân în urmă, cei slabi saucei mai puţin dotaţi să-şi poată face drum în viaţă”(paragraf 196). Se propovăduiește, aşadar, o anu -mită „descreştere”, în scopul de a frâna devastareanaturii, pentru că „totul este legat”, „dominarea50

absolută a planetei” şi „cultura deşeului” genereazădegradarea mediului şi socială.

concluziiPublicarea oficială a Enciclicei Laudatio si’ a

Papei Francis, a cărei elaborare fusese anunţată depeste un an, a avut un puternic ecou în viaţa interna-ţională, fiind considerată „un gest fără precedent” albisericii catolice, dar şi implicarea sa într-o contro-versă morală, economică, precum şi politică, pe unteren pe care ei nu i-ar fi familiar. Afirmaţia ultimăne apare, în mod evident, nefondată şi se dovedeşteaşa, chiar din textul în cauză, care subliniază preocu-pările tradiţionale ale bisericii şi contribuţiile înmaterie ale actualului Suveran Pontif. În febra pre-gătirilor şi disputelor pentru COP-2I de la Paris, dindecembrie 2015, mai toate reacţiile au adus discuţiişi s-au poziţionat exclusiv faţă de perspectiva schim-bărilor climatice, reducând semnificaţiile Encicliceila o singură, dintre multele probleme ecologice abor-date, şi oricât ar fi ea de importantă, fiind insuficientă.Acest lucru arată, încă o dată, că absolutizarea urgen-ţei climatice poate conduce la mascarea am ploarei,gravităţii şi complexităţii crizei ecologice, situaţie pecare, implicit şi explicit, o respinge documentulpapal care se referă la „grija pentru casa noastrăcomună”, cu toate problemele sale şi promoveazăviziunea unei ecologii integrale. Din această per-spectivă re ducționistă, ecoclimatică, Enciclica estevăzută de unii ca o adeziune la poziţia „alarmistă” şi,drept ur mare, un ajutor la efortu rile unui succes alConferinţei de la Paris, în sensul încheierii unui nouacord internaţional, mai cuprinzător, cu obiectiveprecise, în materia reducerii emisiilor de GES şi pro-movării energiilor regenerabile23. Faptul a atrasnemulţumirea „climatoscepticilor”, atât din zona po -litică sau cea exterioară acesteia; aşa, de pildă, Papaa fost sfătuit să „lase ştiinţa pe seama oamenilor deştiinţă”, iar replica Vaticanului nu a întârziat săapară, trimiţând politicienii „la insuficienţa lor știin -țifică”.

Pentru cunoscutul ecologist francez N. Hulot –consilierul pe probleme de schimbări climatice alpreşedintelui Franţei, François Hollande – unul din-tre cei doi prefațatori ai versiunii în limba franceză aEnciclicei (alături de cardinalul Ph. Barbin), aceasta„poate ridica reflecţia şi forţa spiritului uman săîmpărtăşească o viziune. Ea poate fi o busolă provi-denţială într-o lume dezorientată pentru regăsireasensului. O pasarelă nesperată pentru a reînnoda cuumilinţa, modernizarea şi solidari tatea”.

„Reproșul” „climatoscepticilor” s-a exprimat,în plan conceptual, mai ales prin Lettre ouverte aupape sur le climat a profesorului belgian Istvan E.Marko24.

În numele unui rigorism ştiinţific exagerat, folo-sind un ton inchizitorial, care denotă, mai degrabă, oanumită poziţionare de altă natură, autorul depeșei,cunoscut pentru contestările sale aduse rapoartelorGrupului Interguvernamental pentru SchimbărileClimatice (IPCC) [care ar utiliza modele climaticesimpliste pentru a simula sisteme naturale de o com-plexitate imediată] denunţă situarea Enciclicei pa -pale pe poziţia general şi oficial acceptată a tezeiîncăl zirii globale cu contribuţia antropică majoră. Înaceastă privinţă, este de relevat faptul că o asemeneaidee a originii antropice a schimbărilor climatice estesusţinută de circa 97% din literatura ştiinţifică despecialitate, de academii naţionale de ştiinţe repre-zentative şi de numeroşi laureaţi ai Premiului Nobel.

Dintr-o altă perspectivă, în spiritul bine-cunos-cutelor considerate ale „atentatului” la nivelul deviaţă actual, prin măsurile de reducere a emisiilor deGES, I.E. Marko reproşează faptul că, în realitate,acţiunile de combatere a schimbărilor climatice şitranziţiei energetice ar agrava starea de sărăcie şi arafecta grupurile sociale defavorizate.

Or, tocmai având ca axiomă faptul că orice eco-logie este şi una socială, ecologia integrală oferă oecuaţie în care cele două dimensiuni se intersec teazăşi intercondiţionează. Demersul papal a avut un pu -ternic impact de exemplu, urmat de celelalte cultecreștine, dar și de reprezentanţii celorlalte religiimajore ale lumii25.

Poate că, având în vedere conjunctura interna-ţională a publicării sale – dominată de pregătirileConferinţei de la Paris, COP-2I, de la sfârşitul lui2015, privind schimbările climatice şi, evident, sem-nificaţia subliminală a susţinerii acesteia – dezbate-rile iniţiale privind semnificaţiile Enciclicei papales-au concentrat mai ales pe problematica climei, aîncălzirii globale, ignorându-se celelalte, multe şi totatât de importante dimensiuni ale crizei ecologice.Însă, o atare abordare unilaterală, perceptibilă şi înplanul mai larg al preocupărilor oficiale este deose-bit de păgubitoare, deopotrivă, pentru o viziunecomplexă şi adecvată a problemelor ecologice şipentru acţiunea de prevenire şi soluţionare eficientăa lor. Ecologia integrală promovată de SuveranulPontif cu prinde, implicit, un atare mesaj de depăşirea im pasului respectiv, oferă o radiografie globalăasupra problemelor „casei noastre comune” şi, pe 51

52

această bază, prefigurează o perspectivă viabilă degândire şi acţiunea pentru soluţionarea lor, în spiri-tul grijii şi responsabilităţilor solidare, individuale,colective şi planetare.

Prin noul document major, spiritual al „erei eco-logice”, mediul se înscrie în centrul preocupărilorcreştine, iar acţiunea ecologică globală dobândeşte onouă dimensiune, deosebit de importantă.

În orice caz, Enciclica Laudatio si’, rămâne unadeschizătoare de drumuri şi fondatoare; este primuldocument de acest gen consacrat integral ecologiei,refondează poziţia teoretică şi acţiunea privindmediul lumii catolice şi relansează preocuparea eco-logică globală.

Şi, credem, că cea mai bună concluzie ne-o oferătot spusele ecologistului francez N. Hulot: „PapaFrancis solemnizează şi sacralizează miza ecolo -gică. El formulează un diagnostic, asociind ştiinţa şimorala. Invitându-ne la curaj şi onestitate, Francispropune o nouă «foaie de parcurs» pentru umani -tate, deschide un drum de maturitate jalonat cuvalori incontestabile”.26

note1 The historical roots of ecologic crisis, „Science”, vol. 155, nr.

3767, 10. Martie 1967, p. 1203-1207. La sfârşitul articolului, auto-rul prevedea o posibilă alternativă în chiar interiorul creştinismului,în învăţăturile lui Francisc din Assini pe care îl proclama „patron alecologiştilor”, cu doisprezece ani înainte ca Papa Ioan Paul al II-leasă-l consacre „Patron al ecologiei” în calendarul catolic.2 Semnată duminică, 24 mai 2015, la solemnitatea Rusaliilor,Enciclica a fost publicată joi, 18 iunie 2015. Versiune în limbaromână Laudatio si’ despre îngrijirea casei comune”, în traduce-rea pr. Mihai Pătraşcu, a văzut lumina tiparului la Editura „Presabună”, Iaşi, 2015.3 Asemenea consideraţii evocă ceea ce s-a denumit naturalis-mul care ar caracteriza civilizaţia occidentală modernă, singuradintre toate civilizaţiile care a separat în mod radical fiinţele umanede toate celelalte fiinţe şi prin aceasta a „neutralizat” lumea, întimp ce altele au tratat anumite elemente ale mediului ca persoanedotate cu calităţi cognitive, morale şi sociale analoge cu cele aleoamenilor, făcând posibile comunicarea şi interacţiunea între clasede fiinţe, la prima vedere foarte diferite. Naturalismul, apărut lasfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui următor, este inse-parabil avântului ştiinţei şi tehnicii moderne, care au permisexploatarea extraordinară a resurselor biosferei. S-a remarcat că L.White vorbea totuşi de „rădăcini” şi nu de „cauze”, în sensul că arexista şi o legătură spirituală între civilizaţia noastră bazată pevalorile iudeo-creştine şi distrugerea mediului. Ar fi vorba însă maidegrabă de o predispoziţie parţială şi nu de un raport necesar. Rela-tivizarea tezei hegemonice rezultă şi din relativizarea interpretăriitextului din Cartea facerii, care e pus în discuţie: s-au afirmat treimari ipoteze importante, contrastante, fiecare cu o justificarescripturică: interpretarea despotică (omul este stăpânul brutal alTerrei, mediul nu este decât mijloc în serviciul oamenilor), aintendenţei (îndatoririle şi responsabilităţile speciei umane sunt laînălţimea privilegiilor şi misiunii sale; omul domină Pământul, dar

trebuie să şi exercite puterea cu înţelepciune şi bunăvoinţă) şi, res-pectiv, cea cetăţenească (antropocentrismul este prin excelenţăgreşeală, întrucât Adam rezultat tot din ţărână, nu este decât unmembru al comunităţii biotice).4 H. şi J. Bastaire, Pour une écologie chrétienne, Paris, Edi-tura Cerf, Paris, 2004, p. 42.5 Enciclica Pacem în Terris, 11 aprilie 1963.6 Scrisoarea apostolică Octogesima advenines, 14 mai 1971.7 Discurs la FAO la a 25-a aniversare, 16 noiembrie 1970.8 Scrisoare enciclică Redemptor hominis, 4 martie 1979.9 Cateheză, 17 ianuarie 2001, 4.10 Scrisoare enciclică Centesimus annus, 1 mai 1991.11 Ibidem, 58, p. 863.12 Discurs adresat corpului diplomatic acreditat pe lângăSfântul Scaun, 8 ianuarie 2007.13 Scrisoarea enciclică Caritas în veritate, 2 iunie 2009.14 Discurs în „Deutscher Bundestag“, Berlin, 22 septembrie2011.15 Bartholomeu I al Constantinopolului, cel de-al 270-lea„arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă şi patriarh eco-nomic”, ales la 2 noiembrie 1991. Promotor consecvent pentruecologie, a fost supranumit „Green Patriarch”, i s-a decernat Pre-miul Sophie pentru mediu (2002), iar în 2005 a fost proclamat„Champions of the Earth”.16 E. Morin, L’An I de l’ère écologique et dialogue avecNicolas Hulot, Editura Tallandier, Paris, 2007, p. 25.17 De remarcat faptul că numai versiunea franceză a titluluienciclicei se referă „la sauvegarde de la maison commune”, evocând,astfel, mai degrabă, semnificaţia de ocrotire, protecţie, apărare.18 Ch. Bonneuil, J.-B. Fressoz, L’Événement Antropocéne,Éditions du Seuil, Paris, 2013.19 Pentru ultimele decenii, trei fenomene de accelerare ma -joră, indisociabilă sunt relevate: globalizarea economică şi finan-ciară, avântul fulgurant al Chinei şi multipolaritatea planetară şi,respectiv, bulversarea peisajului energetic mondial; a se vedea St.C. Ayut, A. Dahan, Gouverner le climat? 20 ans de négociationsinternationales, PFNSP, Paris, 2014, pp. 407–410.20 Găsim în această privinţă o rezonanţă a ideii exprimate ast-fel de filosoful şi epistemologul Michel Serres, membru al Acade-miei Franceze: „Dreptul poate salva natura… dreptul este, poate,o proastă soluţie pentru salvarea mediului, dar alta nu există”, „LeDroit peut sauver la nature”, entretien avec Michel Serres, înrevista „Pouvoirs” nr. 127/2008, Droit et l’environnement, Paris,Edition du Seuil, 2008, p. 8.21 Discours du Pape François à l’ONU, le 25 septembre2015, New York.22 O confirmare a „defectelor” prezentate de sisteme, precumcel stabilit prin protocolul de la Kyoto, a fost adusă prin Raportulde cercetare, publicat la 24 august 2015, de Institutul de Mediu dinStockholm („Le Monde”, 25 august 2015), care demonstrează căderiva mecanismului de aplicare comună (MCO) a condus la emi-sia suplimentară a 600 milioane tone de CO2, în perioada2008–2013.23 Acordul de la Paris privind clima a fost adoptat la 12decembrie 2015, în cadrul COP-2I şi caracterizat drept primul„acord universal, istoric” în domeniu.24 https://www.contrepoints.org-2015/07/31/216181-lettre-ouverte au pape sur le climat. Profesor de chimie la Universitateacatolică din Louvain, coordonatorul volumului Climat: 15 véritéqui dérangent, 2011.25 Aşa, de pildă, în august 2015, 60 de responsabili musul-mani din 20 de state au adoptat Declaraţia de la Istanbul, careexprimă ataşamentul lor pentru problemele eco-climatice.26 Prefaţă la ediţia în limba franceză a Enciclicei.

Voi încerca în cele ce urmează să sintetizez încâteva pagini starea actuală sau mai exact condiţiilecontemporane în care funcționează exercitarea pu -terii politice în statele ale căror constituții consacrăprincipiile democrației parlamentare. Parafrazân -du-l pe Michelangelo Bovero am putea spune că for-mularea unei teorii „privind democraţia este cevaasemănător construirii unei mici catedrale”; teoriaînsăși fiind asemănătoare unui „ansamblu de lentile,de instrumente pentru a privi lumea şi pentru aîncerca să vedem ceea ce există, pentru a încerca săo înţelegem”1. De asemenea mai trebuie spus că înlucrări anterioare am dezvoltat și comentat pe largtezele lui Norberto Bobbio, al cărui discipol esteMichelangelo Bovero, cu privire la democrația par-lamentară.2.

Democraţia este unul dintre cuvintele care aînceput să-și piardă semnificația originară, dincauza suprautilizării sale în limbajul politic și nunumai, astfel încât am putea spune că de multe ori adevenit un cuvânt gol, aproape lipsit de sens. Miche-langelo Bovero într-un articol întitulat De lademocrație la autocrația electivă, pornind de la ocarte de teoria democrației, Puterea electorului(Città aperta, Troina, 2006) de Piero Meaglia faceurmătoarele observații: „Democrația – așa cumspun o bună parte din clasicii filosofiei politice, dela Platon la Aristotel încoace – este regimulegalității.“ Este o judecată de fapt, nu de valoare. Înceea ce privește judecata de valoare, clasicii au opi-nii diferite. Examinând regimurile contemporane,denumite în mod obișnuit „democrații“, Piero Mea-glia demonstrează că nu este adevărat că acea jude-cată de fapt este, de fapt, greșită. Cum trebuie să in -terpretăm această demonstrație? Ce ne spune? Nespune pur și simplu că așa-numitele democrații aletimpului nostru nu merită această denumire, întrucâtnu sunt regimuri ale egalității? Sau ne spune căniciun regim politic real nu va fi niciodată un regim

al egalității, anume că democrația este imposibilă,că este un ideal intangibil? Ne spune că conceptulclasic este greșit, că acea definiție este de refuzat?Sau că „greșită“ este realitatea, pentru că esteinadecvată conceptului? Mai mult: ne sugerează căeste posibil și oportun să fie reformulat conceptulpentru a-l apropia de realitate, cum o făcuse dejaBobbio cu celebra sa „definiție minimă”, în fațaneîncrederii generate de constatarea că democrațianu își ține clasicele sale „promisiuni”? Sau ne su -gerează că este posibil și dezirabil, chiar necesar, săse încerce reformarea realității pentru a o apropia deconcept? Dar, în fine, să ne întrebăm: într-una sau încealaltă, sau în ambele direcții de apropiere, decala-jul poate fi umplut, sau numai redus? Și cu cât? Șicum?3

Din cauza pierderii sensului cuvântului de mo -crație s-a născut nevoia de a se reconstrui semnifi-caţia acestui concept în concordanţă cu utilizărilepredominante ale cuvântului, de-a lungul istorieiculturii europene. Cuvântul democraţie înseamnă,cum ar spune sociologii, una dintre formele pe carele poate adopta organizarea convieţuirii colective, olume socială posibilă. Prin urmare, democraţiaimplică, înainte de toate şi în mod esenţial, o formăde conducere în sensul cel mai amplu şi tradiţionalal acestei expresii. Sau un tip de regim, cum arspune politologii și juriștii. Anticii spuneau cădemocraţia reprezintă o politeia (politică), şi anume,una din constituţii, conform modului cel mai frec-vent de traducere a cuvântului grec politeia. Aristo-tel ne-a învăţat să recunoaştem Constituţia ca fiind opolitică a unui polis (popor), a unei comunităţi, încadrul arhitecturii puterilor publice, cărora le revi-ne sarcina de a adopta decizii colective. Folosind unlimbaj actual, dar păstrând esența, am putea spunecă tipurile de regim diferă între ele, în funcţie deregulile constitutive pe care fiecare dintre acestea sebazează. Cu alte cuvinte: ce şi cum se adoptă deci-

53

reflecții privind exercitarea puterii în democrațiile parlamentareIoan Alexandru*

*Prof. univ. dr., decan de onoare al Facultăţii de Administraţie Publică din cadrul SNSPA

ziile politice; cine anume şi câţi subiecţi au dreptulsau capacitatea de a participa la procesul de adop -tare a deciziilor; şi cum, adică, prin ce proceduritrebuie să se desfăşoare acest proces. Prin urmare,regimul democratic diferă de alte regimuri prinregulile sale specifice, şi anume, printr-un anumittip de răspunsuri la întrebările referitoare la cine şicum acţionează în deciziile politice.4

Bovero definește patru scheme conceptuale dedihotomii care se referă la conceptul de democrație:1) democrația și autocrația; 2) democrația și dicta -tura; 3) democrația și comunismul; 4) democrația șifundamentalismul.5

În primele două, democrația se înțelege a fi o„formă de guvernare” (cu care coincide), în timp ceîn celelalte două dobândește denumirea de „formăde viață”. Bovero determină conceptele de dicta -tură, tiranie, despotism și democrație. Față deprimul, și-a stabilit concepția sa modernă în timpulcelei de-a treia decade a secolului XX, pentru a de -semna guvernele fasciste dominante, dar precizeazăși faptul că originile termenului se regăsesc învechea Romă, unde se asocia cu o funcție de magis-tratură, temporară, care concentra puterea dedecizie civilă și militară și la care se recurgea înmod provizoriu în cazuri speciale. Distinge, așadar,că în concepția latină, dictatura era o putere mono-cratică, legitimă, temporară și absolută, darevidențiază faptul că termenul s-a transformat întiranie, încălcând limita de timp în care trebuia săaibă loc; „în mod general, dictatura este conside -rată a fi forma de guvernare antidemocratică,ilegitimă, și prin urmare, dihotomică în ceea ceprivește democrația”. Referindu-se la conceptul dedemocrație, filosoful menționează drept caracteris-tici ale acesteia: este o putere limitată, dezbinată,responsabilă și heterocratică, în care puterea politi-că este revocabilă sau distribuită și recurge la con-sens pentru a construi acorduri. Mai constată că îndemocrațiile contemporane preva lează o subcate-gorie a democrației, pe care a numit-o „democrațiedegenerată”, care se distinge printr-o dis torsiune lanivel vertical a sistemului insti tuțional, constând înconsolidarea Executivului, personalizarea politicii,tendința de a exercita o putere monocratică și afec-tarea mecanismelor de control. Apoi concluzionea-ză că în acest fel „se diminuează pragul conceptualîntre democrație și dictatură”.

Profesorul Michelangelo Bovero mai susține că„democrația tinde să fie identificată ca o specie deautocrație competitivă, în timp ce regimul democra-

tic actual se reduce la concurența electorală întreanumite personaje numite lideri pentru a câștiga oputere aproape absolută de decizie politică și aver-tizează că anumite regimuri politice cum ar fi celprezidențial (chiar și cel semiprezidențial am adău-ga noi) sunt mai expuse la pericolul acestei „dege-nerări ale democrației”, căci, parafrazându-l pemaestrul său Norberto Bobbio, afirmă: „Cea maiproastă formă de democrație este, în orice caz, maibună decât cea mai bună dictatură”.

În altă ordine de idei, am putea spune, de ase-menea, că „democraţia este un joc, un sistem deacţiuni şi interacţiuni tipice, care se conduce dupăun set de reguli de joc. Dacă nu cunoaştem regulile,nu putem şti ce joc jucăm. Dacă nu stabilim cereguli sunt democratice, nu puteam judeca dacăregimurile care există în realitate şi pe care dintreacestea le numim democratice, îşi merită cu adevă-rat această denumire. Dar, cum ştim dacă regulajocului politic este democratică sau nu? Care estecriteriul de urmat?”6

Credem că în primul rând numim democraţieacel regim în care deciziile colective, normele anga-jante pentru toţi nu provin de sus, adică de la un sin-gur subiect – monarhul sau tiranul –, şi nici de lapuţini subiecţi – aristocraţii, oligarhii –, care se con-sideră deasupra colectivităţii, ci, că regulile, normeleconstituie un produs al unui proces de decizie pornitde jos, de la bază, proces în care toţi, sau mulţi, audreptul de a participa în mod egal şi liber. Democra-54

ţia este pur şi simplu regimul de egalitate poli tică şide libertate politică. Regulile jocului democraticsunt conţinute implicit de principiile de egalitate şilibertate politice, sau, altfel spus, sunt recunos cutedrept democratice, acele reguli constitutivo-consti-tuţionale care reprezintă o exprimare juridică con-secventă a principiilor politice de libertate şi egali-tate. De aceea, regulile respective sunt consideratedrept condiţii – în sensul logic – conform cărora unregim este recunoscut ca democraţie, adică, drept unregim de egalitate şi libertate politice. Jocul politiceste democratic în condiţia în care – şi atâta timp cât –regulile respective sunt respectate. Dacă acesteasunt modificate sau se aplică necorespunzător, înmod neconform cu principiile democratice, atuncijocul începe din nou, poate chiar fără să ne dămseama de acest lucru.

Atât recunoaşterea modernă a idealului demo-cratic, cât şi procesul gradat de democratizare asistemelor politice existente din punct de vedereistoric, au prezentat câteva secole de viaţă agitate,aşa cum se ştie atât la noi, cât și în cazul multorțări; iar gândirea teoretică, la jumătatea secoluluiXX, a reuşit să elaboreze un concept de democra-ţie, scutit de multe ambiguităţi: aşa-numitul „con-cept procedural”, care aduce chiar în centrul aten-ţiei regulile jocului. Teoria lui Norberto Bobbioeste considerată, în general, drept versiunea ceamai punctuală şi matură a conceptului proceduralal democraţiei7.

În ultimii ani, Michelangelo Bovero – reflectândasupra democrației contemporane – a elaborat o teo-rie a condiţiilor democraţiei şi a încercat să apliceaceastă teorie la realitatea actuală, folosind-o dreptinstrument de analiză şi parametru de judecare aregimurilor contemporane, care, în general, suntnumite democraţii. Cu prilejul conferinţei organi -zate la Facultatea de Drept şi Institutul de PoliticiPublice din Universitatea Diego Portales (Chile),din 8 noiembrie 2011, s-au prezentat, urmare a uneiredefiniri riguroase a conceptului de democraţie șiprin identificarea condiţiilor logice ale acesteia şi arealităților din zilele noastre, trei teze: prima este căîn toată lumea, democraţia se află pe drumul uneidegenerări autocratice, a doua semnalează o realita-te evidentă și anume că tendinţele autocratice suntsusţinute de formele de guvernare ale celor mai răi,care la rândul lor favorizează și sunt favorizate dedeprecierea progresivă a calităţii claselor de condu-cere iar prin a treia teză constată că aşa-numitul „altreilea val” al procesului de democratizare, de la

sfârșitul secolului XX–începutul secolului XXI,caracterizat prin căderea mai multor regimuri auto-ritare, dictatoriale, totalitare, în realitate a răspânditîn lume o serie de democraţii aparente. De la începuttrebuie să precizez că am achiesat la toate aceste idei,încă de acum zece ani, când am citit un articol al luiBovero apărut într-un ziar italian, după care amînceput să-i aprofundez doctrina.8

Drept punct de plecare a analizei făcute de profe-sorul M. Bovero la conferința din 8 noiembrie 2011,a fost lista de reguli ale jocului democratic, careaparţine teoriei generale a politicii lui Norberto Bob-bio. Regulile listei lui Bobbio sunt foarte simple, darele au fiecare, nu doar aparent, ci și în realitate, legă-turi cu o amplă și variată gamă de probleme.

Prima regulă a listei lui Bobbio prevede, în sen-sul logic, o condiţie de egalitate înţeleasă dreptobligație. Toţi cetăţenii „pasivi” (în sens juridic) artrebui supuşi obligaţiei politice de a respecta nor -mele colectivităţii, deci ar trebui să devină cetăţeni„activi” (din nou, în sens juridic) şi anume, să fietitulari ai dreptului sau ai capacităţii de participare,şi nu doar cu votul electoral, ci la întregul proces deadoptare a deciziilor politice, fără niciun tip de dis-criminare.

A doua regulă impune o condiţie de egalitate, deaceastă dată, drept echivalenţă. Voturile tuturor cetă-ţenilor trebuie să aibă o pondere egală. Niciunul nutrebuie să conteze mai mult sau mai puţin decâtaltul.

A treia regulă prevede o condiţie de libertatesubiectivă. Opinia politică a fiecăruia trebuie să sepoată forma în mod liber şi, prin urmare, trebuie săse bazeze pe o cunoaştere corectă a faptelor şi să fieprotejată de influențe sau manipulări distorsionate,ceea ce impune ca pluralismul mijloacelor informa-tice şi de propagandă să fie garantat.

A patra regulă propune o condiţie de libertateobiectivă. Cetăţenii trebuie să poată alege între pro-puneri şi programe politice diferite între ele în modefectiv, în cadrul unei game de alternative suficientde amplă, pentru a permite fiecăruia să se poatăidentifica la o orientare anume, ceea ce impune săfie asigurat cel puţin pluralismul partidelor, asocia-ţiilor şi mişcărilor politice.

A cincea regulă propune o condiţie de eficienţăpentru întreg procesul de decizie politică. Deciziiletrebuie adoptate pe baza principiului majorităţii,care este o regulă tehnică ideală pentru a depăşiheterogenitatea, contrastul sau conflictul de opiniiparticulare. 55

A şasea şi ultima regulă a listei lui Bobbio are uncaracter special. Nu se referă nici la cine, nici lacum, deci, nu se referă la formă, ci la conţinutul său,la substanţa deciziilor politice. Aceste decizii nu sepot traduce în norme care contravin principiilordemocratice de egalitate şi libertate. În teoria gene-rală a politicii, regula a şasea este exprimată, folo-sind o formulare foarte scurtă, foarte redusă șianume: „Aceste reguli prevăd cum trebuie să seadopte deciziile politice şi nu asupra cărui lucru tre-buie să se decidă”. Prin urmare, din această per-spectivă regulile jocului democratic nu prescriunimic, „cu excepţia excluderii deciziilor care arputea contribui în oricare mod ca acestea să-şipiardă conţinutul şi să facă în aşa fel, încât una saumai multe reguli ale jocului să-şi piardă efectivita-tea sau să denatureze sau să împiedice joculînsuşi”. Michelangelo Bovero a stabilit o listă decinci elemente imperative specifice substanțialepentru protejarea sau supravieţuirea democraţieicare, potrivit teoriei sale, corespund tot atâtor condi-ţii informale prin care formularea generală se poatedetermina în mod precis.9

În primul rând, este interzisă orice decizie princare s-ar modifica regulile jocului care țin de condi-ţiile formale chiar şi în cazul în care o decizie deacest tip a fost adoptată conform acestora. De exem-plu, se interzice ca un parlament, ales prin vot uni-versal, să introducă votul restrâns.

În al doilea rând, este interzisă desființarea saulăsarea fără conţinut sau nefolosirea altor reguli alejocului, limitând sau abolind acele drepturi funda-mentale privind libertatea individuală, libertatea deopinie, de întrunire sau de asociere, ce constituiecondiţiile fundamentale ale democraţiei.

În al treilea rând, autorităților publice din stateledemocratice li se impune obligaţia de a garantaexercitarea drepturilor fundamentale ce reprezintăcondiţiile sociale preliminare ale democraţiei, care,altfel, ar fi lipsite de conţinut sau reduse de facto,drept simple privilegii pentru unii, dacă nu ar figarantate pentru toţi. Spre exemplu, dreptul social laeducaţie publică gratuită şi dreptul la subzistenţă, şianume, la dispunerea de condiţii materiale care arface ca toate persoanele, ca atare, să poată fi libere,şi nu le-ar împiedica să-şi vândă propria libertatecelui mai mare ofertant.

În al patrulea rând, se interzice încălcarea condi-ţiilor preliminare constituţionale ale democraţiei, înspecial a principiilor de separare şi echilibru aleputerilor Statului. Cu alte cuvinte, se impune asigu-

rarea tehnicilor juridice ideale, pentru a preveni des-potismul, inclusiv cel al majorităţii.

În al cincilea rând, să se interzică orice formă deconcentrare a celor trei puteri sociale: puterea poli-tică, bazată în ultimă instanţă pe controlul metode-lor de coerciţie; puterea economică, bazată pe con-trolul bunurilor şi resurselor materiale; putereaideologică, bazată pe controlul ideilor, a conştiinţe-lor, cu alte cuvinte a mijloacelor de informare şi deconvingere.

Potrivit teoriei lui Bovero aceste cinci elementeimperative pe care el le-a formulat, ce pot fi consi-derate implicate în cea de-a şasea regulă de joc, cucare se încheia lista lui Bobbio, sunt substanţiale, nusunt de tip formal ca primele cinci condiţii aledemocraţiei din lista mentorului său, deoarece nusunt norme care fac referire la cine (norme de con-curenţă), nici norme care se referă la cum (norme deprocedură), ci sunt norme de comportament politic,în măsura în care limitează sau angajează comporta-mentul subiecţilor autorizaţi, la obligaţii pozitivesau negative, pentru a adopta deciziile politice şi,prin urmare, limitează şi/sau angajează conţinutuldin acţiunile acestora. Astfel, se poate spune că s-aconturat un decalog de condiţii ale democraţiei,cinci formale, cinci substanţiale, deşi, în continuarevom vedea că Bovero apreciază a fi necesară asu-marea unei a unsprezecea condiţii, pe care el onumește instituţională.

Cuvântul democraţie implică o formă de condu-cere, de regim, care, pentru a putea lua fiinţă, pen-tru a putea continua să existe, fără a deveni aparentăşi pentru a nu dispărea, este legată de îndeplinireaunor anumite condiţii substanţiale. Problema, înviziunea lui Bobbio, este că regulile jocului, pe careel le-a formulat, pot fi pur și simplu enunțate sauenumerate, dar mult mai greu de aplicat în modcorect. De aceea, analizând cazurile concrete aleaşa-numitelor democraţii reale, Norberto Bobbiospunea, prin anii 1983–1984, că este necesară luareaîn considerare a unei posibile distanţe dintreenunțarea sau enumerarea conţinutului regulilor şimodul în care acestea sunt aplicate şi, având învedere că niciun regim din istorie nu a respectatniciodată simultan și integral prevederile tuturoracestor reguli, este justificată existenţa regimurilormai mult sau mai puţin democratice. În analiza luiMichelangelo Bovero, în prezent, problema estemult mai gravă, mult mai serioasă. Atât de gravă șiserioasă, încât ar trebui să ne întrebăm dacă acesteregimuri (în proporții diferite) nu s-au apropiat deja56

în mod periculos de o limită critică, şi dacă, în anu-mite cazuri, chiar, nu s-a depăşit deja linia de deli-mitare între democraţie şi nedemocraţie; dacă nucumva conform limbajului lui Hans Kelsen nu sun-tem într-o autocrație electivă. Cu alte cuvinte, faptulcă s-a depăşit limita dintre un regim care asigurăîncă un grad considerabil de libertate şi egalitatepolitică și, prin urmare, cadrul favorabil adoptăriiunor decizii colective, şi un regim în care deciziileprovin, în general, de la nivel înalt dar care nu maisunt expresia voinței colective.

Procesul de democratizare ce a caracterizat, une -ori în mod discontinuu, heterogen şi chiar cu sacri-ficii umane, ultimele două secole, a constat în apro-pierea multor sisteme politice reale la paradigmaunei corecte aplicări a regulilor jocului: extindereadrepturilor de participare politică până la ajungereala votul universal, garanţii mai bune de libertate şiaşa mai departe. Dar, dacă o analiză lipsită de preju-decăţi a realităţii contemporane ne-ar duce la con-statarea conform căreia regimurile numite comune,în prezent, democraţii şi-au schimbat sau și-au întorstraseul, îndepărtându-se de această paradigmă,Michelangelo Bovero crede că ar trebui să vorbimdespre o degenerare a democraţiei şi o decădere pro-gresivă către autocraţie. După cum am mai spus, înanii 1983–1984, Norberto Bobbio avea o opiniecomplet diferită. El spune că tot ce s-a întâmplat şi,în ciuda tuturor transformărilor pe care democrațiale-a suferit, nu se poate vorbi despre o degenerare ademocraţiei. Bobbio spunea: „Chiar democraţiareală mai îndepărtată de model, de o paradigmă aaplicării corecte a regulilor jocului, nu poate ficonfundată sub nicio formă cu un stat autocrat.”10Față de această opinie, profesorul MichelangeloBovero se întreabă dacă astăzi, după un sfert desecol, suntem dispuşi să recunoaştem încă dreptvalabilă această afirmaţie și dacă, din punct devedere științific, putem păstra perspectiva funda-mentală a lui Bobbio, care asuma drept termen decomparaţie, regimurile totalitariste din secolul XX,atunci în mod evident, da. Dar, să ne întrebăm, dupăanaliza lui Bobbio, care sunt transformările ulterioa-re suferite de democraţie? S-a redus sau s-a măritdistanţa faţă de modelul ideal, care identifică acelecondiţii ale democraţiei cu un ansamblu de reguliaplicate corect?

În acest sens, Bovero11, analizând evoluția de -mo craţiilor reale din sistemele politice în ultimeletrei decenii, observă un proces de degenerare care,deşi se diferenţiază din punctul de vedere al feno-

menelor, în diferite locuri, încă funcţionează, dartinde să-şi apropie treptat caracteristicile unei formede gu vernământ diferite, pe care profesorul a propussă o numim „autocraţie electivă” În acest sens, elafirmă că prima cotitură adevărată – de la care s-aprodus schimbarea orientării și a început prospecta-rea ipotezei de a juca jocul politic într-un mod nede-mocratic sau în moduri mai puţin democratice, apli-când incorect condiţiile democraţiei sau modificândunele dintre regulile de joc ale acesteia şi atacândsau erodând presupunerile sau condiţiile prelimina-re ale democraţiei – a avut loc în anul 1975, anul încare s-a publicat faimosul raport privind modul deguvernare a democraţiilor lui Crozier, Huntington şiWatanuki.12 De atunci, retorica modului de guver-nare s-a difuzat rapid în multe medii, nu doar întrecele academice, până când a devenit un fel de loccomun. Conform acestei opinii, diagnosticul era, înfond, unul simplu: democraţia funcţionează prostsau puţin, în sensul în care nu este suficientă funcţiapolitică esenţială, cea de producere a deciziilorcolective şi funcţionează prost, pentru că este unregim dificil şi prea exigent. Prin urmare, remediulrecomandat era clar: pentru a o face să funcţionezemai bine sau într-un mod mai eficient, trebuie să-ireducem cerinţele. Deci:

1) În caz de necesitate, democraţia trebuie să setransforme într-un regim mai puţin cuprinzător, spredeosebire de prima regulă. Gândiţi-vă la problemaimigrării, care a devenit acută în ultima perioadă, înspecial în Europa, unde grupuri tot mai mari de per-soane nu doar sunt excluse de la drepturile de obţi-nere a cetăţeniei, care chiar sunt reduse la condiţiisemiservile sau direct criminalizate.

2) În măsura în care utilă pentru decizie –making, se poate modifica importanţa voturilor indi-viduale, încălcând în mod flagrant regula a doua(voturile cetățenilor au valoare egală). Prin aceastase acceptă manipulările mai mult sau mai puţinsofisticate inginereşti ale sistemelor electorale, rea-lizate pentru modul de guvernare.

3) Datorită faptului că logicile „obiective” alepieţei globale, în faţa cărora ar trebui să îngenun-chem, ca şi cum ar fi legi divine, duc la concen-trări mari, sau chiar la monopolizarea mijloacelorde comunicare, devine inevitabilă – susţin împă-raţii co mu nicărilor – încălcarea, de asemenea, aregulii a treia, care cerea contrariul, şi anume,pluralismul in formativ drept obstacol, poate insu-ficient, dar indispensabil, împotriva manipulăriiopiniei publice. 57

4) Nu doar motivele de eficienţă, ci şi unelemotive presupuse ideale sunt frecvent invocate, pen-tru a promova o simplificare drastică a pluralismu-lui politicii, reducându-l de fapt la un dualism. Gân-diţi-vă la dezbaterile televizate. În acest mod, con-trar legii şi spiritului celei de-a patra regulă, se pro-voacă ostilitatea faţă de democraţie, a tuturor celorcare nu se recunosc în niciuna dintre alternativeledisponibile.

5) Pentru a asigura modul de guvernare eficace,se tinde la crearea, inventarea şi practicarea joculuipolitic, ca şi cum acesta ar fi un joc cu sumă zero, încare întreaga putere estre atribuită câştigătorului,prin absolutizarea necorespunzătoare sau distorsio-nată a regulii numărul cinci, şi anume, a principiuluimajorităţii. Acoperirea excesivă care a asumat prin-cipiul majoritar, la gradul de a face ca aceşti cărtu-rari să izoleze aşa-numita „democraţie majoritară”drept o subspecie a regimului democratic, însoţeşteşi favorizează ceea ce profesorul MichelangeloBovero consideră a fi drept ultima degenerare, tre-cerea finală către pragul care separă democraţia deautocraţie.

Instituirea alegerilor este interpretată unilateral,reductiv şi distorsionat, drept o metodă pentru în -vestirea personală a unui şef suprem. Alegerea cuadevărat decisivă, sau a celei care este percepută caatare, va să zică, drept cea care stabileşte calea poli-tică a unui Stat şi care inclusiv marchează destinulunei colectivităţi, cel puţin până la următoarea con-sultare populară, constă sau se rezolvă prin desem-narea unui şef al executivului, căruia i se acordă, defacto, rolul de ghid al Statului. Iar apoi cu unsarcasm trist și pesimist, profesorul întreaba: „Ştiţicum se spune ghid în latină? Dux... Duce“. Așadar,învestirea unui Duce, fapt care, în mod evident con-stituie o încălcare a celei de… a unsprezecea con -diție din lista lui Bovero, condiţia instituţională ceacăreia îi revine, în cele din urmă, capacitatea de aadopta decizii colective, angajante într-o democra-ţie, iar acesta în democrație, logic, ar trebui să fie unorgan colegial, care să reprezinte colectivitatea înansamblu, adică pluralitatea şi varietatea orientărilorpolitice prezente în aceasta. Ultima condiţie a demo-craţiei este prin urmare o condiţie de reprezenta -tivitate.

O societate pluralistă, în care se regăsesc multetendinţe politice diverse, poate fi reprezentată, într-odemocraţie autentică, doar de un organ plural cumeste parlamentul. De aceea, putem spune fără a greșică niciun organ monocratic, nicio funcţie indivi -

duală acordată unei singure persoane nu poate fi unorgan reprezentativ în sensul propriu, democratic alnoţiunii de reprezentare.

După cum spunea Kelsen, atunci când în faţaadunării de alegători, formate din milioane de per-soane, nu există decât una singură aleasă – aleasă înmod decisiv – ideea de reprezentare a poporului îşipierde, în mod necesar, ultima aparenţă de funda-ment.13 O democraţie reprezentativă, în definitiv,pentru a fi efectiv o democraţie, trebuie să fie cuadevărat reprezentativă, iar acest lucru nu se întâm-plă dacă puterea decisivă, în special datorită calităţiişi cantităţii de atribuţii şi prerogative, revine unuiorgan monocratic sau unei singure persoane.

Așadar, susține Bovero, alegerea unui Duce esteantidemocratică în sine, dar şi din cauza consecinţe-lor. Experienţa istorică anterioară şi recentă ne indică,atât în modelul italian, dar nu doar în acesta, că per-soana aleasă învestită cu un plus de putere personalăare tendinţa de a subordona, dacă nu de a subjuga,organele de reprezentare, reducând în mod treptatparlamentul la o funcţie puţin mai mult decât core-grafică, neutralizând apoi instituţiile de control şi degarantare.

Astfel, se produce un regres istoric regretabil,după cum și eu am spus de nenumărate ori, cătreparadigma „guvernului oamenilor” sau, mai răudecât atât, „al omului”, iar aceasta este para digmaopusă celei a constituţionalismului bazat pe ideeade guvernare conform legilor. În definitiv, în aşa-nu - mitele „democraţii de învestire” s-au practicat – şichiar în perioade recente, justificate – adevărateabuzuri de putere: decizii, acţiuni, practici anticon-stituţionale, care pun în pericol toate condiţiile şicondiţiile preliminare ale democraţiei, începând culimitările drepturilor la libertate, inclusiv la liberta-tea personală (în special după 11 septembrie 2001).Practic, s-a produs un adevărat proces de degenera-re, şi cu tendinţă de transformare a democraţiei într-un alt joc, cu alte reguli. De-a lungul acestei ten-dinţe, viaţa politică a democraţiilor reale se asea-mănă din ce în ce mai mult cu o concurenţă cureguli puţine, din ce în ce mai puţin democratice,care, în ceea ce o priveşte, se aseamănă din ce în cemai mult cu cea a unui autocrat, adică o putere per-sonală, care pretinde că are susţinerea voinţei popu-lare şi, în acelaşi timp, o putere arbitrară, refractarăla orice limită şi relaţie, şi care tinde spre abuz.

Un alt joc, o altă formă de regim. O autocraţieelectivă. 58

În sfârșit, vom încerca să comentăm acel aspectdin cadrul procesului degenerativ care se referă laconcentrările şi confuziile dintre puterea politică,economică şi ideologică sau mediatică sau de con-vingere sau, după cum spunea Bovero, convieţuireaobscenă dintre bani şi politică; şi, pe de altă parte,capacitatea evidentă a mijloacelor de comunicare,şi, în special a televiziunii, pentru a întuneca din ceîn ce mai mult capacitatea de judecată politică acelor considerați cetăţeni „needucaţi” sau „prosteducați” și care ar putea reprezenta aproape jumă -tate dintre alegători, în mai toate democraţiile reale,şi atunci când reuşesc să fie dominanţi, provoacă unfenomen denumit selecţia inversă: alegerea celormai răi („băiat fain” era calificarea unui alegătordespre fostul nostru președinte). Altminteri, nu esteceva ciudat că, în trecut, poporul să-l fi ales peBarabas în loc de a alege pe Iisus14. Pentru a pre-zenta fenomenul selecţiei inverse, acum câţiva ani,s-a inventat un neologism, un cuvânt grec compus:kakistocraţia, şi anume puterea sau conducerea decătre cei mai răi. Contrariul aristocraţiei.

De asemenea, este de semnalat o altă tendință,care produce degenerarea parlamentarismului, șianume utilizarea unor alte concepte destul deambiguie, dar care pot indica fenomenele la carese re feră, o exprimare precum cea de antipolitică.Se poate spune că antipolitica este un mod dekakistocraţie sau de conducere din partea celormai răi. Luând în considerație propria noastrăexperiență, mi se pare corectă observația lui Bo -vero potrivit căreia antipolitica kakistocraţieigăseşte un teren fertil în tendinţa autocratizantă pecare o implică conceperea alegerilor drept o me -todă pentru învestirea unei singure persoane și căaceeastă tendinţă este favori zată şi accentuatăacolo unde este în vigoare o formă de guvernă-mânt – în sens tehnic – prezidenţială sausemiprezidențială, deși pătrunde de asemenea și înţări unde funcţionează un regim parlamentar, cumar fi Marea Britanie sau Italia, locuri unde asistămla fenomene de orientare a formei de guvernământcătre șeful statului şi, în toate situaţiile, la încer-cări de potenţare a puterii executive dincolo deorice limită de compatibilitate cu supravieţuirearolului semnificativ al parlamentelor. Acest lucrudegenerează într-o deformare patologică ce afec-tează nu doar instituţiile centrale ale statelor, ci, deasemenea, şi pe cele periferice, deplasând epicen-trul puterii de la parlament către organele denumi-te execu tive, în toate direcţiile.

Într-un context similar, alegerile tind să se tran -sforme într-un ritual de identificare personală amasei cu liderul, naţional sau local, şi să ducă la opredare a puterii către organe monocratice (baroniilocali). Cei care deţin aceste funcţii individuale sesimt învestiţi cu puterea de decizie ultimă şi, în modfrecvent, interpretează propriul rol cu atitudini clarautocratice. Uneori, aceste personaje se bucură deun consens nebănuit. Altfel spus, foarte clar: înţelesdrept popular, consensul garantat de numărareavoturilor, sau închipuit, pe baza declaraţiilor de ade-ziune, sau prin intermediul sondajelor mai mult saumai puţin orientate în mod abil, nu este el însuşi unindicator suficient şi, uneori, nu este de însemnătatepentru democraţie. Regimurile antidemocratice, dinorice punct de vedere, în multe ocazii din trecut, s-au bucurat de o mare adeziune populară. Adevăruleste că nu orice consens popular este un consensdemocratic. Este înşelător să susţii că tot ceea ceplace majorităţii, o decizie, un guvern, un lider, esteîn mod înţelept definit drept democratic. Identifica-rea neutră dintre consensul popular şi democraţieîmpiedică să vedem ceea ce este evident, şi anume, căaderarea poporului – demos – la puterea – kratos –a unui autocrat nu constituite sub nicio formă odemocraţie.

Trebuie să precizăm că nu putem nega impor-tanţa proceselor de tranziţie către democraţie, maicu seamă, în țările foste comuniste, cu toate că pro-gresul politic remarcabil obţinut, în România spreexemplu, s-a produs în circumstanţe istorice, so -ciale şi culturale defavorabile pentru naşterea şicreşterea unei democraţii sănătoase, iar democrațias-a născut practic, astfel după cum vedem, cu viru-sul guvernării celor mai răi şi al autocraţiei elective.Spre exemplu, anumite persoane au pretins că suntautorii Revoluției din decembrie 1989, dovedindu-se mai apoi că erau niște impostori. Mulți români aucrezut că regimul democratic aduce cu sine automatși emanciparea socială şi îmbunătăţirea condiţiilorde viaţă. Când aceste speranţe au început să parănerealizabile a apărut dezamăgirea. În mod fatal,decepţiile democraţiei, ca urmare a punerii eronatede speranţe, au trezit nostalgii antidemocratice:„Era mai bine atunci când a fost mai rău.” Aceastăatmosferă de nemulţumire a fost favorabilă pentrudemagogi. Unii dintre aceştia au pretins că sunt per-soane puternice, capabile de a soluţiona problemelesociale, cu condiţia să aibă mână liberă, să fie „ju -cători” în jocul politic, deci pe seama neutralizăriiautorităților statului, a blocării alternanței la putere, 59

a abolirii opoziţiei, sau fie chiar a abolirii democra-ţiei.

Din fericire, optimismul mă împiedică să fiutotalmente sceptic, nu există doar lipsa de speranță,deoarece se pot vedea și semnele rezistenţei demo-craţiei la virușii care încearcă să o extermine. Ur -mează să aflăm dacă (în termenii metaforei luiBovero) suntem în prezența doar a unei infecțiicare consumă organismul democratic din interiorsau de o mutaţie genetică, care ar fi greu reversi -bilă.

În încheierea conferinței sale, din 8 noiembrie2011, la care ne-am mai referit, Michelangelo Bo -vero spunea: „Democraţia este un artificiu uman, ooperă de artă. Poate chiar cea mai bună operă deartă de convieţuire, pe care omul a proiectat-o saurealizat-o bine sau rău, şi pe care acum, acelaşi omse pare că este hotărât să o desfigureze. În prezent,democraţia în lume este grav afectată în ceea ceprivesc arhitecturile instituţionale ale regimurilorpe care le urmărim – fiind încăpăţânaţi – să lenumim democratice în registrele mintale ale cetăţe-nilor care trăim în acestea. O operă de artă dete-riorată necesită o restaurare. Similar unei opere deartă vandalizate, în primul rând, ar fi necesar să seîncerce închiderea vandalilor şi, apoi, de la bază, săse încerce combaterea proastei educaţii a cetăţeni-lor, victime ale învăţătorilor slabi. Dacă democraţiapoate fi refăcută, trebuie urmată sarcina de a resti-tui demnitatea proiectului ideal, aşa cum spuneKant şi cum ne-a amintit Bobbio, oferind, întâi detoate cetăţenilor, concepte corecte. Conceptelecorecte sunt necesare pentru a înţelege gravitateadaunelor pe care le-a suferit democraţia, fără indul-genţe şi nici autoamăgirile care să ne consoleze.Bunăvoinţa este pentru a o corecta, pentru a aduceîntrebări şi răspunsuri...”

note1 M. Bovero, filosof, politolog și jurist italian, Universitatea

din Torino. A se vedea Conferința din 8 noiembrie 2011 de laFacultatea de Drept și Institutul de Politici Publice din Universita-tea Diego Portales (Chile), Condiţiile democraţiei. O teorie neo-bobbiană.

2 I. Alexandru, Democrația constituțională teorie și/sau rea-litate, Editura Universul Juridic, 2010.3http://www.arifs.eu/documenti/dalla-democrazia-allautocra-zia-elettiva-di-michelangelo bovero4 I. Alexandru, op. cit., Democrația constituțională..., pp.137–151.5M. Bovero, Conferința „Democrația și drepturile fundamen-tale“, http://www.cervantesvirtual.com/servlet/SirveObrasf.6 M. Bovero, http://www.arifs.eu/documenti/dalla-democra-zia-allautocrazia-elettiva-di-michelangelo bovero, op. cit., pp. 4–5.7 N. Bobbio, Old Age and Other Essay, Polity Press 2001,Cambridge CB 1 UR, UK., p. 101.8 M. Bovero, La democrazia di AGILULFO, în „La Stampa“,p. 27, lunedi, 11 aprilie 2005.9 M. Bovero, La democracia en nueve lecciones, EditorialTrotia, 2014, Formato digital: PDF Adobe DRM, p. 110. 10 N. Bobbio, Las Promesas Incumplidas De La Democracia,Zona Erógena No. 14, titlul original Le promesses non mantenutedella democrazia, în Mondoperaio, NI 5, 1984, traducere MarcGranell http://www.educ.ar.11 Conferința din 8 noiembrie 2011 de la Facultatea de Dreptși Institutul de Politici Publice din Universitatea Diego Portales(Chile) https://www.google.ro/#q=Michelangelo+Bovero+opera.12 S. Huntington, M. Crozier, J.Atanuki, The crisis of Demo-cracy, NYPU (1975) https://hal.archives-ouvertes.fr/halshs-00525735/document.13 Pe larg cu privire la doctrina lui H. Kelsen despre drept,libertate și democrație în Ioan Alexandru, op.cit., pp. 114–123.14 I. Alexandru, Democrația constituțională teorie și/sau rea-litate, Editura Universul Juridic, 2012, p. 122.

60

61

În anul 1953 apărea, la celebra editură parizianăGallimard, o carte a scriitorului polonez în exil,Czesław Miłosz. Intitulată în versiunea franceză, Lapensée captive. Essai sur les logocraties popu lai -res1, această parabolă pe tema convertirii la mar -xism este mărturisirea unui intelectual captivatcândva de „extinderea credinţei mesianice şi esha-tologice în utopie”2.

Mintea captivă este mărturisirea unui crez degândire şi simţire prin care Czesław Miłosz seînscrie – alături de George Orwell, Arthur Koestler,Leszek Kolakowski sau Panait Istrati – într-o fami-lie spirituală pe cât de restrânsă, pe atât de aleasă.Este familia intelectualilor care – atraşi de mesajulidealizat şi antiplutocratic al unei stângi politiceromantice şi cosmopolite, dar decepţionaţi de dis-torsionarea valorilor morale din timpul dictaturiistaliniste – au avut curajul recunoaşterii propriilorgreşeli şi amăgiri.

Dar, Mintea captivă nu este numai tulburătoareamărturie a unui intelectual în faţa „Noii Credinţe”prorocite de Marx şi impuse prin dictatură de Lenin.

Mintea captivă poate fi privită, astăzi, ca o cartesimptomatică, nu numai pentru locuitorii estuluiEuropei atât de greu încercat, ci şi ca o superbă lec-ţie de conştientizare şi decodificare a mecanismelorde dezinformare şi manipulare dintotdeauna şi depretutindeni. Astfel receptată, Mintea captivă estemai mult decât o carte.

Metafora „minţii captive” este chemarea la undincolo de „mintea captivă”. Dincolo de „minteacaptivă”, acolo unde se întrezăreşte posibilitateadiminuării insecurităţii prin cultivarea minţii şi eli-berarea de fatalism.

o prezenţă discretă în cercetarea securităţii umane: demersul reflexiv cu finalitate existenţial-terapeuticăElaborate din perspectiva relaţiilor internaţio -

nale, a analizelor strategico-militare şi a ştiinţelorpolitice, o bună parte din studiile de securitate –inclusiv cele despre securitatea umană – rămândoar rapoarte descriptive cu finalitate ideologică.Tratată în termenii „intereselor politice ale partici-panţilor”, securitatea se dovedeşte, după cumremarca Barry Buzan – o autoritate în studiile desecuritate – un „con cept slab conceptualizat, darputernic politizat”3. Explicaţiile incompletei dezvol-tări conceptuale a temei securităţii, în particular, asecurităţii umane, sunt de ordin diferit. Evaluatdintr-o perspectivă reflexivă, conceptul securităţiiumane mi se pare nu îndeajuns dezvoltat, din cauzainsuficientei explorări teoretice şi a incompleteivalorificări spiritual-terapeutice. Securitatea umanărămâne un termen de factură empirico-descriptivă –un rezultat meritoriu al cercetărilor pozitiviste asu-pra realităţii obiectuale – deficitar, însă, sub aspec-tul problematizării filoso fice şi mesajului spiritual.Ştiut fiind decalajul dintre planul declarativ şi celefectiv, cum am putea depăşi doza de formalism şidescriptivism ce însoţeşte, nu rareori, studiile,rapoartele şi alte documente referitoare la securita-tea umană? În contextul unei insuficienţe concep-tual-teoretice şi al ineficienţei politicilor de secu -ri tate umană, cum şi-ar putea dovedi utilitatea undemers reflexiv şi personalizat?

Un demers reflexiv despre securitatea umană îşipoate dovedi utilitatea atunci când abordarea sa teo-retică este pusă în slujba unui scop practic asumat

dincolo de „mintea captivă” sau despre diminuarea insecurității prin cultivarea mințiiAnton Carpinschi*

*Profesor universitar dr., Universitatea „Al. I. Cuza” Iași

personal. Scopul practic asumat personal al unuiasemenea demers reflexiv este, în opinia mea, unulterapeutic. De altfel, teza generală în jurul căreia seconstruieşte acest eseu ar putea fi astfel formulată:garantarea securităţii fiind imposibilă din cauzanaturii failibile a umanului, rămâne doar posibili -tatea diminuării insecurităţii prin cultivarea minţiişi responsabilizarea libertăţii. Fiinţări intrinsec li -mitate, vulnerabile şi culpabile, purtăm în noi undeficit de fiinţă şi, implicit, un deficit de securitatepe care neputându-l anula, îl putem doar diminuaprin cultivarea minţii, îngrijirea spiritului, mântui-rea sufletului, altfel spus, îl putem diminua printran spunerea în acţiuni rezonabile a cunoaşteriianali tico-ştiinţifice, reflecţiilor problematizant-filo-sofice, sensibilităţii spiritual-religioase. Deşi perso-nală, op ţi unea asumată prezintă o deschidere sprecomunitate şi dia log. O modalitate a deschideriicomunitar-dialogale este chiar acest discurs despreorizonturile spiritual-fiinţiale perceptibile dincolo de„mintea captivă”.

Finalitatea terapeutică a demersului reflexiv pre-supune, însă, o abordare conceptual-teoretică câtmai adecvată scopului. Voi argumenta, în continuare,acest punct de vedere. În circumstanţele disoluţieiprincipiului autorităţii, întreţinerii confuziei valori-lor, crizei educaţiei morale resimţim tot mai acutefectele insecurităţii umane în plan personal şi inter-personal prin creşterea angoasei existenţiale.Interferenţa şi periculozitatea unor procese econo-mico-financiare, politico-militare, cultural-civiliza -ţionale, confesional-religioase, etnico-demograficesolicită aprofundarea şi diversificarea înţelegerii şigestionării securităţii umane. Atunci când vorbescdespre aprofundarea şi diversificarea înţelegerii şigestionării securităţii umane, am în vedere ca ori-zont al reflecţiei şi terapiei existenţiale, securizareaomului failibil. Altfel spus, am în vedere raportulfiecăruia dintre noi cu propria securizare în contex-tul securizării relaţiilor interpersonale în comuni-tate. Dar, propria securizare în contextul securizăriirelaţiilor interpersonale solicită un concept specific,capabil să reconfigureze câmpul analitic alsecurităţii umane. În aceste circumstanţe, îmi prop-un reconfigurarea câmpului analitic al securităţiiumane cu ajutorul unui concept si tuaţional maiadecvat dinamicii intra- şi intercomunitare, un con-cept pe care îl denumesc securizarea inter -personală.

Securizarea interpersonală: o reconfigurare conceptuală a securităţii umaneEvaluare intersubiectivă şi contracarare a ame-

ninţărilor şi vulnerabilităţilor obiective prin dezvol-tarea relaţiilor interpersonale în comunitate, secu -rizarea interpersonală pare mai flexibilă şi mai apro-piată de realităţile imediate, faţă de conceptul glo-bal, generic şi static denumit „securitatea umană”.Trebuie să precizez, însă, de la început, că securiza-rea interpersonală nu poate înlocui conceptul consa-crat „securitatea umană”. Nu îl poate înlocui, dar îlpoate preciza şi explicita. Or, tocmai de o precizareterminologică, o explicitare semantică, o întemeiereconceptuală, o aprofundare reflexivă şi, desigur, odeschidere aplicativ-terapeutică are nevoie sintagmadenumită „securitate umană”. Conştient de amploa-rea şi complexitatea unui asemenea proiect teore -tico-terapeutic, în acest eseu îmi propun doar iniţie-rea unui demers reflexiv şi problematizant despresecurizarea interpersonală prin cultivarea minţii şiresponsabilizarea libertăţii.

Pentru reconfigurarea conceptuală a securităţiiumane cu ajutorul securizării interpersonale, apelezla două tipuri de argumente: unul de ordin termino-logico-semantic, celălalt inspirat de logica predica-telor. Argumentul terminologico-semantic vizeazăambii termeni: „securizare” şi „interpersonal”. Spredeosebire de substantivul „securitate”, care prezintăo conotaţie statică, denumind starea de securitate caatare, o stare de siguranţă relativ certă şi stabilă,cuvântul „securizare” format prin substantivareaverbului „a securiza” exprimă mult mai bine dimen-siunea dinamică, pemanenta schimbare a stărilor desecuritate-insecuritate, care se succed într-un procesde securizare mereu incomplet şi imperfect. Viaţaconcretă a realităţilor multiple şi antagonice aduce,din păcate, numeroase dovezi ale relativităţii şi fra-gilităţii securităţii umane, aflate mereu într-o para-doxală dinamică a securizării – insecurizării – rese-curizării – desecurizării – suprasecurizării – insecu-rizării. În acelaşi timp, cuvântul „interpersonal(ă)”sugerează (arhi)tectonica interioară a relaţiilor din-tre persoanele unei comunităţi, ascunsă de obicei înspatele unui cuvânt global şi generic, aşa cum esteperceput cuvântul „uman”. Dinamica relaţiilor inter-personale configurează orice comunitate umană şiorice sistem de activitate socială, politică, econo -mică, religioasă, culturală etc., conferind, totodată,62

caracterul situaţional, specific conceptului denumit,„securizare interpersonală”.

Într-o manieră complementară argumentării ter-minologico-semantice, avansez un argument inspi-rat de logica predicatelor, conform căruia variabilelereprezintă termeni sau predicate, elemente structu -rale ce definesc subiectul. În această ordine de idei,propun identificarea unui predicabil propriu secu -rităţii umane.

Plecând de la termenul logico-filosofic de „pre-dicat”, care desemnează „ceea ce se afirmă sau seneagă despre subiect”4, folosesc termenul „predica-bil” cu sensul de predicat potenţial, ceva ce se poateafirma sau nega despre un anumit subiect. În cazulnostru, predicabilul este acel element specific şidefinitoriu care, asociat conceptului „securitateumană”, îi poate asigura acestuia o explicitare pe câtde necesară, pe atât de adecvată. Predicabilulsecurizarea interpersonală este, în opinia mea, ele-mentul specific şi definitoriu ce poate fi asociatsecurităţii umane. Securizarea interpersonală estedeterminarea esenţială capabilă să confere unconţinut mai precis securităţii umane, transfor mând-odintr-un nume generic – de multe ori abstract şi for-mal – într-un concept situaţional, dinamic şioperaţional. Înţeleasă ca securizare a relaţiilor inter-personale, securizarea interpersonală poate deveniun predicabil al securităţii umane.

În circumstanţele confruntării cu limitele şinecunoscutele propriei securizări, mi se parefirească aprofundarea temei securizării umane înorizontul conştiinţei reflexive şi al conduitei perso -nale. În orizontul conştiinţei reflexive, tema se cu -rizării umane este personalizată şi asumată, de -venind o preocupare constantă a conduitei perso -nale. Ajungem, astfel, prin conduita securizantă per -sonalizată la elaborarea propriului discurs reflexivcu o finalitate existenţial-terapeutică.

Personal şi angajat, acesta este un discurs com-plementar abordărilor disciplinare impersonale,empirico-analitice, de factură politologică, juridică,sociologică, psihologică, militar-strategică etc. De -păşirea descriptivismului plat şi repetitiv – persis-tent în unele lucrări analitice şi rapoarte oficialedespre securitatea umană – presupune luarea înconsiderare a unui fenomen simptomatic, capabil săprovoace cercetarea, să impulsioneze înţelegerea, săsugereze soluţii aplicabile.

Din punctul meu de vedere, acest rol îl poatejuca fenomenul cunoscut sub numele de, „minteacaptivă”.

Fenomenul „minţii captive”, o provocare pentru securizare interpersonalăMintea captivă nu este numai cartea celebră

scrisă de un om de cultură laureat al PremiuluiNobel. Mintea captivă este un fenomen social cu unimpact de masă covârşitor şi efecte insecurizantedevastatoare. În aceste circumstanţe, fenomenul„minţii captive” îmi apare ca o pierdere acredibilităţii prin neasumarea failibilităţii cognitiveşi morale. Altfel spus, neasumarea propriilor limiteşi slăbiciuni – fie acestea ale aleşilor şi alealegătorilor, ale conducătorilor şi ale celor conduşi,ale decidenţilor şi ale executanţilor, ale clerului şiale enoriaşilor, ale credincioşilor şi ale ateilor, aleprofesorilor şi ale elevilor sau studenţilor etc. –minimizează, până la anulare, şansele judecăţiilibere şi critice creând, astfel, premisele confuzieivalorilor, pierderii credibilităţii şi aservirii intelectu-lui. Mai grav, omul minţii captive nu realizează, demulte ori, faptul că mintea sa plăteşte tribut ig -noranţei şi prejudecăţilor, dezinformării şi ne -adevărului, diversiunii şi manipulării. El poate trăi,mai mult sau mai puţin mulţumit, asemenea stări,perioade mai scurte sau mai lungi, uneori, chiartoată viaţa. Conform acestei ipoteze, „mintea cap -tivă” apare ca un pericol potenţial, complex şi insi-dios, disipat de-a lungul vieţii fiecăruia dintre noi.Failibil fiind, fiecare om prezintă în viaţa privată şiîn viaţa publică, nu o dată, simptomele minţii captive.Nimeni nu este scutit de disfuncţionalităţi şi absenţeale judecăţii libere şi critice pe diverse perioade şi îndiferite ocazii, fie acestea relaţiile cu celălalt, trăireaunui sentiment, susţinerea unui interes, asimilareaunor idei ştiinţifice, filosofice, religioase, angrena-rea în viaţa ideologico-politică etc.

Insidios şi permanent, fenomenul minţii captiveeste o continuă ameninţare la adresa capacităţii inte-lectuale, integrităţii morale şi, implicit, a securizăriiinterpersonale. Şi totuşi, mintea captivă poate, înmod paradoxal – prin conştientizare, asumare, con-vertire – provoca o reacţie spiritual-filosofică de eli-berare mentală şi înălţare morală. Cu alte cuvinte,insecuritatea întreţinută prin mintea captivă ar puteafi contracarată prin cultivarea minţii şi responsabili-zarea libertăţii. De ce securizarea prin cultivareaminţii şi responsabilizarea libertăţii? Deoarece culti-varea minţii şi responsabilizarea libertăţii configu-rează modul uman de a trăi rezonabil, pe cale deconsecinţă, prin cultivarea minţii şi responsabiliza-rea libertăţii cresc şansele autosecurizării şi ale 63

securizării interpersonale. „Modul de operare a min-ţii, sublinia John Searle – conştient şi inconştient,liber şi îngrădit, prin percepţie, acţiune şi gândire,prin simţire, emoţii, reflecţie şi memorie şi printoate celelalte trăsături ale ei – nu este, de fapt, unaspect al vieţii noastre, ci, într-un fel, este chiarviaţa noastră”5.

Dacă „modul de operare a minţii” configu -rează întreaga noastră existenţă, atunci securizareainterpersonală presupune cultivarea minţii, efortulpersonal şi interpersonal pentru dobândirea echili-brului interior prin antrenarea intelectului, educa-rea afectelor, întârirea voinţei cu ajutorul cunoaş-terii analitice, interogaţiilor şi problematizărilor re -flexive, revelaţiei luminătoare transpuse în ac ţi unirezonabile.

Fenomenologia, filosofia analitică, psihologiacognitivă au pus în evidenţă în mod convingătorrolul activ al conştiinţei prin colaborarea stărilorsale calitative (qualia).

Subiectivitatea, unitatea, intenţionalitatea, dis-poziţia, situaţionalitatea, caracterul organizat, senti-mentul de sine sunt câteva dintre stările calitativeale conştiinţei ce dau conţinut şi sens trăirilor noas-tre existenţiale. Problema care se ridică, în conti-nuare, este aceea a valorificării potenţialului stări-lor calitative ale conştiinţei în vederea securizăriiinterpersonale şi a autosecurizării.

Ce stări ale conştiinţei ar putea contracara, în tr-oanumită măsură, efectele insecurizante ale „minţiicaptive”? Prin ce trăiri ale conştiinţei am puteaîntrezări orizonturile spiritual-fiinţiale aflate dincolode „mintea captivă”?

dincolo de „mintea captivă” sau diminuarea insecurităţii prin cultivarea minţii şi responsabilizarea libertăţii Fiinţări limitate şi vulnerabile conştientizăm

participarea noastră la fiinţă, la actul-universal-şi-indeterminat-de-a-fi, prin cunoaşterea analitico-şti-inţifică, reflecţiile problematizant-filosofice, sensi-bilitatea spiritual-religioasă. Plecând de la aceastăafirmaţie, avansez următoarea teză: autosecurizareaşi securizarea interpersonală prin cultivarea minţiidevin posibile atunci când omul failibil îşi asumăfailibilitatea prin conştiinţa sinoptică şi îşi respon-sabilizează libertatea prin conştiinţa intenţională.Prin conştiinţa sinoptică, înţeleg, dispoziţia mentalăde asumare a propriei failibilităţi prin trăirea com-

prehensivă a diversităţii cu ajutorul cunoaşterii ana-litico-ştiinţifice, reflecţiilor problematizant-filoso -fice, sensibilităţii spiritual-religioase.

Prin conştiinţa intenţională, înţeleg dispoziţiavoliţională de asumare a failibilităţii prin responsa-bilizarea libertăţii cu ajutorul actelor de vorbire şi alacţiunilor rezonabile. Numesc fiinţarea umană capa-bilă de asumarea propriei failibilităţi prin conştiinţasinoptică şi conştiinţa intenţională, fiinţare compre-hensivă.

Pentru argumentarea afirmaţiilor anterioare,apelez la concepţia lui Thomas Metzinger despreconştiinţă ca „automodel fenomenal”6. Plec de laînţelegerea curentă, experienţială a conştiinţei. Caexperienţă trăită, conştiinţa înseamnă apariţia inte-grată a unei lumi în mintea noastră. O asemeneaapariţie este denumită de filosoful german, „auto-modelul fenomenal” sau, într-un limbaj metafori-zant, „tunelul eului”. Automodelul fenomenal este„modelul conştient al organismului ca întreg (…)activat de creier”, iar conţinutul automodelului fe -nomenal este eul capabil de cunoaşterea ex pe -rienţială a fenomenelor7.

Din punctul meu de vedere, trăirea compre -hensivă a diversităţii devine posibilă prin conştiinţasinoptică, deoarece aceasta este un automodel feno-menal sinoptic, altfel spus, este trăirea unor expe -rienţe complementare prin cunoaşterea analitico-ştiinţifică, reflecţiile problematizant-filosofice, sen-sibilitatea spiritual-religioasă. Astfel concepută,con ştiinţa sinoptică nu este doar un „tunel al eului”,ci viziunea integratoare a diversităţii prin fiinţareacomprehensivă. Mai mult, automodelul fenomenalsinoptic este intenţional, este un model orientat spreresponsabilizarea libertăţii prin actele de vorbire şiacţiunea rezonabilă, iar fiinţarea comprehensivă estelocul special al întâlnirii conştiinţei sinoptice şiconştiinţei intenţionale.

Fiinţarea comprehensivă este o manifestarereflexiv-volitivă a fiinţării umane care, întrezărindprin conştiinţa sinoptică şi conştiinţa intenţionalăorizonturile spiritual-fiinţiale de dincolo de „minteacaptivă”, devine capabilă de înţelegere şi participarela fiinţă, la actul-pur-şi-universal-de-a-fi. Fiinţareacomprehensivă este acea stare de veghe şi deschi -dere a conştiinţei-de-sine prin care omul failibildobândeşte o înţelegere mai cuprinzătoare a univer-sului, a locului său în lume şi, implicit, o înţelegeremai profundă a şansei de a converti failibilitateaexistenţială dintr-un datum universal într-un actpersonal al failibilităţii asumate. 64

În ipostaza fiinţării comprehensive, omul failibilîşi înţelege propria fiinţare limitată, multiplu condi-ţionată într-o lume în devenire, prin conştientizareaparticipării sale la fiinţa indeterminată şi nelimitată.Prin fiinţarea comprehensivă, omul failibil ia act şise bucură de participarea, prin propria-i existenţăfinită, la actul-universal-şi-infinit-de-a-fi.

Fiecare dintre noi poate trăi, printr-un efortreflexiv-volitiv educat în timp, starea fiinţării com-prehensive participante la actul-pur-şi-universal-de-a-fi. Fiinţarea comprehensivă aminteşte, astfel, de„vieţuitorul inteligibil” – zoon noeton – pe care Pla-ton îl vedea „alcătuit potrivit modelului său”,Demiurgul universal8. Ca şi „vieţuitorul inteligibil”,fiinţarea comprehensivă este dotată, după modeluldemiurgic-divin, cu o profundă şi cuprinzătoareînţelegere a faptului de a-fi-pur-şi-simplu, de a-fi-în-sine, dincolo de determinările devenirii spaţio-tem-porale în care omul failibil este subiectul şi/sauobiectul unei acţiuni oarecare. Nici subiect posesornici obiect posedat, fiinţarea comprehensivă estemodul trans-individual şi eco-sistemic-de-a-fi ceoferă fiecăruia dintre noi şansa de a se simţi ontolo-gic integrat în mediul natural, social, spiritual.

Şansa autosecurizării fiinţării umane creşte, aşa-dar, în ipostaza fiinţării comprehensive, prin cultiva-rea minţii cu ajutorul conştiinţei sinoptice şi respon-sabilizarea libertăţii cu ajutorul conştiinţei intenţio-nale, a actelor de vorbire şi a acţiunilor rezonabile.Dincolo de „mintea captivă”, prin conştiinţa sinop-tică şi conştiinţa intenţională, fiinţarea comprehen -sivă devine capabilă de securizare interpersonală şiautosecurizare.

Conchizând, evaluarea impactului conştiinţeisinoptice şi a conştiinţei intenţionale asupra secu -rizării umane a condus spre schiţarea unei terapiiexistenţial-reflexive pe care am numit-o, dincolo de„mintea captivă”. Desigur, există modalităţi speci-fice – legislative, instituţionale, normative, procedu-rale etc. – de relativă securizare în diferite domeniide activitate: politică, militară, economico-financia-ră, informaţională, energetică, ecologică, educaţio-nală, sanitară, alimentară etc. În fiecare dintre aces-tea se regăseşte, însă, o componentă de fond resim-ţită ca nevoie vitală şi ideal, totodată: securizareainterpersonală percepută ca, devenire comunitarăîntr-un spaţiu al libertăţii responsabile.

Securizarea interpersonală prin cultivarea min-ţii în orizontul libertăţii responsabile mi se pare a fiesenţa securităţii umane şi, implicit, dubla finali tate– teoretică şi terapeutică – a micului discurs reflexivsusţinut în acest eseu. Bineînţeles, tezele avansatetrebuie argumentate şi dezvoltate, iar concep tele şijudecăţile elaborate necesită, la rândul lor, explici-tări lămuritoare în cercetări ulterioare. Deşi exprimăo opţiune personală, calea diminuării insecurităţiiprin cultivarea minţii cu ajutorul fiinţării compre-hensive, a conştiinţei sinoptice şi a conştiinţei inten-ţionale oferă, cred, o deschidere existenţial-terapeu-tică interpersonală şi comunitară.

note

1Titlul în limba polonă al cărţii lui Czesław Miłosz este Znie-wolony umysł, în traducere românească, Mintea captivă. Ediţiile înlimba franceză (La pensée captive) şi limba română (Gândireacaptivă) au apelat la termenul „gândire”, în timp ce ediţiile din spa-ţiul cultural anglo-saxon l-au preferat pe cel de „minte” (The Cap-tive Mind). Personal, am optat în acest eseu pentru expresia „min-tea captivă”, nu numai din acurateţe pentru originalul polonez, cişi deoarece termenul „minte” denominează într-o manieră maiadecvată fenomenul cercetat. În timp ce termenul „gândire” are oconotaţie mai tehnică şi impersonală – gândirea fiind facultateasuperioară a creierului omenesc de reprezentare abstractă şi gene-ralizată a entităţilor nonmentale şi a entităţilor mentale cu ajutoruloperaţiilor logice, a conceptelor, judecăţilor, raţionamentelor – ter-menul „minte” are un conţinut semantic mai bogat, mai diversifi-cat şi mai personalizat, mintea desemnând facultatea de a gândi,judeca, înţelege, chibzui, intui, simţi, relaţiona a unei persoane şi,prin generalizare, a unui grup. 2C. Miłosz, Gândirea captivă. Eseu despre logocra ţiile popu-lare, traducere din limba polonă de Constantin Geambaşu, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1999, p. 6.3 B. Buzan, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru stu-dii de securitate internaţională în epoca de după Războiul rece(ediţia a II-a), traducere din limba engleză de Vivia Săndulescu,Editura Cartier Chişinău, 2000, p.15, p.17.4 A. Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, traducere din limbaengleză de D. Stoianovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.276. 5 J.R. Searle, Realitatea ca proiect social, traducere din limbaengleză de Andreea Deciu, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 23.6 Th. Metzinger, Tunelul eului. Ştiinţa minţii şi mitul sinelui,traducere din limba engleză de Cristina Jinga, Editura Humanitas,Bucureşti, 2015.7 Ibidem, p.16. 8 Platon, Timaios, 30 c-d, în Platon, Opere, volumul VII, tra-ducere şi interpretare Cătălin Partenie, Editura Ştiinţifică, Bucu-reşti, 1993.

65

Lucru ştiut: în dezvoltarea societăţii resurseleminerale au intervenit crucial. Existenţa acestora,identificarea şi punerea lor în valoare au catalizatmetabolismul planetar, conferind forţă de sustenaţieprogresului şi civilizaţiei. Istoria omenirii îşi are, înscurgerea ei, capitole întregi care n-ar fi fost posi bileîn absenţa rezervelor de materii prime sălăşluind înscoarţa terestră, puse în valoare pe măsură ce minteaomenească s-a simţit în stare să le scoată la vedere.

Mineritul ca îndeletnicire vine de demult şi dedeparte. Ca poliprofesie, el a traversat veacurile, mi -leniile, epocile care au fracturat traiul pe Pământ. S-aafirmat că mineritul este la fel de vechi ca şi civili-zaţia, de aceeaşi vârstă cu viaţa.1 Cantonăm în Anti-chitate, cât să precizăm că oamenii acelui timp ştiauşi întrebuinţau cel puţin şapte metale: aur, cupru,plumb, argint, cositor, fier şi mercur. Ele vor fiextrase şi puse să facă viaţa omului din diferite tim-puri mai uşoară, mai frumoasă, mai atrăgătoare. Cea urmat după descoperirea metalelor, a mineralelor,în general, a devenit o bătălie pentru punerea lor învaloare în stări alotropice, pe care trăirea umană lereclama utile şi necesare.

Apariţia aurului a fost semnalată încă din neoli-tic. De atunci, datează tehnica separării lui de argintcu care se află în asociere. Cele dintâi spălări de aursunt semnalate în mileniul V înainte de era noastră.Cuprul pare a fi fost utilizat cam cu nouă mii de aniînainte de Hristos pe teritoriul Iranului de azi. Des-coperirea cositorului în Anglia, apoi în Franţa şi înnord-vestul Spaniei a creat condiţii pentru apariţiabronzului, cu largi aplicaţii în viaţa de toate zi lele.Despre plumb ştim că a fost exploatat la începuturiîn Anatolia în vârsta de început a civilizaţiei umane.Mercurul, obţinut prin arderea cinabrului mineral şi-a dovedit utilitatea ceva mai târziu, în repertoriulmetalifer al Antichităţii. În ceea ce priveşte fierul,arheologii ne atrag atenţia că primele obiecte dinacest metal au fost semnalate la jumătatea mileniu-lui al II-lea înainte de era noastră. Tehnologiile pusela punct pentru extragerea şi prelucrarea acestormetale a favorizat folosirea lor tot mai intensă.

Pofta pentru metal, devenit indispensabil, aîncurajat sărăcirea rezervelor din natură, împingândfrontierele acestora către limite care stârnesc demultă vreme o preocupare din ce în ce mai accen-tuată: ce se va întâmpla în ziua de după? Foamea deresurse se accentuează simultan cu epuizarea bogă-ţiilor minerale. Aşa a apărut cu insistenţă sintagmapusă în circulaţie la un moment de cercetătorii de laMassachusetts Institut of Tehnology (Institutul deTehnologie din Massachusetts) în raportul lor pentruClubul de la Roma avansat la începutul anilor ‘70 aiveacului trecut.2 Autorii porneau la drum cu dorinţade a da răspuns la întrebări preocupante privindmersul Planetei, tulburat de semnale avertizoare detot felul, într-o perioadă mai mare de un secol. Cumpoate afecta economia mondială sărăcirea resurselorminerale neregenerabile?

Limitele creşterii din această pricină sunt deneignorat. S-a născut o întreagă literatură de specia-litate scrisă la mai multe mâini – sunt înregimentaţiîn acest demers viitorologi şi politologi, savanţi derenume în matematică şi fizică, economişti şi ingi-neri, statisticieni şi experţi în prognoze, analişti şispirite de sinteză remarcabile.

Constatările sunt de un realism feroce şi ajung săne înspăimânte. Bulimia faţă de resursele mineraleeste catalogată fără reţineri jaf în lada de zestre aplanetei noastre. Există studii care scanează atentvectorii de consum, având ca punct de aplicaţieresursele minerale, configurând, pe axa timpuluimodelele epuizării. Rândurile de faţă nu îşi propunsă adâncească examinarea acestora, dar cunoaşterealor ne este, neîndoielnic, necesară.

Să precizăm că fiecare model îşi are sorginteaîntr-o analiză precis arondată unui tronson anumedecupat din economia resurselor. Primul, evident celmai vechi, este datorat unui britanic, William Stan-ley Jevons, şi priveşte problema cărbunelui. Apăreaîn 1856, adică într-o perioadă când epuizarea cărbu-nelui nu suna ameninţător. Dar, concluzia autoruluisuna a trompetă de avertizare: pe măsură ce se vaajunge la fundul sacului, prin exploatarea intensivă

66

A privi înainte... privind înapoiNicolae Bud*

* Dr., consilier al preşedintelui Băncii Comerciale Feroviare, Bucureşti

a zăcămintelor bogate, aducătoare de venituri mari,producţia de cărbune va deveni prea scumpă caindustria britanică să meargă înainte.

Câteva decenii mai târziu, mai exact în 1931,economistul Harold Hotelling propune un modelcantitativ luând în calcul „monopolistul perfect”,adică pe deţinătorul de resurse minerale care arecontrolul deplin asupra acestora şi poate hotărî sin-gur la ce preţ poate să le vândă. El, „monopolistulperfect”, poate decide dacă resursele minerale –finite – de care dispune vor fi extrase până la epui-zare şi vândute pe piaţă. Alternativa: să se amâneextragerea la suprafaţă a resursei, aşteptând să oscoată pe piaţă, când preţul va fi mai bun. ModelulHotelling ia în seamă epuizarea inevitabilă a resur-selor, la un moment dat.

Tot în anii ‘30, a fost formulat „modelul funcţio-nal” sau „piramida resurselor”. În sin teză: el pleacăde la premisa, adoptată şi de Jevons, că extracţiaîncepe cu resursele generoase, deplasându-se întimp către depozitele mai sărace. Preţurile urcă şiproducţia scade. Modelul funcţional intro duce înecuaţie un parametru inedit: factorul tehnologic.Preţurile mari vor încuraja tehnica nouă, prin a căreidezvoltare, costurile se reduc, iar producţia creşte.Vârful piramidei este localizat în faza de început(resurse bogate, în cantităţi mici), panta coborâtoarefiind definită de zona cantităţilor mari de resursemai sărace. Tehnologia în „modelul funcţional” estecreditată cu valenţe binefăcătoare pe ambii versanţi –şi în scăderea costurilor extracţiei şi în creşterea pro-fitului pentru indutrie.

Tot din admiraţie faţă de progresul tehnologicpare a se fi născut şi modelul dezvoltat de RobertSolow la mijlocul anilor ‘50 ai veacului trecut.Modelul său are înfăţişarea unei „funcţii a produc-ţiei”, care condiţionează producţia de bunuri econo-mice de un grup de factori – resursele, capitalul şiterenul. Resursele minerale, care, de presupus, vordescreşte exponenţial în timp ca efect al epuizării,sunt grafiate drept parametru distinct, ce incumbăprogresul tehnologic. Aici este luat în calcul efectul-mi - racol: „rămăşiţa Solow” care creşte exponenţial.Acest indicator descrie efectul tehnologizării, con-trapunctic efectelor epuizării. De aici, proiecţia opti-mistă: producţia sistemului industrial mondial vacontinua să crească, fără a lua în seamă declinul pro-ducţiei de resurse minerale. Specialiştii nu ezită săprivească diferitele modele în individualitatea lor.

Aşezate pe un acelaşi portativ, modelul Solow sevede salutat drept motiv de optimism, dacă se apre-

ciază disponibilul viitor de resurse minerale. S-aapelat la el ca argument şi în diluarea efectelor situatesub acolada pesimismului emanat de „limitele creş-terii”. La cealaltă extremă a octavei se situeazămodelul Hotelling, care contu rează o producţie încontinuă scădere.

Şi-a făcut loc în aprecierile specialiştilor „mode-lul Hubbert” folosit în evaluarea rezervelor de pro-duse minerale actuale. Am luat cunoştinţă de aceastaîn prezentarea a doi italieni – Marco Pagani de la Uni-versitatea din Bologna şi Stefano Caporali de la insti-tuţia similară din Florenţa. Procedeul respectiv re -curge la o metodă care vine în contradicţie cu ceauzual acreditată. Până atunci, perioada productivă aunei resurse minerale era evaluată prin raportul dintrerezerve şi producţia de minereu (R/P). Noua metodăapelează la aşa-numitul model istoric de producţie.Cu alte cuvinte, subliniază cei doi cercetători italieni,viitorul probabil se proiectează prin luarea în colima-tor a trecutului real. Aşadar, cu fotografia certitudini-lor timpului trecut la îndemână pe hârtia albă de calcaflată pe planşetă poate prinde contur, nu neapăratfără cusur dar, certamente, o perspectivă folositoare.„Modelul Hubbert” ia în consideraţie două premise:

1) stocurile de minerale nu se pot reînnoi; 2) resur sele cele mai convenabile – profitabile –

intră în exploa tare în primă urgenţă. În cuantificarea cât mai co rectă a fracţiilor ordi-

nare – care participă la evaluările pe care ni le propu-nem – un rol important îl joacă respectarea proprietă-ţii cuvintelor, a termenilor tehnici utilizaţi. Ajunşi înacest punct, avem de evitat, suntem avertizaţi asupraunor confuzii posibile de conţinut între zăcământ,resursă, rezervă, perimetru şi, desigur, minereu. Apa-rent, îşi pot lua locul unul altuia. Dar, operaţia nu estecorectă. Datorită lui M.K. Hubbert, dicţionarul tehnicde specialitate şi-a adjudecat o expresie plastică:curba în formă de clopot. Ea defineşte grafic evoluţiarealizării unui produs, luând în calcul punctul de start,zero, creşterile cantitative în timp şi revenirea înpantă către momentul epuizării resurselor (ori aban-donării exploatării din varii mo tive, în principal teh-nico-economice).

Nu m-a surprins nici insistenţa şi amploareaefortului de a măsura cu un ceas mai devreme eta-pele, viteza de înaintare şi rezultatele acestui procesînfricoşător şi de neoprit – epuizarea resurselorminerale ale Planetei şi cu atât mai puţin determina-rea în a găsi rezolvări adecvate ecuaţiilor dezvoltăriiîn ambientul nou apărut, în conturarea pe diferite căia inconvenientelor cărora trebuie să li se facă faţă. În 67

68

fond, a şti ce pierzi îţi poate fi de folos în prognozachipului de mâine al societăţii umane.3

Contextual, capătă relevanţă atenţia de care sebucură de la o vreme problemele de viitor ale mine-ritului la scară mondială, efortul de a decripta necu-noscutele ce vămuiesc orice pas înainte al sectoruluimineralelor.

Personal, privesc importanţa acestor demersuri,pornind de la convingerea că mineritul va rămâne unfactor vital al economiei globale, cu specificităţi cedecurg din caracteristicile proprii anotimpului încare ne aflăm, a celor spre care ne îndreptăm. Aşaminti, în această ordine de idei, două mari acţiunide anvergură planetară: Iniţiativa Globală Minieră(GMI), care constă într-un program de reforme almineritului, dar şi studiul riguros al problemelor cucare trebuie să se confrunte. Iniţia tiva s-a născut princoparticiparea a nouă dintre cele mai mari companiiminiere pe plan mondial şi a pornit la drum cu inten-ţia de a promova schimbări semnificative în aborda-rea complexului vectorial, ceea ce priveşte viitorulmineritului. Pe de altă parte, Institutul Internaţionalpentru Mediu şi Dezvoltare (IIED) şi-a asumat misiu-nea de a radiografia provocările globale ale dezvoltă-rii durabile cu care se ocupă sectorul mineralelor, săconfigureze rolul sectorului mineral în tranziţia cătredezvoltarea durabilă. 4

Este, cred, paradigma ce trebuie adoptată şi îndescifrarea şanselor de viitor ale mineritului româ-nesc. Notez aceste însemnări, degajate din preocupărimai vechi, privind viitorul mineritului în lume şi cudeosebire pe pământ românesc. Sunt maramureşean,zonă unde mineritul a jucat un rol aparte în viaţaoamenilor, marcând-o cu un sigiliu de valoare. Amurmat studiile la Petroşani şi, cum se poate bănui,m-am legat organic de minerit în întregul său. Amrevenit acasă din drag de satul natal şi, în egală mă -sură, chemat de aşteptarea minei ca loc de muncă.

Teritoriul românesc are istorie lungă şi bogatăîn exploatarea bogăţiilor subsolului. Mineritul areprezentat, cândva, unul dintre nervii vitali ai eco-nomiei ţării. Ne priveam unii pe alţii, cei careaveau, ca şi noi, de pus în valoare zăcăminte. Rea-list vorbind, nu putem pretinde că am fost înzestraţichiar cu de toate; dar, nici nu ne putem plânge.

Practica mineritului în ţara noastră are o istorie,un trecut. Prezentul absentează semnificativ. Între-bare deloc retorică: ce se va întâmpla de mâine cumineritul? Reamintesc de la ce pornim. Într-unraport elaborat, cu 15 ani în urmă, de Oxford PolicyManagement, se menţionează: „Prima sarcină a

Guvernului României a fost să închidă 520 din cele650 mine care erau încă în activitate în 1997”.Chiar dacă trebuie să luăm în seamă efectul unorlejerităţi în adoptarea termenilor – de aici, elasticita-tea cifrelor – nu putem să nu sesizăm dimensiuneafenomenului. Aceasta nu ne împiedică să privimcu atenţie cifre care dau dimensiunea procesuluirespectiv. Surse statistice (externe) semnalează căla sfârşitul anilor ‘80, sectorul minier asiguralocuri de muncă – direct sau indirect – în cadrulramurii pentru 10% din ramura activă a ţării. Par-ticularizăm prin două exemple. În 1990, în jude-ţul Maramureş numărul de angajaţi în ramuraextractivă a minereurilor nefe roase depăşea cifrade 25.000; în anul 2010 statisticile vorbeau de300 de angajaţi (ocupaţi în activităţile de închidere).În Valea Jiului, în 1989 erau înregistraţi 45.000 deangajaţi. În 2014, în cele patru mine de huilărămase în activitate lucrau 1800 de persoane şialte 1800 la trei mine aflate în închidere.5

Nu avem dubii că sectorul resurselor mineraledin România, atât cât mai este, trebuie să se rapor -teze la poziţia Uniunii Europene în privinţa proble-melor cu care se confruntă. Trebuie să opereze încadrul foarte strâmtorat – în care se găseşte. Deci,luând în consideraţie faptul că producţia de produseminerale a ţării noastre este apreciată, în anul 2014,ca nesemnificativă în termenii producţiei minerale.Industria românească a devenit dependentă deimporturile de minereuri şi concentrate pentru a pro-duce metale rafinate. Aderarea la Uniunea Europeanăa condus la încetarea sau reducerea treptată a extrac-ţiei minereurilor pentru cupru, plumb, zinc, fier şialtele. În ceea ce priveşte instalaţiile, capacităţile deproducţie în general, a trebuit optat pentru a le mo -derniza ori a le închide.

Nu este o noutate faptul că economia Românieiîşi revendică locul într-un proces de dezvoltaredurabilă, caracterizat de ritmuri de creştere concreti-zate la potenţialul evaluat (4–5% anual), o structurăşi complexi tate astfel determinate încât să elimineproblemele şi riscurile ascunse. În mod obiectiv,creşterea econo mică nu poate fi asigurată fără relua-rea investiţiilor in terne susţinute, atragerea de fon-duri europene şi, în mod necesar, prin creşterea pro-ductivităţii în toate sectoarele de activitate.

Sunt în favoarea unei strategii care implică sta-tul ca factor proactiv, asemenea investitorului strate-gic, cu o viziune bine definită privind dezvoltareadurabilă, cu luarea în consideraţie a sectoarelor cu

69

greutate, între care cel al resurselor minerale îşi arelocul şi rolul său.

Mă număr printre cei care înţeleg, şi nu este pen-tru prima dată când o spun, că România nu maipoate dezvolta activităţi productive de la buget. Darţara noastră poate, în schimb, avea o abordare de tipparticipativ, contribuind cu viziune, credibilitate şiparticipare, parteneriate public-private la proiecteconcrete. Investitorii autohtoni se cuvine să-şi fi -xeze poziţia de actori vizibili, alături de cei străini,de stat, în marile proiecte care definesc dezvoltareasustenabilă a României.

Abordarea mi se pare oţioasă şi iată de ce.România figurează între ţările cel mai puţin dezvol-tate economic dintre statele membre ale UniuniiEuropene. Sărăcia se vede, cheltuielile publice –infestate şi de o mare ineficienţă – nu pot să ţinăpasul cu cerinţele. Conform estimărilor FonduluiMonetar Internaţional, ocupăm după PIB/cap delocuitor, un loc regretabil între ţările europene, dupăSlovenia, Slovacia, Estonia, Ungaria, Polonia,Lituania, Croaţia, Letonia, Turcia; avem în urmădoar Bulgaria şi Albania. Așa stând lucrurile, nu neputem permite lejerităţi de comportament.

Mineritul, prin vechime şi activitate este de marefolos; reclamă atitudine responsabilă şi determinare.

Pledez pentru recunoaşterea mineritului, carepoate participa prin juxtapunere la compunerea forţeide sustenabilitate a economiei româneşti.

În primul rând, să fim convinşi că acest „rău” nueste doar necesar, ci şi posibil. Lucru posibil doar prinstudii de profunzime şi de amplitudine. Există studiielaborate în anii din urmă de către oameni cu expe-rienţă. În cazul de faţă, este vorba de o acţiune com-plexă, la care nu este suficient să lucreze doar geologisau doar specialişti în minerit şi metalurgie. Lor tre-buie să li se alăture experţi din diverse alte domenii,aparent fără legătură între ele: finanţe, mediu, urba-nism, turism, arheologie, silvicultură, educaţie, teh-nologie. Mineritul, ca proiect de interes naţional,implică analize şi sinteze, evaluări şi prognoze pe

diferite termene, cu dezvăluirea implicaţiilor, cu lua-rea în considerare a consecinţelor.

Dezvoltarea mineritului – cu datele pe care le areîn prezent – se cere privită ca parte integrantă a dez-voltării durabile a economiei româneşti. Este o con-strucţie cu complicaţii, zidită pe teren alunecos,care comportă operaţii complexe, de la cele de son-daj la cele de consolidare, intervenţii necesare pre-venirii pierderilor şi compensării celor inevitabile.Înzestrarea cu resurse naturale este, prin definiţie, obinecuvântare, dar se poate dovedi un blestem. Esteimportant să aflăm: stăm la masa deţinătorilor deresurse, sau ne mulţumim să rămânem pe lista cumeniu? Avem datoria să ne adunăm gândurile şieforturile, resursele şi... ţintele, pentru a izbândi.

Se afirmă cu insistenţă că lumea este prea mare,pentru ca o singură ţară, oricât de puternică ar fi, săo poată modela de una singură. Toate statele, marisau mici, sunt aşteptate să gândească modul în carese pot manifesta, să îşi aducă propria contribuţie larezolvarea ecuaţiilor importante ale dezvoltării du -rabile. Se impune o precizare: valorificarea resurse-lor minerale reprezintă o problemă politică ce depă-şeşte graniţele naţionale.

Privind cu înţelepciune spre trecutul minerituluiromânesc, îi putem conferi viitorul pe care îl merită.Este vremea paşilor inteligenţi.

note

1 U. Bardi, Planeta epuizată. Cum goana după bogăţii jefu-ieşte planeta, raport pentru Clubul de la Roma (traducere din limbaengleză), Editura Paideia, Bucureşti 2014.2 D.H. Meadows, D.L. Meadows, J. Randers and W.W. Behe-rens III, The Limits to Growth, ediţia a II-a (New York: UniverseBooks, 1974).3 A. Wijkman, J. Rockstrőm, Falimentarea naturii. Negarealimitelor planetei, Editura Compania, Bucureşti, 2013.

4. N. Bud, La hotarul dintre milenii. Mineritul, încotro? Edi-tura Academiei Române, Bucureşti 2015.

5. N. Bud, Proiectele miniere. Evaluarea din perspectiva dez-voltării durabile, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.

70

Aniversări

L-am cunoscut pe profesorul Leonida Gherasimînainte de anii ‘70. De atunci, a trecut aproape ojumătate de secol, perioadă în care ne-am întâlnit îndiferite situații cu prieteni comuni (Emil Măgureanu,secretarul general al Academiei de Științe Medicaleîn perioada 1969–decembrie 1989), la congrese şisesiuni științifice. Bilanțul celor 87 de ani ai profe-sorului Leonida Gherasim (împliniți la 20 februarie2016) constituie un prilej de a evoca această per -sonalitate covârșitoare, pe care o prezint cu aleasăstimă și multă prețuire. De șase decenii, profesorulLeonida Gherasim este o prezență remarcabilă amedicinei interne și cardiologiei contemporaneromânești.

Profesorul Leonida Gherasim a absolvit Faculta-tea de Medicină Generală IMF București în 1953,după care a fost repartizat la Spitalul Șantier Bicaz,unde a desfășurat profesia de medic pe șantierulhidrocentralei de la Bicaz, între anii 1953–1956. Eraperioada de stagiu obligatoriu, de trei ani, pe caretrebuia să o desfășoare orice absolvent al Facultățiide Medicină Generală. După această perioadă, aparcurs etapele ierarhiei în asistența medicală: me -dic secundar medicină internă la Clinica medi calăSpitalul Colțea, medic specialist (1959) și me dicprimar în specialitatea medicină internă în 1964. Deasemenea, a parcurs toate gradele carierei didactice:asistent la Clinica medicală Colțea între anii1962–1969, șef de lucrări 1969–1974, conferențiar1974–1978, profesor universitar 1979–1999, șefClinică medicină internă și cardiologie la Clinicamedicală III din Spitalul Universitar. În 1969 asusținut teza de doctorat cu titlul Tromboembolismulpulmonar la cardiaci, un domeniu puțin cunoscut înperioada respectivă.

Din 1983 este conducător de doctorat; peste 30de medici au obținut titlul de doctor în știinţe medi-cale, cu teza de doctorat având subiecte de medicinăinternă și cardiologie.

Din anul 1962, de când este cadru didactic laInstitutul de Medicină şi Farmacie București, și-adesfăşurat neîntrerupt activitatea universitară în cli -nica medicală și după pensionarea sa până în pre-zent, timp de 62 de ani.

Pedagog desăvârșit, cu disciplină riguroasă aactivității științifice, profesorale și profesionale, s-apreocupat și a reușit organizarea și desfășurareaînvăţământului cu studenții și a învăţământului post -universitar. Prin programele elaborate, a exercitat unrol decisiv în organizarea învă țământului superiormedical românesc, în activitatea de cercetare, înpractica spitalicească și de laborator. Vasta și variataactivitate desfășurată de profesorul Leonida Ghera-sim poate fi caracterizată ca fiind spita licească,științifică, didactică, organizatorică și socială.Având o experienţă acumulată în facultăţi de medi-cină din SUA, a reuşit să contribuie la schimbări şire structurări, care au condus la promovarea me -dicinei științifice moderne. Este promotorul in tro -ducerii în învăţământ a disciplinelor: biologie ce -lulară, neuroştiinţe, statistică. A exercitat un rol im -portant la constituirea formei de învăţământ clinicmodular şi la schimbarea programului de învăţă-mânt clinic; în mod deosebit preocupându-se de în -vățământul cu studenții și învățământul postuniver-sitar. De asemenea, este meritoriu rolul decisiv alprofesorului Leonida Gherasim în organizarea în -vățământului medical superior românesc, prin alcă-tuirea de programe elaborate de învățământ clinic adisciplinelor studiate de aceștia. A fost un partici-pant activ la iniţierea unor programe de prevenire şicombatere a bolilor cardio vasculare, domenii abor-date prin metodologii mo derne, menite să stimulezecercetarea medicală originală în ţara noastră.

În cadrul activităţii didactice, a fost un exemplude dascăl cu talent, menţinând o atmosferă universi-tară de disciplină riguroasă, studiu, cercetare, instruirea studenţilor şi colaboratorilor, pe care i-a educat şi

profesorul dr. leonida gherasim, membru de onoare al Academiei române, la vârsta unui bilanțNicolae Baltă*

*Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, Bucureşti

71

i-a sprijinit în formarea lor profesională. Demonstra -ţiile clinice, stagiile, cursurile şi învăţământul inter-disciplinar erau apreciate de către participanţi. A fostun continuator al gândirii celor de la care a învățat:academicianul Bazil Therodorescu (căruia profeso-rul Leonida Gherasim îi păstrează o pro fundărecunoștință și sentimentul de venerație) și profeso-rul dr. Constantin Păunescu. Acesta a condus și acontinuat preocupările predecesorului său la Clinicamedicală Colțea din 1962 până în 1968, în activitateade îngrijire a bolnavului și în cercetarea știin țifică aclinicii, cu predilecție pe probleme de cardiologie.

Preocupat de păstrarea memoriei înaintașilor șide promovarea realizărilor lucrărilor științifice înspiritul valorilor medicinei noastre, profesorul Leo-nida Gherasim a sprijinit și a reușit formareaelevilor și a colaboratorilor săi. Este un întemeietorde școală medicală modernă, reușind selectarea destudenți și medici tineri, dotaţi şi ataşaţi profesiei şiînvăţământului medical. Rezultatele sunt remarcabi-le, deoarece multe dintre cadrele didactice tinere,colaboratori intraţi în învăţământul universitar, suntprofesori universitari şi conferenţiari la Uni -versitatea de Medicină şi Farmacie Bucureşti, șefide secții, de clinici de medicină internă și cardiolo-gie, membri ai Academiei de Ştiinţe Medicale,personalități, care se afirmă ca renumiți profe sio -niști în medicina internă și în specialități derivate, înlumea științifică din țară și din străinătate. Unul din-tre ei este eminentul profesor dr. Dragoș Vinereanu,strălucit elev, care, într-o profesiune de credințăexprimată public, mulțumește marelui său maestru,recunoscându-i capacitatea de a organiza și a creacadrul de formare și sprijinire a pregătirii medicaleși universitare complexe, capacitatea și de a-ipregăti și a-i ajuta, pentru efectuarea de studii înstrăinătate.

Sunt de evidențiat aprecierile și mul țumirileaduse de către profesoara dr. Doina Dimu lescu, caremenționează aspectul vizionar al gândirii științificea maestrului ei.

Eminentul profesor de medicină internă IonBruckner consideră că profesorul Leonida Gherasimimpresiona prin calitățile sale de rigurozitate extremăla examinarea bolnavului, la formularea diagnos -ticului și prescrierea tratamentului cu o succesiunelogică, impecabilă, prin remarcabila putere demuncă, capacitate de analiză și sinteză; este unmodel pentru toți cei care au avut prilejul să-şidesfășoare activitatea alături de Domnia Sa.

În paralel cu activitatea didactică universitarăneîntreruptă, a desfășurat o intensă muncă de cerce-tare ştiinţifică, materializată în numeroase publica-ţii. Cu exigență, competență și probitate științificăși-a prezentat ideile și rezultatele cercetărilorștiințifice efectuate. Acestea au reprezentat surse deinformare și documentare, unele de referință.

Profesorul Leonida Gherasim este autor şi coau-tor la peste 350 de lucrări ştiinţifice publicate în ţarăşi străinătate; autor şi coautor la 19 tratate şi mono-grafii din domeniul cardiologiei şi medicinei in -terne; autor şi coautor la patru vo lume Bolile car-diovasculare (1988–1996); redactor şi autor la Tratatde medicină internă, cinci volume, în două ediţii;autor al cărții Progrese în cardiologie, două volume.

Lucrările evidențiate au un important caracter deoriginalitate, izvorât din pregătirea teoretică şi prac-tică şi din capacitatea de a sintetiza şi ordona rezul-tatele cercetărilor științifice.

Activitatea științifică prodigioasă este desfă șu -rată, în special, în domeniile cardiologiei, sistemuluinervos vegetativ și neurohormonal, mecanismuluide acțiune a drogurilor. Sunt domenii în care a adusremarcabile contribuţii, de exemplu: tromboembo-lismul pulmonar, patologia arterelor coro nare, insu-ficienţa cardiacă, hipertensiunea arterială. Acti vi -tatea științifică este reflectată și în lucrările publicateîn reviste românești și străine, prezentate la diferitelecongrese naționale și internaționale.

Profesorul Leonida Gherasim a participat la peste25 de congrese europene şi mondiale (Moscova,Washington, Berlin, Amsterdam, Birmingham, Stoc k -holm, Viena ș.a.).

În activitatea de asistență medicală, cunoș tințeletemeinice de fiziopatologie de medicină internă şicardiologie îl recomandă ca un experimentat practi-cian. Nu există domeniu al medicinei interne și car-diologiei pe care să nu-l stăpânească. A fost chematpentru consultaţii la cazuri difi cile, la bolnavii in -ternați și în alte spitale, în special la Spitalul Elias.

Profesionalismul înalt îl recomandă pe profeso-rul dr. Leonida Gherasim ca pe o personalitate im -portantă a medicinei interne românești din ultimajumătate de secol. Având reputația unui diag -nostician desăvârșit, este solicitat să facă parte dincomisii de consult medical, precum și din comisiipentru organizarea de concursuri și examene de pro-movare a medicilor în specialitate, în cercetareaștiințifică medicală și în cariera didactică.

Activitatea didactică şi organizatorică desfăşu -rată cu perseverenţă şi profesionalism reprezintă

pentru elevii şi colaboratorii săi un stimul perma-nent în activitatea lor, pentru promovarea medicineiinterne. Implicarea sa în învățământ nu s-a limitat lapractica directă a învățământului cu studenții sau cumedicii în formarea şi în specializarea lor, ci și la in -troducerea unor forme moderne de predare și eva-luare a calității învățământului.

Prodigioasa activitate universitară și științificăeste apreciată și recunoscută şi în mediul academic.Eminent profesor, cercetător, clinician cu autoritateîn lumea academică contemporană a adus contribuțiice îmbogățesc tradiția școlii de medicină internă șide cardiologie din țara noastră. Drept răsplată ameritelor și realizărilor sale, a fost ales membru deonoare al Academiei Române în 2001, a fost distinscu numeroase premii, ordine (Ordinul NaționalSteaua României în grad de Ofițer în anul 2000,Ordinul Național pentru merit în grad de Comandorîn anul 2004), diplome (Diploma „Un om întreoameni“ conferită de Fundația pentru artă și știință aAcademiei Române în anul 2014), medalii și titluri(membru titular al Academiei de Științe Medicale,1990). Universități, precum UMF Craiova, OvidiusConstanța şi UMF Cluj-Napoca „Iuliu Hațieganu”i-au conferit titlul de doctor honoris causa pentrucontribuția sa la dezvoltarea colaborării dintreuniversități. Institutul de Biologie și Patologie Celu-lară, prin directorul său, acad. Maya Simionescu (unexcepțional om de știință, creator de școală de cer -cetare științifică, recunoscută pe plan inter național),la simpozionul aniversar desfășurat în decembrie2014 în Aula Academiei Române, i-a adus un res-pectuos oma giu marelui savant.

Profesorul Leonida Gherasim este membru alCouncil of Epidemiology and Prevention – Interna-tional Society of Cardilogy (1972); membru al So -cietății Române de Cardiologie şi al Societății Euro-pene de Cardiologie, preşedinte şi apoi preşedintede onoare al Societății Române de Medicină Internă;membru în board-ul Societății Europene de Edu -cație Medicală (1988–1996). Este redactor-şef alrevistei „Medicină Internă“ de patru decenii; mem-bru al Consiliului Național de Atestare a Diplo melorși Titlurilor Universitare (ca preșe dinte al Secțieimedicale); președinte al Consiliului Științific alAgenției Naționale a Medicamentului.

Profesorul Leonida Gherasim a participat la nu -meroase congrese medicale naționale și interna -ționale – unele organizate de Domnia Sa – uneori, încalitate de președinte de congres, alteori, în calitatede moderator sau conducător de secții, având întot-deauna o participare activă cu lucrări științifice.

În numeroasele recenzii și prezentări ale unorcărți sau monografii, s-a referit cu înaltă compe -tență, probitate și profesionalism la meritele șicontribuțiile aduse de autori, niciodată exagerat delaudativ, ci obiectiv și rațional. De asemenea, a par-ticipat ca investigator principal la o serie de trialuriinternaționale: PARSIPHAL, BRAVO, AMISTAD II,HERO-2 ș.a.

Istoria medicinei interne românești consem -nează, din ultima sută de ani, o uriașă personalitatea vieții medicale, academicianul Iuliu Hațieganu, per -sonalitate comparabilă cu o alta din ultimele șase de - cenii, academicianul Leonida Gherasim, medic se cun - dar medicină internă din 1955 până în prezent.

Câteva considerații din postura de elev al profe-sorului Iuliu Hațieganu și de coleg al profesoruluiLeonida Gherasim; din însemnările unui elev ce aavut șansa să facă parte din seria de studenți, care, încadrul programelor de predare a disciplinei medicinăin ternă, a fost repartizat la profesorul Iuliu Hație -ganu la Clinica medicală III, unde a audiat cursurile,a efectuat stagiul clinic în anii IV, V, VI (în perioada1954–1957). Am luat parte la „vizita mare“, care senumea așa, deoarece participa şi profesorul IuliuHațieganu, urmat de o mare suită de medici șistudenți. Câteodată, la aceste vizite, prezentam și eucazurile clinice. În cei trei ani de studenție, amsusținut examenele de medicină internă cu profesorulIuliu Hațieganu, examene la care am abținut califi-cativul „foarte bine“. Am avut bucuria și fericirea săparticip la evenimentul de omagiere a profesoruluiIuliu Hațieganu, la împlinirea vârstei de 70 de ani,când, în numele studenților anului IV Medicinăgenerală și Pediatrie, am adus un omagiu demulțumire și recunoștiință celui mai mare internistromân al timpului.

Păstrez un sentiment de gratitudine și con de s -cendență față de marele clinician, profesorul IuliuHațieganu, pentru influența hotărâtoare asupra pro-filului meu spiritual în alegerea și exercitarea profe-siei de medic internist.

Între cele două eminente personalităţi există oasemănare, părere pe care i-am comunicat-o și pro-fesorului Leonida Gherasim. Surprins de aceastăidee a mea, profesorul Gherasim mi-a relatat că dom -nul Corneliu Coposu i-a spus: „Domnule LeonidaGherasim, dumneata semeni cu profesorul IuliuHațieganu“. Stimulat și de părerea lui CorneliuCoposu cu privire la asemănarea între aceste douăeminente personalități ale lumii academice, am dez-voltat ideea că pe lângă o discutabilă asemănare72

(talie, mersul lent și sigur), există şi unele analogiireferitoare la activitatea didactică, ştiinţifică șipublicistică la care mă voi referi în continuare.

Referitor la existența unor analogii, ar fi deevidențiat domeniul publicistic. Literatura medicalăromânească s-a îmbogăţit cu tratatele de medicinăinternă de o reală valoare didactică şi ştiinţifică,lucrări care îi au autori pe cei doi profesori. Studen-ţii la medicină, ca şi medicii practicieni şi specia-lişti, au la îndemână tratatele de medicină internăaduse la zi. Acestea sunt de referință și reprezintărezultatul unei munci laborioase, al unei experienţeclinice acumulate în multe decenii.

În domeniul activităţilor didactice şi ştiinţifice,şi-au înscris, în preocupările lor, propagarea şi valo-rificarea realizărilor cercetării clinice româneşti.Sunt personalităţi cu o înaltă ţinută profesională, ceau impus colaboratorilor disciplină şi punctualitate înmuncă. Ambii au fost rectori: Iuliu Haţieganu, înperioada 1930–1931 a fost rector al Universităţii dinCluj şi între anii 1940–1944 la Sibiu, în perioadarefugiului. Leonida Gherasim a fost rector la Univer-sitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, înperioada 1978–1984. Amândoi au fost membri aiAcademiei Române; Iuliu Haţieganu ales membru alAcademiei Române în 1955, iar Leonida Gherasimîn anul 2001. Ambii se pot mândri cu faptul că mulţidintre elevii lor au ajuns profesori renumiţi de medi-cină internă. Şi unul şi celălalt au înscris în pre -ocupările lor propagarea și valorificarea în practică arealizărilor cercetării clinice.

iuliu Haţieganu a ştiut să-şi aleagă colaborato-rii, pe care îi îndruma cu răbdare şi atenţie; a dat fie-căruia atribuţii potrivite aptitudinilor, i-a încurajat săfacă prezentări de cazuri, comunicări de lucrări laSocietatea Ştiinţelor Medicale, la manifestările şti-inţifice din ţară şi din străinătate. Calitatea esenţialăa profesorului Iuliu Haţie ganu a fost aceea de a-iînvăţa pe alţii; s-ar putea mândri cu rezultateledeosebite ale activităţii de profesor, de maestru. Ast-fel, patru dintre elevii lui au devenit membri ai Aca-demiei Române, 18 profesori, şefi de catedră şi dedisciplină, mai mulţi medici sunt conducători de ser-vicii de boli interne la spitale judeţene, orăşeneşti.

leonida gherasim, profesor de medicină in -ternă, preocupat de păstrarea memoriei înaintaşilorşi de promovarea realizărilor lucrărilor cu ţinută şti-inţifică în spiritul cultului valorilor medicinei noas-tre, este un exemplu de profesionalism şi de exce-lenţă, care a sprijinit numeroşi colaboratori în for-marea lor profesională; i-a îndrumat în cariera medi-

cală universitară, contribuind la o pregătire medicalăelevată. Elevii săi au devenit valoroşi clinicieni, emi-nenţi internişti, profesori de medicină internă, șefi decatedră și disciplina cardiologie. Au fost promovaţipeste zece profesori şi conferenţiari, dintre care patrusunt membri ai Academiei de Ştiinţe Medicale.

Calităţile profesionale, competenţa şi cunoştin-ţele temeinice în domeniul medicinei interne şi alcardiologiei se exprimă şi în activitatea didactică şide cercetare ştiinţifică medicală, în contribuții șipreocupări. Acestea se reflectă în numeroase lucrărioriginale, tratate, monografii, care au contribuit lastimularea cercetării științifice medicale românești,la prestigiul ei în lume. Profesorul Leonida Ghera-sim a ilustrat activitatea ştiinţifică şi în periodice me -dicale, în special, în „Revista de medicină internă“,al cărui redactor-şef a fost mai mult decenii.

În cadrul activităţii didactice, sunt remarcabilecursurile de medicină internă. Veritabile lecţii cliniceprac tice erau şi cele realizate în timpul vizitelor însaloanele de bolnavi. Prezentarea cazurilor clinice lavizită de către cei ce îngrijeau bolnavii, s-a dovedit omo da litate de decriptare a tainelor acestei dificilespecialităţi.

Privite din perspectivă istorică, cele două perso-nalităţi menţionate prezintă asemănări raportate la ti -tluri, demnităţi, funcţii.

iuliu Hațieganu și leonida gherasim sunt pro-fesori de medicină internă, membri ai AcademieiRomâne, rectori ai universităţilor de învăţământmedical, autori-coordonatori de tratate de medicinăinternă, deschizători de noi domenii în care s-au con-sacrat, creatori de şcoli, unde s-au format generaţii deeminenţi specialişti, care, la rândul lor, au ajuns per-sonalităţi ale medicinei interne româneşti.

Preocupările și contribuțiile deosebite se reflectăîn rezultatele obținute, menite să stimuleze cercetareaștiințifică medicală și promovarea specialității în țarăși în străinătate.

Se poate afirma că ambii profesori au exercitatun rol determinant în organizarea învă țământului me -dical superior românesc în perioadele în care și-audesfășurat profesia de medic, de cercetător, de cadrudidactic și în organizarea specialității.

Profesorul Iuliu Haţieganu şi profesorul LeonidaGherasim sunt creatori de școală de medicină in ternăcu efecte benefice prelungite pe mai multe generații.Această idee a continuității este redată magistral deIuliu Hațieganu, care consideră că „o generație îșiaprinde torța la flacăra generației precedente“. 73

Este, probabil, o meteahnă a timpului nostrupreferința pentru dimensiunea memorială a istorieirecente și, pe cale de consecință, a aspectului ei bio-grafic. Am sesizat aceasta și pe cont propriu, în ulti-mii ani, însă constatarea e susceptibilă de extensie lavârste și domenii diferite. Istoria e tot mai mult și oego-istorie, formulă acreditată de câteva decenii înistoriografie. Se poate spune același lucru și peseama ultimei cărți publicate de profesorul Ion I.Solcanu, Ioan Hudiță istoric, om politic și autor dejurnal (Editura Enciclopedică, 2015), studiu socio-biografic de aleasă ținută, la care autorul a ostenitîndelung și cu folos indiscutabil. Nu stă în intențianoastră o analiză detaliată a textului, ci numai tenta-tiva de a-l integra, pe cât posibil, în economia dome-niului. Câteva repere biobibliografice, pe aceastălinie, ar putea fi de un anume folos.

Născut la 19 octombrie 1943, în Bogdănești,județul Suceava, a absolvit istoria la Universitateadin Iași (1967), specializându-se apoi, cu stagiiadecvate la București, Cluj, Atena, Freiburg i.Br., înistoria artelor, domeniu în care și-a obținut doctora-tul (1984), sub îndrumarea profesorului VirgilVătășianu, cu tema Elemente laice locale în picturareligioasă din Moldova, secolele XV–XVI. Afuncționat mai întâi, timp de un deceniu, până în1976, ca cercetător la Institutul de Istorie și Arheo-logie din Iași, apoi în calitate de cadru didactic laUniversitatea locală, unde a predat istoria artelor șietnografie până la data pensionării sale.

A publicat, de-a lungul anilor, o serie de studiide specialitate, valorificând secvențe din patrimo-niul cultural din zona Moldovei (Putna, 1974;Solca, 1977; Voroneț, 1986), colaborând totodată lavolume tematice despre Ștefan cel Mare, PetruRareș etc., sau evocându-și predecesorul în dome-niu, Profesorul Ilie Grămadă la 70 de ani (1984).

Lista de lucrări disponibilă indică numeroase ti -tluri ce definesc un traseu profesional aparte, unul încare formația de istoric a autorului și-a spus mereucuvântul. Artele incluse în cultură, cultura în istorie,

istoria într-o meditație asupra destinului uman, ca înmonumentala biografie Ioan Hudiță istoric, ompolitic și autor de jurnal, în care perspectivaistoriografică și cea de analiză sociopolitică se îm -bină destul de armonios. Demersul în cauză nu estefără precedent, date fiind preocupările autorului cuprivire la istoria învățământului, una din ele, privindanume Școala românească din județele Cahul,Bolgrad și Ismail (2013), fiind distinsă cu Premiul„Nicolae Bălcescu” al Academiei Române, semn căînaltul for ştiinţific a ştiut să aprecieze cum se cuvineun asemenea efort restitutiv. Premiul acordat, pur-tând numele unuia dintre părinţii istoriografiei noas-tre moderne, are şi o anume valoare simbolică.

Nu s-ar putea înţelege cum trebuie noul demersistoriografic fără a aminti faptul că autorul şi-a extinsmereu sfera tematică, antamând chestiuni de istorieculturală şi îndeosebi de istoria învăţământuluiromânesc, unele adunate şi sub copertă, cu multăgrijă, ca în volumele Artă şi societate românească,secolele XIV–XVIII (Editura Enciclopedică, 2002),sau Artă și civilizație în timpul lui Ștefan cel Mare74

Evocări

ioan Hudiță istoric și om politic – în restituție fundamentalăAcad. Alexandru Zub

75

(Editura Coresi, 2004), pentru a cita numai câtevastudii de referință în domeniu. S-ar putea amintidesigur și altele, pe baza listei de lucrări disponibile.

În ce privește studiul monografic dedicat luiIoan Hudiță, în ipostază de istoric, om politic,memorialist, ne rezumăm aici la câteva elemente decadru, socotindu-le semnificative. Unele au fost dejaenunțate de acad. Dan Berindei, în succintulCuvânt-înainte, unde noua carte este definită ca „obiografie detaliată, în care, în temeiul unei largiinformații, în mare parte inedită, de arhivă, inclusivarhiva Securității, profesorul Solcanu a reconstituitviața unui om, în contextul epocii respective”. Dis -tinsul prefațator era cel mai îndrituit să estimeze unasemenea demers științific, ca membru al familieirespective, ca editor al jurnalului moștenit (nu maipuțin de optsprezece volume, încă unul urmând săapară) și mai cu seamă ca istoric preocupat deansamblul trecutului românesc în context mondial.Ar fi de adăugat, eventual, faptul că autorulprețioasei monografii, consătean cu personajulstudiat și activând la rându-i ca istoric și om politic,era în măsură să înțeleagă mai bine un asemeneadestin.

Alcătuită din patru părți, fiecare cu mai multecapitole și paragrafe tematice, după caz, prețioasabiografie a fost structurată după metoda „clasică”,îmbinând criteriul cronologic cu cel tematic, în lipsaunui „suport istoriografic consistent”, cum ne pre -vine autorul din capul locului. Experiența în zonabiograficului se dobândește mai totdeauna pe contpropriu și comportă o nuanță subiectivă aparte. Încazul de față, pare să fi contat mai întâi „consătenia”din Bogdănești, „baștina” comună, iar apoiapartenența la același domeniu cognitiv, istoriogra-fia, în strânsă conexiune cu zona politicului, chiardacă în perioade și contexte diferite. Apariția primu-lui volum din Jurnalul politic, în 1997, a contat îngeneza proiectului biografic, după cum recunoaștechiar autorul, menționând și alte surse din epocă:Toader Buculei, Ioana Hudiță, C.C. Giurescu etc.Investigațiile făcute în arhiva Securității (CNSAS)

au sporit substanțial cazuistica respectivă, inepuiza-bilă în fond. Figuri de prim-plan ale epocii, unele cudestin nespus de tragic, se înfiripă din paginilecărții, de n-ar fi să amintim, exempli gratia, decât peI. Antonescu, G. Brătianu, I. Maniu, I. Mihalache,victime ilustre ale sistemului totalitar bolșevic.

Merită să amintim, în treacăt, concluzia la care aajuns un alt istoric, Mihai Sorin Rădulescu, pe careautorul monografiei o citează la finele cărții: „Dacăalți istorici trecuți prin «școlile de reeducare»comuniste s-au mulat după comandamentele nouluiregim, profesorul Hudiță a rămas credincios idealu-rilor sale de o viață”, idealuri evocate și de un altmare comiliton, Corneliu Coposu, simplu dar emo -ționant, în cuvinte ce se regăsesc, la loc de cinste,chiar pe coperta volumului.

Știința, devotamentul civic și caracterul, forjateprin educație și efort meliorist, și-au dat mâna înpersonalitatea profesorului Ioan Hudiță, una dinmarile figuri produse de satul românesc în secolulXX. El aparține desigur patrimoniului nostru peren,invitând posteritatea la adecvație și gratitudine.

Din când în când, în toate domeniile de activitateale societății umane, se nasc personalități care, prinmaniera lor de gândire și acțiune transmit felul per-sonal de a fi către profesie, identificându-se în fațaconaționalilor cu ideile pe care le susțin. O astfel depersonalitate este profesorul Candida Oancea,inițiatorul și primul susținător proeminent dinRomânia al folosirii energiei solare.

Candida Oancea s-a născut la 18 noiembrie 1923în Pitești. A urmat cursurile Școlii Centrale de Fete, oprestigioasă unitate de învățământ secundar dinBucurești. Între anii 1942 și 1947 a fost studentă aFacultății de Chimie de la Institutul Politehnic dinBucurești. Simultan, a activat prin voluntariat la Labo-ratorul de fizică al Facultății de Științe din București,sub îndrumarea unui mare pedagog și om de științăromân, academicianul Eugen Macovschi. A fost că să -torită cu eminentul matematician Ștefan Gheorghiță.În 1947 a publicat prima sa lucrare științifică, în Buleti -nul Academiei Române, iar în 1948 a început ca rieraîn învățământ ca profesor-asistent în Departamentulde Fizică de la Institutul Politehnic din București. Înperioada 1951–1958 a fost cercetător în Secția deoptică, spectroscopie și plasmă de la Institutul deFizică al Academiei Române. Aceasta a fost perioadaîn care profesorul Candida Oancea a inițiat primelecercetări din România în domeniul semiconductorilororganici și a pus bazele Laboratorului de tehnicavidului și straturi subțiri la Institutul Politehnic dinBucurești. În cursul acestui interval de timp, decisiv înformarea sa ca om de știință și pedagog, a fostremarcată de personalități de primă mărime dincultura română. Profesorul Ștefan Vencov spunea [1]:„Ea este cel mai valoros element pentru cercetareaștiințifică din departament; este muncitoare, in -teligentă și tenace, foarte clară în prezentareaexplicațiilor și abilă în folosirea echipamentelor”. Deasemenea, prof. Ion Agârbiceanu, membru corespon-dent al Academiei Române, spunea: „Un foarte bunpedagog, interesată în buna pregătire și educație a

studenților”. În 1962 a obținut titlul de doctor înştiințe tehnice, susținând o teză privitoare la structurași proprietățile straturilor subțiri de materiale semi-conductoare organice, în principal antracen. Cei careau lucrat și au colaborat sub atenta sa îndrumare înacea perioadă au remarcat modul său special de abor-dare a activității: profund, serios și fără întrerupere; auobservat și inteligența, tenacitatea și perseverența cucare rezolva diferite dificultăți științifice sau deînvățământ.

Cercetător talentat și dedicat, Candida Oanceaavea o abilitate naturală în manevrarea echipa -mentelor și instalațiilor și o grijă deosebită pentrucla ritatea și precizia procedurilor experimentale.Acorda o mare atenție prezentării și interpretării re -zul tatelor teoretice și experimentale. Ca o recunoașterea meritelor activității sale des fășurate în slujba pro-gresului fizicii, a fost distinsă de două ori, în anii 1965și 1967, cu Premiul Ministerului Învățământului.

În 1962, profesor Candida Oancea a efectuat pri-mele studii din România asupra efectului fotovoltaic.Prima lucrare în acest domeniu a fost publicată în1964 în „Physics Letters“, raportând în premieră mon -dială efectul fotovoltaic pe straturi subțiri de telur depu-se oblic. Această lucrare a fost apoi urmată de nume-roase studii asupra interacției radiației cu substanța,evi dențiind proprietăți elipsometrice, structura cris -talografică, stress-reliefurile și dinamica inter-difuzieila contactul metal-semiconductor. Studiile s-au mate-rializat în circa 150 de articole științifice și în multerealizări practice, dintre care menționăm: celule foto-voltaice, detectori de radiație, dispozitive de monitori-zare a funcționării laserilor. Ca o consecință a acesteiactivități, Ca ndida Oancea a obținut Premiul Acade-miei Române pen tru Fizică pe anul 1979, cea maiînaltă distincție științifică din România. Preo cupărilesale în domeniul noilor surse de energie, care au înce-put prin studii asupra efectului fotovoltaic, s-au diver-sificat în timp, incluzând cer cetări în domeniul capta-torilor solari plani cu funcție termică și a distribuției și76

profesor candida oancea – pionier al folosirii energiei solare în româniaViorel BădescuMembru corespondent al Academiei Române

77

structurii radiației solare la nivelul solului terestru.Profesor Candida Oancea are și o serie de priorități înțara noastră, cum ar fi realizarea primei celule solarepe bază de CdS (1974) și a unei stații pilot pentruuscarea legumelor și cerealelor folosind energia solară(1981).

Activitatea de învățămînt în domeniul energieisolare s-a dezvoltat ca parte a activității de cerce tare,în cadrul unei comunități în care activau mulți tineri.Această activitate s-a amplificat și s-a diversificatprin intermediul sesiunilor științifice studențești,care au fost punctul de plecare, prin care CandidaOancea a format mai multe generații de specialiștiromâni în heliotehnică. Sub îndrumarea sa au lucrat,viitorii membri ai Academiei Române, academicianPaul Dan Cristea, profesor Viorel Bădescu, membrucorespondent al Academiei Române [2]. Temelealese pentru aceste sesiuni au făcut parte integrantădin programul de cercetare al colectivului, studențiiavând ocazia ideală de a învăța prin cercetare. Acti-vitatea sa educațională a crescut după anul 1968,când a devenit membru al `Cooperation Mediterra-neene pour 1’energie solaire (COMPLES). Contac-tul direct cu numeroase gru puri de în vățământ șicercetare din toată Europa, în special cu școala deenergie solară de la Marsilia, a avut in fluențe bene-fice asupra dezvoltării studiilor similare în Româ-nia. În afara participării la circa 15 congreseinternaționale, în 1976, Candida Oancea a începutactivitatea în cadrul Comitetului In ternațional deÎnvățământ în domeniul Energiei Solare (CIEH) alCOMPLES. În această poziție a elaborat oimportantă lucrare, valabilă și astăzi, privind unifi-carea terminologiei, simbolurilor și a unităților demăsură folosite în heliotehnică.

Un eveniment important de care numele doamneiCandida Oancea este asociat, ca principal inițiator șipromotor al educației în domeniul energiei solare dinRomânia, a fost Seminarul Național „Energia Solarăși Aplicațiile Sale”, organizat la Institutul Politehnicdin București. Acest seminar a constat în 11 ședințedesfăşurate în perioada 11 decembrie 1979–20aprilie 1981 şi a adunat peste o sută de viitorispecialiști, din circa 40 de instituții de pe totcuprinsul țării. Seminarul și-a propus trei direcții deacțiune, având o natură educațională evidentă: sădezbată, prin lucrări și discuții, problemele de bazăși ultimele realizări în heliotehnică; să informezeasupra realizărilor din țară, în domeniu; să indicedocumentația utilă în probleme specifice. Subiecteleau cuprins:

i. radiația solară: - Fizica radiației solare; - Disponibilitatea radiației solare; - Măsurători, instrumentație, date. ii. conversia directă a energiei solare A. Conversie fototermică: - Captatoare solare: captatoare plane cu efect de

seră; descriere și caracteristici generale; principaleleecuații de transfer termic și radiativ; aplicații.

- Captatoare cu concentrare: concentratori,receptoare, sisteme de orientare; descriere și carac-teristici generale; performanțe tehnice și pierderioptice; aplicații.

- Alte tipuri de captatoare. B. Conversie fotovoltaică: - Bazele fizice ale conversiei directe în energie

electrică; celule solare: tipuri, tehnologie și caracte-ristici.

C. Conversie fotobiologică și fotochimică. iii. conversie indirectă a energiei solare: - Conversie termodinamică. - Conversie termoelectrică și termoionică. iV. Utilizarea energiei solare: - Încălzire și răcire solară: încălzitoare solare cu

aer și cu apă; încălzirea spațiilor de locuit. - Refrigerare solară; condiționarea aerului folo-

sind energia solară.- Uscătoare, sere, desalinizatoare, distilatoare. - Motoare termice, pompe, generatoare de abur,

turbine. V. Stocarea și regularizarea folosirii energiei

solare Vi. Arhitectură solară Vii. Aspecte economice și perspective de folo

sire a energiei solare Profesor Candida Oancea a părăsit această lume

prea devreme, la 12 iulie 1989, la Offenbach, lângăFrankfurt am Main. Proiectele de cercetare pe carele-a început sunt continuate de mulți dintre foștii săistudenți, care lucrează în diferite instituții de în -vățământ și cercetare din România și din străinătate.Deviza pe care a transmis-o a fost mesajul nespus:„Perseverați!“

Bibliografie 1. V. Bădescu, M. Popa, C. Binder, Prof . dr. Candida Oancea

(1923–1989): A pioneer of Romanian Solar Energy Education,Progress în Solar Education 1 , p 5 , 1992.

2. V. Bădescu, M.D. Cazacu, M. Dogaru, L. Fără, G. Gheor -ghe, N. P. Leonăchescu, G. Kumbetlian, N. Dragulănescu, N. Mil-lea, P. Manea, V. Marin, C. Oprea, D. Stănescu, Ingineri Români.Dicționar Enciclopedic, editori: G. Drăgan, V. Bădescu, N.Leonăchescu, P. Manea, V. Marin, vol. 1, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2014, 306 p, ISBN 978-606-543-477-6.

Mentor, menţionat de Homer în Odiseea ca fiinduna dintre numeroasele înfăţişări umane ale zeiţeiAtena, a fost îndrumătorul lui Telemah în călătoriapentru găsirea tatălui său. Este nu numai o povestefrumoasă, ci o filosofie de management cultivatămai ales în Statele Unite ale Americii, cu tehnicidiverse şi cu beneficii evidente, nu numai prinîmpărtăşirea cunoştinţelor şi experienţelor între per-soane cu nivele diferite de pregătire, dar şi pentruînsuşirea unui stil de comunicare şi de colaborare.Există mai multe tipuri de mentorat, în funcţie dedomeniul de activitate, iar unul dintre principiilepromovate este compatibilitatea dintre mentor şidiscipol. Deşi mentoratul are diferite tipologii,împărţirea în două tipuri de mentorat, formal şiinformal, este cea mai simplă şi sugestivă. Relaţiileinformale se dezvoltă între partenerii de dialog, întimp ce relaţiile formale se re feră la procesul struc-turat al unei organizaţii sau instituţii şi se adreseazăunei populaţii-ţintă.

Gheorghe Racoviţă, nepotul fondatorului bio -speologiei ca ştiinţă (1907) şi al primului Institut deSpeologie din lume (Cluj, 1920) a fost cu adevăratun mentor informal pentru câteva generaţii de speo-logi din cadrul Institutului.

Speologia este o ştiinţă complexă, iar Institutulde Speologie un amalgam multidisciplinar cu spe-cialişti în biologie, geologie, geografie şi alte ştiinţeconexe. Mentoratul practicat de Gheorghe Racoviţăera nativ şi implicit pentru toţi colegii mai tineri,

indiferent de specialitate. Era un lider, cu toate cali-tăţile unui lider în cercetare, dar cu un mare„defect”, lipsa oricărui impuls de mărire sau ascen-siune socială. De formaţie biolog, Gheorghe Raco-viţă a lucrat şi a publicat în domenii variate: ecolo-gie subterană, climatologie subterană, glaciologiesubterană, geomorfologie carstică şi protecţia car-stului. Mare parte din timp a dedicat-o taxonomiei,biologiei, ecologiei, originii şi evoluţiei fauneicavernicole, modelării matematice a proceselor cli-matice din peşteri şi gheţii din Gheţarul de la Scări-şoara, sau conceptului ecologic de protecţie a peşte-rilor şi carstului.

Palmaresul publicistic cuprinde 196 de titluri,dintre care 12 volume, 20 de capitole în cărţi colec-tive, 136 de lucrări ştiinţifice, opt rapoarte de cerce-tare şi 20 de articole de popularizare. În ultimii ani,a fost captivat de istoricul ştiinţelor, cu accent peviaţa şi opera bunicului său şi a donat Arhiva „EmilRaco viţă“, aflată în posesia familiei, BiblioteciiAcademiei Române din Cluj-Napoca.

Gheorghe Racoviţă a fost un pol al discuţiilorştiinţifice, o personalitate recunoscută, sobră şidemnă. De o modestie extrem de rară (caracteristicăfamiliei ilustre din care provine), a fost mereu„umbrit” de cei cu mult mai puţine calităţi ştiinţi ficeşi umane, dar cu mult mai multă dorinţă de afirmare.A reuşit să desfăşoare cercetări la nivel internaţionalchiar şi între anii 1970–1990, într-o peri oadă în carefondurile de cercetare erau aproape inexistente. A

78

Un model de mentor pentru generații de cercetători speologi.omagiu adus memoriei lui gheorghe racoviță (1940–2015)Oana Teodora Moldovan*Ruxandra Năstase Bucur**Bogdan Petroniu Onac***

* Cercetător, Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“, Colectivul din Cluj-Napoca**Cercetător, Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“, Colectivul din Cluj-Napoca*** Cercetător, Institutul de Speologie „Emil Racoviţă“, Colectivul din Cluj-Napoca,

University of South Florida, USA

fost deseori cu noi, discipolii lui, pe teren, în peşteri,am împărţit merindele, adăpostul şi gândurile cuaceeaşi dezinvoltură cu care discutam şi în biroul depe strada Clinicilor numărul 5 din Cluj. Eram pri-miţi cu răbdare şi disponibilitate, puteam discutaorice şi nu eram neapărat felicitaţi sau aprobaţi. Pri-meam chiar critici sau ironii, dar mai rar.

Gheorghe Racoviţă a ţinut, timp de mai mulţiani, un colectiv în mână – fără să fie o mână forte –ceea ce nu a fost deloc o sarcină facilă. A fost disci-plinat şi ordonat, un exemplu de organizare a cerce-tării pe care noi, discipolii lui, sperăm să-l păstrăm.

Există reflexe de cercetare pe care le poţi învăţaîn prezenţa unui mentor pe care accepţi să-l asculţişi să-l urmezi. Timpul pentru bârfe şi cancanuri erascurt, dar subiectele neştiinţifice puteau fi oricândabordate. Ne spuneam părerea, îşi spunea părerea,iar discuţiile decurgeau amical, neomiţând, totuşi,pa sionalul.

Lumea cu Gheorghe Racoviţă în Institutul deSpeologie se apropia de ideal pentru atmosferă şicoeziune. Cu o sănătate fragilă, s-a retras de la Insti-tut în 2009 şi s-a stins din viaţă în noiembrie 2015,o stranie coincidenţă, pentru că, în aceeaşi lună, în

anul 1947, s-a stins şi Emil Racoviţă, cel care i-afost model în viaţă şi profesie. Au urmat în Institutalte generaţii mai ambiţioase, mai dornice de imitatmodele vestice şi doritoare de recunoaştere imediată,care nu au avut nici dorinţa, sau poate nici şansaînţelegerii valorii unui mentorat şi care nici nu înţe-leg modelul colectiv de cercetare, lipsit de egoism şiveleitarism.

Gheorghe Racoviţă a trăit pentru speologie, aşacum trăim şi noi, discipolii lui. A luptat pentru pozi-ţia Institutului de Speologie în protecţia şi conserva-rea peşterilor în România, cu rol decizional, aşa cuma dorit Emil Racoviţă şi cum prevede Legea de înfi-inţare a Institutului de Speologie (26 aprilie 1920;lege neabrogată!). Din păcate, această poziţie esteacum ignorată şi dezavuată. A luptat pentru compe-tenţe într-o lume în care competenţii şi specialiştii numai au loc, sunt daţi la o parte şi niciodată consultaţi.

Odată cu dispariţia lui Gheorghe Racoviţă, Insti-tutul de Speologie – cu colectivele din Cluj şi Bucu-reşti – a pierdut un cercetător remarcabil, un modelde etică profesională, dar şi şansa să aibă un mentorşi un lider autentic, ceea ce i-ar fi conferit o altăpoziţie în societatea post-1989.

79

Gheţarul de la Scărişoara

„Arune Pumnul e şi el ardelean,iar «ardelean» înseamnă

a duce un gând până la capăt.”(Lucian Blaga)

1. „Hronicul şi cântecul vârstelor”Aron Pumnul a fost o personalitate enci clo -

pedică pentru epoca în care a trăit, afirmându-se calingvist, istoric, istoric literar, filosof, profesor, pu -blicist, militant politic şi animator al vieţii spiritualea românilor din Bucovina. S-a născut la 27 noiem-brie 1818, în satul Cuciulata, de lângă Făgăraş, într-ofamilie de oameni săraci. Din cauza unei boli deinimă, care îi va cauza şi moartea, începe şcoaladoar la vârsta de 14 ani. Urmează clasele primare laLiceul Romano-Catolic din Odorheiul Secuiesc(1832–1836), după care devine elev la Gimnaziuldin Blaj (1836–1840) şi la Liceul Episcopal de aici(1840–1841).

Etapa blăjeană are o deosebită importanţă înbiografia lui Aron Pumnul, prin viaţa aspră trăităaici, prin educaţia şi morala în care erau pregătiţielevii. Vorbind, de pildă, despre Blajul de lamijlocul secolului al XIX-lea, Nicolae Iorga scria căacesta „nu este numai catedrala fastuoasă a cano -nicilor, nu este şirul de case ale acestor canoniciprofesori, ci sânt copiii de la ţară, cari vin acolo laşcoli aspri, încă cruzi, porniţi dintr-o viaţă ţă -rănească profundă, tradiţional-virtuoasă, cu me -rindea adusă de acasă, cu bucata de brânză şi saculde mălai. Sfânt azil de învăţătură acest liceu! Ceamai bine organizată colonie, cel mai luxos internatîncă nu echivalează pentru pregătirea sufletească aunui om cu cămăruţa din fundul unei locuinţe decanonic sărac, cu colţişorul de dulap, în care sepăstrează ceea ce s-a adus de acasă, şi unde semănâncă în acelaşi timp şi pâinea pregătită de

acasă, şi binecuvântarea părinţilor cari au dat-o”1.Termină liceul (care avea o durată de doi ani) laLiceul Piariştilor din Cluj (1841–1842), unde estecoleg cu Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, IoanDragoş, fraţii Buteanu, Petru Dobra, Iacob Mure -şianu şi alţi fruntaşi ai Revoluţiei de la 1848.Datorită rezultatelor sale excepţionale obţinute laînvăţătură, la terminarea liceului este trimis, cu obursă, la Facultatea de Teologie a celebrei Uni versi -tăţi din Viena (1842–1846). Aici, Aron Pumnul afăcut temeinice studii de filosofie, teologie, istorie,literatură, lingvistică, pedagogie etc. La Viena în -temeiază Societatea Teologilor Români, una dintreformele precursoare ale Societăţii „România Jună“,creată în 1871, în almanahul căreia Eminescu îşi vapublica poemul Luceafărul, capodopera sa lirică.

În timpul studiilor vieneze, Aron Pumnul trimiterevistei lui George Bariţiu, „Foaie pentru minte,

80

Aron pumnul (1818–1866) –un apostol al românismului în BucovinaIlie Rad*

* Prof. univ. dr., Catedra de jurnalistică a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca

inimă şi literatură”, primul său studiu de lingvistică,Literele corespunzătoare firei limbei rumâneşti şiîncă ceva.

Revenit în ţară, în 1846, ocupă, la Blaj, fostaCatedră de filosofie a lui Simion Bărnuţiu. Paralelcu pregătirea cursului de filosofie, colaborează larevistele blăjene ale lui Timotei Cipariu, „Organulluminarei”, „Organul naţional” şi „Învăţătoriulpoporului”. De asemenea, se implică activ în eveni-mentele revoluţionare de la 1848, fiind principalulartizan al primei adunări de la Blaj, din 30 aprilie1848, cunoscută sub numele de Adunarea dinDuminica Tomii. El a convocat această adunare,care nu avea aprobarea autorităţilor laice şi eclezias-tice, într-un mod extrem de original: a redactat oproclamaţie, pe care a multiplicat-o, prin copiere cumâna, în câteva sute de exemplare, cu ajutorulstudenţilor săi, după care a răspândit-o în toată Tran-silvania, cu ajutorul aceloraşi studenţi, care plecauîn vacanţa de Paşti. „Circulara de convocare anaţiei – spunea Nicolae Iorga – a fost scrisă dePumnul, fără a mărturisi cine e autorul.”2 Adunareaconvocată de Aron Pumnul a fost un fel de repetiţiegenerală pentru Marea Adunare Naţională din 3/15mai 1848, de pe Câmpia Libertăţii, din aceeaşilocalitate.

Din cauza participării la revoluţie, după înfrân-gerea acesteia, Aron Pumnul este condamnat lamoarte de către puterea maghiară stăpânitoare înTransilvania acelei vremi, punându-se un premiu pecapul său. Se refugiază în Ţara Românească, fiindnumit, de către Nicolae Bălcescu, din partea Guver-nului Provizoriu de la Bucureşti, comisar depropagandă pentru judeţul Râmnicu Sărat; avea mi -si u nea de a explica poporului spiritul noii Con -stituţii.

Odată cu intrarea trupelor otomane şi ţariste încele două principate, comisarii de propagandă suntnevoiţi să ia calea exilului. Aron Pumnul se re -fugiază în Bucovina, trecând prin peripeţii, careconstituie o autentică pagină de roman. Dacă nu s-arfi refugiat în Ţara Românească, iar apoi în Buco -vina, el ar fi avut soarta dramatică a multor re -voluţionari transilvăneni: Constantin Romanu Vivuşi viceprefectul Ştefan Moldovan au fost atacaţi decivilii unguri şi ucişi în bătaie, la 28 sau 29 ianuarie1849, în hotarul localităţii Sângeorzul de Mureş,cadavrele celor doi au fost apoi aruncate într-unşanţ; Ioan Buteanu, prefectul Zarandului, a fostspân zurat la 23 mai 1849, în localitatea Iosaș (înEnciclopedia României, se spune că acesta ar fi fost

obligat de unguri să se spânzure singur!). AlexandruBă trâ neanu, primul prefect al Câmpiei, împreună cuviceprefectul Vasile Simonis, Ioan Dan şi preotulVasile Turcu au fost executaţi, la 13 octombrie 1848,la marginea dinspre Someşeni a Clujului de atunci.Acolo, după un an, au fost executaţi de austrieci, şicei doi călăi ai românilor, iar, în 1896 – aşadar, întimpul Dualismului austro-ungar –, Primăria Cluju-lui a ridicat, pe locul execuţiei celor patru românimartiri şi a călăilor acestora, un monument (desigur,doar în amintirea celor doi honvezi.)

La Cernăuţi, Aron Pumnul este întâmpinat decătre Iraclie Porumbescu, tatăl viitorului mare com-pozitor, care îl introduce în familia Hurmuzachi, avestiţilor boieri patrioţi. Fiind deja un nume cunos-cut, este cooptat, pentru scurt timp, redactor la ziarul„Bucovina”, editat de fraţii Hurmuzachi. În 1849,înfiinţându-se prima Catedră de limba şi literaturaromână la Gimnaziul Superior din Cernăuţi, devine,prin concurs, titularul acestei catedre.

2. Un apostol al românismului în Bucovina

De Bucovina se leagă cei mai rodnici ani dinviaţa lui Aron Pumnul. Aici, se manifestă ca unauten tic „apostol al românismului”. În Bucovina,Aron Pumnul „a avut acelaşi rol ca Lazăr înBucureşti. El a deşteptat conştiinţa naţională aromânilor bucovineni. Aceasta este partea cea mailuminoasă a activităţii sale”, scria, pe bună dreptate,Constantin Loghin3.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţiile pro-funde ale acestei activităţi, trebuie arătat că, atuncicând Aron Pumnul a ajuns în Bucovina, străvecheapro vincie românească se afla într-o situaţie tragicăde deznaţionalizare.

După încorporarea ei de către Imperiul habsbur-gic, în 1775, limba oficială devine germana, limbaromână având statutul unei Cenuşărese. Dacă seîntâmpla ca aceasta să fie inclusă în programa de în -văţământ, cei care o predau erau dascăli străini,„carii o schilodeau şi o făceau de râs, cu gândurianumite şi duşmănoase”, cum îşi aminteşte uncontemporan. Pătura cultă, care ar fi trebuit să ţinăsus drapelul conştiinţei naţionale, era pe cale dedispariţie, prin continuă şi forţată asimilare. Preoţiiromâni, care studiaseră în şcolile apusene, sedepărtaseră de popor, din teama de a nu-şi pierdeprivilegiile. Funcţionarii români, atâţia câţi erau,preferau să-şi ascundă, din aceleaşi considerente,adevărata identitate etnică, uneori „schimonosindu-şi 81

chiar şi numele”. Învăţătorii, puţini la număr şi slabpregătiţi, „abia ştiau să cetească buchile şi sănumere cu tabla înmulţirii”, deci, nici din partea lornu se putea spera mare lucru. Cât priveşte bo -ierimea, şi aceasta „căuta să-şi croiască o viaţănouă, după calapodul nobilimii din Apus, primind,ea cea dintâi poate, limba curţii şi obiceiurilestrăine”4.

În această epocă de „descompunere naţională”,sosirea lui Aron Pumnul în „dulcea Bucovină” a fostun act providenţial. Fără a fi intimidat de primejdiişi greutăţi, cu o tenacitate demnă de un ardelean,Pumnul îşi începe activitatea de redeşteptarenaţională, apreciată la superlativ încă de contempo-rani: „O schimbare mare într-această stare su -fletească a românilor bucovineni se făcu de la anul1848 încoace, cu deosebire prin neuitatul AronPumnul”, va nota I.G. Sbiera, iar Al. Hurmuzachi îiva scrie lui Vasile Alecsandri: „Aici avem un arde-lean, pe Pumnul; are şi el paradoxele sale, dar amdori să ne dea Dumnezeu o sută ca el. Mai mult zel,mai multă abnegare nu am văzut; ne plecăm curespect înaintea lui”.

Mai întâi, Aron Pumnul obţine aprobarea auto -rităţilor pentru a organiza un ciclu de conferinţe lite -rare, în care a vorbit despre originea latină a limbiişi a poporului român. Şi a făcut acest lucru „cu atâtaiscusinţă şi pricepere de cauză, încât îşi câştigăpeste scurt timp o poporalitate foarte mare în toateclasele societăţii”.

Pentru satisfacerea nevoilor didactice ale în -văţământului în limba română, Aron Pumnulredactează o gramatică a limbii române, înnemţeşte, tipărind apoi patru tomuri din faimosulsău Lepturariu, tomuri care, divizate în opt secţiuni,formau manualele de limba şi literatura românăpentru cele opt clase ale gimnaziului. Lepturariulsău reprezintă prima crestomaţie a literaturiiromâne, incluzând texte bisericeşti, creaţii fol -clorice şi ale unor scriitori culţi din toate provin ciilelocuite de români, devansând, cu mai bine de undeceniu, Conspectul asupra literaturei române şi aliteraţilor ei de la început şi până astăzi, în ordinecronologică (I, 1875; II, 1876), datorat lui VasileGherman Pop.

Unitatea culturală şi lingvistică a românilor eramenită să sugereze unitatea lor politico-geografică.Nu altfel va proceda G. Călinescu în 1941, când, înprefaţa celebrei sale Istorii..., publicată în anuldezmembrării teritoriale a României Mari, scria: „Înaceste timpuri de suferinţă naţională, o astfel de

carte nepărtinitoare trebuie să dea oricui în -crederea că avem o strălucită literatură, care, pe dealtă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini,se produce pe teritoriul României Mari, una şi indi -vizibilă, slujind drept cea mai clară hartă a poporu-lui român”5. Chiar şi concepţia lui lingvistică,fantezistă şi, de la un punct, aberantă şi ridicolă(pentru care a şi fost aspru criticat de Maiorescu,blamat de Petrino, satirizat de Alecsandri), se su -bordonează, în cele din urmă, idealului naţional. Înfond, Aron Pumnul a subliniat originea latină a lim-bii române, pe care a încercat să o apere de in -fluenţele străine.

Purismul lingvistic, susţinut de el, pleca de laideea că, de fapt, coloniştii fiind romani „curaţi”,vorbeau limba latină (după unii, cum au fost SamuilMicu şi Gheorghe Şincai, latina clasică, iar dupăalţii, precum Petru Maior, latina vulgară). Cutimpul, această limbă a fost coruptă, din punct devedere fonetic şi lexical, încât era nevoie derevenirea la limba „originară”. „Faţă cu aceastăsituaţie – scria Gh. Adamescu –, datoria gră mă -ticului [...] era să fie purificarea limbii şi de sune -tele şi de cuvintele nelatine.”6 În acest sens, Pumnulsusţinea că toate cuvintele trebuie să fie pur ro -mâneşti, o soluţie pentru realizarea acestui scopfiind introducerea sufixelor -mânt şi -ciune. Intere-sant este faptul că teoria sa lingvistică a avut nu -meroşi susţinători.

„Printre adepţii lui A. Pumnul, foarte numeroşiîn Bucovina pe acea vreme, putem cita şi pebasarabeanul B.P. Hasdeu, care, în două reviste alesale, apărute pe la 1858–1859, scria în limba cerutăde curentul pumnist.”7 Această concepţie lingvisticăanacronică şi nerealistă nu a avut sorţi de izbândă. Înacelaşi timp, Aron Pumnul a condamnat folosirea înscris a literelor chirilice şi a pledat necontenit pentruintroducerea alfabetului latin.

„Buchile cirilice – scria el în studiul Neatâr -narea limbei rumâneşti în dezvoltarea sa şi în modulde a o scrie – ţin limba rumână ca ferecată în niştecătuşe de fier, aşa încât în ele nu se poate dezvolta.”Subliniind, în acelaşi studiu, legătura indisolubilădintre limbă şi naţiune („poporul este trupulnaţiunii, iar limba este sufletul ei”), Pumnul anticipaacea memorabilă formulă pe care o va rosti NichitaStănescu: „Limba română este patria mea!” Ace -luiaşi deziderat i-au răspuns şi studiile sale privindistoricul Fondului Bisericesc Bu covinean (Privirerăpede preste două sute şe sezeci şi şepte denproprietăţile aşa numite Moşiile Mânăstireşti, dencarile s-a format măreţul FUND RELEGIUNARIU82

83

al Bisericei dreptcredincioase răsăritene denBucovina“ (1865), preconizatul manual de re ligie,activitatea publicistică, desfăşurată în paginile Foiipentru minte, inimă şi literatură, ale Organuluiluminarei, Învăţătoriului poporului, Bucovinei. Aron Pumnul a întemeiat prima bibliotecă decărţi româneşti, găzduită chiar în casa lui; printreelevii care aveau grijă de această bibliotecănumărându-se şi Mihai Eminescu. Când I.G. Sbieraa iniţiat Societatea pentru Cultura şi LiteraturaPoporului Român din Bucovina (aceasta a fost de -nu mirea propusă, neaprobată de autorităţi!) – carealesese printre membrii ei de onoare şi pe mi -tropoliţii ardeleni Andrei Şaguna şi Al. Sterca-Şuluţiu, pe Timotei Cipariu, Gh. Bariţiu, AugustTreboniu Laurian, Al. Papiu Ilarian, VasileAlecsandri şi Dimitrie Bolintineanu – Aron Pumnulfigurează printre membrii celui dintâi comitet deconducere al acestei prestigioase societăţi literare şiculturale, o autentică Academie a Bucovinei.

Aron Pumnul s-a implicat în primele alegeri

libere din Bucovina autonomă (1861) şi a depusmari eforturi pentru acordarea de burse unorstudenţi merituoşi, dar săraci.

În anul 1860, este chemat profesor la recentînfiinţata Universitate din Iaşi, propunându-i-se unsalariu mai mare, dar refuză această ofertă, spunândcă locul său este lângă tinerii bucovineni, pe caretrebuie să-i educe în spirit naţional. Sunt, toateacestea, suficiente argumente pentru care AronPumnul trebuie considerat un apostol al românis-mului. „Meritul lui Pumnul – scria unul dintre foştiisăi elevi – e ca organizator, ca profesor, caluminător, ca îndrumător al curentului românesc şinaţionalist (recte naţional – n.ns.); meritul lui e dea fi scăpat pe românii bucovineni din mocirlapierzării. Acesta a fost apostolul Arune Pumnul,pribeagul din Ardeal, şi noi, tinerii, carii am învăţatdin cărţile lui în şcolile româneşti, datori sîntem să-lcinstim ca pe un sfânt izbăvitor de la moarte, să neînclinăm muncii lui şi să mergem pe calea arătatăde el.”8

În 1861, starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte vi -zibil, încât nu mai poate frecventa şcoala. „Nu potneci trăi, neci muri”, se confesează el unui prieten.La capătul acestei suferinţe cumplite, Aron Pumnulse stinge din viaţă, în ziua de 24 ianuarie 1866,avându-l la căpătâiul său pe Mihai Eminescu. Aveadoar 48 de ani, vârstă la care, în cazul altor scriitori,aventura scrisului abia începe. Trecerea lui înnefiinţă s-a transformat, pentru românii bucovineni,într-o adevărată zi de doliu naţional. Se ştie că lamoartea lui Aron Pumnul, elevii săi au tipărit obroşură, Lăcrimioarele învăţăceilor gimnăziaşti denCernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriuArune Pumnul, răpăusat într-a 12/24 ianuariu1866, a doua poezie din această broşură, intitulatăLa mormântul lui Pumnul, fiind semnată „M. Emi-noviciu, privatist”.

3. Actualitatea lui Aron pumnulAron Pumnul face parte dintre autorii care este

mai mult citat decât citit, din motive care ţin deistorie şi ideologie. Situaţia sa este astăzi multameliorată. Fostul Gimnaziu Superior din Cernăuţiîi poartă şi acum numele, iar fosta lui locuinţă dinCernăuţi a fost, în sfârşit, eliberată de chiriaşi,urmând a fi amenajată, cu banii Guvernului Ro -mâniei, într-un muzeu.

Pe clădirea fostului Liceu al Piariştilor din Clujs-a dezvelit, în 1998, la 170 de ani de la naştere, oplacă memorială, cu următorul text: „În această

Cântec din „Lepturariu rumînesc cules de-n scriptorirumîni pre-n Comisiunea denumită de cătră naltul Ministeriu al învățămîntului, așiezat spre folosința

învățăceilor de-n clasa IV a gimnasiului de jos, de Arune Pumnul, Profesoriu de limba și literatura

romînă în gimnasiul plenariu den Cernăuți.“

clădire şi-a finalizat studiile liceale marele patriot şirevoluţionar român ARON PUMNUL (1818–1866),filolog, istoric, teolog şi critic literar, ilustru mentoral lui MIHAI EMINESCU. Dezvelită la data de 27noiembrie 1998, de Primăria Municipiului Cluj-Napoca” (montarea acestei plăcuţe a provocat uneleproteste la Cluj, pe considerentul că amplasarea einu a avut toate aprobările necesare).

În satul său natal, a fost dezvelit un bust care îieternizează memoria. Numeroase străzi (dinCernăuţi, Chişinău, Cluj-Napoca, Timişoara etc.) îipoartă numele. Aron Pumnul figurează în toatedicţionarele şi enciclopediile româneşti, precum şiîn câteva din străinătate. În 1966, cu prilejulcentenarului morţii sale, Poşta Română a emis untimbru comemorativ.

În august 1996, cu ocazia slujbei religioaseprilejuite de hramul Mănăstirii Putna, au avut loc şimanifestări dedicate împlinirii a 125 de ani de laserbarea desfăşurată la mormântul lui Ştefan celMare, din 1871, organizată de Societatea Academică„România Jună” din Viena. Cu acest prilej, „a fostsfinţită o urnă de argint, replică a celei sfinţite în1871, ce a fost depusă la mormântul lui Ştefan celMare, aflat la biserica Mănăstirii Putna. Aceastăurnă a fost umplută cu pământ adus de studenţii dincentrele universitare Iaşi, Suceava, Bucureşti,Chişinău, Cluj, Cernăuţi, Braşov, Bălţi, Sibiu,Timişoara şi Constanţa. Iniţiatorul acţiunii, prof. dr.Dumitru Irimia, a declarat corespondentuluiMediafax că pământul depus în urnă a fost luat dela mormintele celor care au participat în 1871 laserbare (Eminescu, Alecsandri, Maiorescu,Kogălniceanu şi alţii) şi de la mormintele celor careau participat la fixarea identităţii şi unităţiiromâneşti (fraţii Hurmuzachi, Aron, Alexe Matee -vici) de la Blaj, centru al românităţii, precum şi dindiferite centre de apărare a identităţii româneşti,studenţii basarabeni aducând pământ de la CetateaSoroca”9. Acestea sunt fapte concrete, care aratăpreţuirea de care se bucură Aron Pumnul în zilelenoastre.

În ce ar consta, prin urmare, importanţa sa încultura română? Aron Pumnul rămâne autorul cele-brului Lepturariu, prima istorie a literaturii române.Pare interesant că acesta nu a fost niciodată reeditat,deşi nu este cu nimic mai prejos decât Conspectulamintit al lui Vasile Gherman Pop, tipărit în 1982. Oasemenea reeditare ar impune o extraordinarămuncă din partea celui care s-ar încumeta, din cauzagreutăţilor care s-ar ivi la transcrierea textelor.

Concepţia lingvistică a lui Aron Pumnul s-a bu -curat de nenu mărate studii, datorate unor spe cialiştirecunoscuţi. Pentru clarificarea şi în ţelegerea sis -temului său lingvistic ar fi necesară o teză de doc -torat.

Toţi cer cetătorii au subliniat rătăcirile şi ereziilesale lingvistice, care, cum spunea şi Eminescu, cro -nologic vorbind, sunt explicabile şi scuzabile: „Mise va spune poate că părerea lui Pumnul nu-i bună.Dacă nu-i bună, aceea însă stă – că cronistice edreaptă şi scuzată. După estremul latinităţei, a eti-mologismului absolut inaugurat de bătrânul PetruMaior, care scria construcţiuni latine în româneşte(estrem ce, pentru deşteptarea noastră din apatialungă faţă cu latinismul, era neapărat trebuincios),după ridicarea la potenţă a aceluiaşi estrem decătre următori, trebuia neapărat să vină ca remediucontra lui estremul fonetismului absolut, a iubiriinemărginite a limbei numai româneşti şi esclu -siviste faţă cu limba latină şi cele surori. Acesteestreme au fost condiţionate de însăşi naturalucrului: nu poţi defige mijlocul unei linii până cenu vei fi aflat puntele ei cele estreme”10.

Ce nu s-a observat însă este faptul că sistemulsău lingvistic nu a fost cristalizat până la capăt, dincauza morţii autorului. Analizând evoluţia sis -temului său, de la un studiu la altul, de la o carte laalta, de la o scrisoare la alta, ajungem la concluziacă acest sistem ar fi evoluat într-o direcţie normală.Scrisoarea pe care Pumnul o înaintează Ministeru-lui In strucţiunii Publice, la 1 septembrie 1860, deexemplu, este foarte apropiată de scrisul nostru deastăzi, fără ciudăţeniile şi bizareriile începutului.Din câte cunoaştem, Aron Pumnul a fost primulcare a subliniat la noi legătura dintre cultură şipeisaj, teorie care va fi reluată peste câteva deceniide Lucian Blaga, în Spaţiul mioritic. De altfel,autorul Trilogiei culturii a şi recunoscut că AronPumnul s-a aflat „în căutarea unui «fenomen origi-nar» al limbii noastre şi a unei adaptări a cuvântu-lui nou la acest fenomen originar”. De mare actua -litate sunt, pentru dezbaterile de idei din culturaromână actuală, unele principii susţinute de AronPumnul în privinţa toleranţei etnice şi religioase.Deşi, în focul polemicii, există câteva epitete maidure (referitoare la unele etnii sau la litereleslavone), nu i se poate nega spiritul de toleranţăetnică şi confesională.

În faimoasa lui Proclamaţie, prin intermediulcăreia a fost convocată Adunarea din DuminicaTomii (30 aprilie 1848), Pumnul scria, între altele:84

„Spuneţi ungurilor, săcuilor şi saşilor că noi îiiubim ca pre fraţii noştri, cu carii lăcuim întru oţară. Spuneţi-le cu cuvântul şi le arătaţi cu fapta cănoi îi iubim, însă e drept ca şi ei să ne iubească şi săcorăspundă iubirii noastre ce-o avem cătră ei”.

Pilduitoare este şi poziţia sa în privinţa unităţiinaţionale a românilor, indiferent de confesiuneareligioasă: „Fie unit, fie neunit, tot atâta îi, căci toţisânt români”. Şi ideile sale pedagogice pot constituimotive de reflecţie şi puncte de sprijin în pedagogiaactuală.

Dacă Aron Pumnul a fost până acum revendicatdoar de lingvişti, critici literari, istorici sau teologi,o analiză atentă a operei sale, mai ales a celei epis-tolare, l-ar putea include în familia scriitorilorcapabili să trezească încă interesul cititorului de azi.Există, în lucrările sale, virtuţi scriitoriceşti denetăgăduit, insule de autentică artă literară, la fel caîn cazul cronicarilor noştri.

Citită astăzi, opera lui Aron Pumnul are, aşadar,nenumărate zone de interes pentru cultura şi spi -ritua litatea românească. Cel care i-a fixat cel maibine destinul postum a fost Mihai Eminescu. Înbroşura votivă amintită, el a publicat poezia La mor-mântul lui Pumnul, căreia Perpessicius i-a fixat titluldefinitiv: La mormântul lui Aron Pumnul11, poezieinclusă acum în aproape toate antologiile din creaţiaeminesciană. Nimeni nu i-ar fi putut aduce lui AronPumnul un elogiu mai mare:

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi seninăSe stinse un luceafăr, se stinse o lumină,Se stinse-o dalbă stea!Metalica, vibrânda a clopotelor jaleVuieşte în cadenţă şi sună întristat;Căci, ah! geniul mare al deşteptării talePăşi, se duse-acuma pe-a nemuririi caleŞi-n urmă-i ne-a lăsat!Te-ai dus, te-ai dus den lume, o! geniu nalt

şi mare,Coló unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor,

Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântareŞi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare,Cununi de dalbe flori!Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,Te plânge-n tânguire şi locul tău nătal;Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburareO urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare,Ce-i simţ naţional!Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă,Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău,Urmeze-ţi ca prin zboru-ţi în cânturi

tânguioase,În cânturi răsunânde, suspine-armonioase,Coló, în Eliseu!...”

note1 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică,

ediţie îngrijită, note şi indici de Rodica Rotaru, prefaţă de IonRotaru, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, pp. 230–231.

2 Idem, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria. II. De lamişcarea lui Horea până azi, Editura „Casa Şcoalelor”, Bucureşti,1915, p. 153.

3 Ctin. Loghin, Istoria literaturii române (De la început pânăîn zilele noastre), ediţia a III-a revăzută, Cernăuţi, 1939, pp.151–152.

4 T. Gîrlă, Casa lui Aron Pumnul, în „Neamul românesc lite -rar”, anul II, nr. 13, 28 martie 1910, p. 204.

5 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până înprezent, Fundaţia Europeană Drăgan, Editura Nagard, Madrid-Paris-Roma-Pelham New York, 1980, p. 9.

6 Gh. Adamescu, Istoria literaturii române pentru şcoalelenormale de învăţători şi învăţătoare, conform programului din1910, ediţia a III-a, Institutul de Arte Grafice „Flacăra”, Bucureşti,1915, p. 155.

7Gh. Cardaş, Istoria literaturii româneşti. De la origine pânăîn zilele noastre, Tiparul „Oltenia”, Bucureşti, 1938, p. 357.

8 T. Gîrlă, art. cit., p. 204.9 http://www. nordest.ro/Romania monitor/news/16 aug 96

new r.htm10 M. Eminescu, O scriere critică, în M. Eminescu, Opere,

IX, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,1980, p. 81.

11 Poezia este reprodusă după Mihai Eminescu, Poezii,Cuvânt-înainte de Tudor Arghezi, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, pp. 3–4.

85

86

In memoriam

Academicianul Solomon marcus (1925–2016)*

Îndurerată familie, Întristați colegi din Academia Română, Întristată adunare,În numele membrilor Academiei Române și al

meu personal exprim tristețea noastră profundăpentru pierderea neașteptată a AcademicianuluiSolomon Marcus.

Întotdeauna am considerat că este un privilegiusă vorbești despre Academicianul Marcus, eminen-tul nostru matematician, personalitate cu o „culturălargă, bazată pe echilibrul și interacțiunea științei șiartei“ și cu o mare atenție pentru viața cetății. A fostun mare Coleg pe care îl respectam şi îl admiram.

Academicianul Solomon Marcus a studiat și aobținut diploma de merit în specialitatea „Mate -matică“ la Universitatea din Bucureşti (1950). Aobținut titlul de doctor în matematică cu tezaFuncţii monotone de două variabile, în 1956, șititlul de doctor docent în ştiinţe în 1968. A avut ocarieră universitară de mare creație și de formare denoi creatori în știință la Facultatea de Ma tematică aUniversităţii din Bucureşti. Dacă despre mulți sepoate spune că au rezultate remarcabile într-undomeniu sau în altul, despre Profesorul, mem brulcorespondent (din 21 aprilie 1993) şi membrul titu-lar al Academiei Române (din 21 decembrie 2001)Solomon Marcus se poate afirma că are rezultateimportante în cercetările făcute „în analizamatematică, lingvistica matematică, informaticateoretică, poetica matematică, semiotică, istoria şifilosofia ştiinţei, modele matematice în ştiinţelenaturii şi în ştiinţele social-umaniste“ [Dorina Rusu,Dicţionarul Membrilor Academiei Române, 2016].În aceste domenii a publicat câteva zeci de cărţi (înlimbile română, cehă, engleză, franceză, germană,greacă, italiană, maghiară, rusă, sârbo-croată, spa -niolă), peste 400 de articole de cercetare şi câtevasute de articole de cultură generală.

Cărţile Domniei Sale, Gramatici şi automatefinite şi Introduction mathématique à la linguistiquestructurale au fost distinse cu premii ale AcademieiRomâne (prima, în 1964, distinsă cu Premiul „Timo-tei Cipariu” și a doua, în 1967, distinsă cu Premiul„Gheorghe Lazăr”). Cărți, precum Poetica ma -tematică (1970, apărută în limba germană şi în limbarusă, 1974), Semiotica folclorului (1975, în colabo-rare), Semne despre semne (1979), Semiotica ma -tematică a artelor vi zuale (1982, în colaborare),Paradoxul (1984), Timpul (1985), Modele ma -tematice şi semiotice ale dezvoltării sociale (1986, încolaborare), Provo carea ştiinţei (1988), Invenţie şidescoperire (1989), Controverse în şti inţă şi inginerie(1990), Para digme universale, I–III (2005–2007),Words and languages everywhere (2007) au încântatși pro vocat generații de cer cetători (și sunt unuldintre aceștia).

În analiza matematică, rezultatele cu cel mai largecou se referă la comportamentul antiintuitiv al anu-mitor clase de funcţii reale, în tradiţia unor preocupări

*Discurs de doliu rostit la funeraliile academicianului Solomon Marcus (20 martie 2016, Cimitirul „Filantropia“, Bucureşti)

Acad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

87

ale lui Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilow, MironNicolescu, a şcolii franceze de analiză reală şi a şcoliipoloneze de teoria mulţimilor şi topologie. Multedintre acestea sunt citate şi acum, la 30–40 de ani dela data publicării lor. În lingvistica matematică şi înpoetica mate matică a fost, de la început, recunoscutca unul dintre iniţiatori. Modelele matematice pro -puse pentru fo nem, partea de vorbire, cazul gra -matical şi genul gramatical, pentru omonimiamorfologică şi pentru proiectivitatea sintactică, pentrudistincţia dintre lim bajul ştiinţific şi cel poetic au fostcitate de sute de autori: lingvişti, informaticieni,matematicieni, semioticieni, filosofi, teoreticieni ailiteraturii. Gramaticile contextuale introduse de el, în1969, au constituit punctul de plecare în mai multesute de lucrări. Editura Kluwer din Olanda a publicat,în 1998, Marcus Contextual Grammars, monografiadomnului academician Gheorghe Păun. Contribuţiaacademicianului Solomon Marcus în domeniulproiectivităţii sintactice este frecvent citată şi acum,la aproape 50 de ani de la publicarea ei.

Academicianul Solomon Marcus a editat operamatematică a lui Dimitrie Pompeiu, Gr. C. Moisil,Miron Nicolescu, Alexandru Froda şi, în colaborare,pe aceea a lui Traian Lalescu. A publicat, în colabo-rare cu Cabiria Andreian, o monografie despre Si -mion Stoilow. A comentat şi a analizat opera celormai importanţi matematicieni români, publicând câ -teva importante sinteze. Lucrările sale au fostfolosite şi continuate de peste o mie de autori, multedintre aceste citări fiind esenţiale, iar numele săumenţionat chiar în titlul lucrărilor care-l citează.Câteva zeci de publicaţii in ternaţionale l-au inclus încomitetul editorial.

Academicianul Solomon Marcus a prezentatconferinţe invitate în aproape toate ţările Europei, înAmerica de Nord şi de Sud, în Asia şi în Oceania.Este citat în mari enciclopedii inter naţionale ca:Brockhaus, Enciclopedia Italiana, EnciclopediaUniversalis, Great Soviet Ency clopedia ş.a. A fostinvitat ca raportor în şedinţă plenară la peste o sutăde întâlniri internaţionale. A fost vicepreşedinte alAsociaţiei Internaţionale de Semiotică (1989–1999).

Pentru întreaga sa activitate, AcademicianulSolomon Marcus a fost distins de președinteleRomâniei cu Ordinul Naţional „Serviciul Credin-cios” în grad de Comandor (în 2000) și apoi, ridicatla gradul de Mare Ofițer (în 2011); a fost decorat cuOrdinul Naţional „Steaua României” în grad deCavaler (2015). Casa Regală a României i-a acordatDecorația „Nihil sine Deo“.

Memoria mea îl asociază pe AcademicianulSolomon Marcus și cu strălucitul său discurs derecepţie, intitulat Singurătatea matematicianului, pecare l-am urmărit cu încântare la Academia Ro -mână, în martie 2008. Domnul Academician sus -ţinea: „Matematica îşi extrage probleme de pestetot. Am putea chiar spune că cele mai interesanteaspecte sunt cele care apar la interfaţa matematiciicu restul lumii. Spre această zonă mi-am orientat obună parte din cercetări. Am dat exemplul formuleicanonice a mitului”.

Cu tăria meditaţiei în singurătate, Academicia-nul Marcus ridica un scut în faţa cohortelor de „eva-luatori” ai ştiinţelor, mulţi lipsiţi de experienţă, decultura domeniului şi bucuroşi că îşi pot aplicacunoştinţele rudimentare de aritmetică în judecareacelor care cercetează cu pasiune, modestie şi cre -dinţă: „Nu mă limitez să constat că un anume autorîmi acordă atenţie, mă interesează substanţa acesteiatenţii. Este vorba de o referinţă esenţială saunumai de una marginală, locală sau, eventual, deuna pur formală? Sau cumva demersul meu estechiar punctul său de plecare, fie pentru a-l continua,fie pentru a propune unul alternativ?” Aceastarămâne o mare lecţie, un îndemn pentru serioaseevaluări ale activităţilor ştiinţifice din România şipentru evitarea „numerologiei”.

Am avut şansa să-l întâlnesc pe Domnul Acade-mician Marcus în Colectivul editorial al revistei„Proceedings of The Romanian Academy: A“, înColectivul editorial al Editurii Academiei Române şiîn Consiliul editorial al revistei „Academica“. Întot-deauna i-am admirat răbdarea la citirea atentă şiînţelegerea lucrărilor prezentate, cri tica profundă şiraţională, cu observaţii pentru perfecţionarea aces -tora în fond şi în formă.

Limba română a fost pentru Profesorul Marcusun bun de mare preţ, pe care nu numai că l-a folositcu măiestrie, dar l-a şi impus cu rigoare. O exigenţăasemănătoare manifesta şi în lucrările publicate înlimbi străine.

Apropierea mea de Domnul Academician Mar-cus s-a produs şi în cazul unei probleme, pe care amabordat-o din unghiuri diferite: principiul holografic(descoperit de Dennis Gabor, laureat Nobel). Holo-grafia oferă multe direcţii de cercetare: înregistrareainformaţiei din faza obiectelor (informaţia produsăde tri-dimensionalitatea acestora), asociativitateaîntre părţi şi întreg (trăsătură fundamentală, asemă-nătoare memoriei umane, Karl Pribram – conştiinţaar putea fi descrisă de principiul holografic),

„înscrierea” informaţiei pe suprafaţa unei frontierea obiectului (David Bohm – universul ar putea fi oho logramă, care este isomorfă cu informaţia „în -scrisă” pe suprafaţa orizontului cosmologic; Gerard’tHooft – principiul holografic ar putea unifica înţele-gerea conştiinţei şi a universului ş.a.

Academicianul Marcus m-a uimit cu o genera-lizare neaşteptată susţinând că „o altă trăsăturăcomună (a literaturii şi matematicii, ca „fiice” alemiturilor) priveşte principiul holographic: în anu-mite condiţii, aspectul local, individual, poate daseama despre aspectul global. În mituri, există olegătură strânsă între persoană şi univers, întreanthropos şi cosmos. În literatură, clipa poate daseama despre eternitate, un copac dă seama despretoţi copacii lumii. William Blake vede lumea în tr-ungrăunte de nisip, iar eternitatea într-o oră. Înmatematică, putem deduce comportamentul globalal unei funcţii analitice din comportamentul eilocal. Aşa s-a ajuns să se enunţe ipoteza structuriiholografice a creierului uman şi a universului” [S.Marcus, Singurătatea matematicianului]. Minu -nată viziune asupra universului care tinde spredezordine, dar care poate fi atât de organizat, îngalaxii, stele, planete, fiinţe vii, ecosisteme,oameni... Despre aceste lucruri, am discutat cu

Academicianul Marcus, într-o călătorie pe Transfă-gărăşan până la Alba Iulia, unde se desfăşura Con-gresul internaţional al matematicienilor (ICTAMI).

Citesc de multe ori articole ale AcademicianuluiMarcus, în care pledează pentru noi programe şipentru un nou scenariu al relaţiei profesor-elev, pro-fesor-student, un nou stil al manualelor, în careaccentul să se deplaseze de la imperativ (cel actual)la interogativ şi dubitativ, în care spiritul critic şielementul ludic să capete un loc esenţial în procesulde învăţare. Cred că de aici trebuie pornită recon -strucția. Libertatea de gândire, hărnicia şi bucuriadescoperirii ar trebui transmise tinerilor, încă de pebăncile liceului, împreună cu îndemnul şi sprijinulîn mici încercări. Restul vine de la sine. Şi apoi, tre-buie să ne luptăm pentru demnitatea lor într-osocietate, care nu are neapărat aceleaşi ţinte, darcare are o mulţime de concepţii şi informaţii greşitedespre ştiinţă.

Academia Română și întreaga comunitate știin -țifică din țară și din străinătate îi vor păstra o lumi-noasă amintire.

Nu te vom uita, Domnule Academician SolomonMarcus!

Dumnezeu să-l odihnească în pace! 88

89

profesorul univ. dr. mihail coculescu –continuator strălucit al şcolii noastre de endocrinologie (1943–2016)

Am petrecut pe ultimul drum pe distinsul nostrucoleg profesor dr. Mihail Coculescu, membru cores-pondent al Academiei Române, vicepreşedinte alAcademiei de Ştiinţe Medicale, distins profesor deendocrinologie, cercetător de mare anvergură îndomeniile endocrinologiei şi psiho-neuro-endocri-nologiei.

Profesorul Coculescu nu a fost numai un distinsclinician endocrinolog.

Mihail Coculescu este un continuator strălucit alşcolii româneşti de endocrinologie (întemeiată deacademicianul Constantin Parhon şi academicianulŞtefan Milcu), care s-a fondat atât pe baze clinice,cât şi pe cercetarea fundamentală experimentală deendocrinologie.

Institutul „Constantin Parhon“ a avut întotdeaunalaboratoare de cercetare experimentală.

Profesorul Coculescu, încă din studenţie, a înţe-les rolul major pentru progresul ştiinţei, al cercetă-rii experimentale, alegând pentru formaţia sa acestclimat, al institutului. A contribuit la fundamentareadomeniului psiho-neuro-endocrinologiei, înfiinţândo societate ştiinţifică cu acest profil. A fost ales pre-şedinte de onoare al acestei societăţi, în semn derecunoaştere şi apreciere a contribuţiilor sale ştiinţi-fice şi ctitoriale.

Lucrările ştiinţifice ale profesorului Coculescu,cu abordări de mare interes şi originalitate, au fostpublicate în reviste de impact şi vizibilitate.

Aş menţiona, ca exemplu, faptul că unele dintrecontribuţiile sale au devenit „clasice”, fiind citate înanii 1989 şi 1995, în ediţii repetate ale Anatomiei luiGrey (contribuţia la identificarea angiotensinei 1,pineale).

Profesorul Coculescu s-a bucurat de o marestimă şi apreciere din partea colegilor din domeniile

de activitate ale Domniei Sale şi nu numai. A ocu-pat funcţii de mare responsabilitate ca de exemplu:

- prorector al Universităţii de Medicină şi Far-macie „Carol Davila”,

- director general-adjunct al Institutului deEndocrinologie,

- director general al Centrului de perfecţionareîn domeniul sanitar,

- a fondat şi a fost ales preşedinte sau preşedintede onoare al Societăţii Române de Psiho-neuro-endocrinologie şi al Societăţii Române de Endocri-nologie.

S-a bucurat de stima colegilor din societăţileacademice de profil internaţionale, fiind:

lmembru al American College of Endocrinology,l membru al Royal College of Physicians,l membru al board-ului Societăţii Internaţionale

de Psychoneuroendocrinology şi al multor societăţi

Acad. Victor VoicuSecretarul general al Academiei Române

de prestigiu, cum ar fi membru în Comitetul inter-naţional al American Association of Clinical Endo-crinologists.

Profesorul Coculescu a primit numeroase premiinaţionale şi internaţionale prestigioase:

- Premiul „Gheorghe Marinescu“ al AcademieiRomâne,

- Premiul internaţional pentru excelenţă în prac -tica clinică oferit de American College of Endo -crino logy (2002),

- Premiul internaţional pentru o lucrare de cer-cetare clinică oferit de The Endocrine Society(USA),

- Premiul „Ştefan Milcu“ pentru întreaga activi-tate în endocrinologie (2012).

Nu s-a mulţumit cu aceste succese. În urmă cumai mulţi ani, a solicitat Academiei Române apro-barea de a relua publicarea revistei „Acta endocri-nologica“ (1938) sub egida Academiei Române.

Revista, avându-l ca editor-şef pe profesorulMihail Coculescu, sub îngrijirea atentă a grupului deco legi aflaţi sub coordonarea sa, îşi defineşte un par-curs prestigios, fiind inclusă în cele mai importantebaze de date internaţionale.

Este de datoria noastră să ilustrăm o altă trăsă -tură a personalităţii distinsului nostru coleg MihailCoculescu. A fost, după opinia noastră, prototipulunei personalităţi de distinsă educaţie, cu un com-portament autocenzurat, de mare echilibru, onestitate,corectitudine. Aborda cu calm şi echilibru proble-mele spinoase ale vieţii noastre profesionale şi rela-ţionale, contribuind la soluţii, în care se distingeaueleganţa şi bunătatea lui.

Profesorul Coculescu a fost – ceea ce se poatedefini – un om pe care te puteai baza, pentru inte-gritatea şi caracterul său; un om cu un marcant simţal datoriei. A dovedit acest lucru până s-a stins. Unmare caracter, poate o floare din ce în ce mai rară.

Dragă Mihai, o să ne lipseşti, rămâne un gol preagreu de compensat, prin lipsa ta!

A plecat de lângă noi un prestigios coleg, unmare profesionist endocrinolog şi diabetolog, unmare medic, un distins şi prestigios cercetător, uncoleg minunat, un mare caracter şi, nu în ultimulrând, un mare prieten, bunul meu şi dragul meu prie-ten Mihail Coculescu.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

90

Institutul de Endocrinologie „C.I. Parhon“

91

În ziua de 9 februarie 2016, s-a stins din viaţăistoricul şi arheologul Alexandru Vulpe, membrutitular al Academiei Române, preşedintele Secţiei deştiinţe istorice şi arheologie.

Alexandru Vulpe s-a născut în ziua de 16 iunie1931 la Bucureşti, unde a făcut cursurile liceale,după care a urmat cursurile Facultăţii de Istorie aUniversităţii. În anul 1968 a obţinut doctoratul cuteza Necropola hallstattiană de la Ferigile. Mono-grafie, având coordonator pe Ion Nistor.

Din anul 1965 a început cariera ştiinţifică laInstitutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Acade-miei Române, iar în 1999 a devenit director al aces-tui prestigios Institut. Din anul 1990 a fost profesorasociat şi apoi titular la Facultatea de Istorie aUniversităţii bucureştene. Aici, a devenit, din 2012,profesor emerit şi a susţinut cursuri şi seminarii despecialitate în domeniile pre- şi protoistoriei. A fostinvitat să susţină prelegeri de specialitate la Berlin,Frankfurt, Giessen, Heidelberg, Kiel, Marburg,Saarbrücken ş.a.

În calitate de conducător al şantierelor arheolo -gice de la Ferigile, Costişa, Brad, Tigveni, Susani,Rotbav, Cepari, Popeşti, Năeni şi Rudeni a făcutcercetări, ale căror rezultate se regăsesc ca tematicăşi volum în numeroase studii, articole, rapoartepublicate în ţară şi peste hotare. Semnate ca autorsau împreună cu alţi colaboratori, aceste lucrări suntconsacrate unei tematici ample ce ţine de începutulşi dezvoltarea metalurgiei aramei şi bronzului, aorfevrăriei antice din ţara noastră şi din ţările înve-cinate. La acestea, se adaugă cele care abordeazăcultura epocii bronzului în România, istoria şicivilizaţia primei epoci a fierului, mai ales a cul-turilor Basarabi şi Ferigile în relaţie cu ilirii, sciţii şitracii din sud; istoria şi celei de a doua epoci a fieru-lui cu accent special pe cetatea dacică de la Popeştiş.a. Dintre lucrări, amintim: Cu privire la peri-

odizarea epocii bronzului în Moldova, Tracii şi iliriila sfârşitul primei epoci a fierului în Oltenia, Ptolemyand the Ancient Geography of Moldavia, Äxte undBeile in Rumänien, Spaţiu egeo-anatolian şiEuropa, Herodotus and the Scythian Problem inRomania şi multe altele.

Recunoaşterea valorii ştiinţifice a operelor luiAlexandru Vulpe a fost atestată de alegerea camembru corespondent al Academiei Române înanul 1996 şi titular în 2009, an din care a fostnumit şi preşedinte al Secţiei de ştiinţe istorice şiarheologie.

A fost membru corespondent al InstitutuluiArheologic German şi membru în Comitetul Execu-tiv al Uniunii Internaţionale de Ştiinţe Pre- şi Pro-toistorice din cadrul UNESCO, iar în anul 2000 afost distins cu Ordinul Naţional „Steaua României”în grad de Comandor.

Alexandru Vulpe (1931–2016)

92

petru t. mocanu (1931–2016)În ziua de 28 martie 2016, s-a stins din viaţă

matematicianul Petru T. Mocanu, membru titular alAcademiei Române.

Născut la Brăila, în anul 1931, Petru T. Mocanua urmat cursurile liceale în oraşul natal şi apoi pecele universitare la Facultatea de Matematică-Fizicăa Universităţii din Cluj-Napoca; a obţinut doctoratulîn anul 1958. După absolvire, a rămas în cadrul Uni-versităţii şi a urcat toate treptele ierarhiei universitareîn cadrul Catedrei de teoria funcţiilor.

Dedicat învăţământului, Petru T. Mocanu a fostpreocupat mereu de ridicarea procesului de învăţă-mânt la nivelul exigenţelor contemporane. De-a lun-gul anilor, a armonizat preocupările didactice şi pecele de cercetător. A fost visiting profesor la Institu-tul Politehnic din Conakry şi la Universitatea dinBowling Green, Ohio, SUA.

Începută în anul 1957, activitatea sa ştiinţificăînsumează peste 180 de lucrări în domeniul teorieigeometrice a funcţiilor de o variabilă complexă,

apărute în literatura de specialitate din ţară şi depeste hotare.

Datorită activităţii desfăşurate a fost consideratşef de şcoală în domeniul teoriei geometrice a func-

ţiilor univalente, clase de funcţii univalente caracte-rizate prin proprietăţi geometrice, operatorii inte-grali pe clase de funcţii analitice, subordonărilediferenţiale şi superordonările diferenţiale, extinde-rea unor condiţii geometrice de injectivitate la func-ţii neanalitice ş.a.

Prestigiul ştiinţific de care s-a bucurat este ates-tat şi de alegerea sa ca preşedinte al Societăţii de Şti-inţe Matematice din România, membru al Societăţiide Matematică din SUA, doctor honoris causa aluniversităţilor din Sibiu şi Oradea.

Academicianul Petru T. Mocanu a fost distins cunumeroase diplome ale unor societăţi ştiinţifice deprofil. Oraşul natal, Brăila, l-a ales cetăţean de onoareşi i s-a acordat titlul de „Senior al cetăţii Cluj”.

Plecarea la cele veşnice a academicianului PetruT. Mocanu este resimţită cu întristare de comunitateaacademică.

Februarie29 februarie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-

Rădulescu“ al Bibliotecii Academiei Române s-adesfăşurat o dezbatere dedicată poetului MarinSorescu, la împlinirea a 80 de ani de la naştere.Evenimentul a fost organizat de Secţia de filologieşi literatură a Academiei Române, în colaborare cuFundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi Biblio -teca Academiei Române. Personalitatea şi activi-tatea marelui poet au fost evocate de acad. EugenSimion, preşedintele Secţiei de filologie şi literatură,acad. Grigore Brâncuş, Ioan Pop, Virgil Tănase, IonCaramitru, Ilie Gheorghe, Tudor Nedelcea, LucianChişu.

martie8 martie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu -

lescu“ al Bibliotecii Academiei Române, prof. univ.Hidemitsu Furukawa, profesor la Grad School ofScience and Engineering la Yamatagata University

din Japonia a susţinut conferinţa cu tema „3dprinting Fuses material Science and mechanicalengineering“. Manifestarea se înscrie în suitacelor dedicate împlinirii a 150 de ani de la înfiinţa-rea Academiei Române.

17 martie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu -lescu“ al Bibliotecii Academiei Române, domnulprof. Daniel Meyer-Dinkgräfe de la UniversitateaLincoln din Marea Britanie a susţinut conferinţa„enhacing Knowledge about theatre throughconsciousness Studies“.

17–19 martie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu lescu“ al Bibliotecii Academiei Române s-audesfăşurat lucrările Simpozionului dedicat acade-micianului nicolae cajal, manifestare organizatăde Academia Română, în colaborare cu Academiade Ştiinţe Medicale. Manifestarea, devenită o tradi-ţie, s-a deschis cu alocuţiunea academicianuluiIonel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Ro -mâne. După Cuvântul de deschidere rostit de IrinaCajal, preşedinta Fundaţiei „Nicolae Cajal“, au luatcuvântul: prof. Irinel Popescu, membru corespon-dent al Academiei Române, preşedintele Academieide Ştiinţe Medicale; prof. univ. dr. Costin Cernescu,membru corespondent al Academiei Române, direc-tor onorific al Institutului de Virusologie „Ştefan. S. 93

Cronica vieţii academice

erratumZeno Simon şi chimia cuantică din românia (1935–2015)Acad. Alexandru T. BalabanClaude Nicolaumembru de onoare al Academiei româneÎn revista „Academica“ nr. 10 (octombrie 2015) la paginile 87–91 sunt necesare două modificări:la pagina 88, fraza:Toţi profesorii universitari eminenţi îşi obţinuseră doctoratele în Germania sau în Franţa. La Universi-

tatea din Bucureşti, chimia fizică era predată de Ilie Murgulescu, iar la Politehnica bucureşteană chimiaorganică era predată de Costin D. Neniţescu, ambii având doctorate efectuate în Germania, în perioada1920–1930.

Se va înlocui cu:Aproape toţi profesorii universitari eminenţi îşi obţinuseră doctoratele în Germania sau în Franţa. La

Universitatea din Bucureşti, chimia fizică era predată de Ilie Murgulescu, iar la Politehnica bucureşteanăchimia organică era predată de Costin D. Neniţescu, ambii având specializări efectuate în Germania, înperioada 1920–1930.

la pagina 91, fraza:Această ultimă carte a fost distinsă cu Premiul „Gheorghe Spacu” al Academiei Române (1993). Zeno

mai luase singur acest premiu în 1965, pentru lucrările lui din domeniul reacţiilor monomoleculare foto-chimice.

Se va înlocui cu:Pentru lucrările lui din domeniul reacţiilor monomoleculare fotochimice, Zeno a primit Premiul

„Gheorghe Spacu” al Academiei Române în 1965.94

Nicolau“; Dan Duda, Massachusetts General Hospi-tal, USA; Adrian Barbu, preşedintele CorporateDynamics, Elveția.

Lucrările au continuat pe secţiuni tematice, în tr-oamplă ilustrare a valorii operei ştiinţifice a academi-cianului Nicolae Cajal şi potenţialul de dezvoltare îndirecţii noi de cercetare.

23 martie: La sediul Reprezentanţei ComisieiEuropene în România s-au desfăşurat lucrările ate-lierului „coordonarea resurselor lingvistice eu -ropene“ organizat de Institutul de Cercetări pentruInteligenţă Artificială „Mihai Drăgănescu“, cu spri-jinul şi iniţiativa Comisiei Europene.

31 martie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu -lescu“ al Bibliotecii Academiei Române, domnul

Alain Berenboom, avocat şi profesor la Universita-tea Liberă din Bruxelles, a susţinut conferinţa cutema „drepturile de autor şi internetul“.

Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Aca-demiei Române. În deschidere, au avut alocuţiuni:

- acad. Florin Filip, directorul general al Biblio-tecii Academiei Române şi preşedintele Secţiei deştiinţa şi tehnologia informaţiei

- E.S. Thomas Baekelandt, ambasadorul Regatu-lui Belgiei la Bucureşti.

În continuare, prof. univ. Viorel Roş, preşedin -tele Asociaţiei Ştiinţifice de Dreptul Proprietăţii afăcut o prezentare a dimensiunilor teoretice, în carese înscrie tematica abordată şi a vorbit despre perso-nalitatea şi activitatea domnului profesor şi avocatAlain Berenboom, prestigios specialist în drepturilede proprietate intelectuală şi drepturile media.

* * *

95

Apariţii la Editura Academiei StrAtegiA de deZVoltAre A româniei În UrmĂtorii 20 de AniVolumul iAcad. ionel-Valentin VlAd (coordonator)Proiectul se referă la domeniile fundamentale

ale societăţii româneşti, de la învăţământ şi eco-nomie până la cultură şi poziţionarea internaţio-nală şi se doreşte a fi tocmai un asemenea mijlocpe care Academia Română îl pune la dispoziţiaforurilor diriguitoare ale statului român pentruîndreptarea unor stări negative existente şi pentrustabilirea unor direcţii de dezvoltare pe termenmediu şi lung, în deplin acord cu necesităţilepoporului român, cu locul şi rolul pe care Româ-nia trebuie să-l aibă în Europa.

Într-o lume în care procesul de globalizare semanifestă din ce în ce mai mult şi tinde să mini-malizeze rolul statelor şi specificul naţional, Aca-demia Română are o misiune urgentă şi de mareresponsabilitate: să medieze corect între tendinţaintegrării şi identitatea culturală naţională, în de -plin consens cu obiectivele actuale şi de perspec-tivă ale istoriei.

reFlecŢii ASUprA meditAŢiilor cArteZieneVasile tonoiUStudiul consacrat operei fundamentale a lui

René Descartes, Meditationes metaphysicae(Meditaţii metafizice), reprezintă o importantăpagină în bibliografia academică a autorului şi,totodată, o contribuţie majoră la cunoaşterea apro -fundată a unui moment semnificativ al dezvoltăriigândirii filosofice europene.

Nu avem de-a face cu simple reflecţii prilejuitede (re)lectura unei lucrări care, din 1641 (anulpublicării în limba latină) –1647 (anul traducerii înfranceză de către autorul însăşi), a marcat decisivistoria filosofiei, ci cu un set nou de interpretări şicomentarii de profunzime, în măsură să îmbo -găţească recepţia creatoare a lui Descartes în spaţiulcultural românesc.

96

VecHi teXte româneşticontriBUŢii Filologice şi lingViSticegh. chivuStudiile reunite în această lucrare sunt consa-

crate unor texte, manuscrise şi tipărituri, datânddin secolele XVI, XVII şi XVIII, puţin cercetateanterior, sau în legătură cu care fuseseră exprimateopinii contradictorii sau insuficient argumentate.

Cercetarea acestor scrieri a vizat, de cele maimulte ori, aspecte filologice, considerate utile pen-tru datarea, localizarea, filiaţia sau paternitatea lor,dar şi pentru încadrarea într-o mişcare culturală saupentru identificarea locului ocupat de ele într-unanumit domeniu sau în istoria unei anumite vari -ante funcţionale a vechiului nostru scris literar.

SilViU drAgomir (1888–1962) Scrieri iStorice Volumul se înscrie în colecția inițiată de Aca-

demia Română, în vederea publicării scrierilorcare au marcat, secole de-a rândul, istoriografiaromânească. Astfel, sub îngrijirea profesorului dr.Nicolae Edroiu, apare sintetizată opera academi-cianului Silviu Dragomir (1888–1962), istoric,profesor și om politic, remarcat prin activitatea sacultural-științifică din prima jumătate a secoluluial XX-lea.

Lucrarea cuprinde, în mare parte, studii publi-cate în revistele de specialitate, distribuite pe patrusecțiuni: I. Studii de istorie medievală; II. Studii deistorie modernă; III. Studii de istorie contem -porană și IV. Discursuri. Evocări şi urmăreşte sur-prinderea direcțiilor principale de cercetare și acti-vitatea prestată în cadrul Academiei. Asupra texte-lor nu s-a intervenit, decât cu rare excepții, pentruîndreptarea unor greșeli evidente de tipar și aduce-rea la normele ortografice de astăzi ale scrierii înlimba română

97

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate. Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu seprimesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â„ şi„sunt„ în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi 3–4 ilustraţii.

gHid pentrU AUtori

98

ISSN 1220-5737 98 PAGINI

redacţia revistei „Academica“casa Academiei – calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 6 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul ro64treZ7055005XXX006462,trezoreria sector 5, Bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.