Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți,Deși de-a voastră tagmă suntem și noi cu toți...Și nouă vânătoarea de aur și mărireNe-nsamnă-n astă lume a Răului domnire.Și nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcereÎn suflet naște scârbă și inimei durere.Și noi simțim că suntem copii nimicniciei,Nefericiri zvârlite în brazdele veciei...Și sufletu-ne-n tremur ca marea se așterne,Tăiat fiind de nava durerilor eterne;Ca unde trecătoare a mării cei albastre,Dorința noastră, spuma nimicniciei noastre.Și noi avem o lege deși nu Dumnezeu

Simțim că Universu-l purtăm și prea ni-i greu:Știm a fi strănepoții acelui vechi păcat,Ce seminția Cain în lume-o a creat.De n-o-mbrăcăm în pilde, e semn c-am înțeles,Că-n noi este credință, ce-n alții e eres.Căci eretic tiranul, ce Crucii se închinăCând oardele barbare duc moarte și ruină.În van cu mâni uscate se roagă, țiind strana,Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana.Degeaba lângă patu-i alături stă sicriulCând gloatele-i pe lume au tot întins pustiul.Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierteCă țări întregi schimbat-au în întinsori deșerte?Și eretic e-acela ce rasa v-o sărutăCând ura-n a lui suflet, de veche, e stătută?În van cercați a-i drege căci răi rămân de-a valmaȘi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma,Din visul să-i trezească, cu care-i înconjoarăDemonul lumii-aceștei comedia-i bizară.

Nu ne mustrați! Noi suntem de cei cu-auzul finȘi pricepurăm șoapta misterului divin.Urmați în calea voastră mulțimii de absurziȘi compuneți simfonii și imnuri pentru surzi,Ascuteți adevărul în idoli, pietre, lemn,Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemnAl oamenilor zilei sublimul adevăr Ce voi spuneți în pilde, iar noi l-avem din cer.

e. în poezia Preot şi filosof,Eminescu exprimă ideea că poetul, ca şi preotul sau filosoful, are

cunoaşterea fundamentală, răspunsul asupra căruia a meditat îndelung, că sensul vieţii pământeşti

este dobândirea vieţii veşnice. De aceea, în poezia întunericul şi poetul, Eminescu enunţă clar, direct

ideea că poetul, ca şi preotul, trebuie să exprime raportul dintre Dumnezeu şi neamul său:

„ Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele Purtând pe frunte-mi raza a naţiunii mele?”

Read more at http://www.noiscriem.net/2013/09/comentariu-mihail-eminescu-rugaciune.html#mToOyJoe5JKyKfd3.99

Deşi a fost scrisă în 1874, poezia “Preot şi filozof”, a fost publicată după moartea poetului.Tema acestei poezii  postume, este credinţa autentică trăită cu discreţie în forul interior al fiinţei eminesciene  şi mai ales validată prin fapte. Poezia vineca  răspuns polemic dat unor mustrări

preoţesti, în care poetul face disocierea fundamentală dintre credinţa afişată şi necredinţa faptei.Titlul operei lirice este o metaforă,  ce  subliniază asemănarea a două funcţii instituţionale din sfera intelectualulu, identificându-se două personalităţi puternice, caracterizate de latura cugetativă.Deşi provin din aceiaşi sferă meditativă, cei doi reprezentanţi ai universului ideatic, se diferenţiază prin statutul social, care le permite fiecăruia să-şi susţină activitatea programatică a demersului relaţional concept, ideal-pildă, săvârşirea diverselor ritualuri.Preotul, ca slujitor al unui cult religios, investit cu dreptul de a oficia actele de cult, se situează deasupra filozofului, deoarece el este înzestrat cu harul propovăduirii credinţei în Dumnezeu şi săvârşirea unor taine, menite să conducă enoriaşii spre mântuire, spre calea fericirii veşnice, în timp ce filozoful, emite teorii angajate în slujba fericirii pămâtene.Filozoful, persoana învățată, echilibrată care studiază și prelucrează problemele fundamentale  ale filozofiei, care are o concepție proprie în domeniul filozofiei, gânditor de meserie, care are o atitudine înțeleaptă față de viață, astrologul, este un mediator al deducerii stării de fericire, al înţelegerii fenomenelor şi evenimentelor universale, ce se contopesc în fapte de viaţă pentru orice om, revelate în afara prismei reliogizităţii.Filozoful propune o scară valorică diferită de cea a preotului, îndoctrinat de dogme bisericeşti, a îndeplinirii unor reguli impuse de religie, scară care nu are ca barometru principiile creştine urmate cu stricţeţe, ci oferă libertatea fiecărui om de a cugeta după liberul arbitru.Filozoful face o secţiune transversală prin edificiile timpului şi se opreşte asupra impedimentelor care au stat la baza distrugerii unor principii, unor epoci glorioase, reflectând asupra cauzelor şi concluzionând cu noi directive vizionare.Preotul se dezvoltă în spectrul timpului,  ca entitate intelectuală,  dedicată mulţimii, pe o schemă configurată de dogma laică, a cărei vechime este atestată de cele două milenii ale omenirii.Diferenţa dintre cele două viziuni asupra vieţii se structurează în modalităţi de promovare a valorilor umane aflate la graniţa bine-rău, având ca reprezentanţi, preotul şi filozoful.Biserica ortodoxa a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată natională. La români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea moderna e un drept.Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru ca

erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu excomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii.Ireligiozitatea, abstracţie făcând de dogme, se întinde intr-un ritm inspaimantator. Căci, la drept vorbind, credincioşii bisericilor nu prea au ştiinţa deplină despre dogmele şi canoanele care îi stăpânesc: ceea ce formeaza adevarata tărie a bisericii este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericesti.Acest aspect este subliniat în poezia “Preot şi filozof”, a cărei natură se încadrează în schema confesiunii lirice, fiind nuanţată în text de fraza condiţională “căci n-avem sfinţii vostri, voi ne mustraţi , preoţi”,  care scoate la iveală necazul eului liric ca aparător al reprezentanţilor filozofilor în faţa autorităţilor preoţeşti.Eul liric, necăjit de mustrarea preoţilor, survenită pe fondul disputei accederii la religia ortodoxă, de a fi închinători în faţa sfinţilor canonizaţi, creionează argumentele susţinerii teoriei de apartenenţă universală la simţirea şi trăirea vieţii, mărturisindu-le un adevăr covârşitor al condiţiei umane, concesionat de încadrarea în tagma cu pricina “deşi de-a voastră tagma suntem şi noi cu toţii”. Pronumele nehotărât în acuzativ ”cu ţoţii”, deschide calea accederii către universalitate, catre aceiaşi protecţie afectivă.Vorbind în numele tuturor, ajutat de pronumele posesiv, persoana I, plural, “nouă”, eul liric dezbate detaliat problema goanei, “vânătorii după aur şi mărire”, aspect dăunător sufletului, care atrage după sine, proiectarea Răului ca domnie peste întreaga lume.Luând cuvântul, eul liric despică-n patru tema plăcerii umane, spre care se-nghesuie omenirea şi o combate pentru că sădeşte în suflet scârba, sămânţa durerii care străpunge adâncul inimii.Eul încearcă prin pledoaria sa, să protejeze lăuntricul uman de ghimpii răului sădiţi de plăcerile deşărtăciunii.Eul poetic se simte minimalizat, inferiorizat de restul oamenilor, identificâu-se în raportul “copii nimicniciei” şi aruncat în ogoarele veşnice ale nefericirii în care se munceşte, pentru a-şi salva integritatea personală ”nefericiri zvârlite în brazdele veciei”.Lagărul groazei îşi înlătură paravanele şi înşiră în sufletul eului, fiorii nepuţinţei, ai spaimei, a căror adâncuri conturează vastul mării “şi sufletu-ne-n tremor ca marea se aşterne”.Apogeul suspinului, al chinului lăuntric este redat de momentul fluxului de valuri de “de dureri  eterne”, tranşat de axa navei, corabiei suferinţei, supărării, încât dorinţa lui se proiectează ca spuma inferiorităţii personalitaţii sale, asemenea “undelor trecatoare amarii celei albastre”.Deşi apa este prezentă în text ca element

al maximului, ca sursă de viaţă, pentru eul liric, apa are altă conotaţie, încorporându-se în vălmăşagul tractului naval al durerilor părtinitoare.Punctul culminant al mărturisirii eului este revelat de consimţirea unei legi conducatoare, a cărui lider nu este Dumnezeu.El este cetăţean al Universului a cărui greutate este resimţită pe umerii săi.Metafora”simţim că Universul-l purtăm şi prea ni-I greu”, dozează cu muniţia confesiunii, pistolul traiului omenesc revărsat în spaţialitatea Universului.Conştientizează rădăcinile din care se trage el şi restul umanităţii “ştim a fi strănepoţii”, şi duce povara “acelui vechi păcat”, despre care preotul face aluzii în pildele sale în faţa comunităţii evlavioase, organizată în sânul bisericii.Reamintind de păcatul originar al lui Cain, face lumină asupra semenţiei lui Cain, care mereu e învăluită în pilde, el se apleacă în descifrarea semnificaţiilor gestului său criminal, care trebuie receptat ca un exemplu negativ, ce nu trebuie urmat de nimeni.Cugetul eului poetic argumentează detaliat caracterul inuman al lui Cain care a lăsat urmele păcatului de omucidere, pe care îl critică, îl dezaprobă.Dar spre deosebire de un preot, el nu îl încorporează în învelişul pilduitor, fapt ce redeschide plăgile discrepanţei de apartenenţă la valorile credinţei.Acest subiect primordial al fiinţei umane face decantări în rândul crezurilor oamenilor, a cărui principiu călauzitor este credinţa în Dumnezeu, astfel diferenţiindu-se ereticii , ascunşi în mulţimea credulă.Fraza concluzivă “caci eretic tiranul, ce Crucii se-nchina/când oardele-i  barbare duc moarte şi ruină”, lămureşte asupra idenţităţii ereticului ce aparţine lumii tiranice, , mai exact a hoardelor barbare, care poartă întrâsele sâmburele morţii şi aduc cu sine, în pelegrinările de cucerire statală, ruina, distrugerile definitive ale unor locuri şi valori.Eul evidenţiază aspectul nerecunoaşterii ereticului, tocmai pentru faptul se însemnează cu semnul crucii, şi prezice zădărnicia rugii sale, cântând partiturile din strana bisericii , pentru că sufletul său este străjuit de plenipotenţa Satanei “deasupra lui cu aripi întinse stă Satana”.Metafora “ în van cu mâni uscate se roagă, ţiind strana”, oferă clarificări asupra originii tiranului eretic, ce se înrudeşte cu omul evlavios, ipoteză întărită de sintagma “ţiind strana”, adică cineva de origine română şi subordonat puterii barbare, aspirant la vreo funcţie statală, deoarece acesta se supune ritualului de închinare în faţa Crucii.Eul liric este întristat de încercările ereticului de a se abroga ritualului mortuar creştin, pentru că  răul,  înfăptuit de cohortele conduse de ereticul captiv acum în ghearele morţii, s-a finalizat  cu pustiirea

întinsului.Dezumanizat de urmările regimului barbar , eretic, eul problematizează aspectul iertării , căutând ca prim înfăptuitor al acestui gest, pe însuşi Dumnezeu, de a cărui atotştiinţă se îndoieşte.Acest fapt se datorează neimplicării  forţei divine  în oprirea dezastrului spintecării pământului în aşezări deşerte, încât hotarele ţării au fost micşorate enorm.Nemulţumit de impersonalitatea dumnezeiască, eul poetic constată că “eretic” se numeşte şi acea persoana care sărută rasa monarhului ca semn de respect al cultului creştin, în timp ce sufletul său este inundat de răni vechi, învrăjbite în doctrinele antiumane “şi eretic e acela ce rasa v-o sărută/câd ura-n a lui suflet, de veche e stătută”.Dezbătând pătimaş tema ereziei, cu reprezentanţii bisericii eul liric, în ipostaza filozofului, îi atenţionează că încercările preoţilor de a-i atrage pe eretici de partea credinţei sunt în zadar, motivându-şi afirmaţia pe baza trăsăturilor caracterelor ereticilor, pirduţilor în stăpânirea răutăţii, răbufnite de-a valma de-a lungul timpului ” în van cercaţi a-I drege căci răi rămân de-a valma”.Concluzia acestuia este că singura forţă capabilă să le potolească pornirile  este soarta, care cu a sa “palmă”, lovire, să-i trezească pe eretici din visul pe care “demonul lumii acestei”, le hipnotizează cugetele, şi le conturează- în spaţialitatea comediei bizarre “din visul să-i trezească, cu care-i înconjoară/ demonul lumii acestei comedia-i bizară”.Această imagine poetică a lumii ereticilor, face mirajul realităţii absconse până la momentul confesiunii eului despre precaritatea sufletească a acestora, bântuiţi de spiritul demonic, ce converge către comedianism. Poezia se afla în cea mai mare măsură sub semnul invocaţiei, ca gest liric fundamental. Există, astfel, o invocţtie de factură metafizică, având drept destinatar divinitatea, demonicul sau moartea si exista, mai ales, o invocaţie circumscrisă umanului. Una care, desi coboara în spaţiul laic, nu-şi pierde totuşi sacralitatea.Răbufnind de durere , de supărare datorată neîngăduirii din partea preoţilor de a fi criticaţi aceşti eretici, eul liric adresează invocaţii autorităţilor preoţeşti, cu scopul de a-i convinge că el, împreună cu cei ce îi împărtăşesc filozofia de viaţă, sunt cercetătorii problemei vizate de dogma laică “nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu auzul fin”. Ideea gratiei divine care se revarsa ca un har asupra adevaratului poet, a adevaratului filosof pune în relief viziunea de adâncime a lui Eminescu.Eul şi colaboratorii săi, incluşi în conotaţiile pronumelui personal, plural, “noi”, au receptat corect “şoapta misterului divin”, datorită valorilor pe care şi le-au însuşit “suntem de cei cu auzul fin”, fapt ce îi conferă prilejul de a critica preoţii care strâng în urma lor “mulţimi de

absurzi” şi alcătuiesc în pelerinajul laic partiturile unor simfonii şi imnuri dedicate acelor surzi, privaţi de adevărul revelat de harul dumnezeiesc.Aceste puteri bisericeşti sunt pilele de ascuţire a uneltelor tăioase,  valorificate în imaginile idolilor, pietrelor, lemnului.Eul liric concluzionează că doar în această manieră eretică  “tot neamul cel nedemn”, poate pricepe “sublimul adevăr “ al traiului uman, supus prăpastiei mentale. Atunci când vocea poetului se îndreaptă spre înalt, mesajul pe care-l poartă este încărcat de tragism, materializandu-se fie în rostire blasfematorie, fie sub formă de ruga.Finalul poeziei aduce cu sine lămuriri cu privire la  efectele muncii preoţilor înglobate în înţelesul pildelor, propovăduite mulţimii aderente la credinţa lor, încât au ca rezultat revelarea harului pe care eul îl deţine, fără să aibă vreo funcţie în cadrul oficialităţilor ecleziaste ”iar noi l-avem din cer”, adevăr evidenţiat de conjuncţia coordonativă concluzivă “iar”.Deznodământul poeziei este închis, pentru că poetul subliniază esenţialul acestei confesiuni, detaliat cu argumente pe parcursul versurilor.Poetul susţine teoriile filozofului, în a cărui postură pledează, creând astfel o dispută dogmatică, între el şi preoţi care aduc în prim plan  rădăcinile răului pământesc,amintind de pacatul lui Cain.Acest subiect propulsează întregul curs al operei lirice, din a carei simbolistică se extrage gândirea şi imaginea ereticului, ce păşeste către tărâmul filozofiei şi al religiei.Astfel titlul oprei poetice se printează pe tapiţeria unui tablou dimensional, cu configuraţii primordiale şi finalizate către concepţiile unor universuri identice şi diferenţiate de principiul credinţei.Confesiunea eului liric nu se face la persoana întâi singulat, ci plural, evidenţiată de pronumele personal, “noi”,”ne”, “nouă”, din motivul vastului domeniu pe care îl stăpâneşte filozoful, plăsmuit în fiinţa eului eminescian.Poezia are o structură liberă, valorificată de rima pereche, măura versurilor este de 15-16 silabe, ritm trohaic, toate contribuind la crearea unei muzicalităţi părâitoare de sunete poetice.Registrul stilistic este cuantificat de bogăţia figurilor de stil care-I imprintă  poziei o aură particular.Predomină :epitetele: ” vânătoarea de aur şi mărire”,” copii nimicniciei”,” nefericiri zvârlite:,” brazdele veciei...”,” sufletu-ne-n tremor”,” durerilor eterne”,” eretic tiranul”,’ întinsori deşerte”,” mulţimii de absurzi”,” neamul cel nedemn”,” sublimul adevăr”. Metaforele:” de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi”,” ne-nseamnă în astă lume a Răului domnire”,” în suflet naşte scârbă şi inimii durere”, ,”

noi simţim că suntem copii nimicniciei”,” nefericiri zvârlite în brazdele veciei...”,” sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne”,” tăiat fiind de nava durerilor eterne”,” simţim că Universu-l purtăm şi prea ni-i greu”,” Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat”,” ce seminţia Cain în lume-o a creat”,” când oardele barbare duc moarte şi ruină”,                       “În van cu mâni uscate se roagă, ţinând strana”,” deasupra lui cu aripi întinse stă Satana”, “degeaba lângă patu-i alături stă sicriul”, “când gloatele-i pe lume au tot întins pustiul”,” când ura-n a lui suflet, de veche, e stătută?”,” în van cercaţi a-i drege căci răi rămân de-a valma”,” trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma”,” i înconjoară /demonul lumii acestei comedia-i bizară”,” noi suntem de cei cu-auzul fin”,” şi pricepurăm şoapta misterului divin”,” urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi”,” compuneţi simfonii şi imnuri pentru surzi”,” ascuţiţi adevărul în idoli, pietre, lemn”,” ce voi spuneţi în pilde, iar noi l-avem din cer”.şi de prezentul verbelor ce abundă textul poetic”ne mustraţi”.suntem şi noi”,…Comparaţia:” ca unde trecătoare a mării cei albastre”,