Calitatea şi controlul alimentelor – Cap. 2 Standarde

23

2. Standarde 2.1. Referirea la standarde

În stabilirea normelor de control şi asigurare a calităţii, s-a făcut simţită în foarte scurt timp necesitatea unei referiri la o documentaţie scrisă ce să reglementeze această problemă. Iniţial au existat anumite legi, edicte, interdicţii de tot felul, însă, încetul cu încetul, şi-a făcut apariţia ideea de standard, adică un document scris care reglementează foarte strict normele de calitate ce trebuie îndeplinite de orice produs, indiferent de natura lui.

În 1970 a avut loc prima reuniune a funcţionarilor guvernamentali însărcinaţi cu politicile de standardizare, în cadrul Comisiei economice ONU pentru Europa; în cursul anilor, această comisie a adresat guvernelor lumii recomandări privind abordarea standardelor şi standardizării. Dintre acestea pot fi menţionate: armonizarea internaţională a standardelor şi prescripţiilor tehnice (acest lucru trebuind a fi făcut atât la nivel internaţional cât şi naţional sau regional), în 1974 se cere referirea în legislaţia fiecărei ţări la standardele naţionale sau chiar cele internaţionale, încurajarea unei largi aplicări în legislaţie sau alte reglementări a “referirii la standardele internaţionale”, să se încurajeze exprimarea sub formă de standarde a cerinţelor tehnice şi calitative (acest lucru are beneficiul de a simplifica şi accelera munca de legiferare, se elimină mai uşor obstacolele comerciale, se poate ţine seama de lucrările organismelor internaţionale de standardizare, reglementările tehnice se aplică lesne şi se pot schimba mult mai uşor – pentru a ţine pasul cu progresele ştiinţifice etc.).

În 1980 se adoptă în GATT1 “Codul Standardelor”. Conform Comisiei Economice a ONU, vor fi încurajate încheierea de aranjamente de certificare şi stabilirea de relaţii între organismele naţionale însărcinate de sistemele de certificare şi organismele internaţionale de standardizare şi certificare.

Standardele nu sunt documente juridice, deşi obligativitatea respectării lor este o condiţie sine-qua-non a dobândirii certificatului de calitate. Nerespectarea normelor prevăzute în standard este echivalentă cu neseriozitatea şi dovada obţinerii unui produs necorespunzător, calitativ inferior. Un astfel de standard este adoptat prin consensul tuturor părţilor implicate. Standardele sunt documentele de referinţă incontestabil utilizate în certificarea produselor. Prin certificare se înţelege conformitatea cu standardele relevante, adică cu acele cerinţe de calitate stipulate în standarde.

În Dicţionarul explicativ al Limbii Române (DEX), definiţia unui standard este: “Normă sau ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile, forma etc. unui produs; document în care sunt consemnate aceste norme”.

Standardele s-au dezvoltat întâi la nivel naţional; foarte repede însă s-a dovedit necesitatea apariţiei organismelor internaţionale de standardizare (ISO, IEC, CEN, CENELEC, ETSI – v. mai departe). Aceste organisme internaţionale sunt printre cele mai importante firme transnaţionale ale căror produse sunt extrem de cautate pe piaţa internaţională: aceste produse sunt standardele internaţionale. De exemplu, la fabricarea unui produs anume, normele de calitate ale acelui produs se stabilesc de obicei prin contractul 1 GATT = General Agreement on Tariffs and Trade. Semnat pentru prima oară în 1947, acordul avea menirea de a asigura în forumul internaţinal comerţul liber între naţiunile semnatare, prin reglarea şi reducerea tarifelor pe bunurile comercializate şi prin furnizarea unor mecanisme de rezolvare a litigiilor comerciale inter-naţiuni. Acordul Gatt numără astăzi peste 110 natiuni semnatare.

Calitate şi control a alimentelor – Cap. 2 Standarde

24

încheiat între producător şi beneficiar, cerinţe ce apar de asemenea în caietul de sarcini. Dacă aceste cerinţe sunt conforme unui standard naţional, produsul respectiv va avea drept piaţă de desfacere piaţa naţională. Dacă în schimb respectă standardele internaţionale (ISO) sau cel puţin cele europene (EN) există posibilitatea desfacerii produsului respectiv şi pe o piaţă externă. Respectarea acestui standard nu este garanţia că produsul respectiv se va vinde pe piaţa externă respectivă ci doar certitudinea că el poate pătrunde pe acea piaţă, având certificarea calităţii conform unui standard internaţional.

Din principiile ISO/IEC privind sistemele de certificare bazate pe standarde se pot spicui:

“1. Sistemele de certificare vor fi bazate, în măsura posibilului, direct sau indirect, pe standarde internaţionale…

3. Orice sistem de certificare bazat pe standarde trebuie: să permită certificarea de conformitate a produselor fără discriminare, în funcţie de provenienţă. Detaliile privind funcţionarea sistemului trebuie descrise complet în documente accesibile publicului; să utilizeze cât mai mult posibil, atunci când acestea au o formă şi o precizie adecvate, procedurile interne de inspecţie a calităţii în vigoare la fabricanţii ale căror produse fac deja obiectul unei certificări şi să încurajeze răspândirea acestor proceduri; să cuprindă proceduri de apel în legătură cu funcţionarea lui; să fie organizat astfel încât o autoritate independentă, reprezentând interesele tuturor părţilor implicate în funcţionarea sistemului să vegheze în deplină imparţialitate la respectarea acestor principii.

4. ISO şi IEC vor continua să îşi ofere serviciile organizaţiilor guvernamentale naţionale şi internaţionale pentru aplicarea politicii de “referire la standarde” şi pentru acceptarea pe plan internaţional a sistemelor şi aranjamentelor de certificare. Este deci de dorit ca principiile de faţă să se afle în atenţia autorităţilor interesate în general de certificarea conformităţii.”

Astfel, un element esenţial în noul concept de abordare a calităţii este “referirea la standarde”. Acest lucru va transfera sistemului de standardizare puteri care altminterea aparţineau statului. Astfel, apar organismele naţionale de standardizare:

1917 – DIN = Institutul german pentru standarde; 1926 – AFNOR = Asociaţia franceză pentru standarde; ~1940 – ANSI = Institutul naţional american pentru standarde (în SUA, sistemul de

standarde este foarte fragmentat, existând cca. 400 de organisme diferite ce emit standarde, de ex. ASTM, ASME, UL etc., reprezentarea la nivel internaţional fiind făcută de ANSI, iar pe domeniul calitate de ASQC – American Society for Quality Control);

În Japonia există un singur organism intern de standardizare. În România, Institutul Român pentru Standardizare (IRS) a fost creat în 1948, fiind

producătorul standardelor de stat autohtone, STAS-urile. Până în 1992, toate aceste STAS-uri au fost obligatorii prin lege. De atunci s-a trecut pe sistemul ţărilor industrializate în care organismele de standardizare sunt de drept private (deşi IRS a rămas la Stat) dar standardele sunt de regulă neobligatorii!

Prin acelaşi principiu de “referire la standarde”, acestea au devenit baza certificării de conformitate a produselor, adică un element fundamental în promovarea comerţului internaţional şi a competitivităţii. De aceea, interesul fiecărui producător precum şi al statului ar trebui să fie în sensul răspândirii standardelor internaţionale sau regionale, în sprijinirea

Calitatea şi controlul alimentelor – Cap. 2 Standarde

25

standardelor naţionale în organismele internaţionale care elaborează şi adoptă standarde. Un exemplu în sensul implicării agenţilor privaţi în Institutele naţionale de standardizare vine din Germania, unde în 1988 agenţii economici privaţi au suplimentat cu 12,3% contribuţia financiară la DIN (ceea ce a degrevat Statul German de 15% în ponderea finanţării DIN).

În 1947 apare ISO – International Standard Organization (Organizaţia Internaţională pentru Standardizare) prin reorganizarea ISA (Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Naţionale de Standardizare) care există de 20 de ani. Impreună cu Comisia Electrotehnică Internaţională (IEC), ISO alcătuieşte sistemul specializat pentru standardizare mondială. Este astfel cel mai larg sistem neguvernamental pentru colaborarea voluntară industrială şi tehnică la nivel internaţional. Până în 1992, ISO publicase 8114 standarde internaţionale şi rapoarte tehnice (68.560 de pagini de reguli şi reglementări), peste 85% din numărul total de standarde emise de cele 29 de organizaţii ce elaborează standarde internaţionale.

Drept urmare, fiecare întreprindere tinde să îşi introducă în structura organizaţională fie un birou fie un responsabil cu standardizarea, întreprinderile se asociază pe ramuri de activitate pentru apărarea intereselor împotriva producătorilor frauduloşi şi în faţa concurenţei externe, întreprinderile investesc în instruirea, formarea, educarea consumatorilor de pe piaţa internă să solicite produse a căror conformitate cu standardele recunoscute este certificată de organismele recunoscute şi să prefere mărcile de conformitate naţională, întreprinderile naţionale se coalizează pentru finanţarea reprezentării şi susţinerii intereselor naţionale în organismele care elaborează şi emit standardele internaţionale ş.a.

“Dacă nu vă protejaţi propriile standarde riscaţi să vi le impună vecinii pe ale lor” – AFNOR

Din 1974 (şi reluat periodic în 1980 şi 1984) Comisia Economică ONU pentru Europa recomandă tuturor guvernelor “examinarea posibilităţii de a încuraja:

a) introducerea standardizării în programele ştiinţifice şi tehnologice ale instituţiilor de învăţământ;

b) formarea teoretică şi practică a specialiştilor în standardizare; c) studierea mai aprofundată a metodologiei standardizării pe baza colaborării

internaţionale; Spre exemplu, numai pentru anul 1987, costul nestandardizării în Franţa a fost evaluat

la 100 miliarde FF; acest lucru se datorează neasigurării interschimbabilităţii şi a compatibilităţii precum şi nerespectării standardelor internaţionale. 2.2. Standarde Internaţionale ISO 9000-9004 Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO – International Standard Organization) a emis o serie de standarde (9000-9004), în mai multe părţi, toate făcând referire la conceptul de calitate, cu toate faţetele pe care le are în prezent: inspecţie, control, asigurare şi mangement. Aceste standarde sunt: ISO 9000 – Standarde pentru managementul calităţii şi asigurarea calităţii – Linii directoare pentru selecţionare şi utilizare ISO 9001 – Sisteme calitate – Model pentru asigurarea calităţii în concepţie/dezvoltare, producţie şi susţinere după vânzare ISO 9002 – Sisteme calitate – Model pentru asigurarea calităţii în producţie şi instalare

Calitate şi control a alimentelor – Cap. 2 Standarde

26

ISO 9003 – Sisteme calitate – Model pentru asigurarea calităţii în inspecţie şi încercările finale

ISO 9004 – Managementul calităţii şi elemente de sistem calitate – Linii directoare ISO 9000 şi 9004 cuprind “linii directoare”; prin urmare, aceste standarde trebuie

privite ca nişte ghiduri în stabilirea politicii (paşi, metodologie, tehnologie etc.) pentru alegerea şi utilizarea standardului din serie adecvat şi, respectiv, pentru managementul sistemelor calitate. În această calitate, ele sunt destinate utilizării interne, nu pot fi folosite ca bază pentru audituri terţa parte şi nici pentru certificare de sistem.

ISO 9001, 9002 şi 9003 sunt modele de sisteme calitate, altfel spus “documentaţia” sistemelor calitate; ele descriu efectele (rezultatele) politicii descrise de ISO 9000 şi 9004. Aceste efecte pot fi măsurate, auditate, incluse în contracte, negociate între furnizori şi client, furnizori şi subfurnizori. Conformitatea cu cerinţele (capitolele, clauzele) acestor standarde este asigurată prin sistemele calitate (certificate) şi demonstrează (cu dovezi documentate) capabilitatea de a satisface aşteptările clientului în cadrul activităţilor la care se referă modelul declarat ca referinţă. Nu este însă obligatoriu ca standardele internaţionale din seria ISO 9000 să fie aplicate fără adaptări în funcţie de specificul întreprinderii (organizaţiei) sau de cerinţele contractului.

Cerinţele standardelor internaţionale din seria ISO 9000 sunt minimale şi respectarea lor nu mai asigură prin ea însăşi un avantaj concurenţial. Nerespectarea lor însă poate constitui un imens handicap în calea competitivităţii. Succesul pe piaţă presupune introducerea unor abordări noi, care nu au atins încă răspândirea sistemelor calitate descrise în seria ISO 9000. O asemenea abordare poate fi Managementul calitate totala (TQM – Total Quality Management) care se referă la îmbunătăţirea continuă. ISO 9000 constituie baza pe care au asimilat-o practic toţi furnizorii serioşi existenţi pe pieţele concurenţiale astfel că prin ISO 9000 nu se mai poate face vreo diferenţiere. A nu avea sistem de calitate conform ISO 9000 echivalează cu a nu exista; a avea sistem calitate conform cu ISO 9000 nu înseamnă practic nimic, acest lucru fiind înţeles de la sine.

ISO 9000 precizează că sistemul calitate nu se referă numai la calitatea dorită a produsului fizic, ci şi la atingerea şi menţinerea acesteia la un cost optim, precum şi la producerea dovezilor obiective pe baza cărora clientul îşi va baza încrederea în capacitatea furnizorului de a-i livra în mod continuu calitatea dorită. De asemenea, sistemul calitate nu se referă numai la activităţile inginereşti legate de fabricarea produsului fizic, ci şi la comunicare şi management ale informaţiilor şi datelor obiective privind conformitatea cu documentele de referinţă declarate.

Sistemul calitate cuprinde, conform ISO 9004, diferite elemente manageriale, dintre care:

- răspunderea conducerii de vârf privind politica/obiectivele/sistemul calitate (ISO 9004 - 4.2; 4.3; 4.4),

- structura/revizia şi evaluarea sistemului calitate (ISO 9004 - 5.2; 5.5), - aspecte economice – costuri calitate (ISO 9004 - 6.4), personal (ISO 9004 - 18);

securitatea în legătură cu produsul şi răspundere juridică pentru produs (ISO 9004 - 19), comunicaţii (ISO 9004 - 5.2.2; 5.2.3).

Calitatea şi controlul alimentelor – Cap. 2 Standarde

27

Elementele funcţionale sunt: - răspunderea conducerii de la nivelurile ierarhice privind politica/obiectivele

specializate/sistemul calitate (ISO 9004 – 4.2; 4.3; 4.4), - planurile calitate (ISO 9004 – 5.3.3), aspectele economice – costuri calitate (ISO

9004 – 6), - controlul echipamentului de măsurare şi încercare (ISO 9004 – 13), - neconformităţi (ISO 9004 – 14), - acţiuni corective (ISO 9004 – 15), - documentaţie şi înregistrările privind calitatea (ISO 9001 – 4.2; ISO 9004 – 17), - personal (ISO 9004 – 18), - securitate în legătură cu produsul şi responsabilitate juridică pentru produs (ISO

9004 – 19), - utilizare metode statistice (ISO 9004 –20). Elementele operaţionale sunt: - calitate în marketing (ISO 9004 – 7), - calitate în definire produs şi concepţie (ISO 9004 – 8), - calitate în aprovizionare (ISO 9004 – 9), - calitate în producţie (ISO 9004 – 10), - control producţie (ISO 9004 – 11), - verificare produs (ISO 9004 – 12), - manipulare şi activităţi ce urmează producţiei (ISO 9004 – 16). O remarcă ce trebuie făcută este că asigurarea calităţii se adresează convingerii, adică

sentimentelor, şi conştiinţei fiecărui angajat. De aici a izvorât natural conceptul de “lucru în echipă", care este o trăsătură specifică managementului calităţii (totale) şi semnifică implicarea totală a tuturor angajaţilor întreprinderii la procesul de îmbunătăţire a calităţii. Deşi conceptul a fost inventat în SUA, el s-a dezvoltat foarte mult în Japonia, începând din anii 1960. Astfel, anual, peste 100.000 de ingineri urmează cursuri de îmbunătăţire a calităţii.

Controlul calităţii are două laturi: cea internă şi cea externă. Dacă cea internă se manifestă la nivelul întreprinderii care se obligă să verifice calitatea produselor de-a lungul “vieţii”lor, adică pe parcursul transformărilor ce duc de la materii prime la produsul finit, cea externă este efectuată în laboratoarele de încercări, de autorizare sau acreditare, prin omologare şi certificare.

Conceptul de “laborator acreditat” este introdus în România în actele normative de Hotarârea de Guvern nr. 535/august 1991 “privind supravegherea calităţii produselor şi serviciilor în scopul prevenirii şi combaterii faptelor care pot afecta viaţa sau sănătatea oamenilor, animalelor ori calitatea mediului înconjurător …. verificarea respectării condiţiilor calitative se va face prin testarea acestor produse în laboratoarele acreditate sau autorizate de către organismul naţional de certificare” (art. 2. lit. b).

Acreditarea laboratoarelor de încercare are un rost în condiţiile economiei libere, unde funcţionează concurenţa şi între laboratoarele de încercări, care există ca organisme de sine-stătătoare, trăind din ce vând (adică analize, încercări, buletine de analize sau încercări). În acele condiţii, acreditarea aduce un plus de credibilitate şi un plus de clienţi.

Calitate şi control a alimentelor – Cap. 2 Standarde

28

1. Raspunderea conducerii2. Sistemul de calitate3. Identificare produsesi trasabilitate4. Control situatie verificari5. Verificare produse6. Control echipamentmasurare si testare7. Control produse neconforme8. Manipulare, depozitare,ambalare, livrare9. Control documente10. Inregistrari privind calitatea11. Instruire personal12. Utilizare metode statistice

ISO 9003 - Inspectie finala

13. Calitate în marketing (forme contractuale)14. Calitate în aprovizionare15. Calitate în productie (control proces)16. Masuri corective17. Audituri interne

ISO 9002 - Control

18. Calitate în conceptie si proiectare19. Servicii dupa vanzare

ISO 9001 - Asigurare

20. Securitatea privind produsul siraspunderea juridica pentru produs21. Aspecte economice; consideratiiaupra costurilor legate de calitate

ISO 9004 - Management

Fig. 2.1. Cerinţele ISO 9000 privind sistemele de calitate

Calitatea şi controlul alimentelor – Cap. 2 Standarde

29

În Comunitatea Europeană, peste 94% din întreprinderi au mai puţin de 9 angajaţi (IMM – întreprinderi mici şi mijlocii), deci nu îşi pot permite un laborator propriu de analize şi nici un compartiment propriu de inspecţie. Astfel, este încurajată constituirea şi funcţionarea de laboratoare de încercări şi analize independente precum şi a organismelor de inspecţie independente.

Avantajele acreditării unui laborator de analize şi încercări sunt următoarele: - dreptul de a efectua analize şi încercări atribuit prin lege, reglementări tehnice,

contracte sau cerinţe ale statelor importatoare laboratoarelor acreditate - avantaj concurenţial faţă de laboratoarele neacreditate - protecţie suplimentară în litigiile privind răspunderea juridică - credibilitatea sporită în faţa publicului - reduceri de taxe de asigurări şi asistenţă medicală prin oferirea unei dovezi că

mediul de muncă este sănătos. În general, laboratoarele aşteaptă ca acreditarea să le aducă avantaje economice.

Alegerea domeniului pentru care se solicită acreditarea presupune o anumită strategie: cu cât domeniul pentru care se solicită acreditarea este mai vast, cu atât acordarea acesteia va fi mai dificilă, iar procedura mai îndelungată. Principala problemă care se pune după acreditare este imparţialitatea laboratorului. Acest lucru se verifică după acordarea acreditării temporare timp de un an, laboratorul fiind obligat ca la încheierea termenului să facă dovada imparţialităţii sale.

Omologarea şi certificarea sunt noţiuni echivalente, deşi se utilizează din ce în ce mai mult a doua şi din ce în ce mai puţin prima. Aceste aspecte presupun intervenţia unei părţi neutre în relaţia client-furnizor cu efectuarea unei evaluări obiective. De cele mai multe ori sunt obligatorii, fiind consemnate în documentaţia de referinţă.

Obligativitatea omologării este din ce în ce mai puţin fermă, însă respectarea documentaţiei este tot mai imperativă. Răspunderea “cercetătorilor, a tehnologilor şi a altor specialişti care participă la elaborarea şi asigurarea documentaţiilor tehnice ale produselor se extinde de la valorile parametrilor de calitate şi eficienţă economică a produselor proiectate până la realizarea acestora în producţie” la “realizarea în producţie şi exploatare”.

Omologarea, ca şi certificarea, nu exonerează de răspundere, nu este o acoperire totală; ea conferă doar o prezumţie de lucru bine făcut. 2.3. Calitate mediu şi calitate produse alimentare Organizaţia Internaţională pentru standardizare (ISO) a elaborat standarde internaţionale privind calitatea mediului înconjurător. Astfel, au fost emise standarde în domeniile calităţii aerului, emisiilor de gaze, calitatea apei, calitatea solului, calitatea acustică, vibraţii şi şocuri, protectia împotriva radiaţiilor.

Grupul strategic consultativ privind mediul înconjurător al ISO/IEC (SAGE – Strategic Advisory Group for Environment, 1992) a fost constituit având ca obiectiv “de a evalua nevoile pentru o viitoare standardizare internaţională în vederea promovării aplicării mondiale a elementelor cheie din conceptul susţinerii dezvoltării industriale, incluzând, dar nelimitându-se la: informare consumatori şi etichetare ecologică; utilizare şi transport resurse, în special materii prime şi energie; efectele asupra mediului înconjurător în timpul producţiei, distribuirii, utilizării produselor, casării şi reciclării”.

Calitate şi control a alimentelor – Cap. 2 Standarde

30

În cadrul SAGE funcţionează următoarele subgrupuri: - sisteme de management privind mediul înconjurător - auditarea mediului înconjurător - etichetarea ecologică - standarde privind mediul înconjurător - analiza ciclului de viaţă - îndrumare pentru includerea aspectelor privind mediul înconjurător în standardele

de produs - plan de mobilizare industrială Dintre comisiile de nivel internaţional cu impact foarte mare asupra controlului

calităţii produselor alimentare şi respectării normelor generale de calitate în domeniul alimentar se numără:

1) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS sau WHO – World Health Organization) 2) Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO – Food and Agriculture

Organization) 3) CODEX – Alimentarius Comission (organ comun OMS – FAO)

Denumirea Codex Alimentarius provine din limba latină şi se traduce prin legea produselor alimentare sau codul produselor alimentare. Organizaţia are ca obiective:

• Protejarea sănătăţii consumatorilor • Asigurarea unor practici loiale în cadrul comerţului cu produse alimentare • Armonizarea cerinţelor • Facilitarea comerţului internaţional

Codex Alimentarius elaborează: • standarde de calitate • standarde din domeniul sănătăţii şi al securităţii • standarde de nutriţie • metode de standardizare uniformă

Standardele pentru produse alimentare, liniile directoare şi alte recomandări elaborate de Codex Alimenatrius se bazează numai pe principiile unor analize şi dovezi ştiinţifice bine fundamentate ce implică un studiu aprofundat al tuturor informaţiilor relevante, pentru ca standardele respective să asigure calitatea şi securitatea produselor alimentare. Codex Alimentarius Comission este acum cea mai mare organizaţie internaţională de elaborare de standarde (133 de ţări membre). A elaborat peste 200 de standarde şi 40 de coduri şi linii directoare cuprinzând cerinţe privind hrana: igienă, aditivi, reziduuri pesticide, contaminanţi, etichetare şi prezentare, metodă de analiză şi eşantionare etc. Aceste documente sunt recomandate guvernelor în vederea includerii lor în legislaţiile naţionale. Prin acceptarea deplină a unui asemenea standard, o ţară se obligă să permită distribuirea liberă a unui produs care este conform cu toate cerinţele relevante ale acelui standard.

Ca parte a Codex Alimentarius este inclus şi un Cod de Etică pentru comerţul internaţional de hrană.

Alături de aceste organizaţii mai funcţionează şi Programul Internaţional privind Securitatea Chimică (IPCS), un joint-venture al Programului Naţiunilor Unite privind Mediul Înconjurător, împreună cu Organizaţia Internaţională a Muncii şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

Calitatea şi controlul alimentelor – Cap. 2 Standarde

31

Tabel. 2.1. Standarde Internaţionale pentru Mediul Înconjurător - exemple Număr Referire Titlu ISO 4219 / 1979 Calitate aer Determinarea compuşilor sulfului gazoşi din aerul ambiant;

echipamentul de eşantionare ISO 4221 / 1980 Calitate aer Determinarea concentraţiei masice a bioxidului de sulf în aerul

ambiant; metoda spectrofotometrică Thorin ISO 4225 / 1980 Calitate aer Aspecte generale. Vocabular ISO/TR 4227 / 1980 Aer ambiant Planificare supraveghere calitate aer ambiant ISO 6767 / 1990 Aer ambiant Determinare concentraţie masică bioxid de sulf ISO 6768 / 1985 Aer ambiant Determinare concentraţie masică bioxid de azot ISO 6879 / 1983 Calitate aer Caracteristici de performanţă şi concepte asociate pentru metodele

de măsurare a calităţii aerului ISO 8196 / 1989 Aer ambiant Determinare concentraţie masică monoxid de carbon – metoda gaz-

cromatografică ISO 8518 / 1990 Aer de la locul

de muncă Determinare particule de plumb şi a compuşilor plumbului

ISO 10312 Aer ambiant Determinare fibre de azbest ISO 10313 Aer ambiant Determinare ozon ISO 3929 / 1976 Vehicule rutiere Determinare concentraţie de CO emis la viteza de mers în gol ISO/TR 6790 / 1981 Vehicule rutiere Test de poluare pentru motorete şi motociclete ISO 5666-1 / 1983 Calitate apă Determinare Hg total prin spectrometria absorbţiei atomice fără

flacără ISO 5667-1 / 1980 Calitate apă Eşantionare ISO 5961 / 1985 Calitate apă Determinare Cd ISO 6107-1 / 1986 Calitate apă Vocabular ISO 6332 / 1988 Calitate apă Determinare Fe ISO 6595 / 1982 Calitate apă Determinare As total ISO 6703-4 / 1985 Calitate apă Determinare cianuri ISO 7027 / 1990 Calitate apă Determinare nebulozitate ISO 7346-2 / 1984 Calitate apă Determinare toxicitate acută letală a substanţelor pentru un peşte de

apă dulce ISO 7890-1 / 1986 Calitate apă Determinare nitraţi ISO 7899-2 / 1986 Calitate apă Determinare şi enumerare streptococi fecali ISO 8288 / 1986 Calitate apă Determinare Co, Ni, Cu, Zn, Cd şi Pb – metode spectrometrice de

absorbţie atomică în flacără DIS 9964-1 Calitate apă Determinare Na şi K DIS 10523 Calitate apă Determinare pH DIS 10390 Calitate sol Determinare pH DIS 11269-1 Calitate sol Determinare efecte poluanţi asupra florei solului DIS 11464 Calitate sol Pretratare eşantioane pentru analize fizico-chimice ISO 1996-1 / 1982 Acustică Descriere şi măsurare zgomot din mediul înconjurător ISO 1999 / 1990 Acustică Determinare a expunerii la zgomot ocupaţional şi estimare a

deteriorării auzului generat de zgomot ISO 2204 / 1979 Acustică Ghid pentru standarde internaţionale privind măsurarea zgomotului

acustic aerian şi eşalonarea efectelor acestuia asupra fiinţelor umane DIS 9612 Acustică Linii directoare pentru măsurarea şi evaluarea expunerii la zgomot

în mediul de lucru ISO 2631-1 / 1985 Vibraţii şi şocuri Evaluare a expunerii umane la vibraţia întregului corp ISO 5349 / 1986 Vibraţii şi şocuri Vibraţie mecanică: linii directoare pentru măsurarea şi evaluarea

expunerii umane la vibraţia transmisă prin mâini

Calitate şi control a alimentelor – Cap. 2 Standarde

32

ISO 8401 / 1991 Vibraţii şi şocuri Răspuns uman la vibraţii – instrumente de măsură ISO 361 / 1975 Radiaţii Simbol de bază al radiaţiei ionizante ISO 2889 / 1975 Radiaţii Principii generale pentru eşantionarea materialelor radioactive

aeriene ISO 3925 - 1978 Radiaţii Substanţe radioactive nesigilate; identificare şi certificare ISO 7731 - 1986 Radiaţii Semnale de primejdie pentru locuri de munca; semnale auditive de

primejdie ISO 8194 - 1987 Radiaţii Protecţia împotriva radiaţiilor – îmbrăcăminte pentru protecţia

împotriva contaminării radioactive – proiectare, selecţionare, testare şi utilizare

ISO 9271 / 1992 Radiaţii Decontaminarea suprafeţelor contaminate radioactiv – Testarea agenţilor de decontaminare pentru textile

Tab. 2.2. Standarde şi alte documente internaţionale privind calitatea alimentelor - exemple Număr Referire Titlu ISO 3565 / 1975 Analize microbiologice Carne şi produse din carne – detectarea Salmonellei (metoda

de referinţă) ISO 6579 / 1990 Analize microbiologice Microbiologie – orientări generale privind metodele de

detectare a Salmonellei ISO 7218 / 1985 Analize microbiologice Microbiologie – orientări generale pentru examinări

microbiologice ISO 7251 / 1984 Analize microbiologice Microbiologie – orientări generale pentru enumerarea

Escherichia coli prezumtivă (tehnica celor mai probabile numere)

ISO 8914 / 1990 Analize microbiologice Microbiologie – orientări generale pentru detectarea Vibrio parahaemolyticus

Coduri de practică recomandate CAC/RCP 1 / 1969 (revăzut 2 / 1985)

Codex Alimentarius Principii generale ale igienei alimentare

CAC/RCP 20 / 1979 (revăzut 1 / 1985)

Codex Alimentarius Cod etic pentru comerţul internaţional cu alimente

CAC/RCP 21 / 1979 Codex Alimentarius Cod al practicii igienice pentru alimentele destinate nou-născuţilor şi copiilor

Ghid pentru Codex cu limite maxime pentru reziduuri de pesticide CAC/PR 1 / 1984 Codex Alimentarius Note generale şi linii directoare CAC/PR 5 / 1984 Codex Alimentarius Metoda recomandată de eşantionare pentru determinarea

de reziduuri de pesticide CAC/PR 6 / 1984 Codex Alimentarius Domeniul de mărfuri la care se aplică Codex cu limite

maxime de reziduuri (MRL) şi care este analizat CAC/PR 7 / 1984 Codex Alimentarius Lini directoare Codex de bune practici în analiza de

reziduuri de pesticide CAC/PR 8 / 1989 Codex Alimentarius Recomandări pentru metode de analiză reziduuri de

pesticide CAC/PR 9 / 1985 Codex Alimentarius Practici reglementare naţionale recomandate pentru

facilitarea acceptării şi utilizării Codex MRL pentru reziduurile de pesticide în alimente

Alimente iradiate CODEX STAN 106 / 1983 CAC / Vol. Xv – Ed. 1

Codex Alimentarius Standard general pentru alimente iradiate

Calitatea şi controlul alimentelor – Cap. 2 Standarde

33

Contaminanţi CAC / Vol. XVII –Ed. 1 Codex Alimentarius Contaminanţi – niveluri maxime permise în

standardele Codex CAC/GL 5 / 1989 (supliment la CAC / Vol. XVII – Ed. 1)

Codex Alimentarius Linii directoare privind contaminanţii – niveluri pentru radionuclizi în alimente, urmare a contaminării nucleare accidentale (de utilizat în comerţul internaţional)

Suplimentul 1 la CAC / Vol. VIII – Ed. 2

Codex Alimentarius Codex cu limite maxime şi amendamente adoptate la a 17-a sesiune a CAC

Supliment 2 la CAC / Vol. XIII – Ed. 2

Codex Alimentarius Codex cu limite maxime şi amendamente adoptate la a 18-a sesiune a CAC

CODEX STAN 1 / 1985 Codex Alimentarius Standard general pentru etichetarea alimentelor preambalate

Aspectele fundamentale privind abordarea calităţii sunt descrise în standarde internaţionale şi regionale care creează baza pentru sistemele internaţionale de certificare a conformităţii. Accesul mărfurilor pe pieţele bogate presupune utilizarea acestor standarde de către producători. În acest sens este extrem de util sprijinul pe care îl pot oferi (şi îl oferă în statele dezvoltate industrial) organizaţiile naţionale de standardizare. Standardele internaţionale recomandă şi presupun introducerea în întreprinderi (organizaţii) a unor funcţii specifice: reprezentant al conducerii de vârf pentru sistemul calitate, reprezentant al conducerii de vârf pentru sistemul de management privind mediul înconjurător, responsabil cu standardizarea ş.a. 2.4. Reglementări şi legislaţii Reglementările, sau ceea ce se înţelege prin reglementări, sunt de două feluri:

- nescrise - scrise Din prima categorie fac parte tradiţia, obiceiurile, cerinţele specifice consumatorilor

care cumpără pe o anumită piaţă. Educarea cumpărătorilor începe încă de la grădiniţă şi este încurajată de guvern, producători naţionali, asociaţii de consumatori, organisme de certificare, laboratoare etc. Ideea este de a prefera produsele care poartă marcă, etichetă de conformitate cu standardele ţării respective, de a apela la serviciile organismelor naţionale. În actuala competiţie mondială, a prefera standardele ţării tale poate fi o dovadă de patriotism. Acordul privind barierele tehnice de comerţ interzice guvernelor tratamentul diferenţiat al mărfurilor importate faţă de cele naţionale. Însă acordul nu se referă şi la consumatorii individuali. Educaţia consumatorilor poate fi un mijloc eficient de a ocoli interdicţiile tratatelor internaţionale, de a introduce maniere noi, inteligente în locul celor rămase neeficiente.

În ceea ce priveşte categoria reglementărilor scrise, se poate spune că nici un document privind calitatea, document recunoscut de mai multe părţi, nu este neobligatoriu. A nu se respecta o reglementare, obligatorie sau nu, recunoscută ca serioasă, echivalează cu incapacitatea de a te ţine de cuvânt, cu lipsa de încredere, deci cu pierderea de clienţi şi de pieţe.

În cadrul reglementărilor scrise sunt două categorii:

Calitate şi control a alimentelor – Cap. 2 Standarde

34

1) Obligaţiile de drept: - tratate internaţionale - legi naţionale - directive de armonizare tehnică a EU - standarde obligatorii - clauze contractuale

2) Obligaţii de fapt: - standarde - proceduri de certificare - linii directoare, recomandări ONU - criterii de acordare a premiilor privind calitatea*

* Aceste criterii constituie “provocarea” actuală la care se supun firmele serioase. Ele sunt acordate de marile firme de audit (Deming – Japonia, Malcolm Balbridge – SUA, Fundaţia Europeană pentru Management Calitate). 2.3.1. România Câteva exemple de acte normative privind asigurarea calităţii în diferite domenii: 1) Legea nr. 2 / 1970 – Asigurarea şi controlul calităţii produselor (abrogată 1977) 2) Legea nr. 7 / 1977 – Asigurarea calităţii produselor şi serviciilor (abrogată 1989) 3) Legea nr. 4 / 1989 – Asigurarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor (abrogată

1992) 4) Legea nr.10 din 18 ianuarie 1995 privind calitatea în construcţii 5) Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor 6) Ordonanţe de guvern:

- privind activitatea de standardizare – STAS-ul devine SR (Standard român) - privind activitatea de metrologie - protecţia consumatorilor - ordonanţă de urgenţă nr. 75/12.07.2005 privind asigurarea calităţii educaţiei - ordin nr. 342 din 30 iulie 2002 privind aprobarea Cărţii Albe a Infrastructurii

Calităţii şi Evaluării Conformităţii Produselor De regulă, standardele româneşti au caracter obligatoriu. Certificarea conformităţii

produselor şi serviciilor cu standardele române este făcută de IRS. HG 167/1992 prevede obligativitatea acestei certificări pentru produsele şi serviciile care sunt standardizate.

În România este recunoscut clar rolul organismului de standardizare (ASRO – Asociaţia de Standardizare din România), de acreditare (RENAR - Asociaţia de Acreditare din România). La acestea se adaugă Biroul Român de Metrologie Legală. Primele două organisme care evoluează în pereche, au pe de o parte rolul de aprobare şi promovare în economia ţării respective a standardelor naţionale şi europene (ASRO) şi de validare (RENAR) a modului în care laboratoarele de încercări/metrologice şi organismele de certificare/inspecţie prestează serviciile solicitate de agenţii economici care doresc să li se valideze conformitatea produsului/sistemului de management cu cerinţele unui sau mai multor standarde de firmă/profesionale/naţionale/internaţionale. Rezultatul final al tuturor acestor operaţiuni îl reprezintă libera circulaţie a produselor într-un sistem bazat pe economia de piaţă.

În situaţia în care produsele trebuie să respecte şi cerinţele unor reglementări naţionale/europene (legi, directive) se impune certificarea acestor produse într-un sistem

Calitatea şi controlul alimentelor – Cap. 2 Standarde

35

recunoscut de guvern, aplicându-li-se marcajele de securitate CS/CE (a se vedea Legea 608/2002). În acest scop apar funcţiile specifice de acreditare şi desemnare/recunoaştere care formulează setul complet de instrumente necesare pentru validarea conformităţii unui produs cu cerinţele reglementate. Pentru domeniul voluntar (restul de 20% din totalul de produse existente pe piaţă) sunt necesare doar funcţiunile de certificare şi acreditare. De la caz la caz se pot adăuga acestui modul şi alte funcţii importante dar nu întotdeauna necesare - încercările de laborator, examinările şi inspecţiile.

Ordinul guvernului nr. 8/1990 anulează controlul suplimentar al mărfurilor de export (introdus abia în 1986). Acelaşi tip de lege funcţionează în Japonia din 1957 (sunt 37 de agenţii de inspecţie pentru cca. 500 de produse desemnate)! Legi asemănătoare, de inspecţie a mărfurilor de import sau de export, sunt prevăzute şi în Constituţia USA. Legile franceze pedepsesc aspru fraudele sau falsificările mărfurilor franceze destinate exportului, pentru ca ţara să fie reprezentată cu demnitate.

Astfel de legi de protecţie, inspecţie şi control al calităţii produselor trimise la export funcţionează în ţări precum India (din 1963), Coreea de Sud (1962), Filipine (1964) ş.a.

2.3.2. USA

1) Legea privind siguranţa produselor de consum nr. 92-573 – 27.10.1972 Prevede constituirea unei comisii cu rol de reglementare (Comisia pentru siguranţa produselor de consum), formată din 5 membri numiţi de către Preşedinte. Comisia trebuie să facă orice investigaţie, cercetare, studiu etc. consideră necesar sau orice investigaţie, cercetare, studiu etc. la cererea cetăţenilor privind calitatea produselor sau serviciilor. Comisia va promulga standarde privind siguranţa produselor de consum, se va ocupa de modul de certificare şi etichetare al produselor, de modul de precizare al datei şi locului de ambalare, de modul de ambalare. Comisia poate prescrie programele de testare, inspecţie şi păstrare a înregistrărilor. De asemenea comisia se ocupă de produsele importate, permiţând sau interzicând pătrunderea pe teritoriul USA a unui produs sau altul. Comisia stipulează actele interzise. Astfel “este ilegal pentru orice persoană să:

(1) fabrice pentru vânzare, ofere pentru vânzare, distribuie în comerţ sau să importe în USA orice produs de consum care nu corespunde unui standard aplicabil privind siguranţa, adoptat pe baza acestei legi;

(2) fabrice pentru vânzare, ofere pentru vânzare, distribuie în comerţ sau să importe în USA orice produs de consum care a fost declarat produs interzis, prezentând riscuri, printr-o reglementare adoptată în baza acestei legi” Comisia poate acorda sancţiuni civile (amenzi de până la 2.000 USD) şi chiar penale

(amenzi de până la 50.000 USD şi pedepse privative de libertate). 2) Legea federală a substanţelor periculoase – 12.07.1960 3) Legea privind ţesăturile inflamabile – 03.11.0966 4) Legea privind aerul curat - 1970

În 1975 valoarea totală a daunelor plătite în legătură cu răspunderea juridică pentru produsele efectuate a atins 50 miliarde USD, de 100 de ori mai mare decât în urmă cu 10 ani. Primele de asigurare privind răspunderea juridică pentru produse neconforme a ajuns de la 25

Calitate şi control a alimentelor – Cap. 2 Standarde

36

milioane USD în 1950 la 53 în 1960 şi 125 în 1970. Creşterea s-a accentuat pe parcursul deceniului 8: 264 milioane USD în 1975 şi 364 în 1979. 2.3.3. Franţa Încă din 1396 Starostele Parisului emitea un Edict prin care interzicea introducerea de substanţe artificiale în unt! În 1735 se impune ca pe sticle să fie indicat conţinutul iar în 1924 apare legea referitoare la modificarea sau aplicarea de nume pe produsele fabricate. În 1889, 1891 şi 1894 apar legile referitoare la vinuri, fraudele şi reprimarea lor la vânzarea vinurilor. Legea din 1887 se referă strict la fabricarea, circulaţia şi vânzarea vinurilor artificiale. Secolul XIX a însemnat pentru Franţa o luptă pentru impunerea unui control asupra calităţii produselor (a existat polemica “oare acest control nu va îngrădi libertăţile producătorilor garantate prin Revoluţia Franceză de la 1789?”). Legea din 1.08.1905 privind fraudele şi falsificările în materie de produse sau servicii este încă în vigoare! Ea a apărut ca urmare a faptului că anual mureau peste 50.000 de copii datorită fraudelor în ceea ce privea calitatea laptelui. În 1907 este înfiinţat în cadrul Ministerului Agriculturii “Le Service des Repression des Fraudes” (Serviciul de reprimare al fraudelor).

1) Legea nr. 78-23 / 10.01.1978 – Protecţia şi informarea consumatorilor de produse sau servicii

2) Legea nr. 83-660 / 21.07.1983 – Securitatea consumatorilor 3) Legea din 06.05.1919 – Protecţia denumirilor de origine (Appelation d’origine)

2.3.4. Japonia

1) Legea privind siguranţa produselor de consum Aceasta are rolul de a împiedica periclitarea sănătăţii consumatorilor, cauzată de

produsele de consum, prin limitarea fabricării şi vânzarii de produse specifice şi prin stabilirea de măsuri pentru promovarea activităţilor independente ale unor grupuri private pentru a asigura siguranţa produselor de consum şi prin aceasta de a proteja interesele consumatorului.

A fost introdusă marca de siguranţă “S”, care împiedică vânzarea acelor produse ce nu o poartă. Această marcă atestă respectarea standardelor japoneze privind siguranţa.

În Japonia, există organisme de testare specifice fiecărui produs în parte. 2) Marca J.I.S. – conform legii standardelor industriale, dată de Standardul

Industrial Japonez. La 01 ianuarie 1948 intră în vigoare GATT (General Agreement on Tariffs and Trade

– Acordul general pentru tarife si comerţ) cu care Japonia intră în negocieri în perioada 1973-1979 când este adoptat Acordul privind barierele tehnice pentru comerţ (“Codul standardelor”).

2.4. Sistemul HACCP

Sistemul HACCP îşi are începuturile în “Failure Mode and Effect Analysis”, un sistem ingineresc de observaţii asupra produselor, asupra tuturor componentelor lor şi asupra etapelor de producere, şi care ar putea anticipa apariţia unor probleme în cadrul întregului sistem. Sistemul HACCP a fost instituit la începutul anilor 1960 de către compania Pillsbury

Calitatea şi controlul alimentelor – Cap. 2 Standarde

37

în proiectele sale de cercetare şi realizare a produselor alimentare destinate programelor spaţiale americane. Alături de compania Pillsbury, la fundamentarea metodei HACCP au colaborat Agenţia Naţională pentru Aeronautică şi Spaţiul Cosmic a SUA (NASA), laboratoarele Natick ale Armatei SUA şi Grupul de Proiectare pentru Laboratoare Spaţiale ale Forţelor Aeriene ale SUA. Aceste proiecte au demarat în cadrul Programelor Cosmice Americane. HACCP este abrevierea pentru “Hazard Analysis. Critical Control Points”.

Problema pe care grupul de cercetare format din oamenii de ştiinţă de la NASA, armata americană şi civilii de la Pillsbury Corp. au avut-o de rezolvat a fost obţinerea de produse alimentare încapsulate pentru membrii misiunilor spaţiale, produse alimentare care să fie absolut sigure pentru consum. Aceasta presupunea lipsa oricăror contaminanţi ce ar putea periclita sănătatea membrilor misiunilor spaţiale: agenţi patogeni de origine bacteriană sau virală, cca 40 de toxine, diferite substanţe chimice sau corpuri străine periculoase. Prezenţa acestora ar fi putut produce îmbolnăviri sau răniri, cu efecte catastrofale asupra întregii misiuni. Rezolvarea acestei probleme a fost destul de complicată, întrucât unica modalitate de rezolvare a acestei probleme putea fi îndeplinită numai prin testarea produsului finit.

Metoda HACCP a fost pentru prima dată prezentată în public la Conferinţa Naţională pentru Protecţia Alimentelor din 1971, în cadrul căreia compania Pillsbury a obţinut contractul pentru pregătirea de specialişti din rândul FDA (Food and Drugs Administration - SUA) pentru aplicarea HACCP.

În anul 1975, metoda HACCP a fost adoptată de către Departamentul Agriculturii SUA pentru inspecţia fabricilor de preparate de carne. Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Comisia Internaţională de Specificare Microbiologică a Produselor Alimentare au sprijinit utilizarea sistemului HACCP.

Comisia Codex Alimentarius încurajează şi recomandă implementarea metodei HACCP în industria alimentară. De asemenea, legislaţia recentă a Uniunii Europene recomandă implementarea sistemului de management al calităţii bazate pe HACCP în ţările care doresc să exporte produse alimentare în Uniunea Europeană. Ordinul Consiliului Comunităţii Europene Nr. 93/43/EEC/ din 14 Iunie 1993 cu privire la igiena alimentelor încearcă să asigure un sistem unitar de control al calităţii alimentelor, un sistem ce va mări încrederea consumatorului în securitatea produselor alimentare.

Toate activităţile şi fluxurile desfăşurate în cadrul sistemului HACCP trebuie documentate şi înregistrate pentru a se dovedi autorităţilor competente şi clienţilor implicarea în abordarea siguranţei de către management, angajaţi şi organizaţie în ansamblu. Documentarea şi implementarea sistemului HACCP se realizează pe baza unui plan HACCP elaborat de echipa HACCP a organizaţiei. Planul HACCP, similar cu un plan al calităţii, defineşte procesul HACCP aplicat unui anumit produs şi este structurat astfel încât să materializeze principiile enunţate în ordinul Comisiei Europene menţionat anterior.

Pentru ca un sistem HACCP să funcţioneze efectiv şi să obţină suportul managementului organizaţiei, trebuie să fie proiectat, aplicat şi menţinut în cadrul unui sistem de management structurat şi încorporat în activităţile generale de management.

Legislaţia naţională prevede ca unităţile din sectorul alimentar trebuie să identifice activităţile care sunt determinante pentru siguranţa alimentară şi să garanteze că procedurile de siguranţă corespunzătoare sunt stabilite. Astfel pot fi amintite ca documente oficiale în

Calitate şi control a alimentelor – Cap. 2 Standarde

38

acest sens: HG 1198/2002 (M.O. 866/Mai 2004, referitoare la primii paşi în indeplinirea cerinţelor de securitate alimentară în vederea protecţiei consumatorilor), Ordinul Ministerului Sănătăţii 1956/1995 (M.O. Nr. 59/Martie 1996, referitor la necesitatea implementării managementului de calitate în toate companiile sau întreprinderile care produc sau distribuie produse alimentare) sau Legea Nr. 150/2004 (prin care se stabilesc principiile generale de siguranţă ce urmează a fi aplicate produselor alimentare pe parcursul proceselor de producţie, procesare, livrare şi comercializare) ş.a., implementate, menţinute şi revizuite, pe baza principiilor utilizate în sistemul de analiză a riscurilor şi a punctelor critice de control (sistemul HACCP – Hazard Analisys and Critical Control Point).

Pentru a fi recunoscută eficienţa sistemului implementat, trebuie să se facă dovada respectării referenţialului internaţional prin obţinerea certificării HACCP. Acest aspect prezintă o importanţă deosebită, mai întâi pentru organizaţie – deoarece îi conferă siguranţă asupra eficacităţii sistemului, pentru autorităţi – deoarece certificarea sistemului HACCP reprezintă chiar dovada respectării cerinţelor legale, dar şi pentru clienţi – deoarece prin demonstrarea eforturilor depuse de organizaţie pentru siguranţa lor se conferă încredere.

Evoluţiile extrem de rapide în climatul concurenţial, alături de exigenţele şi aşteptările consumatorilor, au condus la necesitatea diversificării serviciilor de certificare oferite, pentru a pune la dispoziţia clienţilor un instrument extrem de util în atingerea obiectivului esenţial de satisfacţie a clienţilor.

Avantajele certificării HACCP sunt următoarele: • Garantează că alimentele care ajung pe masa consumatorului sunt adecvate din punct de vedere igienico-sanitar şi, mai ales, că nu vor produce îmbolnăviri; • Conceptul HACCP sistematizează toate prevederile de bază ale inspecţiei sanitare, dovedindu-se o metodă simplă şi eficientă a realizării controlului şi autocontrolului pe linia igienei alimentelor; • HACCP este recomandat atât pe plan mondial, cât şi de legislaţia europeană şi română, fiind o metodă universală; • Sistemul HACCP, GHP (Good Hygiene Practices) şi GMP (Good Manufacturing Practices) furnizează procedeele şi metodele potrivite, care să asigure securitatea alimentelor, iar împreunã cu un sistem de management al calităţii (ISO 9001) formeazã un sistem eficient de management al siguranţei alimentelor. Pe măsura evoluţiei sale, sistemul HACCP şi-a dovedit rolul important în obţinerea şi

comercializarea unor produse alimentare sigure pentru sănătatea umană, afirmându-şi avantajele practice în asigurarea inlocuirii acestora în alimentaţia publică, industria alimentară, turism şi comerţ. În acest sens, sistemul HACCP se bazează în special pe acţiuni preventive, la toate nivelurile de aprovizionare, recepţie, depozitare, producţie, procesare, transport, livrare ori comercializare. Pentru fiecare etapă, analiza porneşte de la studiul defecţiunilor sau a erorilor posibile. Premisa sistemului HACCP este deci una simplă: dacă fiecare etapă de activitate dintr-un proces este corect executată, sub control strict, rezultatul întregului proces este unul curat, sigur, bun pentru consum sau folosire. Un sistem calitate de tip HACCP pentru produsele alimentare poate fi implementat de către o singură companie, dar este de preferat să fie îmbinat cu cerinţele de management al calităţii conforme cu standardele ISO 9000-9004, precum şi direcţiile ISO 15161.