Buletinul Arhivei Vladimir Ghika nr 3 2016

BULETINUL

ARHIVEI VLADIMIR GHIKA

Anul III, nr. 3 — mai 2016

Natalia a Serbiei. În căutarea tronului pierdut1

La umbra tinerilor ruşi în floare Mult timp m-am întrebat care era legătura

de rudenie reală dintre Vladimir Ghika, sau mai degrabă dintre mama sa Alexandrina, şi „verişoara” sa Natalia Keşco (1859-1941), deve-nită regina Serbiei prin căsătoria sa cu Milan Obrenovici. O privire aruncată asupra genealogiei Ghika de pe internet m-a făcut să descopăr că era înrudită îndeaproape mai ales cu Elisabeta Ghika, cumnata lui Vladimir: într-adevăr, unchiul ei pa-tern, Grigore (1848-1911), din ramura Ghika-Brigadier, s-a căsătorit cu Maria Keşco, sora Na-taliei. Dar există şi o altă legătură: un alt Ghika, Eugen (1840-1912), s-a căsătorit şi el cu o soră de-a Nataliei, Ecaterina.

Studiind arborii genealogici ai marilor fami-lii româneşti, Iulia Cojocariu a descoperit în cele din urmă că bunica Nataliei, Maria Ghika-Comăneşti, supranumită Marghioliţa (1805 sau 1808-1887), soţia lui Nicolae Sturdza, era în ace-laşi timp bunica Nataliei Keşco şi verişoara pri-

Când am început să privim cerul...

mară a bunicului lui Vladimir, prinţul Grigore Ghika.

Reamintim că bunica maternă a lui Vladi-mir Ghika este şi ea din familia Ghika, dar înrudi-tă mai de departe cu familia Keşco. Însă ceea ce le-ar putea apropia pe Alexandrina Ghika şi veri-şoara sa Natalia este faptul că tatăl fiecăreia dintre ele era ofiţer în armata ţarului.

Regăsirea Nataliei Se pare că Natalia Obrenovici şi Alexandri-

na Ghika s-au apropiat în momentul bolii lui Di-mitrie. Acesta urma un tratament la Berck, şi chi-ar la Berck Natalia a ales să-şi organizeze în anul 1902 ceremonia de convertire la catolicism. Mă întreb dacă nepotul ei Gheorghe, care va deveni celebru căsătorindu-se cu rău-famata demi-1 Sper că proustienii (şi anti-proustienii) îmi vor ierta plagia-

tul neruşinat faţă de opera maestrului.

Arbore genealogic - Natalia a Serbiei

Natalia a Serbiei în anul 1926

2

Buletinul Arhivei Vladimir Ghika, nr. 3, 2016

mondenă Liane de Pougy, nu a primit şi el îngri-jiri la Berck pe când era copil. Ar trebui verificat. În orice caz, există o legătură între Natalia şi Berck care poate ar mai fi de clarificat.

Sachino Prima scrisoare pe care o avem de la Nata-

lia a Serbiei, datând din 10 februarie 1896, îi rea-minteşte Alexandrinei de şederea lui Vladimir şi a lui Dimitrie la ea, în vila ei somptuoasă de la Sachino (numită astăzi Pavilionul Regal), pe care o construise la Bidart, lângă Biarritz. Această şedere a avut loc deci în 1895, chiar în timpul bolii grave a lui Dimitrie. Şi dacă Berck a fost poate locul lor de întâlnire în circumstanţe triste, Sachino va deveni în curând locul fericit al va-canţelor lor. Astfel cei doi fraţi se reîntorc acolo foarte regulat, în 1898, în 1899, în 1901, în 1902, în 1905 şi acolo va fi refugiul lor în 1918, când Dimitrie îşi va pierde postul de ambasador al României la Roma.

La început, cei mai interesaţi în această relaţie erau cei din familia Ghika, în fapt cli-matul coastei basce franceze fiind foarte bun pentru boala lui Dimitrie şi apoi acest lucru îl pune pe tânărul diplomat în contact cu înalta societate aflată în preajma reginei Serbiei, al cărei fiu, Alexandru (Sacha, de unde numele vilei Sachino), devenit rege după abdicarea tatălui său Milan, este încă prea tânăr pentru a ţine singur frâiele puterii. Chiar separată de soţul ei, chiar lipsită de putere oficială, Nata-lia a Serbiei exercită o influenţă puternică asupra fiului ei regele, cel puţin până în 1900.

După această dată se pare că Natalia este cea mai dornică să întreţină aceste legături cu cei doi fraţi: cu Dimitrie, pe de o parte, care prin funcţiile sale diplomatice poate avea o oarecare influenţă, mai ales asupra regelui Italiei, sau asu-pra celui al României, dar şi cu Vladimir, pe de altă parte, care o consolează spiritual pentru în-cercările prin care trece viaţa ei.

Prizoniera Într-adevăr, în 1900, Alexandru se decide

să se căsătorească cu amanta sa, Draga Mašin, fostă doamnă de onoare a reginei Natalia. Aceas-ta din urmă o numeşte, într-o scrisoare din 4 martie 1900, „zdreanţă bătrână cu dinţi falşi” (trebuie spus că era cu 12 ani mai mare ca regele…), reproşându-i fiului său că nu „caută ceva mai tânăr şi mai proaspăt” şi, de asemenea, mai aristocratic ! Şi aceasta este şi părerea întregii Serbii… însă Alexandru, orbit (vrăjit ar spune unii), nu ţine seama. Natalia, zdrobită, exclusă, nu-i mai are decât pe cei doi fraţi Ghika, şi în spe-cial pe Dimitrie, pentru a se destăinui, pentru a-şi exprima oful, sfogo, cum spune ea. Într-adevăr, cui să se destăinuie ? Duşmanilor regelui ? Nu e ca-zul. Prietenilor atunci ? Aceşti linguşitori nu fac decât să aprobe deciziile scandaloase ale suvera-nului. Fraţii Ghika sunt cinstiţi, străini, diplomaţi şi neutri. Are încredere în ei. Li se destăinuie în mai multe scrisori, spunându-le disperarea şi mâ-nia sa.

Această dramă de familie se va transforma în curând în tragedie naţională, când regele Ale-xandru şi regina Draga vor fi asasinaţi, în 1903, în palatul lor de la Belgrad, de către militari conspi-ratori care oferă tronul pe tavă familiei rivale, Karageorgevitch. Regina Natalia nu putea cu-noaşte o dramă mai groaznică decât pierderea singurului ei fiu, chiar nevrednic în ochii săi, şi a titlului de regină mamă.

Roma Aveam impresia astfel că regina s-a con-

vertit la catolicism ca urmare a durerii provocate de asasinarea fiului său, pe care îl plasam în min-tea mea undeva pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. De fapt, cu ocazia cercetării pe care am fă-cut-o cu privire la corespondenţa dintre Vladi-mir şi Dimitrie Ghika şi regina Natalia a Serbiei,

Scrisoare adresată de Natalia a Serbiei lui Vladimir Ghika, 2.08.1926

3


dedesubturile tuturor acestor intrigi politice descrise în scrisorile reginei Natalia.

Un nume revine cu precădere în cores-pondenţa ei, cel al unei domnişoare (sau doam-ne ?) de companie a reginei care pare să fi rămas alături de ea de la început până la sfârşit. Am citit prenumele ei „Bangea”, dar s-ar putea citi foarte bine „Roujea” sau ceva asemănător. În orice caz, numele ei de familie (de fată, fără în-doială) ar fi Oreskovic (Orechkovitch). Făcea parte deci din această mare familie sârbă şi ar putea fi sora Mitzei (Mica) Oreskovic, fiică a colonelului Antonije Oreskovic, devenită Mitza Cukic. Maria Solacolu vorbeşte despre o anume D-nă Chassériaux care o însoţeşte mereu pe regină. Este oare aceeaşi persoană ? Internetul nu mi-a permis să rezolv această enigmă. Dacă cititorii noştri au vreo clarificare în legătură cu acest subiect, să nu ezite să ne-o împărtăşească2.

Luc Verly

Max de Hohenlohe. Erou sau şantajist ?

Într-o frumoasă zi de primăvară din 1939,

la Vladimir Ghika vine un om disperat. A văzut cu siguranţă mulţi astfel de oameni, dar acesta era deosebit prin faptul că purta un nume destul de impunător: Max Karl zu Hohenlohe-Langenburg, deci provenind dintr-o importantă familie germană. Acest bărbat este disperat pen-tru că spune că este deposedat de moştenire de către familia sa şi mai ales de către vărul său bun, Max Egon. Cauza acestei deposedări ar fi atitudinea sa faţă de Germania nazistă. În fapt, este unul dintre puţinii intelectuali germani, îm-preună cu Klaus Mann, fiul lui Thomas Mann, care i-au îndemnat pe locuitorii din Saar să vo-teze împotriva integrării lor definitive în Ger-mania în 1934. Ceea ce a determinat pierderea naţionalităţii germane, pe care o dobândise de puţin timp, fiind născut austriac. În plus, pe 7 mai 1938, a publicat într-un ziar german care

mi-am dat seama că aceasta se convertise cu un an înainte, în 1902, şi deci converti-rea ar trebui legată de alte evenimente din viaţa ei, precum divorţul voit de regele Mi-lan (şi aprobat de Biserica ortodoxă) sau căsătoria fiului ei (binecuvântată de mitro-politul ortodox al Belgradului, în 1900), sau chiar o eventuală vindecare a nepotului ei Gheorghe la Berck (locul abjuraţiei şi al convertirii oficiale), decât de moartea fiului ei Sacha.

Este ciudat că această convertire pare mai degrabă să fi răcit legăturile dintre regina Natalia a Serbiei şi Vladimir Ghika decât să le fi strâns, însă concepţiile religioase ale prinţului român şi cele ale reginei sârbe nu erau poate chiar aceleaşi (Vladimir Ghika va încerca în zadar să o facă pe regină să se implice în aven-tura de la Auberive). Se vor vedea totuşi frec-vent la Paris, mai ales în timpul vizitelor lui Dimitrie în capitală.

Corespondenţa dispărută Aşa se face că, în mod ciudat, există o

mare pauză în corespondenţă: nicio scrisoa-re între 1905 şi 1922, deşi în această perioa-dă fraţii Ghika merg des la Sachino în tim-pul Primului Război mondial şi imediat du-pă el. Această absenţă a scrisorilor se poate explica în parte prin faptul că cele două fa-milii se găseau destul de des împreună la Roma sau chiar la Sachino. Dar ar putea să se datoreze şi pierderii unei părţi din cores-pondenţă sau rămânerii ei prin vreo man-sardă (între hârtiile personale ale lui Dimi-trie, dacă există, fiindcă acesta pare să fie principalul ei interlocutor în familia Ghika).

Scrisul reginei Natalia nu este foarte greu de descifrat în general, chiar dacă are un mod special de a scrie majusculele şi anumite litere şi are talentul de a pune ac-centul circumflex acolo unde nu ar trebui şi de a nu-l pune acolo unde ar trebui !

În general, în toată această corespon-denţă, numele sârbeşti sunt destul de greu de descifrat şi am avea nevoie de ajutorul unui sârbofon interesat de istoria ţării sale pentru a putea înţelege cine este cine, ca şi

2 Ce păcat şi de această dată că nu avem scrisorile scrise de Vladimir Ghika reginei Natalia a Serbiei ! Dat fiind că aceas-ta este un personaj istoric, este posibil ca corespondenţa ei să se fi păstrat, dar unde ?

4


apărea la Paris, Das Neue Tage-Buch, o scrisoare către mama sa în care îi reproşa fidelitatea faţă de Hitler şi în care făcea un rechizitoriu foarte dur împotriva naţionalismului german, împotri-va antisemitismului, pe scurt împotriva nazis-mului în general. Redăm mai departe doar înce-putul, care este deja destul de grăitor: „Întreaga ta viaţă, şi până astăzi, te-ai recunoscut în aceas-tă Austrie a Habsburgilor ne-germană şi în Împă-ratul ei. Şi acum, te-ai recunoaşte în acest Hitler, care este nu doar un ticălos, dar se spune că este şi un bastard. Nu mă îndoiesc că poate ţi-a trezit ceva precum o chemare a sângelui la care ai do-rit să răspunzi. Dar îţi spun: dacă astăzi îi auzi chemarea, mâine îl vei vedea curgând. Va fi poate sângele fiului tău”. Sau: „100 de milioane de teutoni înarmaţi până în dinţi au lansat un război fără milă împotriva a 16 milioane de evrei, care nu au pentru a se apăra decât proprii-le lor stilouri […] Dacă ambiţia germanilor de astăzi nu constă în nimic altceva decât în a-i ma-sacra pe evrei, atunci nu e decât o ambiţie mizeră”.

Din contră, vărul său Max Egon, care du-ce o viaţă princiară datorită numeroaselor sale proprietăţi, este un naţionalist convins. Tocmai negociase în castelul său din Boemia alipirea la Germania a regiunii Sudeţilor, care făcea parte pe atunci din Cehoslovacia.

Vladimir Ghika se crede îndreptăţit să facă apel la generozitatea şi la simţul drep-tăţii nu ale lui Max Egon, ci ale soţiei aces-tuia, Maria Piedad de Iturbe y Scholtz-Hermensdorff, o spaniolă bogată de origine mexicană prin tatăl ei. Aceasta îi răspunde lui Vladimir Ghika acuzându-l pe prinţul Max Karl de şantaj (cuvântul folosit de ea este black-mailing), acuzându-l, între altele, că nu este fiul tatălui său, că a trăit mereu pe spezele familiei sale, că este un pictor ratat şi chiar că şi-ar fi oferit serviciile regi-mului nazist… Trimite totuşi şi o mică po-mană pentru el… ca să fie lăsaţi în pace, ea şi soţul ei.

Prinţesa a avut grijă să-şi scrie acuzaţiile în două scrisori separate, una mai împăciuitoare, pentru a fi pusă sub ochii prinţului Max Karl, şi alta, mai acuzatoare, destinată numai prelatului român. Răspunsul este deci transmis prinţului Max Karl, care răspunde cu duritate şi îl dă în

judecată pe vărul său în faţa tribunalelor franceze.

Un articol din ziarul l’Époque din 22 iunie 1939 ne explică despre ce e vorba: „Prinţul Max Charles, spre deosebire de vărul său bogat, nu posedă altă resură decât o rentă viageră pe care acesta s-a angajat să i-o ofere la deschiderea suc-cesiunii uneia din rudele lor decedate înainte; dar convenţia fusese făcută sub regimul legii cehe, în timp ce domeniul Rothenhaus a devenit german, iar Cehoslovacia nu mai există. Prinţul Max Egon a crezut că poate profita de această nouă stare de lucruri şi mai ales de legislaţia ger-mană care interzice exportarea valutei; pur şi simplu a încetat să-i mai verse renta datorată vărului său Max Charles”. Ceea ce va determina tribunalul din Bayone să-i dea dreptate prinţului Max Karl.

Oare această decizie a justiţiei o deter-mină pe prinţesa Piedad, în drum către regi-unea Sudeţilor, să încerce să rezolve pe cale amiabilă problema, întâlnindu-l pe Vladimir Ghika la Paris, marţi 27 iunie 1939 ? Nego-cierea eşuează, se pare, dar prinţesa lasă o mică sumă de bani destinată vărului ei prin alianţă.

Bineînţeles aceasta nu îl mulţumeşte pe Max Karl, mai ales că maşina vărului său care trebuia confiscată ca urmare a deciziei tribunalului din Bayonne… rămâne de ne-găsit. Prinţul se gândeşte să ceară bunurile

Scrisoarea lui Max Charles de Hohenlohe către Vladimir Ghika, 6.07.1939

5


nimic precis despre aceasta, ci doar că a murit în 1990, la vârsta onorabilă de 98 de ani.

Şi vărul Max Karl ? Ei bine, acest artist sen-sibil a fost consecvent în alegerile sale politice şi s-a angajat în Legiunea străină franceză pentru a lupta împotriva armatei germane. Dar, odată semnat armistiţiul pe 22 iunie, a făcut marea gre-şeală de a nu se ascunde şi nici nu a fugit. S-a în-tors pur şi simplu în Germania. Este arestat şi condamnat la moarte pentru trădare, pe 12 de-cembrie 1942. Pe 27 iulie 1943, prinţul Karl Max este executat în închisoarea de la Stuttgart.

Se odihneşte oare în pace ?

Luc Verly

Calinic Popp-Şerboianu Calinic Popp-Şerboianu, personaj des-

tul de fascinant şi misterios, pare să se che-me, de fapt, pe numele său adevărat, Con-stantin Popescu-Şerboianu. Foloseşte ambele nume, fără să ştim care este cel corect (în scrisorile către Vladimir Ghika semnează „C. Popescu Serboian”). Este posibil ca numele de Calinic să-l fi adoptat atunci când s-a călu-gărit. Căci este călugăr, ortodox, şi chiar arhi-mandrit. Deşi pare foarte atras către greco-catolicism, totuşi se pare că nu s-a convertit niciodată în mod oficial. În orice caz, în scri-sorile către Vladimir Ghika din 1929 spune foarte clar că (încă) nu a abjurat.

În 1929 deci, certat cu patriarhul orto-dox al României (căci atracţia pentru catoli-cism pare să provină mai degrabă dintr-o res-pingere a ierarhiei ortodoxe decât dintr-o acceptare a autorităţii papale), se apropie mult, la Paris, de Vladimir Ghika.

Nu avem agenda din 1929 pentru a cu-noaşte data primei întâlniri dintre cei doi. Agenda din 1928 nu pare să menţioneze nu-mele de Popescu Şerboianu. Să precizăm de altfel că a doua parte a anului 1928 este mar-cată de călătoria lui Vladimir Ghika în Aus-tralia, apoi sfârşitul anului 1928 şi începutul anului 1929 de operaţia suportată şi de con-valescenţa în Italia. Ceea ce ne face să cre-dem că cei doi s-au întâlnit după întoarcerea

din Anglet deţinute de vărul său… Trebuie spus că pe atunci Spania era zguduită de războiul civil iar Max Egon şi soţia lui aş-teptau ca lucrurile să se liniştească, în fru-moasa lor proprietate din Anglet, în ţinutul basc francez. Însă pentru a plăti un avocat, Max Karl are nevoie de bani, şi, aşa cum am văzut, nu are. De aceea recurge din nou la generozitatea lui Vladimir Ghika, pe care îl întâlneşte la Paris, vineri 7 iulie 1939.

În mod sigur, Vladimir Ghika a încercat atunci să-l calmeze pe prinţ şi a continuat co-respondenţa cu prinţesa Piedad, pentru a găsi o soluţie. Aceasta îi răspunde cu amabilitate, pe 21 august 1939: „Vă mulţumesc pentru intervenţia dumneavoastră amabilă pe lângă Prinţul Max Charles Hohenlohe şi pentru că aţi căpătat influenţă asupra lui. Potrivit soţu-lui meu, se pare că ar exista o speranţă în sen-sul că guvernul german ar permite trimiterea unor anumite sume în străinătate, şi poate chiar o singură trimitere a unei cantităţi mai importante. Dar ar fi valabil doar pentru ţări cu care Germania întreţine tratate speciale, precum România, Iugoslavia, Bulgaria, Unga-ria etc., şi ar fi necesar ca prinţul Max Charles Hohenlohe să-şi stabilească domiciliul în una din aceste ţări, iar dacă ar fi cetăţean, aceasta ar uşura considerabil de mult chestiunea. Cred că ar putea fi posibil să putem găsi o soluţie pe această bază”.

Toată lumea cunoaşte cursul evenimentelor: al Doilea Război Mondial izbucneşte pe 1 septem-brie 1939 şi lasă cu siguranţă această acţiune în suspans… ca atâtea altele.

Dar nu toată lumea ştie ce s-a întâmplat cu protagoniştii noştri, decât că Vladimir Ghika s-a întors în România şi fără îndoială nu a mai auzit vorbindu-se despre aceşti oameni. Documentele deţinute de Arhiva Ghika în orice caz nu îi menţionează.

Căutând pe internet, aflăm că pe durata răz-boiului Max Egon zu Hohenlohe-Langenburg, într-o poziţie mai mult sau mai puţin oficială, a purtat negocieri cu puterile anglo-saxone pentru a găsi o pace de compromis… fără să reuşească. Pare să nu fi avut nicio simpatie pentru acţiunile belicoase şi suicidare ale lui Hitler. A murit în Spa-nia franchistă, în 1968. Soţia lui, Piedad, l-a susţi-nut cu siguranţă, în toată această perioadă, nu ştim

6


Totuşi Calinic Popp-Şerboianu a rămas activ în viaţa socială, chiar foarte activ, mereu între ortodoxie şi catolicism, până la moartea sa în 1941. Întors în România, fără îndoială în 1930, îşi propune să-i organizeze pe ţigani într-o structură socială şi politică pentru a le apăra drepturile speciale. Aceasta va fi lupta vieţii sale, dar nu singura, căci, expulzat din asociaţie după ce a fost acuzat că vrea să-i împingă pe ţigani la greco-catolicism (ceea ce poate că era adevărat, dar nu sigur4), începe în paralel o altă luptă, care îl va irita din nou pe Patriarh: lupta pentru per-miterea incinerării corpurilor, respinsă în mod oficial de Biserica Ortodoxă şi care nu primise nici aprobarea Bisericii Catolice5.

Lupta lui Şerboianu în favoarea incinerării corpurilor, ca şi refuzul său de a abjura în mod oficial (dacă e cazul), nu au fost fără îndoială pe placul Protonotarului Apostolic, dar contactul nu a fost probabil complet întrerupt între cei doi. În orice caz, Calinic Popp-Şerboianu, navi-gând între ţigani şi români, între ortodocşi şi catolici, mereu pendulând, este un personaj des-tul de fascinant, pe care am vrea să-l cunoaştem

mai bine, să-l înţelegem mai bine.

Luc Verly

Yvan Lenain şi „Noua Echipă”»

Cine, în Belgia sau altundeva, mai ştie de

numele lui Yvan Lenain (1907-1965) ? Şi totuşi, în tinereţea sa, plin de entuziasm, s-a aflat în fruntea unei mişcări a tinerilor scriitori catolici belgieni. A fost foarte activ, organizând sub nu-mele de „Noua Echipă”, o revistă, o asociaţie, întruniri, cursuri, reculegeri, fapt ce i-a permis să-l întâlnească pe Vladimir Ghika, ce locuia pe atunci, adesea şi pentru mult timp, la fratele său Dimitrie, ambasador al României la Bruxelles, şi

lui Vladimir Ghika la Paris care a avut loc la începutul lunii aprilie 1929.

În această perioadă Calinic Popp-Şerboianu a început fără îndoială să-şi scrie importanta lucra-re despre ţigani, căci în introducerea studiului său publicat la Paris în 19303 îl citează pe Vladimir Ghika drept unul dintre principalii săi mentori. Căci arhimandritul vorbea perfect limba ţigăneas-că, chiar dacă, se pare, el nu era ţigan.

Cele trei scrisori din 1929 pe care le avem la Arhiva Ghika semnate de el şi adresate lui Vladi-mir Ghika se datorează faptului că acest călugăr rătăcitor se găseşte în curând în Albania în căuta-rea unei situaţii în Biserică (fie ortodoxă fie catoli-că…) după ce trecuse pe la Roma pentru a căuta sprijin (dar ce post ar fi putut ocupa acest cap în-fierbântat, pendulând între ortodoxie şi catoli-cism ?). Aceste trei scrisori, scrise în română, sunt bogate în informaţii biografice care îl privesc, dar nu îl satisfac pe deplin pe cititor. Arhiva Vladimir Ghika nu pare să aibă niciun document care ar da de înţeles că cei doi ar fi rămas în contact epistolar sau de alt tip (dar descoperiri neaşteptate pot avea loc oricând).

4 v. Petre MATEI, „Raporturile dintre organizaţiile ţigăneşti interbelice şi Biserica Ortodoxă Română”, in Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, Vol. V, coord. Vasile Ciobanu şi Sorin Radu, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, Sibiu, Techno Media, 2010, pp. 159-173. 5 v. Calinic J. Popp Şerboianu, Cremaţiunea şi religia creştină, ed. Marius Rotar, Institutul European, Iaşi, 2012, 234 p.

Scrisoarea lui Calinic Pop Şerboianu către Vladimir Ghika, 16.07.1929

3 Les Tsiganes – Histoire – Ethnographie – Linguistique – Gram-maire – Dictionnaire, Payot, Paris, 1930.

7


care era implicat în numeroase activităţi dintre care nu vom sublinia acum decât o mică parte. Vom reveni fără îndoială într-un număr viitor al Buletinului Arhivei Vladimir Ghika.

Iată ce spune cercetătoarea Geneviève Duchenne despre Noua Echipă: „Aceasta do-reşte să aducă o refacere a unităţii spirituale şi să apere restructurarea cetăţii prin elaborarea în prealabil a unei ordini intelectuale organizate după învăţătura Sf. Toma, socotită capabilă să ofere o sinteză satisfăcătoare a lumii. Programul neo-tomist propus de Noua Echipă captivează tinerii din generaţia sa – drept dovadă numeroasele mărturii entuziaste6”. Prin-tre aceşti tineri mai mult sau mai puţin legaţi de Yvan Lenain, se aflau, de pildă: pictorul militant troţkist Édouard (zis War) Van Overstraeten (1891-1981); poetul Jean Glineur (1906-1969); poetul şi viitorul luptător în Rezistenţă Edmond-Henri Humeau (1907-1998); pionierul cinema-tografului documentar belgian Charles Dekeukeleire (1905-1971); jurnalistul şi scriito-rul Marcel Lobet (1907-1992); poetul Adrien Jans (1905-1973); poeta Hilda Bertrand (1898-1979); filosoful Marcel Lallemand (1899- ?); fi-losoful Philippe Devaux (1902-1979); econo-mistul Robert J. Lemoine (1897-1938); poetul şi jurnalistul Paul Werrie (1901-1974); avocatul şi viitorul martir al Rezistenţei Louis Braffort (1886-1944); juristul Léon Moureau, etc7. Deci o tânără elită intelectuală belgiană catolică.

Când Yvan Lenain îl întâlneşte pe Vladi-mir Ghika, este tânăr, are 26 de ani, dar e preco-ce, căci a publicat deja mai multe scrieri, în spe-cial antologii de poeme: La Maison dans les arbres (Éditions de la "Revue Sincère", Bruxelles, 1925); Le Mouvement littéraire à Louvain (éditions de la Métropole, 1926); La Chambre claire (Eugène Figuière, Paris); Le Cantique de l’absence (Desclée de Brouwer et Cie, Paris, 1932).

În anul care urmează apariţiei ultimei sale cărţi şi la aproximativ un an după dispariţia re-vistei, spre sfârşitul anului 1933, Yvan Lenain pare să-l fi cunoscut pe Vladimir Ghika. Înce-pând de atunci a întreţinut cu el o coresponden-ţă bogată, care se termină în 1936, în momentul

căsătoriei tânărului intelectual belgian cu Suzan-ne Bultot. După această dată Yvan Lenain s-a consacrat fără îndoială familiei sale şi pare chiar să fi abandonat orice activitate politico-religioasă. Plecarea lui Dimitrie Ghika din pos-tul de ambasador al României la Bruxelles a in-fluenţat poate această încetare a corespondenţei – care a fost destul de bogată: 30 de scrisori lungi în doi ani şi jumătate, adică aproximativ o scrisoare pe lună. Din păcate, la Arhivă lipsesc originalul unei scrisori din 1935 precum şi scri-sori din 1936, cu toate că Pr. Georges Schorung le-a avut în mână de vreme ce le-a copiat.

Ca întotdeauna, nu avem răspunsurile lui Vladimir Ghika. Avem numai începutul unei piste foarte serioase şi promiţătoare, căci Geneviève Duchenne scrie că hârtiile lui Yvan Lenain „i-au fost transmise cu amabilitate de către prof. M. Otten8”. După o căutare pe In-ternet, se pare că e vorba de profesorul Michel Otten, de la Universitatea Louvain-la-Neuve. Nu am reuşit să intrăm în contact cu acest emi-nent profesor, dar nu ne pierdem speranţa că, poate cu ajutorul cititorilor noştri, vom reuşi.

Mai ştim şi că fratele lui Yvan Lenain, Raymond, de la care avem două scrisori adresa-te lui Vladimir Ghika, era preot. Şi Mihaela Va-siliu l-a cunoscut: „De când m-am stabilit în

6 Esquisses d’une Europe nouvelle: l’européisme dans la Belgique de l’entre-deux-guerres (1919-1939), P.I.E. Peter Lang, Bruxelles, 2008. 7 Această listă se bazează în mare parte pe o listă a invitaţilor la o conferinţă ţinută de Vladimir Ghika în februarie 1935.

8 Op. cit.

Listă participanţi la una din reuniunile de la “Nouvelle Équipe”

8


catolice şi poetice, căci va fonda, în 1948, Ca-ietele simbolismului creştin.

Sperăm că cititorii noştri vor putea să ne dea mai multe informaţii despre personalitatea lui Yvan Lenain, un om plin de entuziasm şi cu activităţi diverse şi variate (se pare că a creat pri-mul magazin cu produse naturale din Bruxelles !) şi care şi-a exercitat influenţa în Belgia şi dincolo de ea, în anii treizeci, dar şi după război.

Luc Verly

Dorothy F. Gordon şi Federaţia Congregaţiilor moderne

de persoane consacrate feminine

Dintr-una din cutiile de la Arhivă s-a ex-tras un pachet substanţial de scrisori, în general dactilografiate şi în engleză, provenind de la Dorothy F. Gordon, o călugăriţă britanică, din comunitatea Mesagerelor credinţei. Această co-respondenţă, foarte limitată în timp, mi s-a pă-rut extrem de interesantă. Ea arată limpede mo-dul în care Opera lui Vladimir Ghika se înscrie într-un elan misionar european, chiar mondial. Într-o anume reînnoire catolică a monahismului tradiţional.

Schimbul de scrisori începe în noiembrie 1929, când Dorothy Gordon îl înştiinţează pe Vladimir Ghika, în calitatea lui de fondator al Fraternităţii Sf. Ioan, de intenţia ei de a organiza un congres al noilor societăţi misionare catolice din lumea întreagă. Vladimir Ghika acceptă să îl prezideze şi participă la organizare. Totuşi, cu puţin timp înainte de deschiderea lui, la Salzburg, în iulie 1930, Vladimir Ghika se retra-ge, fiind bolnav – boală care survine la momen-tul potrivit, căci se pare că o bună parte a ierar-hiei catolice nu vedea cu ochi buni acest congres care dorea să fondeze o „Federaţie a Congregaţiilor moderne de persoane consacrate feminine”. Cuvântul „modern” înspăimânta încă, pe atunci, destul de tare.

Iată ce spune Dorothy Gordon despre această viitoare federaţie:

„1. Scopul Federaţiei Congregaţiilor mo-derne de persoane consacrate feminine, exprimă dorinţa ca toate Comunităţile să fie întărite prin relaţii internaţionale şi ca, în urma unor consfă-

Germania, cum sunt aproape de graniţa cu Bel-gia, merg deseori la Sanctuarul Fecioarei Săraci-lor de la Banneux. Acolo l-am cunoscut pe pă-rintele Raymond Lenain. Fratele lui, Yvan Lenain, l-a cunoscut bine pe Mons. Ghika, făcu-se parte din cercul tomist de la Meudon, al soţi-lor Raïssa şi Jacques Maritain. De la pr. Ray-mond am aflat mai multe lucruri pe care le ştia de la fratele lui9.”

Yvan Lenain apare în scrisorile sale ca un fel de dublură belgiană a lui Jean Daujat. Mai întâi atras de politică, se întoarce, sub îndrumarea lui Jacques Maritain şi a lui Vladi-mir Ghika, spre cele spirituale şi mai precis spre studiul filosofiei tomiste şi al învăţăturii Bisericii. „Pentru Lenain, restructurarea cetă-ţii trece prin elaborarea anterioară a unei or-dini intelectuale organizate după învăţătura sf. Toma, socotită capabilă să ofere o sinteză satisfăcătoare a lumii. Tânărul împreună cu prietenii săi sunt convinşi că pentru a acţiona asupra lumii este necesar să se acorde întâie-tate artei şi literaturii, amândouă integrate într-o căutare raţională şi mistică. […] [Însă, pentru a-şi finanţa revista], cum se certase cu autorităţile de la ACJB10 (aflate tot mai mult sub influenţa lui Degrelle), nu mai poate con-ta pe niciun sprijin. Va căuta, după 1932, să găsească o finanţare pe lângă personalităţile catolice, dar discursul său revoluţionar şi le-găturile sale cu mediile de extremă stângă nu aveau darul să le fie pe plac. Fără bani şi fără sprijin, revista nu poate decât să dispară11…”Acest eşec, pe lângă volumul de muncă pe care îl implicau fără îndoială activi-tăţile militante, şi nevoia de a asigura traiul familiei (în mai multe scrisori el evocă dificul-tăţi financiare ale familiei sale) îl vor face pe Yvan Lenain să-şi reorienteze activităţile că-tre cariera de avocat. Nu-şi va uita originile

9 Actualitatea Creştină, iunie 2012, p. 30, interviu cu Mihaela Vasiliu. 10 Association Catholique de la Jeunesse Belge. 11 Cécile Vanderpelen-Diagre, Écrire en Belgique sous le regard de Dieu. La littérature catholique belge dans l’entre-deux-guerres, Bruxelles, CEGES/Éditions Complexe, coll. „Histoires contemporaines”, novembre 2004, pp. 71-74.

9


lică la nivel mondial, permiţându-ne să-i distingem şi particularităţile.

„Austria Caritas Socialis. Această comunitate a

fost fondată după război de Monseniorul Teipel şi D-na Doctor Buryan. Sunt aproa-pe 200 de surori. Au 18 case. Formarea lor religioasă este excelentă şi sunt implicate cu totul în activităţile de asistenţă socială. Muncesc mult în parohii. Au case pentru mamele necăsătorite şi copiii lor, ca şi un aşezământ magnific pentru foste prostitua-te, la Kloster Neuberg, întreţinut în întregi-me pe cheltuiala statului. Au şi misiuni în-floritoare la căile ferate în gările din Viena şi o pensiune pentru tinerele angajate; aces-tea nu plătesc decât un preţ extrem de mic, şi fiecare are camera ei. […]

Oblatele Sf. Benedict. Este o fundaţie religioasă care asigură servitoarelor şi per-soanelor din popor mijloacele necesare pentru a duce o viaţă religioasă. Se ocupă de săraci. Au fost fondate de Pr. Norbert Schachinger. […]

America Societatea Misionarele Medicale Catolice.

Această comunitate excelentă a fost fonda-tă de Dr. Anna Dengal în 1925, la Wa-shington. Activitatea ei constă în serviciul medical în Misiunile Străine. Sunt aproape 50 de surori, dintre care 30 cu voturi, şi 4 case: Casa-mamă în America, o casă de for-mare în Anglia, la Osterley, şi două spitale în India. […] Îşi asigură subzistenţa fie din munca Surorilor în spitalele din India, fie din contribuţii voluntare. […]

Catehetele Misionare. Surorile duc o via-ţă misionară foarte dură şi sunt foarte săra-ce. Muncesc fără niciun fel de remuneraţie şi depind de caritate pentru a trăi. Au toate aprobările şi sunt supuse Arhiepiscopului de Santa-Fe. Este o fundaţie franciscană modernă, cu un spirit cu totul apostolic. […]

Surorile Misionare Străine ale Sf. Dominic. Este o mare comunitate modernă foarte înfloritoare. Are toate aprobările şi face

tuiri reciproce şi a ajutorului spiritual, să fie mai adaptate în diferitele lor opere.

2. Sperăm asocierea la această federaţie a Congregaţiilor şi Comunităţilor moderne de femei care trăiesc ca persoane consacrate, fie având voturi simple (anuale sau perpetue) fie într-o formă de viaţă consacrată, dar care doresc să facă apostolat şi lucrări sociale în condiţii moderne şi fără clauzură”.

Cu toate că organizatorii aveau grijă să spună că se supun întru totul ierarhiei catolice, ideea unei federaţii fără rădăcini la Vatican îi neliniştea pe anumiţi prelaţi cato-lici. Deşi congresul a avut loc, federaţia do-rită nu s-a înfiinţat.

Dar ceea ce ne interesează în mod de-osebit este să ştim care congregaţii au fost invitate să participe la congres. Documen-tele găsite ne dau o listă precisă şi detaliată. Reproducem mai jos câteva extrase (persoanele interesate ne pot cere lista com-pletă). Lista poate părea oarecum plictisi-toare, dar ea ne îngăduie să situăm Opera Sf. Ioan în marele curent de reînnoire cato-

Scrisoare Dorothy Gordon către Vladimir Ghika, 3 iunie 1930

10


mult bine. Surorile sunt foarte numeroase. Au 13 case, răspândite în diferite părţi ale lumii. Îşi dau perfect seama de necesităţile timpurilor actuale şi sunt nişte misionare excelente. […]

Belgia Oblatele lui Cristos Rege. Această comuni-

tate a fost fondată de Pr. benedictin Rosschaerts. Surorile sunt îmbrăcate ca toată lumea şi li se spune „doamnă”, „domnişoară”. […] Fac tot ce pot pentru a promova rugăciu-nea liturgică printre oamenii din lume şi fac bine străduindu-se să pună în practică reco-mandările Papei cu privire la Acţiunea Catolică. […]

Canada Surorile de Asistenţă. Este o Comunitate

Misionară admirabilă fondată de Pr. Georges Daly, C.S.S.R., în luna august 1922, pentru a lucra în misiunile interne din Canada. Sunt 75 de surori, dintre care 63 cu voturi definitive. Au 14 case. […] Câştigă bani lucrând în şcoli şi în spitale. Au cele două aprobări, episcopală şi pontificală. S-au găsit în faţa unor mari dificul-tăţi apărute din idei conservatoare cu privire la viaţa consacrată. Singura lor teamă pentru vii-tor este aceea de a fi constrânse să revină la maniera tradiţională de viaţă consacrată. […]

Surorile Maicii Domnului a Bunului Sfat. Această comunitate a fost fondată de Pr. Sa-muel Ballavance S.J., şi realizează pentru cana-dienii de limbă franceză ceea ce Surorile de Asistenţă, numite deja, realizează pentru cei de limbă engleză. […]

Anglia Surorile Maicii Domnului a Mângâierii.

Aceste surori au fost fondate în primii ani ai acestui secol, înainte de război, de către Sora Constance Burd. Au aprobare episcopală. Sunt mai mult de 20 de surori şi au două case. Se ocupă aproape în exclusivitate de îngrijirea bolnavilor. […]

Surorile Sf. Ana. Au fost fondate cu puţin timp înainte de război de către domnişoara Gordon Smith. Au mai multe case în Anglia şi cred că surorile sunt între 40 şi 50. Lucrează în

activităţile parohiale şi au tot felul de activităţi pentru săraci. Ele, ca şi cele de mai înainte, s-au format după vechiul model şi poartă veş-mânt călugăresc. […]

Mesagerele Credinţei12. Aceste surori au fost fondate în 1914. Sunt misionare în pa-tria lor şi aspiră la convertirea compatrioţi-lor lor la religia catolică. Se dedică mai ales ajutorării persoanelor instruite. Merg peste tot pentru a avea ocazia de a lua contact cu lumea şi realizează instruirea convertiţilor pentru cler. Lucrează şi în activităţile paro-hiale, în câteva opere de ocrotire a tineretu-lui, şi ţin conferinţe în parcurile din Londra şi din alte locuri; predau catehismul şi înde-plinesc orice lucrare care are ca obiect răs-pândirea credinţei catolice. Formează o mi-că comunitate. Au două case […]

Franţa Surorile Sf. Ioan Evanghelistul13. Aceste

surori au fost fondate de Pr. Vladimir Ghi-ka. […] Au mai multă clauzură decât au în general comunităţile moderne. Comunitatea lor nu este numeroasă. Au o singură casă. […]

Fundaţia de la Lyon. Pr. Remillieux14 a fondat o mică comunitate semi-religioasă, care îşi are cartierul general la Lyon şi o ca-să mică la Berlin. Surorile se ocupă de să-raci şi lucrează mai ales pentru a realiza o bună înţelegere între Franţa şi Germania, în speranţa de a evita războiul în viitor. […]

D-ra Louise de Taphanel15. A fondat la Cambrai o comunitate, în parte secretă, ca-re se ocupă cu opere de asistenţă socială. […]

Germania Societatea lui Cristos Rege a Crucii Albe. […]

Comunitatea se compune din 30 de fraţi şi 90 de surori. Au 9 case în proprietatea lor. Au permisiunea episcopilor din cele nouă dieceze în care lucrează. Constituţia lor este mai de-grabă de genul confreriei, cu toate că trăiesc în

12 Din care face parte Dorothy Gordon. 13 Sic ! 14 Vladimir Ghika îl cunoştea puţin. 15 Vladimir Ghika o cunoştea şi era în corespondenţă cu ea.

11


comunitate. […] Este o comunitate triplă alcătuită din preoţi, laice şi surori, şi a fost fondată de Dr. Metzger16, care este cunos-cut acolo sub numele de Fratele Paul. Suro-rile se ocupă de săraci; publică şi un Jurnal Catolic. […]

Societatea lui Cristos Rege. (Nu are nimic de-a face cu cea dinainte). Această societate excelentă a fost fondată de D-ra Berta Wiedenbusch. Surorile sunt îmbrăcate ca toată lumea şi predau în tot felul de şcoli. Cele mai multe trăiesc în casele lor, comu-nitatea lor fiind mai mult sau mai puţin se-cretă; dar în timpul vacanţelor se întâlnesc cu superioara lor, şi au un foarte bun spirit religios. Sunt femei foarte învăţate şi capabile. […]

Olanda Doamnele din Nazareth. Graalul. Este

cea mai mare şi cea mai cunoscută comuni-tate olandeză. […] Sunt multe case ale Gra-alului în Olanda, în Germania şi în Anglia. Surorile se ocupă de tinerele catolice. Au o formaţie religioasă deplină. […]

Ungaria Misiunea socială. Această este prima

dintre comunităţile maghiare moderne. A fost fondată de Doamna von Farkas. Are aproximativ 200 de surori. […] Se ocupă de închisorile de femei din Budapesta.

Surorile de asistenţă socială. Aceste surori au fost fondate de către Sora Margit Schlachta. Sora Marguerita a făcut parte mai întâi din Misiunea Socială dar, când a părăsit-o, a fondat pe cont propriu o nouă comunitate care are acum 210 surori. Au început în 1923. Surorile cu voturi sunt 124. Au 33 de case. […] Respectă Regula Sf. Benedict. […]

Surorile Sf. Marta de gardă la bolnavi. Au fost fondate în 1926 şi sunt acum mai mult de 100, dintre care 76 au voturi. Au două

case. Au doi ani de probă şi doi ani de stu-dii profesionale. Nu depun voturi, dar se consacră lui Dumnezeu. Trăiesc din banii pe care îi câştigă îngrijind bolnavii. Lucrea-ză în spitale, în case de sănătate şi în case particulare. […]

Italia Societatea Sf. Paul. Acestă triplă comu-

nitate de preoţi, laici şi surori a fost fondată de Cardinalul Ferrari şi are o casă-mamă la Milano. […] Membrii acestei companii sunt destul de numeroşi. Nu poartă veşmânt că-lugăresc. Se ocupă de săraci. […]

Polonia Ursulinele Preasfintei Inimi a lui Isus în

agonie. Această ramură modernă a Ursuline-lor a început în 1923. Are aproape 700 de surori în 25 de case. Dintre acestea, 21 sunt în Polonia, una în Franţa şi restul în Italia. […] Au aprobarea Sf. Scaun şi sunt o con-gregaţie pontificală. Superioara generală scrie: „Primesc o formare foarte simplă fără exaltare; le învăţăm fidelitatea faţă de toate îndatoririle noastre, şi să fie mereu bine dis-puse”. Îşi câştigă existenţa din muncile agri-cole, din ţesut, din munca în şcoli, în pen-sioane, în case de oaspeţi şi restaurante. Dificultăţile lor constau mereu în lipsa de fonduri pentru numeroasele lor opere de caritate. […] Se consideră ca ursuline fon-date de Sf. Angela, dar sunt o dezvoltare foarte modernă, cu constituţii şi obiceiuri mai adaptate necesităţilor din zilele noastre. Nu poartă un veşmânt călugăresc obişnuit, ci o rochie de stofă gri cu o bonetă mică legată la ceafă, iar când ies îşi pun o pălărie gri şi un mantou negru. Realizează o activi-tate cu adevărat magnifică şi constituie cea mai mare comunitate modernă. Sunt foarte bune călugăriţe. […]

Societatea Sf. Petru Claver. A fost fonda-tă de o doamnă poloneză, Contesa Marie Thérèse Ledochowska. Opera sa pentru misiunile străine este cu adevărat admirabi-lă. Are mai multe case, şi în Austria o im-

16 Acesta i-a spus lui Dorothy Gordon că îl cunoştea şi îl aprecia pe Vladimir Ghika: „Dr Metzger was most enthusi-astic about getting you to preside, as we don't want it to be entirely German. He said he knew you and liked you so much.” (Scrisoare Dorothy F. Gordon către Vladimir Ghika, 12.03.1930.)

12


primerie de unde ies toate tipăriturile pe care Surorile le trimit în Misiunile din Africa. […]

Franciscanele Slujitoare ale lui Dumnezeu. Este o comunitate care se dedică exclusiv slujirii orbilor. Fondatoarea şi superioara este şi ea oarbă. A construit un adevărat sat într-o poiană din pădure, la patru leghe de Varşovia. Are 115 surori, unele dintre ele evreice convertite, şi fac un bine remarca-bil. Cu toate că nu am primit detalii în răs-punsul la întrebările mele, le cunosc; ele tră-iesc ca adevărate persoane consacrate, cu aprobarea deplină a episcopului lor. Preotul Korniłowicz17 le-a ajutat mult şi locuieşte în satul lor când se află în ţară. Comunitatea are în acest sat făcut de ea: un convent, un noviciat, o fermă, o sală de concerte, un orfelinat pentru orbi, o şcoală pentru fetiţe, nu neapărat orfane, dar oarbe, o şcoală pentru băieţi orbi, o creşă pentru bebeluşi orbi, o fabrică de perii şi alte ateliere pentru lucrători orbi, o casă de odihnă pentru doamnele din lume şi, în fine, şi mai ales, o biserică cu un preot. Fac mult bine printre evrei, lucru care nu e obişnuit în Polonia. […]

Surorile samaritene. Este o fundaţie re-centă, începută acum 9 ani, adică în 1926, şi numără deja 180 de surori. Este dezvoltată mai degrabă după concepţiile vechi, şi chiar şi în exterior surorile sunt ca nişte călugăriţe obişnuite; dar ele se dedică unei opere eroi-ce, având spitale mari pentru nebuni, pen-tru cei care suferă de boli venerice într-un grad avansat şi pentru cei care suferă de boli mentale de tot felul. Au 9 case şi sunt aprobate în întregime de episcopul lor. […]

Spania Doamnele Catehete. În ordine cronologi-

că, este prima dintre comunităţile moderne. Au fost fondate înainte de război şi au pri-mit aprobarea pontificală a Papei Pius al X-lea. Muncesc aproape exclusiv printre mun-

citori. Predau catehismul, dar şi meserii. Nu poartă veşmânt călugăresc când ies. Au un mare noviciat la Loyola şi case în toată Spa-nia şi în Sudul Franţei. […]

Elveţia Sf. Anna Verein. 57 Rigi Strasse, Lucer-

na. Sunt multe surori infirmiere; au un spital mare în împrejurimile Lucernei. Superioară este Maica Dorma, care este şi fondatoarea”.

Vedem că anumite comunităţi sunt „moderne” prin organizarea lor, dar altele sunt astfel prin scopul pe care îl urmăresc. Ar trebui să mergem mai departe cercetând amă-nunţit ansamblul acestor opere misionare ca-tolice, pentru a le compara şi a vedea care sunt punctele lor comune, dar şi particularită-ţile fiecăreia dintre ele. Precum şi locul Frater-nităţii Sf. Ioan în această mişcare. O muncă îndelungată în perspectivă…

Ştim că Vladimir Ghika era în contact cu o parte din aceste personalităţi sau comu-nităţi citate mai sus: cu Dr. Metzger, în Ger-mania, cu Pr. Korniłowicz, în Polonia, cu So-cietatea Sf. Paul, în Italia, cu D-ra Taphanel la Cambrai etc. Dacă cititorii noştri au informa-ţii cu privire la aceste comunităţi, cu privire la starea lor actuală şi trecută, cu privire la relaţi-ile pe care le-au putut avea cu Vladimir Ghi-ka, aceasta ne-ar interesa într-o mare măsură.

Luc Verly

La catafalcul lui Andrei Brezianu

[…]

Andrei a fost fidel o viaţă întreagă Bisericii şi a rămas un statornic fiu spiritual al Monsenioru-lui Ghika.

În vara anului 1954, după moartea Monse-niorului, Andrei Brezianu, care avea pe atunci 19 ani şi jumătate, l-a însoţit, ca ministrant, pe Père François la mormântul de la Jilava şi a dat răspunsurile la rugăciunea „Libera me, Domine, de morte æterna...” Peste ani, noi toţi ne-am bucurat aflând de acel moment emoţionant, mai ales că se probase faptul că mormântul Monseniorului era cunoscut, ceea ce s-a şi dovedit la deshumare.

17 Vladimir Ghika şi mai ales Jacques Maritain erau în legă-tură cu Părintele Władysław Korniłowicz (1884 -1946).

13


Dar Securitatea şi-a aruncat de atunci vălul de plumb peste Andrei, considerat, într-un ordin al MAI, Direcţia a III-a, din 29 septembrie 1954, „curier şi om de încre-dere al preotului belgian François Van Der Jonckheyd”. În alte documente se vorbeşte de „spionul François”!

În anul 1956 se afla la seminarul de la Alba Iulia, ultima posibilitate de a deveni preot în acele timpuri: a dat un răspuns ge-neros la un apel al Domnului. S-a dus apoi la seminarul din Iaşi. Dar vremurile i-au frânt aripile.

Era un intelectual de mare rafinament. Un om plin de modestie şi de competenţă.

În vremea comunismului, nu s-a putut exprima în scrierile sale decât alegoric.

A rămas în SUA ca să scape de Securita-te. Acolo a făcut cinste României. Sunt lu-cruri pe care le vom descoperi în timp. […] Dar şi acolo a dat peste un nou totalitarism: aşa-numita „corectitudine politică”.

Și iarăşi a trebuit să se exprime alegoric, deşi mai liber, aşa cum a făcut-o în ultima lui carte Incorect în Epithymia: tribulaţiile şi sfârşitul lui Dennis Little, Galaxia Gutenberg, 2012.

Întors în ţară, s-a pus cu entuziasm la lucru pentru postulatura cauzei de beatifica-re a Monseniorului Vladimir Ghika. […]

Cu mandat de la Arhiepiscopie, a cerce-tat Arhivele Vaticanului pentru a face o sin-teză, pe documente, cu privire la prezenţa lui Vladimir Ghika în aceste arhive. Sinteza pe care a făcut-o, pe un ton foarte echili-brat, a fost convingătoare: Prinţul Ghika nu

se lăsase antrenat în nicio intrigă, aşa cum era şi de aşteptat. Concluziile sintezei au fost susţinute şi de prestigiul internaţional al lui Andrei Brezianu.

Tot el a redactat partea introductivă a volumului POSITIO super martyrio, cu largă deschidere istorică, europeană.

Îmi dau seama acum ce eforturi a făcut mereu ca să fie prezent la felurite simpozi-oane şi sesiuni de comunicări pentru a vorbi despre Monseniorul Ghika: în Franţa, în Canada, la Sighet, dar cine ştie în câte alte locuri.

Ne părăseşte un om de mare înălţime intelectuală şi morală, care a răspuns che-mării sale. […] Viaţa lui a fost plină de dis-creţie. Cu ajutorul soţiei, care i-a stat alături, şi la bine şi la greu, îl vom descoperi tot mai mult. Vom cunoaşte astfel încă un om din generaţia de aur a Bisericii Catolice. […]

Emanuel Cosmovici Articol preluat parţial din revista Actualitatea creştină, nr. 4, 2015, p. 24-25. „Bienheureux Vladimir Ghika, Prêtre martyr. Prières et Textes”, Éditions Bénédictines, Saint-Benoît-du-Sault, 2015, 75 p.

În anul 2015, a apărut în Franţa, la Éditions Béné-dictines, un mic volum de rugă-ciuni care îl au drept autor pe Monseniorul Vla-dimir Ghika. O parte din rugăciu-nile publicate apar acum pentru pri-ma dată, o altă parte sunt prelua-te din diversele scrieri ale Monse-niorului, cum ar fi

La Visite des pauvres, L’Heure sainte, Les Intermèdes de Talloires. Se găsesc printre aceste rugăciuni o

Andrei Brezianu (1934-2015)

14


Cum să-i faci cunoscut cuiva sufletul tău? Prin cuvânt? în scris? prin frecventă mărturisire autoacuzatoare? prin încercare?

Enumerarea păcatelor este de ajuns? Celui-lalt trebuie să-i oferim numai elemente de clasifi-care şi de ipoteză? Ce trebuie să lăsăm în seama Inspiraţiei, a intuiţiei acestuia?

Amintirea păcatului poate fi considerată o cruce? cruce de umilinţă, cruce de dezgust, cruce de ruşine, cruce de nevrednicie, cruce meritată pe care nimeni nu mă poate ajuta să o duc.

Mă aflu în mine – adică în cele mai adânci întunecimi. Sunt ca un ochi care s-a închis, care nu vede nimic, care nu poate să se vadă nici pe sine.

În ziua în care voi crede cu adevărat că Dumnezeu vine la mine, că nu îi voi fi străin pen-tru veşnicie, când voi crede mai mult în posibilita-tea unor relaţii între El şi mine, când voi considera cu adevărat harurile dăruite ca venind de la El – Cel Viu – [voi fi] achitat de tot.

Deocamdată mă îndoiesc prea mult şi trebu-ie să mă îndoiesc de mine. Sunt atât de departe de El când mă aflu în păcatul meu, chiar şi numai în amintire când mă aflu în mine…

Nicio bucurie, nicio faptă bună, nimic în mine în care să-mi pot odihni ochii. Nu am drep-tul de a acţiona acum înainte de a fi lămurit.

Trebuie acum să lupt cu aspiraţii care nu au nimic condamnabil, cu dorinţe de viaţă creştină care se află în conflict cu şederea mea în această locuinţă de moarte.

Îl voi lăuda din afară dacă nu pot intra. Da-că sunt condamnat să rămân rău, voi cânta până la moarte frumuseţea a ceea ce este bun, a ceea ce este pur, a ceea ce este dumnezeiesc.

Oricât aş fi de rău, am încercat să nu fac rău nimănui şi am reuşit îndeajuns. Am putut face pu-ţin bine. De ce nu l-aş putea face fiind mai bun? – Fii tare. Ce contează ruşinea, este meritată, este dreaptă.

Nu am spus nimic bun ca să mă laud; nu vreau să fi spus; voi şterge toate pasajele care ar putea lăsa această impresie – dacă m-aş gândi seri-os la asta; am făcut aşa ca să se ştie că mi-ai dat, Doamne, dorinţa de a te iubi – ca să nu fiu res-pins.

Tu ai spus: Compelle intrare19. Ajută-mă. N-ai să vrei ca eu să rămân în moartea mea.

variantă pentru Calea Crucii, rugăciuni către Inima Preasfântă a lui Isus, rugăciuni de pregăti-re pentru Împărtăşanie, rugăciuni către Sfânta Fecioară Maria, o rugăciune către Duhul Sfânt, rugăciuni de spus în timp de suferinţă. Volumul, tipărit în condiţii grafice deosebite, poate fi un bun însoţitor în momentele de rugăciune şi de meditaţie. Pentru o mai bună localizare şi referi-re la diferitele rugăciuni din cărticică ar fi fost necesar un cuprins, însă, dat fiind faptul că tex-tele sunt grupate tematic, reperarea lor ulterioa-ră se poate face cu uşurinţă.

Unele rugăciuni au un caracter personal, fiind scrise cu diverse ocazii (momente de medi-taţie, de reculegere, la moartea mamei lui, şi chiar ceea ce s-ar putea numi momente de criză – cum ar fi înainte de convertire), altele au fost scrise pentru diverse persoane aflate în suferin-ţă, boală, în căutarea unui sprijin sau chiar a su-fletului-pereche.

Alte rugăciuni au fost scrise pentru mo-mente publice de rugăciune, cum ar fi Ora Sfân-tă, compusă pentru Joia Mare din anul 1910 pentru Surorile Sfântului Vincenţiu, de la Bucu-reşti, şi publicată în anul 1912, la Roma. Textul a fost citit şi cu ocazia Ceremoniei de depunere a drapelelor aliate de la Paray-le-Monial, din 26 martie 1917. O altă serie de rugăciuni provine de la Asociaţia Surorilor şi Fraţilor Sfântului Ioan, pentru care Vladimir Ghika compusese mai multe rugăciuni de rostit de-a lungul zilei. Din loc în loc sunt presărate, de la un capăt la altul al cărţii, „gânduri” ale Monseniorului Ghi-ka precum şi câteva imagini din viaţa lui. La în-ceputul cărţii găsim o scurtă biografie, precum şi câteva rugăciuni pentru obţinerea de haruri prin mijlocirea lui Vladimir Ghika şi o litanie în cinstea lui.

Prezentăm în rândurile de mai jos rugă-ciunea care se intitulează Cum să-mi duc acum întrea-ga viaţă18 [după primele cuvinte cu care începe]:

„Cum să-mi duc acum întreaga viaţă, o viaţă întreagă? Povara este prea grea pentru a fi ridicată dintr-o dată.

18 Prin conţinutul ei, rugăciunea pare a fi scrisă înainte de prima spovadă şi prima împărtăşanie în Biserica catolică. Deci fără îndoială, în 1902. Pentru el a fost un moment deo-sebit, un moment-cheie în viaţă, care îl va angaja până la

moarte, ceea ce explică tonul rugăciunii. 19 Compelle intrare: „Sileşte-i să intre”, Luca 14, 23.

15


mont. Toţi trei sunt prieteni. De altfel, Pius al X-lea, la trei luni după alegerea sa, emite un document asupra muzicii sacre, la care Perosi este coautor. Acest motu proprio declară, între altele, în privinţa cântului gregorian, că acesta trebuie să-şi regăsească locul de onoare în bisericile catolice.

Un alt prieten comun este baronul Rudolf von Kanzler (născut pe 7 mai 1864), arheolog principal al Sfântului Scaun. Căci, între altele, se pregăteşte atunci la Grottaferrata o expoziţie care prezintă credinţa orientală catolicilor latini. Pentru această expoziţie Vladimir Ghika a oferit o icoană, iar Mac Swiney îi scrie pe 3 mai 1905: „Icoana dumneavoastră este aşezată în loc bun, cu numele dumneavoastră pe etichetă”.

Vladimir Ghika vrea, la rându-i, să prezinte românilor ortodocşi catolicismul, profitând de faptul că fratele său mai mare, Alexandru, fusese numit director al expoziţiei jubiliare a regelui Carol, din 1906. Îi cere lui Mac Swiney să-l ajute să găsească documente importante şi mai ales o reproducere a actului de Unire de la Conciliul din Florenţa (1439), act semnat de împăratul bizantin, Ioan al VIII-lea Paleologul, de către viitorul patriarh al Constantino-polului, Georgios Scholarios, şi de către Isidor, mi-tropolitul Kievului şi al Moscovei.

Îl vedem pe Vladimir Ghika pledând la Ro-ma spre a găsi cel mai bun succesor posibil pentru Arhiepiscopul de Bucureşti, Mgr Hornstein, dece-dat. Alegerea sa se îndreaptă către canonicul mone-gasc Joseph Baud, pe atunci paroh al catedralei „Sf. Iosif”, iar de nu, l-ar fi văzut foarte bine pe scaunul catolic al capitalei româneşti pe călugărul benedictin

Această bucurie a răscumpărării şi a elibe-rării nu mi-o vei da oare? poate că nu mi-o vei da pentru că nu am sufletul îndeajuns de puter-nic ca să o poarte.

Nimic nu m-a desemnat pentru tine – şi Tu mi-ai îngăduit să vreau să Te iubesc. De ce să mă împiedici acum să te iubesc, lăsându-mă să trăiesc atâta vreme în ruşinea mea? Şi apoi, de atâta vreme trebuie să mă ascund, să mint pentru a scrie acestea; orele sustrase.

Dumnezeu îl leagă pe om de sarcini ne-plăcute. Nu îmi vei oferi oare o muncă plină de mângâiere şi de bucurie?

Mi-e foame de pâinea vieţii şi cer sângele Tău pentru a crede şi în realitatea iertării mele.

Atunci când Te voi atinge cu buzele mele pe deplin conştient, cu o mărturisire totală a sufletului meu, cine ar putea să mă împingă la profanare?”

Iulia Cojocariu

Patrice Mac Swiney, intrigantul

Intrigant ? În ce sens al cuvântul ? În am-bele, după cum se va vedea.

Între 10 martie 1905 şi 30 octombrie 1906, deci timp de aproximativ un an şi jumătate, Vla-dimir Ghika întreţine o corespondenţă importan-tă în franceză cu un „camerier de capă şi spadă” al papei, Patrice Mac Swiney. În această scurtă perioadă de timp, Patrice Mac Swiney îi trimite lui Vladimir Ghika 17 scrisori destul de lungi. Ca de obicei, nu avem răspunsurile lui Vladimir Ghika. Regretabil ! De trei ori regretabil !

Despre ce discută ? Mai întâi despre prie-tenii lor comuni, precum marele compozitor Don Lorenzo Perosi (1872-1956), pe atunci diri-jorul corului capelei Sixtine, şi vedem şi acolo atracţia lui Vladimir Ghika pentru muzică. Arhi-vele posedă de altfel, datând din această epocă, patru scrisori ale lui Lorenzo Perosi către Vladi-mir Ghika. Obiectul lor este tocmai organizarea unui concert la Bucureşti. În ciuda ajutorului acordat de Constanţa Cantacuzino, se pare că acest concert nu a avut loc niciodată. De remar-cat faptul că Lorenzo Perosi este un apropiat al Papei Pius al X-lea, care ca şi el, şi ca Don Orione, s-a născut la Tortona, un orăşel din Pie-

Scrisoare Patrice Mac Swiney către Vladimir Ghika, 8 septembrie 1905

16


german Raymond Netzhammer. Acesta din urmă va fi ales efectiv. Să fi fost oare rodul intrigilor lui Mac Swiney ?

Se vede clar din scrisori că Patrice Mac Swiney este influent, şi că profită, nu neapărat pentru sine, dar pentru a-i ajuta pe prietenii săi… care vor putea la rândul lor să-i facă servi-cii. Se pare că parţial el a fost cel care l-a iniţiat pe Vladimir Ghika în tainele Vaticanului.

Şi apoi, dintr-odată, corespondenţa înce-tează. Ce s-a întâmplat ? S-au pierdut celelalte scrisori ? Nu pare să fie cazul. Am mai degrabă impresia că Vladimir Ghika a încetat să mai aibă încredere în Patrice Mac Swiney şi că astfel co-respondenţa lor s-a întrerupt.

Dintr-un articol din ziarul catolic francez La Croix din 13 ianuarie 1911, aflăm că „brevele apostolice din data de 29 iulie 1892, din 7 martie 1896 şi din 26 ianuarie 1909, prin care i-au fost acordate dl. Patrice-Valentin-Emmanuel Mac Swiney gradul de cavaler al Ordinului Sf. Grigore cel Mare, titlul ereditar de marchiz şi comanderia Ordinului Pius al IX-lea, au fost anulate”, că acesta a demisionat din funcţia sa de camerier, că a divorţat de soţia sa şi că s-a recăsă-torit în ritul… protestant ! Scandal !

Toate acestea erau latente încă din 1906 (la Vatican scandalurile sunt mult timp latente înainte de a izbucni) şi acesta este cu siguranţă motivul pentru care a încetat o interesantă co-respondenţă care clarifică sub un anumit aspect o perioadă puţin cunoscută din viaţa lui Vladi-mir Ghika; deşi perioada acoperită de această corespondenţă este destul de scurtă, nu este totuşi săracă în informaţii, din contră. Dar, în fond, la sfârşitul acestei lecturi, nu ştim mai mult despre acest Patrice Mac Swiney… intri-gant, nu ?

Luc Verly

Monseniorul Vladimir Ghika pe urmele lui Tintin… sau invers ?

Articolul care urmează nu are de fapt le-

gătură cu cercetările (foarte serioase) întreprinse în arhiva lăsată de Vladimir Ghika, dar o lectură

recentă m-a făcut să redevin puţin copil şi să pro-duc acest text, pe care spiritele prea serioase mi-l vor ierta, sper, şi care, sunt sigur, le-ar fi făcut să râdă pe cele două personaje care constituie obiec-tul lui. Şi să nu uităm că, cel puţin în Franţa, ben-zile desenate şi-au câştigat titlul de nobleţe de cea de-a noua artă.

Recitind în fapt pentru a nu ştiu câta oară „Ţigările faraonului”, albumul de benzi dese-nate al aventurilor lui Tintin20 apărut în 1932-1934, am zărit harta pri-mei ilustraţii pe care se vede traseul pe care tre-buie să-l urmeze Tintin, de la Suez la Shanghai cu vaporul. Remarc, pentru prima dată, că este vorba de acelaşi itinerar pe care l-a urmat Vladimir Ghika pentru a merge în Japonia în 1933 şi în 1936, şi în parte cel urmat în 1928 pentru a merge în Aus-tralia: Port-Said, Aden,

Bombay, Colombo, Singapore, Hong-Kong, Shanghai. Evident, acest lucru nu e deloc surprin-zător, acesta fiind parcursul normal al traseelor transoceanice din epocă între Europa şi Extremul Orient.

Apoi, gândindu-mă mai bine, mi-am dat sea-ma că Tintin a mers în Congo („Tintin în Congo”, 1931) şi la Sydney („Zborul 714 spre Sydney”, 1968), ca şi Vladimir Ghika, respectiv în 1936 şi în 1928. Ciudat, nu ? Şi apoi există această predilecţie a lui Tintin pentru America de Sud, unde sunt plasate mai multe din albumele sale, şi ştim în ce măsură participarea la Congresul Euharistic de la Buenos Aires, din 1934, l-a marcat pe Vladimir Ghika.

Dacă Vladimir Ghika nu a fost niciodată în America de Nord ca Tintin (o singură dată, în

20 Remarcăm faptul că toate albumele lui Tintin au fost pu-blicate recent în limba română de către Editura Marketing Management Europe. Remarcăm şi că, după adaptarea lui Steven Spielberg pentru marele ecran, „Aventurile lui Tintin: Secretul Licornului”, apărut în 2011, ar trebui să apară în cinematografe, în 2016, un al doilea episod: „Aventurile lui Tintin: Templul Soarelui”.

Itinerariul urmat de Vladimir

Ghika în călătoria de întoarce-

re din Japonia (1937)

17


„Tintin în America”, 1932), sau în Uniunea Sovi-etică („Tintin în ţara sovietelor”, primul album de aventuri al lui Tintin, în 1930), ştim că prelatul român a plănuit la un moment dat să meargă în Lumea Nouă şi ştim, de asemenea, faptul că con-vertirea Rusiei era o idee conducătoare, o linie de forţă pentru viaţa sa apostolică.

În ce priveşte coincidenţele geografice care există între cei doi eroi ai noştri, nu voi zăbovi aici asupra problemei atât de dezbătute printre tintinologi, şi anume dacă Syldavia (al cărei nume pare să amestece Transilvania şi Moldova), ţară imaginară care revine de mai multe ori în aventu-rile lui Tintin, în special în „Sceptrul lui Ottokar”, „Obiectivul Lună”, „Am mers pe Lună”, „Afacerea Tournesol”, dacă Syldavia, deci, a avut România sau mai precis Transilvania ca model. Sigur este însă că e vorba de o ţară din Europa Centrală, străbătută de lanţul muntos al Zmyhlpaţilor (sfârşitul cuvântului ne evocă ceva), unde, în „Sceptrul lui Ottokar”, un anume Müsstler (format din numele lui Mussolini şi Hi-tler), în fruntea Gărzii de Oţel (ia te uită !), încear-că să-l răstoarne pe bunul rege Ottokar.

Dacă paşii lui Tintin şi cei ai lui Vladimir Ghika se suprapun adesea pe hărţile geografice, aşa cum tocmai am văzut, cei doi urmează acelaşi drum şi pe hărţile spirituale, dacă aş putea spune astfel. Să nu uităm că Tintin s-a născut în lumea presei catolice belgiene. Şi în această privinţă am putea scrie multe pagini despre Vladimir Ghika şi Belgia21. Totuşi se pare că nu l-a cunoscut pe tâ-nărul Georges Remi supranumit Hergé, autorul aventurilor lui Tintin (oare le-o fi citit ? nu se ştie), nici pe influentul director de la Petit Vingtième, unde sunt publicate ilustraţiile lui Hergé, Pr. Norbert Wallez22. Tintin merge în Congo, pentru că în acea vreme Congo era pose-

siune belgiană, iar albumul pe care Hergé îl consa-cră acestei călătorii, fără ca autorul să fi pus vreo-dată piciorul în această ţară, este un fel de elogiu adus colonizării şi mai ales evanghelizării negrilor africani. În acelaşi spirit merge şi Vladimir Ghika în Congo, pe urmele nepoatei sale Manola şi ale soţului ei, Pierre de Briey, vice-guvernator în Con-go. Nu vede acolo ceea ce vede André Gide („Voyage au Congo”, 1927), adică exploatarea ne-ruşinată a colonizaţilor de către colonizatori (dar de altfel exploatarea sexuală a copiilor negri de către pedofilul care era André Gide nu-l deranjea-ză deloc pe scriitorul francez…); Vladimir Ghika îi vede mai degrabă pe misionarii care îi civilizează pe copiii mari care sunt negrii, şi tot aşa apar aceş-tia în albumul lui Hergé. La faţa locului şi în vre-mea respectivă, lucrurile erau fără îndoială mult mai complexe decât le vedem azi, când a trecut mai mult de o jumătate de secol şi când colonizaţii au început să-şi exprime indignarea, s-au revoltat, şi când ştim ce au devenit vechile colonii europene.

Însă cu albumul „Lotus albastru”23 simţim că există o divergenţă de puncte de vedere între Hergé şi Vladimir Ghika cu privire la situaţia din Extremul Orient şi mai precis din China. La Hergé, ştim că schimbarea sa de atitudine faţă de colonizare în general se datorează în parte întâlni-rii cu tânărul student chinez Tchang Tchong-jen (care va fi model pentru personajul cu acelaşi nu-me din „Lotus albastru” şi „Tintin în Tibet”). Dintr-o dată, privirea autorului de benzi desenate se schimbă, se aşază de partea celui oprimat, de partea chineză, cei răi fiind, printre alţii, coloniza-torii japonezi, europeni etc. Este ciudat faptul că Vladimir Ghika, deşi a fost să vadă la faţa locului, în China (puţin), şi în Japonia (mai ales), nu a vă-zut nici acolo efectele secundare ale colonizării denunţate de Hergé.

Vladimir Ghika vede Japonia ca purtătoare de civilizaţie în Extremul Orient24, aşa cum este Europa în Africa, şi se face astfel ecoul declaraţii-lor delegatului japonez din „Lotusul albastru”,

23 „Lotusul albastru” este clasat pe locul 18 din cele mai bune 100 de cărţi ale secolului al XX-lea, clasament stabilit în primă-vara anului 1999 în cadrul unei operaţiuni organizate de Fnac şi „Le Monde”. 24 Ilustraţia 22 din album.

21 A se vedea articolul „Yvan Lenain şi Noua Echipă”.

22 În 1924, la sugestia cardinalului Mercier, preia conducerea ziarului catolic conservator „Le Vingtième Siècle”, influen-ţat de Charles Maurras. Simpatizează cu ideile fascismului italian. În 1933, Wallez este eliberat din funcţia de director şi numit conservator al ruinelor Mănăstirii din Aulne, şi acesta este motivul pentru care Vladimir Ghika nu l-a cunoscut, căci Dimitrie a fost numit la Bruxelles tocmai în 1933. După victoria germană din1940 şi după Ocupaţie, Pr. Wallez se reapucă de scris şi îl susţine pe Léon Degrelle. În 1947 este condamnat pentru colaboraţionism la patru ani de închisoa-re şi 200 000 franci amendă. (Sursa: Wikipedia)

18


care afirmă: „… Japonia trebuie să-şi amintească faptul că este păstrătoarea ordinii şi a civilizaţiei în Extremul Orient”. Vladimir Ghika afirmă în discursul său către tineretul japonez: „A reda Asia destinului său în ordinea lui Dumnezeu – Asia pacificată, binecuvântată, adusă la rolul său provi-denţial de către făuritorul cel mai voluntar, cel mai perseverent, cel mai înţelegător din Extremul Orient, cel mai dezvoltat, cel mai activ şi cel mai metodic [adică Japonia] – dacă poate fi cinstea şi gloria Bisericii, soldatul împărăţiei lui Dumnezeu, are acolo, de asemenea, totul de câştigat […].” Dar studenţii japonezi care l-au ascultat atunci nu au înţeles probabil sensul expresiei „soldat al lui Dumnezeu” aşa cum o înţelegea prelatul român; au înţeles fără îndoială mai degrabă „soldat al îm-păratului-Dumnezeu”, adică al Mikado-ului. Căci pentru Vladimir Ghika civilizaţia era indisolubil legată de creştinism, iar cucerirea sufletelor orien-tale de către japonezii în cele din urmă creştinaţi nu se putea face în ochii săi, în mod evident, de-cât în mod paşnic. Şi acolo îşi reaşază paşii pe urmele celor ale boy-scout-ului de Tintin.

Căci, în esenţă, Tintin şi Vladimir Ghika păstrează până la capăt spiritul scout. De altfel, personajul precursor al lui Tintin este un şef de patrulă numit Totor. Vladimir Ghika n-ar fi putut fi scout în tinereţe, dat fiind că mişcarea a fost creată de Baden-Powell de-abia în 1907, dar în-treaga sa viaţă ne arată că ar fi fost un bun mem-bru: credinţă şi ideal, disciplină, stăpânire de sine, înţelegere, tact, exemplaritate, prevedere, simţ al realului25. Dar o gravă problemă se pune: care i-ar fi fost totemul ? Propun „Fox-terrier zâmbă-reţ” (ca Milou, câinele lui Tintin !)… un fox-terrier cu părul lung şi alb, bineînţeles. Cred că lui „Monse” i-ar fi plăcut mult ideea.

Pentru a rămâne în zona scouţilor, să re-marcăm în încheiere şi pentru a păstra tonul umoristic al acestui articol, că scouţii uniţi din Franţa organizează periodic o mare sărbătoare în cinstea sfântului patron al Syldaviei, care nu este altul decât… sfântul Vladimir !!!

Luc Verly

25 Calităţi ale şefului de patrulă, descrise astfel de Baden-Powell.

Luc Verly — Natalia a Serbiei. În căutarea tronului pierdut.................................................

p. 1

Luc Verly — Max de Hohenlohe. Erou sau şantajist ? …….……...……………….…

p. 3

Luc Verly — Calinic Popp-Şerboianu ……. p. 5

Luc Verly — Yvan Lenain şi „Noua Echi-pă”»………...…………………………..

p. 6

Luc Verly — Dorothy F. Gordon şi Federa-ţia Congregaţiilor moderne de persoane consacra-te feminine ……………………………...

p. 8

Emanuel Cosmovici — La catafalcul lui Andrei Brezianu …….....………………...

p. 12

Iulia Cojocariu — „Bienheureux Vladimir Ghika, Prêtre martyr. Prières et Textes” …...

p.13

Luc Verly — Patrice Mac Swiney, intrigantul ………………………………………...

p. 15

Luc Verly — Monseniorul Vladimir Ghika pe urmele lui Tintin… sau invers?………….

p. 16

Cuprins

Arhiva Vladimir Ghika este administrată de Postulatura Cauzei de Canonizare a Fericitului Vladimir Ghika, din cadrul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. La acest număr al Buletinului Arhivei Vladimir Ghika, au colaborat: Luc Verly, Iulia Cojocariu, Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Emanuel Cosmovici, Mihaela Cosmovici Tehnoredactare şi grafică: Iulia Cojocariu Pentru mai multe informaţii despre Mons. Vladimir Ghika: www.vladimirghika.ro www.vladimir-ghika.ro www.vladimiri-ghika-amicus.blogspot.com Adresa pentru corespondenţă: Postulatura Cauzei de Canonizare a Fericitului Vladimir Ghika Str. G-ral Berthelot, 19; 010164, Bucureşti, România Tel: 0212015400; 0212015401; Fax: 0213121207 Email: [email protected]

Buletinul Arhivei Vladimir Ghika nr 3 2016

Documents

Transcript of Buletinul Arhivei Vladimir Ghika nr 3 2016