Buletin_2_2012

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene întresistemul de drept anglo-saxon şi cel romano-germanic.

Valoare juridică

Sorin POPESCU Luiza MANEA

Preşedinte de Secţie consilier, director

Consiliul Legislativ Consiliul Legislativ

1

Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului – Drept raţional,izvoare şi drept pozitiv, Bucureşti, Editura All Beck, 1995, p.307

şi urm: ”...Se citează de autori ca izvoare formale: cutuma, legea,

doctrina şi jurisprudenţa. Fiecare dintre aceste izvoare consacră

reguli constatate în situaţii juridice preexistente şi astfel prin

generalizarea acestor situaţii ajunge la posibilitatea unor

aplicaţiuni la cazuri viitoare.”

2

�icolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea,

Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura All Beck, 2005,

Ediţia a 2-a, p.163

3

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de dreptcivil român, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, Vol.I, p.10 şi urm.

4

Hotărârea C.J.C.E. din 5 februarie 1963 Van Gend en Loos vs.�ederlandse Administratie der Belastingen, C-26/62 – consacră

pentru prima dată faptul că Tratatul CE este o nouă ordine juridică

în dreptul internaţional, nu doar în ce priveşte statele suverane

care au semnat şi ratificat tratatul, ci şi în cadrul sistemului intern

de drept al acestora. Ordinea juridică a CE se caracterizează prin

faptul că are efect direct şi se bucură de supremaţie (prioritate) în

raport cu ordinea juridică internă. Astfel, norma comunitară

creează drepturi şi obligaţii, care pot fi invocate direct de

particulari în faţa instanţelor naţionale. Condiţiile precizate de

CJCE pentru ca o prevedere să aibă efect direct sunt următoarele:

să fie clară, necondiţionată şi să nu necesite o adoptare a unei legi

naţionale în baza ei. Ulterior, prin jurisprudenţa sa, Curtea a

revenit asupra unor condiţii, iar în prezent, pentru ca o dispoziţie

din Tratate (TFUE şi TUE) să aibă efect direct, ea trebuie să fie 1.

suficient de clară şi precisă; 2. necondiţionată, să nu fie

subordonată intervenţiei vreunui act adoptat de statele membre în

ceea ce priveşte executarea sau efectul ei.

5

Hotărârea CJCE din 15 iulie 1964, Flaminio Costa c. E.�.E.L.,C 6/64 – consacră existenţa unui principiu esenţial în ceea ce

priveşte raportul drept comunitar – drept intern al statelor

membre. Practic, CJCE afirmă faptul că, în conflictul care apare

între o normă comunitară şi o normă naţională contrară, întot -

deauna prima dintre ele va avea prioritate, deci o forţă juridică

Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2012 3

Spre deosebire însă de doctrină, ale cărei păreri sunt

facultative, jurisprudența este obligatorie; prin

aceasta, acțiu nea ei este directă și imediată”

3

. Iată

cum școala românească inter belică de drept –

analizând în dreptul intern și în cel comparat

jurisprudența ca izvor de drept – prefigura principiile

structurale rezultate din jurisprudența Curții de

Justiție a Uniunii Europene, pe care se întemeiază

întreaga ordine juridică comunitară: efectul direct și

prio ritatea dreptului european asupra dreptului intern.

În acest caz, principiile aplicabili tății directe

4

și

al priorității dreptului european

5

sunt rezultatul

I. În dinamica realităților lumii de azi, dreptul

este provocat și el, inevitabil, la schimbare și, în special,

la adaptarea vechilor concepte și principii la noile nevoi

ale societății. Au apărut astfel, controverse, curente,

polemici și doctrine în varii domenii ale dreptului. Una

dintre temele contro ver sate este și aceea a regimului

juridic al jurisprudenței ca izvor de drept, mai ales în

cadrul noii ordini juridice a Uniunii Europene. Astfel,

plecând de la dreptul intern al statelor europene,

sistemul juridic unional a înglobat diversitatea formelor

și insti tuțiilor statelor componente, adăugând specificul

și unicitatea juridică datorate unei activități nou create,

rezultate ca urmare a adaptării și inovării structurilor

clasice de drept la atipicul funcționării entității

suprastatale care este Uniunea Europeană.

Vorbind despre izvoarele de drept interne,

teoria clasică juridică le clasifică în izvoare formale

și izvoare materiale

1

, în izvoare scrise și nescrise, în

izvoare oficiale și neoficiale sau în izvoare directe și

indirecte

2

. Printre izvoarele formale, jurisprudența și

doctrina ”sunt mai mult izvoare interpretative decât

creatoare...(iar) princi palul rol al jurisprudenței...este

de a interpreta legea, și numai în mod secundar de a

crea reguli juridice noi, deoarece misiunea

judecătorului este în primul rând de a aplica legea.

andra

Highlight

andra

Highlight

superioară. Este vorba, aşadar, despre unul dintre cele trei

principii ale aplicabilităţii dreptului comunitar: aplicabilitatea

prioritară, noţiune care va fi dezvoltată de Curte mai târziu, în

cauza Simmenthal (celelalte două sunt aplicabilitatea imediată şi

cea directă). Norma internă contrară va fi întotdeauna înlăturată

de la aplicare, indiferent de forţa sa juridică sau de momentul

adoptării în raport cu cea comunitară. (http://www.inm-

lex.ro/fisiere/pag_34/det_303/823.doc).

6

I. Militam, Competenţa Curţii Europene de Justiţie, în: Revista

Română de Drept Comunitar nr. 1/2004, p. 43 şi urm.

7

Art.19 din versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea

Europeană (2010/C83/01).

8

Conform schimbărilor realizate de Tratatul de la Lisabona,

Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se

asigura că aceasta se aplică în acelaşi fel în toate ţările UE. De

asemenea, soluţionează litigiile juridice dintre guvernele statelor

membre şi instituţiile europene. Persoanele fizice, întreprinderile

sau organizaţiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în faţa Curţii

de Justiţie dacă consideră că le-au fost încălcate drepturile de

către o instituţie europeană. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

este formată din câte un judecător pentru fiecare stat membru.

Curtea beneficiază de sprijinul a 8 „avocaţi generali” care au sarcina

de a-şi prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în

faţa Curţii. Pledoariile lor trebuie să fie imparţiale şi susţinute public.

Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de

cazuri care îi sunt înaintate spre soluţionare şi pentru a le oferi

cetăţenilor o mai bună protecţie juridică, s-a înfiinţat Tribunalul (de

Primă Instanţă), care se ocupă de acţiunile intentate de persoane

fizice, întreprinderi şi anumite organizaţii, precum şi decazurile care

au legătură cu legislaţia în domeniul concurenţei. Tribunalul UE al

Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea

Europeană şi funcţionarii săi. Curtea pronunţă hotărâri privind

cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:

acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare naţional – când

instanţele îi cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ

european; acţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor – când

guvernele nu aplică legislaţia europeană; acţiuni în anulare – când

se consideră că anumite acte legislative ale UE încalcă tratatele

europene sau drepturile fundamentale; acţiuni în constatarea

abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu acţionează pentru a

lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua; acţiuni directe –

intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii împotriva

deciziilor sau acţiunilor UE. (http://europa.eu/about-eu/institutions-

bodies/court-justice/index_ro.htm).

9

Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Dreptcomunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2007, p.139

4 Buletin de informare legislativă nr. 2 / 2012

Studii, opinii, informări

Plecând de la specificul fiecărui stat membru,

este evident că sistemul juridic propriu Uniunii este

unul rezultat din combinarea mai multor familii de

drept, în special din cea a familiilor de drept anglo-

saxon cu familiile de drept romano-germanic,

apărând, astfel, un sistem de drept atipic, în cadrul

căruia se armonizează valori și instituții juridice

diferite, încercându-se a se pune în practică, și în

acest domeniu comunitar, deviza Uniunii Europene

”Unitate în diversitate”.

În ceea ce privește jurisprudența, sem nificația

acesteia în sistemele de drept menționate este diferită.

Este cunoscut faptul că în sistemul de drept anglo-

saxon judecătorul este un creator de drept, practica

judiciară, precedentul guvernând desfășurarea

raporturilor sociale. În schimb, în sistemele de drept

europene, cea care guvernează desfășurarea vieții

sociale este legea. Altfel spus, dacă în dreptul anglo-

saxon jurisprudența este izvor principal de drept,

legea scrisă trecând în plan secundar, constituind o

excepție, în dreptul european jurisprudența este doar

un izvor secundar de drept, primatul avându-l legea.

III. Pe fondul acestor sisteme juridice, dreptul

comunitar a dezvoltat o ”rețea” de iz voare adaptate

specificului naturii lui juridice, clasificarea fiind

făcută între izvoare scrise interne (dreptul originar,

dreptul derivat acte atipice) și externe (acorduri

încheiate de UE, acorduri liant al UE) și între izvoare

nescrise interne (principiile generale ale dreptului

comu nitar, jurisprudența, practica instituțiilor UE) și

externe (cutuma internațională).

La începuturile organizării și funcționării

comunităților europene, având ca date inițiale valorile

și principiile sistemului continental european,

judecătorii, în dezbaterea unor spețe noi, nu citau și

nu făceau trimitere la alte hotărâri pronunțate în

materii similare. Însă, inevitabil, în timp, pentru

celeritatea activității Curții, jurisprudența acesteia a

fost influențată și a preluat unele concepte din

sistemul de drept common law. În acest sens, Curtea

a început să citeze pasaje și să facă trimiteri exprese

la jurisprudența sa anterioară

9

.

De altfel, acest specific vine pe fondul unor

constatări doctrinare, unii autori arătând că ”în

prezent, raportul dintre jurisprudență și calificarea ei

activității creatoare a Curții de Justiție a Uniunii

Europene, ele nefiind prevăzute ca atare în tratatele

fondatoare. Ea a formulat aceste principii, materializate

în hotărâri, care au evidențiat că dreptul comunitar are

valențele unei ordini juridice interne

6

. Prin urmare, în

acest caz, caracterul creator al jurisprudenței primează

în fața celui interpretativ, deși acest fapt ar părea în

contradicție cu prevederile Tratatului privind Uniunea

Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii

Europene, care prevăd că respectarea dreptului în

interpretarea și aplicarea tratatelor se asigură de Curtea

de Justiție a Uniunii Europene.

7

Este interesant de observat, așadar, că în noua

construcție europeană a dreptului, statutul Curții de

Justiție a Uniunii Europene determină un regim

juridic aparte, diferit și pentru jurisprudența creată de

această instituție, față de regimul juridic al juris -

prudenței create de instanțele naționale .

II. Pe de altă parte, pe lângă aspectul institu țional

și funcțional al Curții

8

, identificarea regimului juridic

aparte al jurisprudenței acesteia, efectele practice duble

pe care le produce – un nivel unional și unul intern, în

sistemele de drept ale statelor membre – trebuie să aibă

ca punct de reper și tipologiile sistemelor de drept care

au contribuit și care au fost „piatră de temelie” pentru

construcția juridică a Uniunii Europene.

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Highlight

10

Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti; Editura

Lumina Lex, , 2000, p.158

11

Gheorghe Piperea, Precedentul judiciar şi aplicabilitateadirectă în dreptul intern a reglementărilor comunitare europene,în : Revista de note şi studii juridice, 2009

12

A se vedea: Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar,Ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura C.H.Beck, 2006, p. 49

13

Mihaela Tofan, Drept financiar european – suport de curspentru master, p.30 şi urm.

14

Elena Simina Tănăsescu, Despre constituţionalizareadreptului european, în: Revista română de drept comunitar

nr.2/2008, Editura Wolters Kluwer, p.38

15

În doctrina românească, a se vedea Ion Deleanu, Construcţiajudiciară a normei juridice, în: revista „Dreptul” nr.8/2004, unde

opinia argumentată şi documentată a autorului este aceea că

jurisprudenţa nu poate fi asimilată cu un izvor de drept primar,

recunoscând, însă, creaţia jurisprudenţială a unor norme juridice

individuale, cazuistice şi retroactive.

16

Leontin Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat,Metoda comparativă, Bucureşti, Editura All Educational, 1998,

Vol.II, p.174. ”În continuare, autorul reliefează faptul că în

Franţa, unele instituţii juridice au fost înfiinţate în întregime de

jurisprudenţă, cum ar fi îmbogăţirea fără justă cauză, sau daunele

cominatorii, instituţie făurită din toate bucăţile şi lipsită de orice

text.”

17

Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti,

Editura C.H. Beck, 2006, p.27

18

Ion Deleanu, Construcţia judiciară a normei juridice, în:

Revista Dreptul nr.8/2004, p.25

19

René David, Les grands systèmes de droit contemporains,

Paris, Dalloz, 1950, p.138



diferite, respectiv recunoașterea de facto și negarea deiure. Plecând de la faptul că judecătorul are rolul legal

recunoscut de a suplini lacunele legislative, în doctrină

s-a spus că ”acțiunea înnoitoare a jurisprudenței poate

făuri din toate piesele o instituție juridică sau să

întregească sistemul legal...(iar) completând un text,

umplând o lacună sau lărgind efectele unei instituții,

jurisprudența modifică în mod necesar sistemul legal

inițial”

16

. Este cazul hotărârilor Curții de Justiție a

Uniunii Europene, care, cu timpul, au creat o juris -

prudență coerentă, cu o funcție cvasinormativă, reușind

să se impună de facto, atât asupra propriilor hotărâri

ulterioare ale Curții, cât și asupra magistraților națio -

nali

17

. Totodată, un alt aspect pozitiv al rolului juris -

prudenței este și acela de a elimina unele antinomii

juridice, în scopul asigurării coerenței ordinii juridice

18

.

În schimb, în ciuda faptului că, în mod practic,

se recunoaște importanța jurisprudenței în familiile de

drept romano-germanic, jude cătorul având o putere

(cvasi) normativă, prin elaborarea unor reguli,

principii de drept (e adevărat că doctrina este reticentă

în a utiliza cuvântul ”normă”, specifică legii), de iurestatutul acestei jurisprudențe este incert. Deși se recu -

noaște caracterul ”creator de drept” al jurisprudenței,

realitatea juridică ocolește acest fapt, nenumind în

mod expres, valoarea normativă a acesteia. Prin

urmare, nerecunoscută la nivel de lege, valoarea

juridică a jurisprudenței este dificil de încadrat între

izvoarele dreptului, având în vedere dualitatea

menționată. Printre argumentele autorilor care neagă

de iure valoarea normativă a jurisprudenței se află

autoritatea lucrului judecat și caracterul său relativ,

caracterul retroactiv al soluției, principiul separației

puterilor și independența judecătorilor. De altfel, în

doctrina franceză, unii autori opinează că juris pru -

dența nu creează reguli de drept în maniera în care

sunt create cele ale legiuitorului: ”...în familiile de

drept romano-germanic, rolul jurisprudenței nu poate

fi precizat decât în relație cu cel al legii și, în acest

sens, rolul creator al jurisprudenței se diminuează

întotdeauna, sau aproape întotdeauna, în spatele

aparenței interpretării legii

19

.”

B. În dreptul anglo-saxon, puterea normativă

a judecătorului este pe primul loc în ierarhia izvoa -

ca izvor formal al dreptului este astfel abordat încât

se evidențiază faptul estompării contras tului dintrecele două mari familii de drept: în sistemele de drept

romano-germanic se recurge la practica judecă -

torească, în calitate de izvor suplimentar al dreptului,

pe câtă vreme în sistemele de drept anglo-saxon, se

recurge la lege, ca izvor suplimentar al dreptului”

10

.

De asemenea, se arată că ”(…) sistemul anglo-

saxon al precedentului judiciar a sfârșit prin a fi adoptat

atât de instanțele Comunității Economice Europene

(mai ales Curtea de Justiție a Comunității Europene),

cât și de Curtea Euro peană a Drepturilor Omului”

11

.

Însă, spre deo sebire de jurisprudența common law,

jurisprudența CJUE nu reprezintă un izvor de drept

european în sensul cunoscut de sistemul de drept

common law, hotărârile judecătorești neavând, în

principiu, efect erga omnes12

. Soluțiile date de Curtea

de Justiție de la Luxemburg sunt obligatorii doar în ceea

ce privește modul în care interpretează dispozițiile

dreptului european, dar nu creează norme juridice noi

13

.

Totuși, s-a constatat că ”jurisprudența CJCE,

în special cea de început, caracterizată printr-o

inventivitate pronunțată, nu poate fi înțeleasă în

absența …dimensiunii constitu ționale a tratatelor

fondatoare. Dacă dreptul comunitar este autonom și

dispune de coerență internă, aceasta se datorează

regulilor impuse prin tratate, care sunt constrân -

gătoare pentru statele membre”

14

.

Așadar, caracterul ”hibrid” al dreptului co mu -

nitar, care este încă un sistem în schimbare, a deter minat

și a obligat Curtea să aducă precizări, să rezolve și să

complinească anumite lacune legislative, asigu rând, prin

aceasta, dezvoltarea dreptului Uniunii Europene. S-a

conturat, astfel, caracterul creator de drept al jurispru -

denței acestei instituții, rămânând de apreciat dacă se

poate vorbi despre valoarea normativă a jurisprudenței,

prin ”nașterea” unor noi reguli de drept

15

.

IV. A. În acest sens, în doctrina dreptului

romano-germanic, autorii au constatat că jurisprudența

își produce efectele din perspectiva a două situații

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Underline

20

Georg Wilhelm Friedrich, Hegel, Principiile filosofieidreptului, Bucureşti, Editura IRI, 1996, p.208

21

Un caz semnificativ îl considerăm pe acela al Curţii

Constituţionale din România, cu referire la jurisprudenţa sa

privind natura proiectelor de legi/propunerilor legislative ca fiind

de domeniul legii organice sau legii ordinare. Astfel, Curtea

Constituţională statua, în anul 1998, că dispoziţiile care nu au

caracter organic dintr-o lege organică pot fi modificate printr-o

lege ordinară, pentru ca apoi, în anul 2006, Curtea să statueze,

diferit faţă de anul 1998, că o lege organică nu poate fi modificată

niciodată printr-o lege ordinară, indiferent de prevederile pe care

le modifică această din urmă lege. În anul 2008, dar şi în anul

2009, se constată o altă schimbare în jurisprudenţa Curţii, în

sensul că s-a revenit la opinia anterioară, statuându-se faptul că

o lege organică poate cuprinde şi norme de natura legii ordinare,

dar fără ca acestea să capete natură de lege organică, pentru că

astfel s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii

organice. Ca urmare, printr-o lege ordinară s-ar putea modifica

acele norme dintr-o lege organică, care nu sunt de natura acesteia.

22

A se vedea Ion Deleanu, Ficţiunile juridice, Bucureşti, Editura

All Beck, 2005, p.275 şi urm.

23

Camelia Toader, Constituţionalizarea dreptului comunitar.Rolul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în: Revista

română de Drept Comunitar nr.2/2008, p.15-30

24

Octavian Manolache, op.cit., p.50

25

H. Rasmussen, The European Court’s Acte Clair Strategy inCILFIT (Or: Acte Clair, of Course! But What does it Mean?), în:

European Law Review nr. 10/1984, p. 242 şi urm.

26

Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene,Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Bucureşti,

Editura Hamangiu, 2009, p.587 şi urm.



Utilizând silogismul judiciar, judecătorul

identifică întâi principiul de drept general aplicabil

în speță, apoi aplică regula generală la cazul

particular dedus judecății, încadrând juridic fapta și

soluționând astfel litigiul. În acest proces, instanțele

judecătorești clarifică sensul legii și îi complinesc

lacunele, asigură coerența ordinii juridice, eliminând

antinomiile și, nu în ultimul rând, adaptează dreptul

la evoluția faptelor, aceste aspecte fiind caracterizate

în doctrină ca ficțiuni juridice jurisprudențiale care

își aduc, ”într-un fel sau altul, contribuția la perfecțio -

narea operei legislative”

22

.

VI. Cu referire la jurisprudența CJUE, astfel

cum am mai precizat, aceasta combină caracteristicile

sistemului de drept romano-germanic cu cel anglo-

saxon, fiind încadrată, în ierarhia izvoarelor

comunitare, în rândul izvoa relor nescrise ale dreptului

unional. Rolul și importanța acesteia în cadrul ordinii

juridice comunitare nu sunt puse la îndoială, consta -

tân du-se chiar că primele elemente ale integrării

politice au fost realizate pe cale jurispruden țială

23

. De

asemenea, Curtea, dezvol tând prin cipiile generale de

drept comunitar, a realizat un act creativ de legislație

judiciară, unele dintre principii aflându-se în tratate

(principiul solidarității și principiul nediscri minării pe

motiv de naționalitate)

24

.

Efectele juridice creatoare de drept ale juris -

prudenței CJUE și imprimarea unui specific propriu

jurisprudenței comunitare au început odată cu

hotărârea dată în cauza Da Costa. Din acest moment,

autoritatea hotărârilor Curții a fost sporită, de vreme

ce ele au devenit obligatorii pentru instanțele

naționale

25

. Totodată, această hotărâre ”a inițiat ceea

ce constituie în fapt un sistem al precedentului”, iar

”în măsura în care hotărârile CEJ au valoare de

precedent, acest lucru plasează Curtea într-o poziție

superioară față de instanțele naționale

26

.” Același

autor apre ciază că ”sistemul precedentului judiciar

duce la un sistem mai eficient de drept comunitar, însă

un sistem bazat pe precedent presupune și un preț al

erorii: posibilitatea comiterii de greșeli de către

instanțele naționale. Cu toate acestea, precedentul are

și beneficii...cel mai important, instanțele naționale

devin ele însele organe de punere în aplicare a

dreptului comunitar.”

relor dreptului, iar sistemul precedentului judi ciar

specific acestui drept presupune că judecătorii sunt

legați de propriile decizii anterioare în judecarea unor

cauze noi. Ca și în cazul juris pru denței continentale,

nici cea anglo-saxonă nu este privită în mod unitar

de doctrină. Dacă unul dintre beneficiile prece den -

tului ar fi acela de adaptare rapidă a realităților

sociale la cele juridice, legale, o carență ar fi aceea

că, datorită numărului mare de precedente, acestea

sunt greu de sistematizat, creân du-se, astfel, ambi -

guități în identificarea și aplicarea lor. În acest sens,

Hegel

20

spunea ”Ce monstruoasă încurcătură (...)

domnește acolo (...) judecătorii sunt continuu chemați

să legifereze, prin aceea că ei sunt deopotrivă ținuți să

se refere la autoritatea predecesorilor lor care nu au

făcut decât să pronunțe legea nescrisă, dar, totodată,

liberi să nu se refere la această autoritate, întrucât ei

înșiși au în ei legea nescrisă, și pe acest temei au

dreptul de a se pronunța asupra deciziilor anterioare,

dacă ele sunt sau nu de acord cu această lege.” Prin

urmare, judecătorii, înainte de a trece la judecarea și

solu țio narea unui caz, trebuie să verifice dacă au

existat hotărâri în cauze similare. În caz afirmativ, au

obligația de a o respecta în soluționarea propriilor

cauze. Este de precizat faptul că din întreaga hotărâre

dată de curțile din dreptul common law, numai partea

care stabilește regula de drept aplicată în speță

constituie precedentul judiciar (ratio decidendi).V. Acest ultim aspect a influențat și sistemul de

drept romano-germanic, deoarece în judecarea unor

cazuri similare, judecătorii europeni au tendința de a

hotărî similar, de a ”reaplica” propriile decizii. Însă,

spre deosebire de dreptul common law, în dreptul

european obligația respectării deciziilor anterioare nu

există, judecătorii putând reveni și schimba

jurisprudența printr-o nouă interpretare a dispozițiilor

legale. În practica legislativă, considerăm că acest fapt

poate crea confuzie, având ca rezultat reglementări

legale neunitare și neuniforme

21

.

andra

Highlight

andra

Highlight

27

Laurent Coutron, Style des arrêts de la Cour de justice etnormativité de la jurisprudence communautaire, în: Revue

trimestrielle de droit européen no.4/2009, p.672



prudenței în cele două mari familii de drept, pentru a

putea identifica efectul și valoarea juridică a

jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Departajarea și calificarea categorică a

jurisprudenței – care a fost și rămâne o sursă de drept

controversată în familia sistemelor de drept romano-

germanic, și recent, în dreptul unional – opinăm că

nu poate fi realizată decât în mod comparat.

Rolul, inevitabil, de creator de drept al jude că -

torului în soluționarea cauzelor, rol care nu este

compatibil cu competențele pe care le presupune

principiul separației puterilor în stat, face cu atât mai

dificilă această calificare în ierarhia izvoarelor

dreptului. În dreptul intern, luând în considerare acest

principiu clasic, recunoașterea puterii normative a

judecătorilor devine o chestiune politică, pe când în

dreptul unional, tocmai ”politica” impusă de tratatele

fondatoare acordă o importanță sporită rolului jude -

cătorului în crearea unei jurisprudențe menite să

asigure dezvoltarea și funcționarea Uniunii Europene,

cu atât mai mult cu cât sistemul de drept unional își

caută, încă, identitatea proprie. De altfel, valoarea

normativă a jurisprudenței în afara sistemului de drept

common law s-a conturat odată cu estomparea dife -

rențelor între cele două familii de drept, con statându-se

și în doctrină că ”funcția creatoare de norme juridice

generale a jurisprudenței, dobândită și amplificată în

timp, a fost inițial contestată, dar ea pare acum unanim

acceptată, căutându-i doar explicații rezonabile

28

.

Referindu-ne la jurisprudența Curții de Justiție

a Uniunii Europene, faptul că aceasta constituie o sursă

majoră a dreptului unional, nu poate fi pus la îndoială.

Funcția sa cvasi nor mativă a fost recunoscută în

doctrină, iar practica Curții, în general constantă, de a

reitera deciziile anterioare, a apropiat-o de sistemul

common law, fără, însă, a avea valoarea juridică a

prece dentului în accepțiunea acestui sistem, deoarece

Curtea dispune, în același timp, și de ceea ce doctrina

franceză numește ”revirement de juris prudence”,

proprie sistemului de drept romano-germanic.

Netăgăduind justețea argumentelor doc trinare

contra valorii normative a jurisprudenței, redăm, în

final, afirmația profesorului Mircea Djuvara, care

poate deschide noi abordări în considerarea locului

și a efectelor juridice ale jurisprudenței europene:

jurisprudența este ”izvor formal al dreptuluipozitiv...aplicarea atât a legii cât și a cutumei șidoctrinei se face de către instanțele îndrituite și, din

acest punct de vedere, jurisprudența este desigur

izvorul prin excelență al dreptului pozitiv, în mod

direct

29

”.

Pe de altă parte, în doctrina franceză s-a spus că

jurisprudența comunitară ”este astăzi fagocitată de

apelarea abuzivă la precedent și la instrumentele pe care

acesta le presupune”. În prezent, este un adevăr incon -

testabil că, în judecarea cauzelor, ”Curtea utilizează

prece dentul parțial și dezordonat, iar trimiterea la

precedent este anarhică, nu are nici o logică, ceea ce

duce la lipsa lizibilității jurisprudenței”

27

.

Prin urmare, polemicile doctrinare sunt

inevitabile cu privire la o realitate atât de complexă –

jurisprudența unei curți de justiție europene –, care

îmbină o multitudine de influențe naționale, având ca

liant principiile dreptului comparat.

Similar celorlalte instituții unionale, nici Curtea

de Justiție a Uniunii Europene nu a putut eluda ”iden -

titatea” individuală a statelor mem bre, combi nând, în

principal, cu diplomație, după cum am menționat mai

sus, specificul statelor din familia de drept romano-

germanic cu cel din familia de drept anglo-saxon.

Vorbind despre valoarea juridică a juris pru -

denței acestei instituții, despre normativitatea acesteia

(în accepțiunea strictă de izvor principal de drept, cum

este legea în dreptul romano-germanic), este evident

că nu se poate realiza o încadrare strictă fără a provoca

riposte. Deși, în timp, practica Curții s-a apropiat de

doctrina precedentului judiciar – și, conform acesteia,

hotărârile constituie izvor principal de drept, legea

complinind doar unele aspecte în moti varea deciziei –

specificul dreptului romano-germanic – pe baza căruia

s-a întemeiat Curtea – coexistă în continuare, deoarece

în motivarea unei decizii, Curtea poate reveni oricând

asupra jurisprudenței create, schim bân du-i sensul. În

practică, acest fapt se întâmplă destul de rar, însă

existența acestui principiu împiedică, deocam dată,

încadrarea definitivă a valorii juridice a jurisprudenței

CJUE ca izvor intern (scris) al dreptului comunitar. Ea

constituie, în prezent, doar un izvor secundar, nescris

al sistemului de drept unional, însă fără de care

întreaga existență a Uniunii Europene ar fi blocată.

Este de așteptat ca anii ce vor veni, cu noi provocări

politice, juridice, sociale și economice să schimbe,

probabil, din nou, statutul juridic al acestei juris pru -

dențe, găsind și alte influențe din sistemele de drept

ale statelor membre care s-au alăturat mai târziu

Uniunii Europene.

VII. În loc de concluzii

Fără a avea pretenția de a fi acoperit

numeroasele și complexele aspecte pe care tema

tratată o presupune, ne-am oprit doar la o scurtă

prezentare a avantajelor și dezavantajelor juris -

28

Ion Deleanu, Ficţiunile juridice, Bucureşti, Editura All Beck,

2005, p.275 şi urm.

29

Mircea Djuvara, op.cit.,. p.329

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Highlight

andra

Highlight



în domeniul justiţiei penale ar fi mai puţin

importante. Nu trebuie uitat că pentru a realiza o

adevărată integrare în acest sector trebuie învinsă

reticenţa statelor membre de a renunţa la tradiţiile lor

legale în favoarea unor reguli impuse de la nivelul

Uniunii. Din acest motiv, armonizarea legislaţiilor

penale nu poate fi decât parţială

1

.

Cu toate acestea, mai ales sub impulsul

evenimentelor tragice de la 11 septembrie 2001, evoluţia

cooperării în acest domeniu a fost deosebit de rapidă.

Una dintre cele mai importante realizări este adoptarea

Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare

şi procedurile de predare între statele membre

2

,

instrument juridic menit să înlocuiască treptat, între

statele membre ale Uniunii Europene, procedura

tradiţională a extrădării. La aceasta se adaugă actele

juridice adoptate, precum şi propunerile legislative

existente privind asigurarea respectării drepturilor

învinuiţilor şi a inculpaţilor în cadrul procedurilor

penale, deoarece rapiditatea reacţiei represive nu trebuie

să afecteze acest aspect fundamental al drepturilor

omului.

1.1. Începuturile construcţiei spaţiului

de libertate, securitate şi justiţie

Crearea, la nivelul Uniunii Europene, a unui

spaţiu de libertate, securitate şi justiţie este un

obiectiv consacrat abia de Tratatul de la Amsterdam

şi are sensul transformării Europei într-un „spaţiu delibertate, expresie care nu are sens fără securitatea

cotidiană, această securi tate, la rândul său, neavând

1. �oţiuni introductive

Cooperarea judiciară în materie penală re prezintă

un domeniu tradiţional al relaţiilor inter na ţionale.

Ameninţările contemporane la adresa or di nii juridice

existente, intensificarea şi diver sifi carea domeniilor

criminalităţii organizate şi dobândirea de către aceasta,

din ce în ce mai mult, a unui caracter internaţional, sunt

tot atâtea probleme pe care acest domeniu al colaborării

între state trebuie să le rezolve. Tendinţa, pe plan

internaţional, este aceea a simplificării metodelor de

cooperare, în scopul accelerării tragerii la răspundere

penală a infractorilor care încearcă să profite de uşurinţa

deplasării pe teritoriul diferitelor state. În acest scop, fie

în cadrul organizaţiilor internaţionale, fie în relaţiile

bilaterale, cooperarea judiciară în materie penală face

obiectul a unui număr din ce în ce mai mare de convenţii

şi acorduri.

La nivelul Uniunii Europene, acest tip de

cooperare reprezintă o preocupare relativ recentă,

realizarea cadrului juridic în materie avându-şi

originea în dispoziţiile Tratatului de la Maastricht,

semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1

noiembrie 1993. Instituirea celui de-al treilea Pilon –

Justiţie şi afaceri interne – a constituit debutul unui

proces cu o dezvoltare spectaculoasă.

De altfel, cooperarea în domeniul justiţiei şi

afacerilor interne a devenit, după adoptarea Trata tului de

la Amsterdam, un element al atingerii, la nivelul Uniunii

Europene, a obiectivului realizării unui spaţiu de

libertate, securitate şi justiţie, care să ofere cetăţenilor un

nivel ridicat de protecţie.

Chiar dacă domeniul cooperării judiciare în

materie civilă a făcut obiectul unui progres mai

accelerat, nu se poate afirma că evoluţiile coope rării

1

Header Grabbe, „Justice and Home Affairs: Faster Decisions,Secure Rights”, Centre for European Reform, Policy Brief,

octombrie 2002.

2

Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului.

Aspecte generale privind evoluţia instrumentelor juridiceale Uniunii Europene specifice domeniului cooperării

judiciare în materie penală

Elena CISMARU

consilier, șef sector

Consiliul Legislativ

sens dacă nu este rodul unei justiţii echitabile”.

3

Acest concept a fost precedat de „coope rarea

în materie de justiţie şi afaceri interne”, consacrată

de Tratatul asupra Uniunii Europene, încheiat la

Maastricht în 1992, drept al treilea Pilon al Uniunii

Europene.

Tratatele institutive ale Comunităţilor Euro -

pene nu includeau prevederi referitoare la acest

domeniu. Cu toate acestea, necesitatea unei astfel de

reglementări subzista în însuşi scopul principal al

Tratatelor: stabilirea, în marile sec toare industriale

sau comerciale a unei „pieţe comune”, caracterizată

prin libera circulaţie a forţei de muncă. Evoluţia

integrării europene a condus la interpretarea din ce

în ce mai largă a acestui principiu, ajungându-se

la consacrarea şi la punerea în practică a celor

patru libertăţi fundamentale – libera circulaţie a

persoanelor, a mărfurilor, a capitalurilor şi a ser -

viciilor

4

.

Or, libera circulaţie a persoanelor aduce cu ea o

serie de riscuri, din care rezultă necesitatea cooperării

şi coordonării între autorităţile com petente din

domeniul justiţiei şi afacerilor interne, precum şi nevoia

de armonizare a legislaţiei în acest sector

5

.

Ca urmare, în 1992 se decide introducerea do -

meniului justiţiei şi afacerilor interne în cadrul Tratatului

asupra Uniunii Europene, pentru a realiza o coordonare

a eforturilor concretizate până atunci într-o simplă

colaborare între statele membre.

Explicaţia întârzierii integrării preocu pă rilor

legate de justiţie şi afaceri interne în cadrul juridic al

Uniunii rezidă în faptul că acest domeniu defineşte,

într-o manieră esenţială, suveranitatea naţională. De

altfel, reticenţa statelor membre de a transfera la nivel

comunitar o parte dintre atributele acestei suveranităţi

a condus la adoptarea metodei interguvernamentale, în

contrast cu metoda comunitară, atât pentru cooperarea

în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cât şi pentru

politica externă şi de securitate comună.

1.2. Tratatul de la Maastricht privind

Uniunea Europeană

Instituţionalizarea cooperării în domeniul justiţiei

şi afacerilor interne la nivelul Uniunii Europene a fost

realizată prin Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat

la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la

1 noiembrie 1993.

Tratatul introduce conceptul celor trei Piloni pe

care se sprijină Uniunea Europeană: Pilonul 1 – Co mu -

nităţile Eropene, Pilonul 2 – Politica externă şi de

securitate comună şi Pilonul 3 – Cooperarea în

domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Dacă în cadrul primului Pilon urma a fi

utilizată metoda comunitară, Pilonii 2 şi 3 vor fi

câmpul de aplicare a metodei interguvernamentale

6

,

datorită specificităţii problemelor reglementate şi

dorinţei statelor membre de a-şi conserva, într-o mai

mare măsură, suveranitatea naţională.

În sensul Tratatului de la Maastricht, coope -

rarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne

cuprindea următoarele arii de interes:

a) politica de azil;

b) controlul graniţelor externe ale statelor

membre;

c) politica de imigrare şi politica privind

resortisanţii statelor terţe (intrarea şi circulaţia

acestora pe teritoriul statelor membre, condiţiile de

sejur, inclusiv reîntregirea familiei şi dreptul la

muncă);

d) lupta împotriva toxicomaniei;

e) lupta împotriva fraudei internaţionale;

f) cooperarea judiciară în materie civilă;

g) cooperarea judiciară în materie penală;

h) cooperarea vamală;

i) cooperarea poliţienească, în scopul

prevenirii şi combaterii terorismului, a traficului ilicit

de droguri şi a altor forme grave ale criminalităţii

internaţionale, în legătură cu organizarea, la nivelul

Uniunii, a unui sistem de schimb de informaţii în

cadrul Oficiului European de Poliţie (Europol).

Consiliul devine instituţia decizională în cadrul

Pilonului 3, putând adopta poziţii şi acţiuni comune şi

institui convenţii care urmează a fi adoptate de către

statele membre. Dreptul de iniţiativă legislativă aparţine

statelor membre şi Comisiei în majoritatea domeniilor.

Totuşi, propunerile în legătură cu cooperarea judiciară în



3

Comisarul european Antonio Vitorino, citat de Hubert Haenel în

Justice, police et sécurité dans l’Union Européenne, �otes de laFundation Robert Schuman, februarie 2003, p.10

4

Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală,

Bucureşti, Ed. All Beck, 2003, p. 8

5

Zoltan Horváth, Handbook on the European Union, Reference

Press, 2002, p.400

6

Metoda comunitară „pură” desemnează procesul de decizie

în care Comisia Europeană, care deţine monopolul iniţiativei,

prezintă propunerile legislative care sunt adoptate de către

Consiliu şi de Parlamentul European, sub controlul Curţii de

Justiţie.

Metoda interguvernamentală este axată pe un proces de decizie

fondat în principal pe negocieri diplomatice între state. Ea

permite salvgardarea deplină a suveranităţii statelor, pentru că

acestea nu pot fi constrânse să adopte un act împotriva voinţei

lor. Pe de altă parte, această metodă oferă posibilitatea de a pune

în aplicare metode mai suple şi de a asocia protecţia intereselor

naţionale cu dezvoltarea iniţiativelor coordonate în domeniile

sensibile din punct de vedere politic. (Hubert Haenel, op.cit.,pp.16,17)



a) transferarea anumitor sectoare ale justiţiei şi

afacerilor interne în pilonul comunitar (politica de

azil şi de integrare, controlul frontierelor, cooperarea

judiciară în materie civilă);

b) încorporarea Acordului de la Schengen şi a

acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene;

c) restructurarea şi reformarea reglementărilor

rămase în cel de-al treilea Pilon (cooperarea poliţie -

nească şi cooperarea judiciară în materie penală).

Prin urmare, Tratatul de la Amsterdam a adus

cu sine modificarea de esenţă a Pilonului 3, doar două

dintre cele 9 domenii care alcătuiau acest pilon con -

form Tratatului de la Maastricht rămânând în sfera de

aplicare a metodei interguvernamentale. De altfel,

însuşi procesul de luare a deciziilor este modificat în

mod esenţial.

Astfel, Comisia dobândeşte dreptul de iniţia -

tivă în aceste domenii, drept pe care îl partajează cu

statele membre. Consiliul rămâne instituţia decizio -

nală, iar condiţia votului unanim se menţine, însă sunt

introduse, alături de poziţiile comune şi convenţii,

instrumente juridice care amintesc de cele existente

în cadrul pilonului comunitar. Decizia-cadru şi deci -

zia sunt lipsite de efect direct, însă sunt obligatorii

pentru statele membre şi au ca obiect fie apropierea

dispoziţiilor legislative şi reglementare ale statelor

membre, fie realizarea celorlalte obiective ale coo -

perării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

În plus, competenţa Curţii de Justiţie este pre -

văzută ca regulă generală, chiar dacă în privinţa

chestiunilor prejudiciale statele membre pot alege să

nu o accepte sau să prevadă anumite condiţii de

acceptare.

Acţiunea în comun a statelor în domeniul

cooperării judiciare în materie penală acoperă, potri -

vit Tratatului de la Amsterdam, următoarele domenii

(art.31 TUE):

a) facilitarea şi accelerarea cooperării între

ministerele şi autorităţile judiciare sau echivalente

competente ale statelor membre în privinţa procedurii

şi a executării deciziilor;

b) facilitarea extrădării între statele membre;

c) asigurarea, în măsura necesară ameliorării

acestei cooperări, a compatibilităţii regulilor aplica -

bile în statele membre;

d) prevenirea conflictelor de competenţă între

statele membre;

e) adoptarea, în mod progresiv, a măsurilor de

instituire a unor reguli minimale privind elementele

constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunilor

aplicabile în domeniile criminalităţii organizate,

terorismului şi traficului ilicit de droguri.

materie penală, cooperarea vamală şi cea poliţienească

nu pot aparţine decât statelor membre.

Intervenţia judecătorului comunitar este

aproape inexistentă, de vreme ce competenţa Curţii

de Justiţie nu este prevăzută drept regulă de Tratat,

însă poate face obiectul unor dispoziţii exprese ale

convenţiilor încheiate în cadrul Pilonului 3.

În acest cadru, cooperarea judiciară în materie

penală între statele membre dobândeşte un nou

impuls, astfel încât, în baza prevederilor art.K3 din

TUE sunt adoptate o serie de acte în vederea

facilitării acestei cooperări. Pe lângă convenţiile din

1995 şi 1996 referitoare la procedurile de extrădare

între statele membre, sunt adoptate acţiuni comune

prin care se creează instituţia magistraţilor de

legătură şi Reţeaua Judiciară Europeană şi este lansat

programul de cooperare GROTIUS.

Cu toate acestea, sistemul instituit prin Tratatul

de la Maastricht a fost supus numeroaselor critici

venite atât din partea doctrinei, cât şi din partea

Comisiei şi a Parlamentului European, care au pledat

pentru o „comunitarizare” a celui de-al treilea Pilon.

Principalele critici

7

au avut în vedere pro -

blemele instituţionale, întrucât Tratatul atribuia un rol

limitat instituţiilor comunitare, care nu pot exercita

controlul asupra deciziilor:

a) Curtea de Justiţie nu poate interveni decât

în situaţia în care convenţiile o prevăd în mod expres;

b) Parlamentul European este informat doar aposteriori;

c) Dreptul de iniţiativă al Comisiei este limitat

la şase din cele nouă domenii ale cooperării şi este

partajat cu statele membre.

O parte dintre aceste probleme vor fi rezolvate

prin adoptarea Tratatului de la Amsterdam.

1.3. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul, adoptat la 2 octombrie 1997 şi intrat

în vigoare la 1 mai 1999, constituie un punct de

cotitură pentru cooperarea în domeniul justiţiei şi

afacerilor interne.

Pentru prima dată este enunţat obiectivul dez -

voltării Uniunii ca un spaţiu de libertate, securitate şi

justiţie, în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie

a persoanelor (art.2 din TUE).

Modificările introduse în acest domeniu de

către Tratatul de la Amsterdam constau în urmă -

toarele elemente:

8

7

Comisia Europeană, Direcţia Generală JAI, Un espace deliberté, de sécurité et de justice – Etapes historiques, Bruxelles,

decembrie 2003

8

Zoltan Horváth, op.cit., p.405



imediat după enunţarea, în alin.(1), a obiectivelor

generale ale Uniunii, respectiv promovarea păcii, a

valorilor Uniunii prevăzute la art.2, precum şi a

bunăstării popoarelor.

Potrivit art.4 din Tratatul privind funcţionarea

Uniunii Europene, în domeniul spaţiului de libertate,

securitate şi justiţie Uniunea dispune de competenţă

partajată cu statele membre.

Cooperarea judiciară în materie penală

formează obiectul Capitolului al IV-lea al Titlului V

– Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie – din

cadrul Părţii a III-a – Politicile şi funcţionareaUniunii din TFUE. În cadrul acestui capitol sunt

avute în vedere principalele aspecte ale spaţiului de

libertate, securitate şi justiţie: politicile privind

controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea,

cooperarea judiciară în materie civilă, cooperarea

judiciară în materie penală şi cooperarea poli ţie -

nească.

Principalele progrese realizate în acest do -

menii prin reglementarea cuprinsă în Tratatul privind

funcţionarea Uniunii Europene sunt următoarele:

a) renunţarea la structura celor 3 piloni, pre -

vederile referitoare la justiţie şi afaceri interne fiind

introduse în cadrul legislativ comun;

b) aplicarea aceloraşi instrumente juridice ca

şi în cazul celorlalte domenii, adoptate potrivit pro -

cedurii legislative ordinare;

c) asigurarea cadrului pentru realizarea apro -

pierii procedurilor penale în cazul infracţiunilor

transfrontaliere;

d) asigurarea cadrului pentru realizarea apro -

pierii legislaţiilor în domenii ale criminalităţii de o

gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră;

e) extinderea sistemului general al jurisdicţiei

Curţii de Justiţie, cu excepţia verificării legalităţii sau

proporţionalităţii operaţiunilor efectuate de poliţie

sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat

membru, precum şi a exercitării responsabilităţilor

care le revin statelor membre în vederea menţinerii

ordinii publice şi securităţii interne;

f) întărirea cooperării dintre autorităţile naţi -

onale de cercetare şi urmărire penală, şi punerea

Eurojust pe baze juridice noi, precum şi crearea

posibilităţii instituirii, prin regulament, a unui Parchet

European, pornind de la Eurojust.

În ceea ce priveşte cooperarea judiciară în

materie penală, principiul recunoaşterii reciproce a

deciziilor judiciare, devine fundamentul acesteia.

Potrivit acestui principiu, consacrat drept „cheia de

boltă” a cooperării judiciare, atât în materie civilă,

cât şi în materie penală în cadrul Uniunii prin

1.4. Tratatul de la �isa

Din punct de vedere al cooperării judiciare în

materie penală, Tratatul de la Nisa, adoptat la 26

februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003,

nu aduce modificări principiilor instituite prin

Tratatul de la Amsterdam.

Noutatea reglementării instituite prin Tratatul

de la Nisa constă în consolidarea rolului Eurojust în

cadrul cooperării judiciare în materie penală, prin

modificarea corespunzătoare a art.31 TUE:

„Art.31 – 1. Acţiunea comună în domeniulcooperării judiciare în materie penală are în vedere,între altele:

a) să faciliteze şi să accelereze cooperareaîntre ministerele şi autorităţile judiciare sau echiva -lente competente ale statelor membre, inclusiv, dacăse dovedeşte oportun, prin intermediul Eurojust, înprivinţa procedurii şi executării deciziilor;...

2. Consiliul încurajează cooperarea prinintermediul Eurojust:

a) permiţând Eurojust să contribuie la o bunăcoordonare între autorităţile naţionale ale statelormembre, însărcinate cu urmăririle judiciare;

b) promovând spiritul Eurojust în anchetelepenale în cazurile de criminalitate transfrontalierăgravă, în special în caz de criminalitate organizată,ţinând seama îndeosebi de analizele efectuate deEuropol;

c) facilitând strânsa cooperare a Eurojust cuReţeaua Judiciară Europeană, în special în scopulde a înlesni executarea comisiilor rogatorii şipunerea în executare a cererilor de extrădare.”

1.5. Tratatul de la Lisabona

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona

la 1 decembrie 2009, prin modificările aduse

Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatului

instituind Comunitatea Europeană (care devine astfel

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene),

marchează „sfârşitul luptei între piloni”, având un

impact profund asupra spaţiului de libertate, secu -

ritate şi justiţie

9

. Astfel, renunţarea la structura celor

3 piloni are consecinţe importante, atât în ceea ce

priveşte competenţa instituţiilor Uniunii, cât şi în

ceea ce priveşte natura actelor juridice ale Uniunii

care urmează a fi adoptate în aceste domeniu.

Art.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană

consacră, în alin.(2), obiectivul specific privind

crearea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie,

9

Jean Pradel, Geert Corstens, Gert Vermeulen, Droit pénaleuropéen, ediţia a 3-a, Paris, Dalloz, 2009, p.755



urmând ca în final să fie analizate caracteristicile

instrumentelor juridice adoptate în prezent în

domeniul cooperării judiciare în materie penală.

2. Instrumentele juridice adoptate

potrivit Tratatului de la Maastricht

privind Uniunea Europeană

2.1. �oţiuni introductive

Tratatul privind Uniunea Europeană, încheiat

la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare

la 1 noiembrie 1993, a transformat cooperarea în

domeniul justiţiei şi afacerilor interne într-o problemă

de interes comun a statelor membre, punând bazele,

prin dispoziţiile Titlului VI, celui de-al treilea Pilon al

Uniunii europene.

Coordonarea acţiunii statelor în acest domeniu

al justiţiei şi afacerilor interne avea ca principal scop

realizarea obiectivului privind libera circulaţie a

persoanelor în cadrul Uniunii. Pentru aceasta era

necesară, pe lângă stabilirea domeniilor cooperării

12

,

şi instituirea unor instrumente juridice care să facă

posibilă această cooperare.

Având în vedere natura domeniului supus

reglementării, nu putea fi vorba despre aplicarea, şi în

cadrului Pilonului 3 a regulilor specifice domeniului

comunitar. Cooperarea rămânea la nivel intergu -

vernamental, statele angajându-se să se informeze şi

să se consulte reciproc în cadrul Consiliului şi să

instituie o colaborare între serviciile competente ale

administraţiilor lor (art.K3 alin.(1) TUE).

Cu toate acestea, sunt instituite trei instru -

mente juridice (poziţia comună, acţiunea comună şi

Concluziile Consiliului European de la Tampere

10

din

octombrie 1999, o decizie în materie penală a unei

autorităţi dintr-un stat membru urmează să fie

executată de autorităţile unui alt stat membru ca şi

cum respectiva decizie ar fi fost emisă de autorităţile

acestui din urmă stat

11

. Totodată, art.82 alin.(1) din

TFUE prevede includerea în cadrul cooperării

judiciare în materie penală şi a apropierii actelor cu

putere de lege şi a normelor administrative ale

statelor membre în anumite domenii indicate în mod

expres şi limitativ.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona

nu a avut însă ca efect anularea efectelor juridice ale

actelor adoptate anterior în materia justiţiei şi

afacerilor interne. Astfel, art.9 din Titlul VII al

Protocolului nr.36 stabileşte, cu titlu de principiu, că

actele instituţiilor, ale organelor, ale oficiilor sau ale

agenţiilor Uniunii adoptate, înainte de intrarea în

vigoare a Tratatului de la Lisabona, în temeiul

Titlului V – Dispoziţii privind politica externă şi desecuritate comună – precum şi al Titlului VI –

Dispoziţii privind cooperarea poliţienească şijuridică în materie penală – continuă să producă

efecte juridice atât timp cât aceste acte nu vor fi fost

abrogate, anulate sau modificate în temeiul tratatelor.

Aceeaşi dispoziţie se aplică şi convenţiilor încheiate

între statele membre în temeiul Tratatului privind

Uniunea Europeană.

Pentru acest motiv, apreciem că analiza ins tru -

mentelor juridice specifice domeniului coope rării

judiciare în materie penală trebuie să aibă în vedere şi

actele adoptate anterior intrării în vigoare a Tratatului

de la Lisabona. Vom prezenta, de aceea, în cele ce

urmează, principalele caracteristici ale respectivelor

instrumentele juridice, aşa cum au fost ele regle -

mentate, succesiv, de Tratatul de la Maastricht,

Tratatul de la Amsterdam şi de Tratatul de la Nisa,

10

Consiliul European Extraordinar de la Tampere, din octombrie

1999 a fost destinat exclusiv impulsionării construcţiei spaţiului

de libertate, securitate şi justiţie în Uniunea Europeană şi a

adoptat orientările politice şi obiectivele concrete în această

materie. Succesorul Programului de la Tampere a fost Programul

de la Haga, adoptat în noiembrie 2004, şi care stabilea priorităţile

pentru perioada 2005 – 2010. În prezent, priorităţile spaţiului de

libertate, securitate şi justiţie sunt stabilite prin Programul de la

Stockholm, adoptat în decembrie 2009. Acest program, publicat

în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.C115/04.05.2010,

acoperă perioada 2010 – 2014. Modalitatea de aducere la

îndeplinire a priorităţilor stabilite prin Program este stabilită prin

Planul de acţiune al Comisiei pentru punerea în aplicare a

Programului de la Stockholm (COM(2010) 171 final).

11

François-Xavier Priollaud, David Siritzky, Le traité deLisbonne. Texte et commentaire article par article des nouveauxtraités éuropéens (TUE – TFUE), La documentation Française,

2008.

12

Domeniile de interes comun, potrivit art.K1 din TUE erau

următoarele

1. politica de azil;

2. regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor

membre şi controlul acestor treceri;

3. politica de imigrare şi politica privind resortisanţii statelor

terţe:

a) condiţiile de intrare şi circulaţie a acestora pe teritoriul statelor

membre;

b) condiţiile de sejur pe teritoriul statelor membre, inclusiv

reîntregirea familiei şi dreptul la muncă;

4. lupta împotriva toxicomaniei, în măsura în care acest domeniu

nu este acoperit de dispoziţiile pct.7,8 şi 9;

5. lupta împotriva fraudei internaţionale în măsura în care acest

domeniu nu este acoperit de dispoziţiile pct.7,8 şi 9;

6. cooperarea judiciară în materie civilă;

7. cooperarea judiciară în materie penală;

8. cooperarea vamală;

9. cooperarea poliţienească, în scopul prevenirii şi combaterii

terorismului, a traficului ilicit de droguri şi a altor forme grave ale

criminalităţii internaţionale, inclusiv, dacă este necesar, anumite

aspecte ale cooperării vamale, în legătură cu organizarea, la

nivelul Uniunii, a unui sistem de schimb de informaţii în cadrul

unui Oficiu European de Poliţie (Europol).



Implicarea Parlamentului European avea şi o

latură activă, acesta putând adresa întrebări sau

formula recomandări la adresa Consiliului. Totodată,

anual, Parlamentul European realiza o dezbatere

asupra progreselor înregistrate în punerea în aplicare

a cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Totuşi, rolul Parlamentului European rămânea încă

nesemnificativ în procesul de luare a deciziilor.

c) Adoptarea actelor se făcea aplicându-se

regula unanimităţii, prevăzută de art.K4 alin.(3)

TUE.

14

Cu toate acestea, erau reglementate şi anumite

situaţii de excepţie, în care votul unanim era înlocuit

cu cel al majorităţii calificate. Astfel, în cazul acţiu -

nilor comune, Consiliul putea decide – cu unani mi -

tate – ca măsurile de aplicare a acestor acte să fie

adoptate cu majoritate calificată.

În acest caz, actele erau adoptate dacă întru -

neau cel puţin 54 de voturi, exprimând votul favo -

rabil a cel puţin 8 membri, ponderea voturilor fiind

cea prevăzută de Tratatul privind Comunitatea

Europeană.

O altă excepţie de la procedura votului unanim

era reprezentată de instituirea regulii potrivit căreia,

măsurile de aplicare a convenţiilor stabilite în cadrul

Pilonului 3 urmau să fie adoptate de Consiliu cu o

majoritate de două treimi din numărul statelor-părţi la

convenţie.

În plus, art.K9 instituia o procedură potrivit

căreia, la iniţiativa Comisiei sau a unui stat membru,

Consiliul putea decide, cu unanimitate, aplicarea

regulii votului cu majoritate calificată pentru unele

dintre domeniile care ţineau de Pilonul 3. Această

procedură a „pasarelei” nu era însă aplicabilă coope -

rării judiciare în materie penală, cooperării vamale şi

cooperării poliţieneşti.

2.3. Poziţia comună

Poziţia comună este actul adoptat cu unanimi -

tate de Consiliu, la propunerea oricărui stat membru

sau a Comisiei, în scopul promovării oricărui tip de

cooperare utilă pentru realizarea obiectivelor Uniunii

în domeniul Pilonului 3, Justiţie şi afaceri interne.

Dispoziţiile referitoare la acest instrument sunt

cuprinse în art.K3 alin.(2) lit.a) şi artK5 TUE.

Efectul principal al poziţiei comune este acela

că, o dată adoptată, ea trebuie exprimată de statele

membre în cadrul organizaţiilor internaţionale şi al

conferinţelor internaţionale la care acestea participă.

Publicarea acestor acte în Jurnalul Oficial al

Comunităţilor Europene nu este prevăzută în mod

expres în cuprinsul Tratatului. De aceea, în finalul

Convenţia) în scopul coordonării acestei cooperări,

instrumente care sunt adoptate de către Consiliu şi

sunt specifice metodei interguver namentale.

2.2. Trăsături comune ale instrumentelor

juridice din cadrul Pilonului 3

a) Dreptul de iniţiativă era deţinut, în primul

rând, de statele membre. Această caracteristică venea

să sublinieze caracterul interguvernamental al coo -

perării, precum şi reticenţa statelor membre de a ceda

din atributele suverane deţinute în domeniul justiţiei şi

afacerilor interne. Prin urmare, statele membre puteau

iniţia orice act juridic specific Pilonului 3, în orice

domeniu al cooperării, dintre cele prevăzute de Tratat.

Cu toate acestea, pentru anumite domenii, statele

membre partajau dreptul de iniţiativă cu Comisia. Era

vorba despre acele domenii considerate a avea un

impact major asupra realizării obiectivului liberei

circulaţii a persoanelor (politica de azil, regulile de

trecere a frontierelor, politica de imigrare şi cea privind

resortisanţii statelor terţe, anumite aspecte ale com -

baterii toxicomaniei, a fraudei la nivel inter naţional,

precum şi cooperarea judiciară în materie civilă).

Iniţierea instrumentelor juridice în cadrul coo -

perării judiciare în materie penală, a cooperării vamale

şi a cooperării poliţieneşti, domenii tradiţionale ale

suveranităţii statelor, care ar fi putut fi pusă în discuţie

prin acţiunile de la nivelul Uniunii, era însă rezervată

în exclusivitate statelor membre, Comisia nejucând

nici un rol, potrivit dispoziţiilor art.K3 alin.(2) TUE.

b) Puterea decizională aparţinea Consiliului,

instituţia care reprezintă statele membre. În pregătirea

lucrărilor Consiliului în domeniile ţinând de Pilonul

3, un rol deosebit de important era deţinut de

Comitetul de coordonare compus din înalţi funcţi -

onari, înfiinţat prin dispoziţiile art.K4 TUE

13

.

Comisia era asociată lucrărilor Consiliului.

Parlamentul European era informat în mod

regulat asupra lucrărilor din cadrul celui de-al treilea

Pilon. În plus, se prevedea posibilitatea preşedinţiei

Consiliului de a consulta Parlamentul European

asupra principalelor aspecte ale activităţii din

domeniul justiţiei şi afacerilor interne, caz în care

trebuia să ia măsurile necesare astfel încât punctul de

vedere al Parlamentului să fie luat în considerare.

13 Art.K4. – (1) Se instituie un Comitet de coordonare compusdin înalţi funcţionari. Pe lângă rolul său de coordonare, acestComitet are următoarele atribuţii:- să formuleze avize pentru Consiliu, la cererea acestuia sau dinoficiu;- să contribuie, fără a aduce atingere dispoziţiilor art.151 TCE,la pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile prevăzute laart.K1, precum şi, potrivit condiţiilor prevăzute la art.100D TCE,în domeniile reglementate de art.100C al acestui tratat. 14 Art.K4. – (3) Consiliul statuează cu unanimitate... .



comun a statelor membre, decât prin acţiunea izolată a

acestora, datorită amplorii acesteia sau a efectelor

acţiunii avute în vedere. Publicarea în Jurnalul Oficial

al Comunităţilor Europene este prevăzută în mod

expres şi se face în seria „Legislaţie” (L).

Efectul obligatoriu al acţiunii comune a fost

afirmat într-un aviz al serviciului juridic al Con si -

liului

16

, însă a fost contestat de anumite state mem -

bre, îndeosebi Marea Britanie şi Danemarca. De

altfel, unele dintre acţiunile comune sunt însoţite de

declaraţii ale statelor membre, prin care le sunt

limitate efectele, prin invocarea, fie a dispoziţiilor

constituţionale, fie a principiilor generale ale siste -

melor de drept ale statelor respective

17

.

În domeniul cooperării judiciare în materie

penală au fost adoptate o serie de acţiuni comune în

scopul facilitării acestei cooperări:

– Acţiunea comună din 22 aprilie 1996,

adoptată de Consiliu în temeiul articolului K3 din

Tratatul privind Uniunea Europeană, privind cadrul

de schimb al magistraţilor de legătură în scopul

ameliorării cooperării judiciare între statele membre

ale Uniunii Europene (96/277/JAI);

18

– Acţiunea comună din 29 iunie 1998, adoptată

de Consiliu în temeiul articolului K3 din Tratatul

privind Uniunea Europeană, privind bunele prac -

tici în asistenţa judiciară în materie penală

(98/427/JAI);

18

– Acţiunea comună din 29 iunie 1999, adoptată

de Consiliu în temeiul articolului K3 din Tratatul

privind Uniunea Europeană, privind crearea Reţelei

judiciare europene (98/428/JAI)

20

.

Prin derogare de la regula unanimităţii, potrivit

art.K3 alin.(2) lit.b) TUE, Consiliul poate decide ca

măsurile de aplicare a acţiunilor comune să fie

adoptate cu majoritate calificată. Această decizie nu

poate fi luată decât cu vot unanim, potrivit regulii

generale din art.K3 alin.(3), însă posibilitatea nu a

fost utilizată de către Consiliu.

De altfel, controversele legate de efectele

acţiunilor comune au condus la renunţarea la acest

instrument şi la înlocuirea lui, prin Tratatul de la

Amsterdam, cu două categorii noi de acte, deciziile-

cadru şi deciziile, a căror reglementare este mult mai

precisă.

poziţiilor comune este inserată o normă în acest sens.

Publicarea se face în seria „Legislaţie” (L) a

Jurnalului Oficial.

Date fiind aceste caracteristici ale poziţiei

comune, ea a fost utilizată mai ales pentru definirea

poziţiei statelor membre în cadrul negocierilor

privind adoptarea de instrumente internaţionale. În

acest sens, pot fi amintite următoarele acte:

– Poziţia comună 97/661/JAI din 6 octombrie

1997, definită de Consiliu în temeiul art.K3 din

Tratatul privind Uniunea Europeană, privind

negocierile din cadrul Consiliului Europei şi al

OCDE în materie de luptă împotriva corupţiei

(97/661/JAI);

– A doua poziţie comună din 13 noiembrie

1997, definită de Consiliu în temeiul art.K3 din

Tratatul privind Uniunea Europeană, privind

negocierile din cadrul Consiliului Europei şi al

OCDE în materie de luptă împotriva corupţiei

(97/783/JAI);

– Poziţia comună din 29 martie 1999, definită

de Consiliu în temeiul art.K3 din Tratatul privind

Uniunea Europeană, privind propunerea de

Convenţie a Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii

organizate (1999/235/JAI).

Aşa cum s-a subliniat în doctrină

15

, problema

efectelor normative ale poziţiei comune nu a fost

tranşată, deşi ar fi trebuit, întrucât ea nu conduce

numai la o aplicare determinată a unei poziţii a

statelor membre cu privire la situaţii de fapt, cum este

cazul actelor enumerate mai sus, ci şi cu privire la

texte normative.

Astfel, poate fi indicată Poziţia comună din 4

martie 1996, definită de Consiliu în temeiul art.K3

din Tratatul privind Uniunea Europeană, referitoare

la aplicarea armonizată a definiţiei termenului de

„refugiat” în sensul articolului 1 din Convenţia de la

Geneva din 28 iulie 1952 privind statutul refugiaţilor

(96/196/JAI).

2.4. Acţiunea comună

Acţiunea comună reprezintă actul adoptat cu

unanimitate de Consiliu, la propunerea oricărui stat

membru sau a Comisiei, în scopul realizării obiec tivelor

Uniunii Europene în domeniul celui de-al treilea Pilon

(Justiţie şi afaceri interne), în situaţiile în care aceste

obiective pot fi realizate mai bine printr-o acţiune în

15

Henri Labayle, „Un espace de liberté, de sécurité et dejustice”, în: Revue trimestrielle de droit européen, nr.4, oct.-dec.

1997, p.871

16

potrivit Henri Labayle, op.cit., p.872

17

De exemplu, declaraţiile din Anexa Acţiunii comune din 15

iulie 1996, adoptată de Consiliu în temeiul articolului K3 din

Tratatul privind Uniunea Europeană, privind acţiunea contra

rasismului şi a xenofobiei (96/443/JAI) – JO L 185, 24.07.1996.

18

JO L 105, 27.04.1996

19

JO L 191, 7.07.1998

20

JO L 191, 7.07.1998

21

Henri Labayle, op.cit., p.872.

22

JO C 78, 30.03.1995

23

JO C 313, 23.10.1996



Trecerea în domeniul comunitar a politicilor care

priveau libera circulaţie a persoanelor (vize, drept de

azil, imigrare şi cooperarea judiciară în materie civilă)

a avut drept efect restructurarea celui de-al treilea

Pilon, care va păstra doar reglementările referitoare la

cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.

Aşa cum am arătat, potrivit Tratatului de la

Maastricht, aceste două domenii nu puteau face

obiectul trecerii la procedura de vot cu majoritate

calificată, iar actele relevante pentru aceste două

tipuri de cooperare nu puteau fi iniţiate decât de

statele membre.

Noile evoluţii ale Uniunii Europene, mai ales

fixarea drept obiectiv a creării, la nivelul acesteia a

unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în care

să fie asigurată libera circulaţie a persoanelor, au avut

ca efect şi reconfigurarea condiţiilor referitoare la

adoptarea şi la aplicarea instrumentelor juridice

specifice cooperării judiciare în materie penală.

Progresele înregistrate prin dispoziţiile Tratatului de

la Amsterdam nu au fost spectaculoase, menţinân -

du-se o „politică a paşilor mărunţi” datorită, în primul

rând, susceptibilităţii statelor membre de a comu ni -

tariza un astfel de domeniu, legat, în mod indisolubil,

de suveranitatea naţională.

Din punct de vedere al instrumentelor juridice

specifice Pilonului 3, se constată o persistenţă a

metodei interguvernamentale, atenuată însă prin

introducerea, în locul acţiunii comune, a două tipuri

de acte (decizia-cadru şi decizia), mai apropiate de

modelul dreptului comunitar derivat din cadrul

primului Pilon. Poziţia comună şi convenţia continuă

să fie reglementate, cu unele diferenţe faţă de Tratatul

de la Maastricht.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa nu a

adus nici o noutate în domeniul instrumentelor ju -

ridice specifice Pilonului 3, dispoziţiile care le regle -

mentează începând cu Tratatul de la Amsterdam

(art.34-39) rămânând nemodificate.

Prin urmare, până la intrarea în vigoare a

Tratatului de la Lisabona, normele care stabileau

tipurile de acte, regulile care le guvernează adoptarea,

precum şi competenţa Curţii de Justiţie în legătură cu

acestea au fost cele prevăzute iniţial în Tratatul de la

Amsterdam.

3.2. Trăsături comune ale instrumentelor

juridice ale fostului Pilon 3

a) Dreptul de iniţiativă

Dacă potrivit Tratatului de la Maastricht

dreptul de a iniţia actele aparţinea în primul rând

statelor membre, Comisia fiind asociată doar pentru

2.5. Convenţia

Convenţiile reprezintă instrumentul specific al

cooperării interguvernamentale. Caracteristica princi -

pală a convenţiilor încheiate în cadrul celui de-al

treilea Pilon o reprezintă faptul că textul acestora este

stabilit în cadrul Consiliului, nefiind negociat după

regulile aplicabile în cazul încheierii tratate

internaţionale tradiţionale. Stabilirea convenţiilor se

face prin adoptarea unui Act al Consiliului care

cuprinde în anexă textul propriu-zis al convenţiei.

În acest sens, art.K3 alin.(2) lit.c) TUE prevede

posibilitatea Consiliului de a institui convenţii a căror

adoptare o va recomanda statelor membre. Această

adoptare se va face după regulile constituţionale ale

fiecărui stat membru în parte.

Principalele neajunsuri al convenţiilor stabilite

în baza art.K3 sunt reprezentate de necesitatea

întrunirii votului unanim al Consiliului pentru

adoptarea textului acestora şi de faptul că intrarea lor

în vigoare are loc doar după ce au fost ratificate de

către toate statele membre.

21


penală, principalele convenţii instituite de Consiliu

în baza art.K3 sunt următoarele:

– Convenţia din 1995 privind procedura

simplificată de extrădare între statele membre ale

Uniunii Europene

22

;

– Convenţia din 1996 privind extrădarea între

statele membre ale Uniunii Europene.

23

Potrivit tezei a doua a art.K3 alin.(2) lit.c)

TUE, de la regula unanimităţii se derogă în cazul

adoptării de către Consiliu a măsurilor de aplicare a

convenţiilor. În această situaţie, deciziile pot fi luate

cu votul a două treimi dintre statele părţi la convenţie.

Cu toate acestea, prin dispoziţiile exprese ale con -

venţiei, această excepţie poate fi înlăturată, măsurile

de aplicare urmând a se adopta cu unanimitate.

3. Instrumentele juridice adoptate în temeiul

Titlului VI din Tratatul privind Uniunea

Europeană, astfel cum a fost modificat

prin Tratatul de la Amsterdam

3.1. �oţiuni introductive

Evoluţia cooperării în domeniul justiţiei şi

afacerilor interne, marcată de intrarea în vigoare, la

1 mai 1999 a Tratatului de la Amsterdam, nu a rămas

fără urmări în ceea ce priveşte instrumentele juridice

prin care această cooperare era efectiv realizată.

anumite domenii aparţinând justiţiei şi afacerilor

interne, Tratatul de la Amsterdam realizează un pas

înainte pe calea comunitarizării acestui domeniu.

Astfel, statele membre pierd dreptul de iniţiativă

pentru anumite acte în materie de vize, azil, imigraţie

şi alte politici, păstrându-l doar pentru o perioadă

tranzitorie de 5 ani după intrarea în vigoare a

Tratatului. Trebuie menţionat că, potrivit Tratatului

de la Maastricht, aceste domenii făceau parte din

categoria celor care puteau fi iniţiate atât de către

statele membre, cât şi de către Comisie.

În opoziţie cu situaţia acestor acte, iniţiativa

pentru actele legate de cooperarea judiciară în

materie penală, cooperarea poliţienească şi a vămilor,

aparţinea, potrivit Tratatului de la Maastricht, în

exclusivitate, statelor membre.

Prin Tratatul de la Amsterdam se renunţă la

această regulă, astfel încât, potrivit art.34 TUE,

pentru domeniile care alcătuiesc Pilonul 3, compe -

tenţa de a iniţia actele aparţine atât Comisiei, cât şi

statelor membre.

Este de la sine înţeles că, pentru construcţia

europeană, acest drept de iniţiativă acordat Comisiei

are efecte benefice, statele membre fiind prea adesea

tentate să îşi urmărească propria „agendă”, fapt care

nu poate asigura o viziune unitară asupra evoluţiei

Uniunii în aceste domenii

24

.

b) Dreptul de decizie era deţinut, în conti -

nuare de Consiliul Uniunii Europene, instituţia care

reprezintă statele membre.

În cadrul Consiliului a continuat să func -

ţioneze Comitetul de coordonare instituit prin art.K3

din Tratatul de la Maastricht. Datorită restructurării

Pilonului 3, acesta are ca obiect de activitate coor do -

narea activităţilor în domeniul cooperării poliţieneşti

şi ale cooperării judiciare în materie penală. „Comi -

tetul Articolului 36”, cum este denumit plecându-se

de la dispoziţiile TUE care îl regle mentau

25

, este

asistat de grupuri de experţi care prezintă opiniile

referitoare la actele care urmează a fi adoptate.

În urma discuţiilor din Comitet, propunerea

este trimisă COREPER-ului, fie pe lista A, fie pe lista

B. Lista A cuprindea deciziile asupra cărora s-a

realizat consensul în cadrul Comitetului şi care

urmează a fi adoptate de Consiliu fără a mai fi

discutate, în vreme ce Lista B cuprindea acele decizii

care urmează a fi discutate în COREPER sau în

Consiliu, întrucât în privinţa lor nu s-a putut ajunge

la un punct de vedere unanim în cadrul Comitetului.

Ca şi în Tratatul de la Maastricht, potrivit

art.36 alin.(2) TUE, Comisia era asociată deplin la

lucrările din domeniile care aparţin cooperării

poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

Noutatea adusă de Tratatul de la Amsterdam a

constat în sporirea rolului Parlamentului European în

procesul decizional din cadrul Pilonului 3. Procedura

consultării facultative a Parlamentului European de

către Consiliu asupra „principalelor aspecte ale acti -

vităţii din domeniul justiţiei şi afacerilor interne”

26

a

fost înlocuită cu o procedură obligatorie de consultare

anterioară adoptării oricărui act specific Pilonului 3,

cu excepţia poziţiilor comune.

Conform art.39 alin.(1) TUE, avizul Parla -

mentului European trebuia acordat într-un anumit

termen, care putea fi stabilit de către Consiliu, dar

care trebuia să fie mai mare de 3 luni. În cazul în care

avizul Parlamentului nu era acordat în acest termen,

Consiliul putea hotărî asupra adoptării actului

respectiv.

Obligaţia preşedinţiei Consiliului şi a Comisiei

de a informa periodic Parlamentul European asupra

stadiului lucrărilor din domeniul cooperării judiciare

în materie penală, instituită prin Tratatul de la

Maastricht, s-a menţinut şi în conformitate cu

Tratatul de la Amsterdam.

Totodată, se prevedea, în continuare, dreptul

Parlamentului European de a adresa întrebări sau de

a formula recomandări adresate Consiliului, precum

şi obligaţia Parlamentului de a organiza, în fiecare an,

o dezbatere asupra progreselor realizate în domeniu.

c) Adoptarea actelor se făcea tot cu aplicarea

regulii unanimităţii, regulă prevăzută în mod expres

în cuprinsul art.34. Excepţia de la această regulă era,

de asemenea, prevăzută în mod expres de Tratat,

nemaifiind lăsată la aprecierea Consiliului.

Astfel, dacă sub reglementarea anterioară,

Consiliul putea decide ca măsurile de aplicare ale

unei acţiuni comune să fie adoptate cu majoritate

calificată, potrivit Tratatului de la Amsterdam,

măsurile de punere în aplicare la nivelul Uniunii a

deciziilor erau adoptate cu majoritate calificată. În

această situaţie, potrivit alin.(3) al art.34, măsurile se

adoptau dacă au întrunit cel puţin 62 de voturi,

26

Art.K6 din Tratatul de la Maastricht.

24

În acest sens, Henri Labayle, op.cit., p.871.

25 Art.36. – (1) Se instituie un comitet de coordonare compus dinînalţi funcţionari. În plus faţă de rolul său de coordonare, acestcomitet are ca atribuţii:– formularea de avize către Consiliu, fie la cererea acestuia, fiedin oficiu;– participarea, fără a aduce atingere articolului 151 din Tratatulide instituire a Comunităţii Europene, la pregătirea lucrărilorConsiliului în domeniile prevăzute la art.29.



exprimând votul favorabil a cel puţin 10 membri,

ponderea voturilor fiecărui stat membru în Consiliu

fiind cea prevăzută de TCE.

În plus, s-a renunţat la dispoziţia potrivit căreia,

prin convenţiile încheiate în baza Tratatului se putea

deroga de la regula potrivit căreia măsurile de aplicare

a acestora se adoptă cu votul a două treimi din statele-

părţi. Conform Tratatului de la Amsterdam, de la

această regulă nu mai sunt admise excepţii.

27

Pe de altă parte, Tratatul de la Amsterdam a

păstrat „procedura pasarelei” instituită prin Tratatul de la

Maastricht, prevăzând posibilitatea trecerii sub incidenţa

Titlului IV din TCE – Vize, azil, imigraţie şi alte politicilegate de libera circulaţie a persoanelor – deci în

domeniul comunitar, a acţiunilor ţinând de domeniile

cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

Decizia putea fi luată de către Consiliu, cu unani -

mitate, la iniţiativa Comisiei sau a unui stat membru,

după consultarea Parlamentului European. Această din

urmă condiţie, inexistentă în Tratatul de la Maastricht, se

înscria pe linia sporirii competenţelor Parlamentului

European, realizată prin Tratatul de la Amsterdam.

În concluzie, procedura decizională în Pilonul

3 a rămas aproape neschimbată după Tratatul de la

Amsterdam, în ciuda propunerilor de renunţare la

regula unanimităţii, care urmăreau să ocolească

blocajul provocat de opoziţia unui singur stat şi care

nu au avut urmări concrete, mai ales din momentul

în care Germania şi-a modificat radical poziţia

diplomatică şi a părăsit grupul statelor dornice să

progreseze pe calea majorităţii

28

.

d) Publicarea

În cadrul Tratatului de la Amsterdam nu exista

o dispoziţie expresă privind obligativitatea publicării

în Jurnalul Oficial a actelor adoptate în cadrul

Pilonului 3. Totuşi, acest aspect era avut în vedere în

cuprinsul Declaraţiei nr.9, relativă la art.K6 alin.(2) al

TUE, anexată Tratatului de la Amsterdam. În

Declaraţie se aprecia că iniţiativele privind măsurile

vizate de acest articol, precum şi actele adoptate de

Consiliu în temeiul acestuia ar trebui publicate în

Jurnalul Oficial, conform regulilor de procedură ale

Consiliului şi ale Comisiei.

Practica legislativă în domeniu a confirmat

această Declaraţie, astfel încât, atât propunerile

statelor membre sau ale Comisiei, cât şi actele

adoptate de Consiliu în cadrul Pilonului 3 au fost

publicate în Jurnalul Oficial.

3.3. Poziţia comună

Acest tip de act, introdus pentru prima dată

prin Tratatul de la Maastricht, este menţinut de

Tratatul de la Amsterdam. Reglementarea lui este

însă mai precisă, Tratatul oferind de această dată o

definiţie expresă a actului. Astfel, potrivit art.34

alin.(2) lit.a), poziţia comună defineşte opinia Uniunii

Europene asupra unei probleme determinate.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la

Amsterdam, poziţia comună a continuat să fie utili -

zată în cadrul negocierii instrumentelor interna ţionale.

Această utilizare se bazează pe dispoziţiile art.37

TUE, care prevede obligaţia statelor membre de a

apăra poziţiile comune adoptate de Consiliu în cadrul

organizaţiilor internaţionale şi al conferinţelor inter -

naţ ionale la care acestea participă. Obligaţia era

prezentă şi în Tratatul de la Maastricht, care prevedea

însă că statele membre trebuie să „exprime” poziţia

comună în aceste situaţii. Potrivit noii reglementări,

dispoziţiile art.18 şi 19 din TUE, din materia politicii

externe şi de securitate comună sunt aplicabile şi

Pilonului 3, astfel încât exprimarea poziţiei Uniunii

Europene în cadrul organizaţiilor internaţionale revine

Preşedinţiei.

Evoluţiile din domeniul cooperării judiciare în

materie penală, îndeosebi adoptarea Deciziei-cadru

privind mandatul european de arestare

29

, au condus

la apariţia unei noi posibilităţi de utilizare a poziţiei

comune. Astfel, Comisia, apreciind că nici o dispo -

ziţie din Tratatul privind Uniunea Europeană nu

permite concluzia potrivit căreia utilizarea poziţiei

comune este limitată la ipoteza negocierii instru -

mentelor internaţionale, a iniţiat un proiect de Poziţie

comună privind notificarea Consiliului Europei, în

aplicarea art.28 alin.(3) al Convenţiei europene de

extrădare din 13 decembrie 1957, asupra aplicării de

către statele membre, în raporturile reciproce, a

mandatului european de arestare

30

.

Comisia sublinia că, din contextul regle men -

tării poziţiei comune rezultă că aceasta este actul

cel mai potrivit pentru notificarea unei organizaţii

internaţionale (Consiliul Europei) că statele mem -

bre ale Uniunii Europene vor utiliza, în raporturile

reci proce, un instrument propriu (mandatul euro -

pean de arestare), excluzând Convenţia europeană

de extră dare şi actele care o modifică sau o com -

pletează.

Prin urmare, redactarea generală a definiţiei

poziţiei comune lasă loc unor utilizări multiple ale

acestui instrument.

27

Art.34 alin.(2) lit.d), teza finală: Măsurile de aplicare a acestorconvenţii sunt adoptate în cadrul Consiliului cu o majoritate dedouă treimi din statele-părţi.28

Henri Labayle, op.cit., p.873



29

Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului.

30

COM (2003) 253 final.



până la data de 2 august 2005. De regulă, statelor

membre le este acordat un termen de 2 ani sau mai

scurt pentru transpunere.

Fiecare stat membru are obligaţia de a comu -

nica Secretariatului General al Consiliului şi Comisiei,

textul dispoziţiilor din dreptul intern care transpun în

dreptul naţional obligaţiile reieşite din decizia-cadru.

De regulă, deciziile-cadru prevăd şi o pro -

cedură de urmărire a transpunerii, reglementând

obligaţia Comisiei de a întocmi, într-un anumit

termen, un raport referitor la aplicarea acestor acte.

Raportul Comisiei este prezentat Consiliului şi,

eventual, Parlamentului European. În urma raportului

Comisiei, Consiliul verifică, până la o dată stabilită în

mod expres în decizia-cadru, în ce măsură statele

membre s-au conformat dispoziţiilor acesteia.

Anterior intrării în vigoare a Tratatului de la

Lisabona au fost adoptate mai multe decizii-cadru,

dintre care menţionăm câteva, cu titlu de exemplu:

– Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului

din 13 iunie 2002 privind mandatul european de

arestare şi procedurile de predare între statele

membre;


din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea

Europeană a ordinelor de îngheţare a bunurilor sau a

probelor;


din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor,

a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu

infracţiunea;


din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului

recunoaşterii reciproce pentru hotărârile de

confiscare;


din 26 februarie 2009 de modificare a Deciziilor-

cadru 2002/584/JAI, 2005/214/JAI, 2006/783/JAI,

2008/909/JAI şi 2008/947/JAI, de consolidare a

drepturilor procedurale ale persoanelor şi de încu -

rajare a aplicării principiului recunoaşterii reciproce

cu privire la deciziile pronunţate în absenţa persoanei

în cauză de la proces.

3.5. Decizia

Decizia este actul Consiliului, adoptat cu

unanimitate, la propunerea oricărui stat membru sau

a Comisiei, în scopul îndeplinirii oricărui alt obiectiv

al cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală

în afara obiectivului apropierii dispoziţiilor legis -

lative sau reglementare ale statelor membre.

Prin urmare, deciziile intervin în situaţiile în

care nu se adoptă decizii-cadru.

3.4. Decizia-cadru

Decizia-cadru reprezintă actul adoptat de

Consiliu cu unanimitate, la propunerea Comisiei sau

a oricărui stat membru, în scopul apropierii

dispoziţiilor legislative şi regulamentare ale statelor

membre în domeniile cooperării poliţieneşti şi

judiciare în materie penală

31

.

Apropierea are ca obiectiv final facilitarea

acestei cooperări, în vederea instituirii spaţiului de

libertate, securitate şi justiţie.

După cum se observă, pentru asigurarea unei

reglementări complete, Tratatul se referă atât la dis -

po ziţiile legislative (adoptate de Parlamentele naţio -

nale) cât şi la dispoziţiile regulamentare (adop tate de

puterea executivă) din legislaţiile statelor membre.

Într-adevăr, limitarea apropierii numai la o anumită

categorie de acte ar fi fost de natură să împiedice

cooperarea statelor membre.

Efectul deciziei-cadru este asemănător celui al

directivei. Astfel, ea leagă statele membre în privinţa

rezultatului de atins, lăsând instanţelor naţionale

competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.

Prin urmare, decizia-cadru are caracter obligatoriu

(„leagă” statele membre), însă are o forţă normativă

limitată. Ca şi directiva, obligaţia pe care ea o creează

în sarcina statelor membre nu poartă de fapt decât

asupra „rezultatului de atins” şi lasă acestora „com -

petenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloa cele”.

32

Spre deosebire de directivă însă, decizia-cadru

nu poate avea în nici o situaţie efect direct. Norma

expresă prevăzută în art.34 alin.(2) lit.b) are rolul de

a preveni orice interpretare extensivă a efectelor

acesteia. În principal a fost avută în vedere evitarea

unei interpretări similare celei date de Curtea de

Justiţie în decizia „Van Duyn”

33

, prin care aplica -

bilitatea directă a directivei a fost recunoscută în

vederea asigurării „efectului constrângător” al art.249

TCEE şi a „efectului util” al directivei.

34

Transpunerea deciziei-cadru în legislaţia

statelor membre trebuie realizată în termenul

prevăzut în cuprinsul ei. De pildă, în cazul Deciziei-

cadru privind mandatul european de arestare

(2002/584/JAI), statele trebuiau să ia măsurile

necesare pentru a se conforma dispoziţiilor acesteia

până la data de 31 decembrie 2003, iar în cazul

Deciziei-cadru referitoare la executarea în cadrul

Uniunii Europene a deciziilor privind conservarea

bunurilor şi a elementelor de probă (2003/577/JAI),

31

art.34 alin.(2) lit.b) TUE.

32

Augustin Fuerea, op.cit., p.110.

33

Cauza 41-74, Yvonne van Duyn împotriva Home Office

34

Augustin Fuerea, op.cit, p.117

Decizia este obligatorie în toate elementele

sale, însă, asemănător deciziei-cadru, nu poate avea

efect direct.


penală, menţionăm următoarele decizii:

– Decizia Consiliului din 22 iulie 2002 privind

stabilirea unui program-cadru în domeniul cooperării

poliţieneşti şi judiciare în materie penală (AGIS)

(2002/630/JAI);

35

– Decizia Consiliului din 28 februarie 2002

privind instituirea Eurojust în scopul întăririi luptei

împotriva crimelor grave (2002/187/JAI);

36

– Decizia Consiliului din 27 februarie 2003

privind stabilirea dispoziţiilor Convenţiei din 1995

referitoare la procedura simplificată de extrădare

între statele membre ale Uniunii Europene care

constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen

conform Acordului privind asocierea Republicii

Islanda şi a Regatului Norvegiei la aplicarea şi

dezvoltarea acquis-ului Schengen (2003/169/JAI).

37

Potrivit art.34 alin.(2) lit.c) TUE, măsurile

necesare pentru punerea în aplicare a deciziilor la

nivelul Uniunii sunt adoptate de Consiliu cu majoritate

calificată, prin derogare de la regula unanimităţii. În

această situaţie, măsurile sunt adoptate dacă întrunesc

cel puţin 62 de voturi, exprimând votul favorabil a cel

puţin 10 membri. Ponderea voturilor fiecărui stat

membru este cea prevăzută de TCE.

38

Precizăm că, datorită obligativităţii deciziei, ea

nu prevede un termen pentru transpunere în legislaţia

statelor membre. Pe de altă parte, în unele situaţii,

decizia reglementează şi o „procedură de urmare”

stabilind atribuţiile Consiliului şi ale Comisiei în

legătură cu urmărirea punerii în aplicare a acesteia.

3.6. Convenţia

Instrumente caracteristice ale metodei

interguvernamentale, convenţiile sunt păstrate de

Tratatul de la Amsterdam în categoria actelor

specifice celui de-al treilea Pilon, prevăzându-se însă

unele reguli inexistente în Tratatul de la Maastricht.

Convenţiile sunt în continuare instituite de

Consiliu, cu unanimitate, la iniţiativa oricărui stat

membru sau a Comisiei, Consiliul recomandând

statelor membre adoptarea acestora potrivit regulilor

constituţionale specifice fiecăruia în parte.

În scopul impulsionării statelor membre de a

adopta convenţiile, Tratatul de la Amsterdam a

prevăzut regula potrivit căreia Consiliul fixează un

termen pentru angajarea acestor proceduri de către

statele membre, termen care trebuie respectat de către

acestea.

Pe de altă parte, prin Tratatul de la Amsterdam

se încearcă evitarea greutăţilor întâmpinate în

legătură cu intrarea în vigoare a acestor convenţii

potrivit Tratatului de la Maastricht. Astfel, dacă

anterior regula era aceea a intrării în vigoare a

convenţiei după ratificarea sa de către toate statele

membre, în prezent regula este aceea potrivit căreia

convenţia intră în vigoare în statele care au adoptat-

o după ratificarea sa, de către cel puţin jumătate

dintre statele membre. Se poate vorbi deci despre

instituţionalizarea unei forme de cooperare

consolidată.

38

De la această regulă se poate însă deroga în

cazul în care în convenţie se prevede în mod expres

o altă soluţie.

Cu titlu de exemplu, precizăm că, în cazul

Convenţiei din 2000 referitoare la asistenţa judiciară

în materie penală

40

, intrarea în vigoare pentru statele

membre care au adoptat-o este prevăzută a avea loc

după adoptarea ei în opt dintre acestea. Aceeaşi

soluţie este prevăzută şi în Protocolul din 2001

referitor la această convenţie

41

, cu precizarea că, dacă

la acea dată Convenţia nu a intrat încă în vigoare,

Protocolul va intra în vigoare o dată cu aceasta.

Cu toate acestea, punerea în aplicare a

Convenţiei pentru statele membre care au adoptat-o

poate fi realizată de către acestea prin depunerea unei

declaraţii în acest sens.

În ceea ce priveşte măsurile de aplicare a

convenţiilor instituite în cadrul celui de-al treilea

Pilon, Tratatul de la Amsterdam prevede adoptarea

acestora cu o majoritate de două treimi din statele

părţi, Această regulă este obligatorie şi nu mai poate

face obiectul unei derogări prin dispoziţiile exprese

ale convenţiei, aşa cum se prevedea în Tratatul de la

Maastricht.

4. Instrumentele juridice adoptate în prezent

în domeniul cooperării judiciare

în materie penală

4.1. Actele juridice ale Uniunii

Abolirea Pilonului 3 şi transferarea cooperării

poliţieneşti şi judiciare în materie penală în domeniul

Politicilor şi acţiunilor comune ale Uniunii reprezintă

39

Henri Labayle, op. cit., p.872.

40

JO C 197, 12.07.2000

41

JO C 326, 21.11.2001

35

JO L 203, 1.08.2002

36

JO L 63, 6.03.2002

37

JO L 67, 12.03.2003

38

art.34 alin.(3) TUE



42

François-Xavier Priollaud, David Siritzky, Le Traité deLisbonne. Texte et commentaire article par article des nouveauxtraités éuropéens (TUE – TFUE), La documentation Française,

2008, p.367.



situaţii, art.294 alin.(15) cuprinde norme speciale, de

adaptare a procedurii legislative ordinare. Aşa cum

s-a subliniat în doctrină, această adaptare este o

consecinţă a eliminării structurii celor trei piloni, care

a condus la dispariţia anumitor proceduri specifice

42

.

Adoptarea actelor legislative se face, de

regulă, de către Parlamentul European şi Consiliu, în

comun, potrivit procedurii legislative ordinare pre -

văzută la art.294 TFUE. Dacă aceste două instituţii

nu ajung la un acord, actul nu este adoptat. În anumite

cazuri specifice, prevăzute de TFUE, competenţa de

adoptare a actelor aparţine Parlamentului European,

cu participarea Consiliului sau Consiliului, cu

participarea Parlamentului European, conform

procedurilor legislative speciale reglementate în mod

expres.

Din punct de vedere al normelor de tehnicălegislativă, art.296 TFUE prevede necesitatea moti -

vării actelor juridice, precum şi obligativitatea

indicării propunerilor, iniţiativelor, recomandărilor,

cererilor sau a avizelor care au stat la baza adoptării

lor.

Autentificarea actelor legislative adoptate

conform procedurii legislative ordinare este realizată

prin semnarea acestora de către Preşedintele Parla men -

tului European şi de către Preşedintele Consiliului. În

situaţiile în care este aplicabilă o procedură legislativă

specială, actele sunt semnate de preşedintele instituţiei

care le-a adoptat (art.297 alin.(1) TFUE).

În vederea asigurării cunoaşterii lor, publicareaactelor legislative în Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene este obligatorie (art.297 alin.(1) TFUE).

Intrarea în vigoare a acestora are loc, de

regulă, la data stabilită în cuprinsul lor. În cazul în

care data nu este precizată, actele intră în vigoare în

a douăzecea zi de la publicare (art.297 alin.(1)

TFUE).

4.2. Caracteristicile actelor juridice adoptate în

cadrul cooperării judiciare în materie penală

a) �oţiuni introductive

Prin Tratatul de la Lisabona se abandonează

sistemul instituirii unor acte specifice cooperării

judiciare în materie penală, art.82-86 TFUE prevă -

zând reglementarea acestui domeniu prin acte legis -

lative adoptate fie potrivit procedurii legislative

ordinare, fie potrivit procedurii legislative speciale.

una dintre caracteristicile principale ale modificărilor

tratatelor constitutive aduse prin Tratatul de la

Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Prin urmare, analiza consacrată instrumentelor

juridice ale cooperării judiciare în materie penală

adoptate în prezent trebuie să facă referire, în primul

rând, la dispoziţiile relevante privind actele juridice

ale Uniunii, întrucât acest domeniu nu mai cunoaşte

o reglementare prin acte specifice. Pe de altă parte,

analiza urmează să scoată în evidenţă trăsăturile

caracteristice ale actelor juridice ale Uniunii atunci

când sunt utilizate pentru reglementarea cooperării

judiciare în materie penală.

a) Sediul materiei

Reglementarea actelor juridice ale Uniunii

face obiectul Capitolului 2 – Actele juridice aleUniunii, procedurile de adoptare şi alte dispoziţii – al

Titlului I – Dispoziţii instituţionale – din Partea a

şasea – Dispoziţii instituţionale şi financiare – din

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

b) Clasificarea actelor Uniunii

Potrivit art.288, actele juridice adoptate de

instituţii pentru exercitarea competenţelor Uniunii

sunt regulamentele, directivele, deciziile, recoman -

dările şi avizele.

Regulamentul este actul juridic cu aplica b i -

litate generală, obligatoriu în toate elementele sale şi

aplicabil direct în fiecare stat membru.

Directiva este actul juridic obligatoriu pentru

fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul

care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale

competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele

Decizia este actul juridic obligatoriu în toate

elementele sale. În cazul în care desemnează destina -

tarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia.

Recomandările şi avizele sunt acte juridice

fără caracter obligatoriu.

Potrivit art.289 alin.(3) TFUE, actele juridice

adoptate prin procedură legislativă ordinară sau

specială constituie acte legislative.

c) Caracteristicile actelor legislative

Dreptul de iniţiativă legislativă în cazul

acestor acte este deţinut, ca regulă generală, de către

Comisie (art.289 alin.(1) şi art.294 TFUE). Cu toate

acestea, pentru situaţiile anume prevăzute de tratate,

actele legislative se pot adopta la iniţiativa unui grup

de state membre sau a Parlamentului European, la

recomandarea Băncii Centrale Europene sau la

solicitarea Curţii de Justiţie sau a Băncii Europene de

Investiţii (art.289 alin.(2) TFUE). Pentru aceste

43

Steve Peers, EU Justice and Home Affairs Law. Third Edition,

Oxford University Press, 2011, pp.44 şi 45.

44

COM/2009/673 final

45

COM(2010) 83 final

46

Aceste sectoare sunt, potrivit delimitărilor cuprinse în Titlul V

al Părţii a treia din TFUE, următoarele: politicile privind

controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea, cooperarea

judiciară în materie civilă, cooperarea judiciară în materie penală

şi cooperarea poliţienească.



conformitate cu Protocolul privind aplicarea

principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii

47

.

În ceea ce priveşte tipurile de acte care se pot

adopta în acest domeniu, acestea sunt, de regulă,

indicate în mod expres de Tratat, pentru fiecare dintre

aspectele care urmează a fi reglementate. Cu toate

acestea, art.82 alin.(1) paragraful al doilea TFUE nu

cuprinde vreo precizare referitoare la tipul actelor

care se adoptă pentru realizarea măsurilor prevăzute

la lit.a) – d). Aceeaşi caracteristică o prezintă şi

art.84. Prin urmare, pentru această situaţie devin

incidente dispoziţiile art.296 TFUE, potrivit cărora,

în cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care

trebuie adoptat, instituţiile îl aleg de la caz la caz, cu

respectarea procedurilor aplicabile şi a principiului

proporţionalităţii.

Astfel fiind, în temeiul art.82 alin.(1) TFUE,

prin acte legislative adoptate de Parlamentul Euro pean

şi Consiliu în conformitate cu procedura legislativă

ordinară, urmează să fie reglementate măsuri privind:

a) instituirea unor norme şi proceduri care să

asigure recunoaşterea, în întreaga Uniune, a tuturor

categoriilor de hotărâri judecătoreşti şi decizii judi -

ciare;

b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de

competenţă între statele membre;

c)sprijinirea formării profesionale a magistra -

ţilor şi a personalului din justiţie;

d) facilitarea cooperării dintre autorităţile

judiciare sau echivalente ale statelor membre, în

materie de urmărire penală şi executare a deciziilor.

Până în prezent, art.82 alin.(1) a constituit te -

me iul adoptării unei singure directive, Directiva

2011/99/UE a Parlamentului European şi a Consiliu -

lui din 13 decembrie 2011 privind ordinul european

de protecţie

48

. În acest caz, iniţiativa legislativă a

aparţinut unui grup de 12 state membre.

Pe de altă parte, actele legislative avute în

vedere de art.84 TFUE, fără a fi nominalizate în mod

expres, pot fi adoptate de Parlamentul European şi

Consiliu, în conformitate cu procedura legislativă

ordinară, în scopul stabilirii de măsuri pentru a

încuraja şi sprijini acţiunea statelor membre în

domeniul prevenirii criminalităţii, excluzând însă

orice armonizare a actelor cu putere de lege şi a

În doctrină

43

s-a subliniat că nimic nu împiedică

adoptarea, şi în domeniul cooperării judiciare în

materie penală, a actelor delegate prevăzute de

art.290 TFUE sau a actelor de punere în aplicare

prevăzute de art.291 TFUE. Precizăm că delimitarea

sferei şi a condiţiilor în care ar urma să fie adoptate

de către Comisie aceste acte juridice fac obiectul

Comunicării Comisiei către Parlamentul European şi

către Consiliu. Punerea în aplicare a articolului 290

din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

44

,

precum şi propunerii iniţiată de Comisie privind

adoptarea unui Regulament al Parlamentului

European şi al Consiliului de stabilire a normelor şi

principiilor generale privind mecanismele de control

de către statele membre al exercitării competenţelor

de executare de către Comisie

45

.

Există însă caracteristici specifice ale actelor

legislative care urmează a fi adoptate în fiecare dintre

sectoarele care alcătuiesc spaţiul de libertate,

securitate şi justiţie

46

, inclusiv în domeniul cooperării

judiciare în materie penală (art.82-86 TFUE).

Principala caracteristică a actelor adoptate în

acest domeniu este neaplicarea regulii privind dreptulde iniţiativă exclusiv al Comisiei. Această soluţie,

reminiscenţă a regulilor aplicabile Pilonului 3,

menţine dreptul de iniţiativă al statelor membre. Spre

deosebire de Tratatul privind Uniunea Europeană,

care admitea posibilitatea ca actele în domeniul

justiţiei şi afacerilor interne să fie iniţiate de unul sau

de mai multe state membre, TFUE introduce o regulă

menită să asigure reprezentativitatea proiectului.

Astfel, potrivit art.76 TFUE, actele referitoare la

cooperarea judiciară în materie penală sunt adoptate

fie la iniţiativa Comisiei, fie la cea a unui sfert dintre

statele membre.

În ceea ce priveşte procedura de adoptare,

este aplicabilă, în majoritatea cazurilor, procedura

legislativă ordinară reglementată de 294 TFUE,

proceduri speciale fiind prevăzute în ceea ce priveşte

deciziile Consiliului avute în vedere de art.82 alin.(2)

lit.d) şi de art.83 alin.(1) paragraful final. Implicarea

parlamentelor naţionale în procesul de decizie este

subliniată, o dată în plus, prin prevederea generală

cuprinsă în art.69 TFUE, potrivit căreia acestea

asigură respectarea principiului subsidiarităţii, în

47

Menţionăm, în acest context, cu titlu de exemplu, Hotărârea

Senatului nr.40/2011 cu privire la propunerea de directivă a

Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a unor norme

minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor

criminalităţii – COM(275) final, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.479 din 7 iulie 2011.

48

Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 338, din

21.12.2011.



normelor administrative ale statelor membre. Această

din urmă precizare are în vedere faptul că, în

domeniul cooperării judiciare în materie penală art.82

alin.(1) TFUE acordă competenţă Uniunii de a adopta

acte exclusiv în vederea „apropierii” actelor cu putere

de lege şi a normelor administrative, şi numai în

domeniile expres prevăzute la art.82 alin.(2) şi art.83

TFUE.

b) Directivele adoptate în domeniul coope -

rării judiciare în materie penală

b.1) Domeniul de reglementare Domeniile specifice de reglementare ale

directivelor sunt prevăzute de art.82 alin.(2) şi de

art.83 alin.(1) şi (2) TFUE, şi au în vedere modali -

tăţile de realizare a apropierii actelor legislative şi a

normelor administrative ale statelor membre, prin

prevederea unor norme minime în domeniile anume

prevăzute de aceste dispoziţii.

Utilizarea directivei în acest sens este justi fi -

cată de faptul că acest instrument juridic este adaptat

situaţiilor în care competenţa între Uniune şi statele

membre este partajată, adică, acelor ipoteze în care

statele membre rămân titularele competenţei norma -

tive, iar Uniunea nu dispune decât de o competenţă

de armonizare a legislaţiilor şi a reglementărilor

naţionale

49

. În acest context, trebuie subliniat că, în

domeniul cooperării judiciare în materie penală

competenţa Uniunii este limitată de dispoziţia art.82

alin.(1) referitoare la „apropierea”, şi nu „armoni-

zarea” actelor cu putere de lege şi a normelor

administrative ale statelor membre, întrucât utilizarea

acestui din urmă termen ar fi dat posibilitatea ca

reglementarea Uniunii să meargă dincolo de „nor -

mele minime” avute în vedere de art.82 alin.(2) şi de

art.83 alin.(1) şi (2) TFUE.

50

b.2) Directivele prevăzute de art.82 alin.(2)TFUE se adoptă în scopul facilitării recunoaşterii

reciproce a hotărârilor şi a deciziilor judiciare, precum

şi al îmbunătăţirii cooperării poliţieneşti şi judiciare

în cauzele penale cu dimensiune transfron talieră.

Dat fiind faptul că instituirea, în acest scop, a

unor reguli minime pentru legislaţiile statele membre

este o problemă foarte sensibilă, Tratatul prevede în

mod expres domeniile în care aceste reguli pot fi

stabilite. Astfel, sunt avute în vedere chestiunile

referitoare la:

– admisibilitatea reciprocă a probelor între

statele membre;

– drepturile persoanelor în procedura penală;

– drepturile victimelor criminalităţii.

Totodată, art.82 alin.(2) TFUE prevede posibi -

litatea Consiliului de a adopta o decizie prin care lista

domeniilor care pot face obiectul directivelor poate

fi îmbogăţită cu alte elemente specifice ale procedurii

penale.

Art.82 alin.(2) TFUE a constituit, până în pre -

zent, temeiul juridic pentru adoptarea a trei Directive:

– Directiva 2010/64/UE a Parlamentului Euro -

pean şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind

dreptul la interpretare şi traducere în cadrul proce -

durilor penale

51

, adoptată la iniţiativa unui grup de 13

state membre;

– Directiva 2011/36/UE a Parlamentului

European şi a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind

prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi

protejarea victimelor acestuia, precum şi de înlocuire

a Deciziei-cadru 2002/629/JAI a Consiliului

52

, adop -

tată la iniţiativa Comisiei;

– Directiva 2011/92/UE a Parlamentului Euro -

pean şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind

combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploa -

tării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile şi

de înlocuire a Deciziei-cadru 2004/68/JAI a Consi -

liului

53

(în urma rectificării publicate în Jurnalul

Oficial al Uniunii Europene nr.L 18 din 21.1.2012,

această directivă are numărul 2011/93/UE), adoptată

la iniţiativa Comisiei.

Tendinţa statelor membre de a limita compe -

tenţa Uniunii în domeniu se face simţită, pe lângă

prevederea referitoare la adoptarea unor „norme

minime”, în condiţia impusă de paragraful final art.82

alin.(2) TFUE, potrivit căreia aceste norme minime

trebuie să ia în considerare diferenţele între tradiţiile

şi sistemele juridice ale statelor membre.

Mai mult decât atât, art.82 alin.(3) TFUE

regle mentează o procedură specială, în scopul blo -

cării adoptării unei directive în domeniile prevăzute

la art.82 alin.(2) TFUE, în cazul în care un stat

membru consideră că un astfel de proiect ar aduce

atingere unor aspecte fundamentale ale sistemului său

de justiţie penală.

Această procedură, calificată în doctrină drept

o veritabilă „frână de urgenţă”

54

, constă în supunerea

49

Roxana-Mariana Popescu, Introducere în dreptul UniuniiEuropene, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2011, p.69

50

François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op.cit,. p.222.

51

Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 280 din

26.10.2010.

52


15.4.2011.

53


17.12.2011.

problemei spre rezolvare Consiliului European şi

suspendarea procedurii legislative ordinare. Trebuie

precizat că această procedură nu este aplicabilă în

cazul tuturor actelor juridice ale Uniunii adoptate în

domeniul cooperării judiciare în materie penală, ci

numai directivelor prevăzute de art.82 alin.(2)

TFUE

55

. Discuţiile din cadrul Consiliului European

pot dura cel mult 4 luni de la suspendare. După

dezbateri, în caz de consens, Consiliul European

retrimite proiectul Consiliului, prin aceasta încetând

suspendarea procedurii legislative ordinare.

În plus, în caz de dezacord în cadrul Consi -

liului European este prevăzută posibilitatea instituirii

unei cooperări consolidate, în cazul în care cel puţin

nouă dintre statele membre doresc instituirea unei

forme de cooperare consolidată pe baza proiectului

de directivă. În acest caz, respectivele state membre

informează Parlamentul European, Consiliul şi

Comisia, iar în temeiul art.82 alin.(3) TFUE auto ri -

zarea se consideră acordată, urmând a deveni aplica -

bile regulile privind cooperarea consolidată.

b.3) Directivele prevăzute de art.83 alin.(1)TFUE sunt adoptate de Parlamentul European şi

Consiliu în conformitate cu procedura legislativă

ordinară şi au ca obiect stabilirea unor norme minime

cu privire la definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor

în domenii ale criminalităţii de o gravitate deosebită

de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura

sau impactul acestor infracţiuni ori din nevoia spe -

cială de a le combate pornind de la o bază comună.

Aceste criterii generale sunt completate de preve -

derea expresă şi limitativă a domeniilor criminalităţii

avute în vedere de text:

– terorismul;

– traficul de persoane şi exploatarea sexuală a

femeilor şi copiilor;

– traficul ilicit de droguri;

– traficul ilicit de arme;

– spălarea banilor;

– corupţia;

– falsificarea mijloacelor de plată;

– criminalitatea informatică;

– criminalitatea organizată.

Acestor domenii li se pot adăuga, prin de -

cizie adoptată cu unanimitate de Consiliu, după

aprobarea Parlamentului European, alte domenii

ale crimina li tăţii, cu condiţia ca respectivele dome -

nii să îndepli nească, la rândul lor, condiţiile

generale avute în vedere de primul paragraf al

art.83 alin.(1) TFUE.

Până în prezent, în temeiul art.83 alin.(1) nu

au fost adoptate două directive, care însă nu au ca

obiect exclusiv stabilirea unor norme minime cu

privire la definirea infracţiunilor şi a sancţiunilor, ci

şi instituirea unor norme minime în domeniul

procedurii penale. Pentru acest motiv, aceste directive

au drept temei atât art.82 alin.(2), cât şi art.83 alin.(1)

TFUE. Cele două directive sunt Directiva

2011/36/2011 şi Directiva 2011/92/UE (devenită,

prin rectificare, Directiva 2011/93/UE).

b.4) Directivele prevăzute de art.83 alin.(2)TFUE au ca obiect stabilirea de norme minime

privind definirea infracţiunilor şi sancţiunile în

domeniile care au făcut obiectul măsurilor de

armonizare la nivelul Uniunii. Directivele se pot

adopta însă numai cu condiţia ca apropierea actelor

cu putere de lege şi a normelor administrative ale

statelor membre în materie penală să se dovedească

a fi indispensabilă pentru asigurarea punerii eficiente

în aplicare a politicii Uniunii în domeniul respectiv.

În acest caz, directivele urmează a fi adoptate

conform procedurii utilizate pentru adoptarea

măsurilor de armonizare, cu precizarea că se menţine

dreptul de iniţiativă legislativă al unui grup de un

sfert dintre statele membre.

Opinia Comisiei referitoare la domeniile în

care ar putea fi adoptate directivele prevăzute de

art.83 alin.(2) TFUE sunt surprinse în cuprinsul

Comunicării Comisiei către Parlamentul European,

Consiliu, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul

Regiunilor – Către o politică a UE în materie penală:

asigurarea punerii în aplicare eficace a politicilor UE

prin intermediul dreptului penal – COM(2011) 573

final.

Ca şi în cazul directivelor prevăzute de art.82

alin.(2) TFUE, referitoare la normele procedurale, în

art.83 alin.(3) este prevăzută procedura specială de

blocare a adoptării directivei în situaţia în care un stat

membru consideră că proiectul ar aduce atingere

aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiţie

penală, precum şi posibilitatea a cel puţin nouă dintre

statele membre de a iniţia o cooperare consolidată pe

baza proiectului respectiv.

c) Deciziile

Această categorie de acte poate fi adoptată în

domeniul cooperării judiciare în materie penală, înprimul rând în scopul extinderii domeniilor în care

pot fi adoptate directive în temeiul art.82 alin.(2) şi 83

alin.(1) TFUE.



54

Steve Peers, EU Justice and Home Affairs Law. Third Edition,

Oxford University Press, 2011, pp.65 şi urm.

55

O procedură similară este prevăzută însă şi de art.83 alin.(3) cu

privire la directivele adoptate în temeiul art.82 alin.(1) şi (2).

56

François-Xavier Priollaud, David Siritzky, op.cit., p.222.



asupra cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne. Într-adevăr, majoritatea condiţiilor prevăzute

anterior în Tratatul privind Uniunea Europeană au

fost eliminate, astfel încât intervenţia judecătorului

comunitar nu mai este îngrădită.


penală, totuşi, competenţa Curţii de Justiţie continuă

să facă obiectul unei limitări existente şi în Tratatul

privind Uniunea Europeană. Astfel, potrivit art.276

TFUE, Curtea nu este competentă să verifice lega -

litatea sau proporţionalitatea operaţiunilor efectuate

de poliţie sau de alte servicii de aplicare a legii într-

un stat membru şi nici să hotărască cu privire la

exercitarea responsabilităţilor care le revin statelor

membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a

apărării securităţii interne. Ca şi în cazul Tratatului

privind Uniunea Europeană, această soluţie exprimă

refuzul de a pune în discuţie dreptul de apreciere

suverană a statelor membre în aceste domenii.

Mai mult decât atât, potrivit normelor

tranzitorii cuprinse în art.10 din Protocolul nr.36 la

Tratatul de la Lisabona, până la modificarea actelor

adoptate, anterior intrării în vigoare a acestui Tratat,

în materia cooperării poliţieneşti şi a cooperării

judiciare în materie penală, sau cel mult pentru o

perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a

Tratatului, nu se pot exercita atribuţiile Comisiei în

ceea ce priveşte procedura de infrigement, iar

atribuţiile Curţii de Justiţie sunt cele reglementate de

titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană, în

versiunea în vigoare înainte de intrarea în vigoare a

Tratatului de la Lisabona, inclusiv în cazul în care au

fost acceptate în temeiul art.35 alin.(2) din TUE.

În formularea anterioară intrării în vigoare a

Tratatului de la Lisabona, art.35 TUE

57

reglementa

Adoptarea acestor decizii se face de către

Consiliu, cu unanimitate, după aprobarea Parlamen -

tului European, procedură motivată de reticenţa

statelor membre de a extinde domeniile legislaţiei

penale care poate face obiectul apropierii. De altfel,

aşa cum se precizează în doctrină

56

, această clauză a

fost contestată de anumite state membre, care au

încercat, fără succes, să o excludă din Tratat.

În al doilea rând, decizia europeană poate fi

adoptată, conform art.86 alin.(4) TFUE de către

Consiliul European, în scopul extinderii atribuţiilor

Parchetului European, precum şi în scopul modi fi -

cării corespunzătoare a alin.(2) al aceluiaşi articol în

ceea ce priveşte autorii şi coautorii infracţiunilor

grave care afectează mai multe state membre. Potrivit

alin.(1) al acestui articol, Parchetul European poate

fi instituit pentru combaterea infracţiunilor care aduc

atingere intereselor financiare ale Uniunii, însă, prin

decizia Consiliului European avută în vedere de

alin.(4), Parchetul poate dobândi şi atribuţia de a

lupta împotriva infracţiunilor grave, cu dimensiune

transfrontalieră.

Consiliul European hotărăşte în unanimitate,

după aprobarea Parlamentului European şi după

consultarea Comisiei.

d) Regulamentele

Aceste acte pot fi adoptate, potrivit art.85

alin.(1), de Parlamentul European şi de Consiliu,

potrivit procedurii legislative ordinare, în scopul

stabilirii structurii, funcţionării, domeniului de

acţiune şi a atribuţiilor Eurojust.

Un alt aspect care ar urma să fie reglementat

prin regulamente îl reprezintă, potrivit art.86 alin.(1)

TFUE, instituirea unui parchet european, pornind de

la Eurojust. În această situaţie, regulamentul se

adoptă de către Consiliu, în conformitate cu o proce -

dură legislativă specială. Astfel, hotărârea Consiliului

se ia în unanimitate, după aprobarea Parlamentului

European. Art.86 alin.(1) TFUE prevede procedura

de urmat în cazul în care nu există unanimitate,

precum şi posibilitatea stabilirii unei forme de coope -

rare consolidată pe baza proiectului de regulament,

de către un grup de cel puţin nouă state membre.

4.3. Competenţa Curţii de Justiţie

Unul dintre principalele progrese realizate de

Tratatul de la Lisabona în ceea ce priveşte crearea

unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie este

reprezentat de extinderea sistemului general al

jurisdicţiei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

57 Articolul 35 TUE(1) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are competenţa

să se pronunţe, cu titlu preliminar, sub rezerva condiţiilor definite

de prezentul articol, cu privire la trimiterile preliminare

referitoare la validitatea şi interpretarea deciziilor-cadru şi a

deciziilor, la interpretarea convenţiilor stabilite în temeiul

prezentului titlu, precum şi la validitatea şi interpretarea

măsurilor de aplicare a acestora.

(2) Oricare stat membru poate, printr-o declaraţie efectuată la

data semnării Tratatului de la Amsterdam sau la orice dată

ulterioară semnării acestuia, să accepte competenţa Curţii de

Justiţie de a judeca trimiterile preliminare, în condiţiile definite

la alineatul (1).

(3) Un stat membru care face o declaraţie în sensul alineatului

(2) precizează:

(a) fie că orice instanţă judecătorească din statul respectiv, ale cărei

hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, poate

cere Curţii de Justiţie să se pronunţe, cu titlu preliminar, într-o

chestiune invocată într-o cauză pendinte pe rolul său şi care se referă

la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la

alineatul (1), în cazul în care aceasta apreciază că o decizie în

această privinţă este necesară pentru a pronunţa o hotărâre,

59

Legea nr.340/2009 privind formularea de către România a unei

declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul

privind Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 786 din 18 noiembrie 2009.

(b) fie că orice instanţă judecătorească din statul respectiv

poate cere Curţii de Justiţie să se pronunţe cu titlu preliminar

într-o chestiune invocată într-o cauză pendinte pe rolul său şi

care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele

prevăzute la alineatul (1), în cazul în care aceasta apreciază că o

decizie în această privinţă este necesară pentru a pronunţa o

hotărâre.

(4) Oricare stat membru, indiferent dacă a făcut sau nu o

declaraţie în conformitate cu alineatul (2), are dreptul de a

prezenta Curţii, în scris, memorii sau observaţii privind cazurile

în legătură cu care a fost sesizată în temeiul alineatului (1).

(5) Curtea de Justiţie nu este competentă să verifice legalitatea

sau proporţionalitatea operaţiunilor desfăşurate de poliţie sau de

alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru şi nici să

decidă în legătură cu exercitarea responsabilităţilor care le revin

statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării

securităţii interne.

(6) Curtea de Justiţie este competentă să controleze legalitatea

deciziilor-cadru şi a deciziilor în cazul în care un stat membru

sau Comisia formulează o acţiune pentru motive de

necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de

procedură, de încălcare a prezentului tratat sau a oricărei norme

de drept privind aplicarea acestuia sau de abuz de putere.

Acţiunile prevăzute de prezentul alineat trebuie formulate în

termen de două luni de la publicarea actului.

(7) Curtea de Justiţie este competentă să judece orice diferend

între statele membre privind interpretarea sau aplicarea actelor

adoptate în conformitate cu articolul 34 alineatul (2), în cazul în

care diferendul respectiv nu a putut fi rezolvat în cadrul

Consiliului în termen de şase luni de la sesizarea acestuia de către

unul dintre statele membre. Curtea este de asemenea competentă

să judece orice diferend dintre statele membre şi Comisie privind

interpretarea sau aplicarea convenţiilor încheiate în temeiul

articolului 34 alineatul (2) litera (d).

58

Guy Isaac, Droit communautaire général, Ed. Armand Colin,

Paris, 2001, p.261.



dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei

hotărâri în cauză.”

5. Concluzii

Adoptarea şi aplicarea instrumentelor juridice

ale Uniunii Europene specifice domeniului cooperării

judiciare în materie penală reprezintă veritabile

realizări în crearea spaţiului de libertate, securitate şi

justiţie. Pe termen scurt, evoluţia reglementărilor în

acest domeniu este supusă regulilor prevăzute de

Titlul VII al Protocolului nr.36 la Tratatul de la

Lisabona, atât în ceea ce priveşte înlocuirea treptată

a actelor juridice adoptate în temeiul Tratatului

privind Uniunea Europeană, înainte de intrarea în

vigoare a Tratatului de la Lisabona, cât şi în ceea ce

priveşte exercitarea atribuţiilor Comisiei şi ale Curţii

de Justiţie a Uniunii Europene în legătură cu actele

Uniunii în domeniul cooperării poliţieneşti şi al

cooperării judiciare în materie penală, adoptate

înainte de Tratatul de la Lisabona. Mai mult decât

atât, cu privire la aceste din urmă acte, art.10 alin.(5)

din Titlul VII al Protocolului nr.36 prevede

posibilitatea Regatului Unit de a-şi exprima opţiunea,

la expirarea unei perioade de tranziţie de 5 ani de la

data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona de

a nu accepta exercitarea atribuţiilor Comisiei şi Curţii

de Justiţie în conformitate cu tratatele. Cu toate

acestea, potrivit art.10 alin.(6), la orice dată, ulterior

exprimării „opţiunii de a nu participa” (opt-out),Regatul Unit poate notifica Consiliului intenţia sa de

a participa la acele acte care au început să i se aplice.

Chiar dacă o armonizare a dispoziţiilor penale

ale statelor membre ale Uniunii este departe de a se

realiza, paşii înainte realizaţi prin modificările

succesive ale Tratatelor institutive constituie tot

atâtea garanţii pentru realizarea, în cadrul Uniunii,

aşa cum se statuează în art.3 alin.(2) TUE, a unui

veritabil spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără

frontiere interne, în interiorul căreia să fie asigurată

libera circulaţie a persoanelor, în corelare cu măsuri

adecvate privind controlul la frontierele externe,

dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea

criminalităţii şi combaterea acestui fenomen.

competenţa Curţii de Justiţie, adoptând un sistem

mult mai restrictiv faţă de cel care era aplicabil în

cazul primului pilon şi care consta, în principal, în

delimitarea precisă a competenţei judecătorului

comunitar

58

. Astfel, în ceea ce priveşte trimiterile

preliminare, competenţa Curţii de Justiţie trebuie

acceptată printr-o declaraţie expresă a statului

membru. Prin Legea nr.340/2009

59

, România a

formulat următoarea declaraţie: „România declară că

acceptă competenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene în conformitate cu prevederile art.35

paragraful (3) lit.b) din Tratatul privind Uniunea

Europeană. România îşi rezervă dreptul de a

prevedea dispoziţii în dreptul intern pentru ca, în

cazul în care se invocă o chestiune privind validitatea

sau interpretarea unui act prevăzut la art.35

paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea

Europeană, într-o cauză pendinte pe rolul unei

instanţe judecătoreşti naţionale a cărei hotărâre nu

mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare

de atac, instanţa judecătorească să fie obligată să

înainteze Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare,

1

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007

2

art. 13 alin. (1) lit. d), art. 22 alin. (1) lit. j), art. 22

1

, art. 58, art.

62 alin. (2) şi (3), art. 95 alin. (2), pct. 4 şi 5 ale lit. B din

Capitolul I

3

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie

2010



Textul în cauză are, în forma republicată,

următoarea redactare:

„(2) Raportul de serviciu se poate suspenda lacererea motivată a funcționarului public, pentru uninteres personal legitim, în alte cazuri decât celeprevăzute la alin. (1) și la art. 94 alin. (1), pe operioadă cuprinsă între o lună și 3 ani.”

Menționăm că la alin. (4) și (5) ale aceluiași

art. 95, în forma republicată anterioară, din anul

2007, se fac trimiteri la alin. (2) al art. 95.

2. După republicarea din anul 2007, asupra art.

95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 s-a intervenit

legislativ prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcțieipublice, precum și pentru întărirea capacității mana -geriale la nivelul serviciilor publice deconcentrateale ministerelor și ale celorlalte organe ale admi -nistrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale și ale altor servicii publice, precum șipentru reglementarea unor măsuri privind cabinetuldemnitarului din administrația publică centrală șilocală, cancelaria prefectului și cabinetul alesuluilocal4

.

Astfel, configurația dată art. 95 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999, prin Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 105/2009, era următoarea:

„(2) Raportul de serviciu se poate suspenda lacererea motivată a funcționarului public, pentru uninteres personal legitim, în alte cazuri decât celeprevăzute la alin. (1) și la art. 94 alin. (1), pe operioadă cuprinsă între o lună și 6 luni, fără ca

1. Numeroasele și frecventele evenimente

legislative la care a fost supusă Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, după

republicarea din anul 2007

1

(9 legi, 5 ordonanțe de

urgență ale Guvernului, precum și 2 decizii ale Curții

Constituționale, prin care au fost admise unele

excepții de neconstituționalitate) au generat diferite

interpretări în procesul de aplicare a unor dispoziții

legale în această materie

2

. Interpretările divergente

ale unor prevederi din Statutul funcționarilor publici

nu sunt date însă neapărat de intervențiile numeroase

asupra acestuia, cât de complexitatea succesiunii

modificărilor, modificări care nu au fost făcute, de

fiecare dată, ținându-se cont de regulile impuse de

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, repu -

blicată

3

, cu modificările și completările ulterioare.

În materialul ce urmează ne propunem

să analizăm situația art. 95 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999, republicată, modificat succesiv prin

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2009,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 264/2010, și prin

Legea nr. 140/2010; aceasta întrucât în procesul de

aplicare a prevederilor art. 95 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999, republicată, cu modificările și com -

pletările ulterioare, configurația actuală a textului nu

este foarte clară, existând două opinii diferite în acest

sens.

4

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din

6 octombrie 2009, aprobată cu modificări prin Legea nr.

264/2010

Unele consideraţii asupra art. 95 alin. (2)din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcţionarilor publici,republicată, cu modificările şi completările ulterioare

Izabella – Nina NAVROȚCHI

consilier, șef sector


5

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Ordonanţa guver na -mentală, ediţia a II–a, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2002,

p. 198

6

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din

8 iulie 2010



Legea nr. 264/2010,

7

a fost aprobată cu modificări

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2009,

modificări care se refereau la abrogarea pct. 1-5 și 26

ale art. I (practic, restul ce a mai rămas din art. I, după

abrogarea operată prin Legea nr. 140/2010), precum

și la abrogarea art. III-V, VIII și a anexei nr. 1.

3. Cu referire la problema supusă analizei,

respectiv de a se determina configurația actuală a art.

95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, trebuie avută

în vedere situația specială creată prin faptul că,

practic, Parlamentul s-a pronunțat în două etape, prin

două legi separate, prima de modificare, cealaltă de

aprobare a unei ordonanțe, asupra unor texte adoptate

de Guvern, prin ordonanță de urgență, în speță,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2009.

Ordinea firească de adoptare ar fi fost ca mai

întâi, Parlamentul să se pronunțe asupra ordo nanței

de urgență, însă acest fapt nu a fost posibil întrucât

intervenise Decizia Curții Constituționale

nr. 1629/2009 și trebuiau puse de acord, în termenul

prevăzut de Constituție, prevederile declarate ne cons -

ti tuționale. În parte, aceasta s-a și întâmplat, prin

adoptarea Legii nr. 140/2010.

Pe lângă faptul că a modificat, prin art. I,

dispoziții din Legea nr. 188/1999, prin art. V, Parla -

mentul s-a pronunțat și în ceea ce privește Ordonanța

de urgență a Guvernului nr. 105/2009, prin abrogarea

unor dispoziții din aceasta, respectiv dispoziții de

modificare și completare asupra Legii nr. 188/1999,

practic aceasta echivalând cu o respingere parțială a

ordonanței în cauză.

În acest caz, s-ar putea aprecia că modificările

cu care Parlamentul nu a fost de acord nu mai ope rea -

ză de la data intrării în vigoare a Legii nr. 140/2010,

urmând să reintre în vigoare textele în forma ante rioa -

ră Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 105/2009,

bineînțeles cu excepția celor pe care organul legiuitor

le-a modificat în mod expres prin art. I al Legii nr.

140/2010 și care primesc configurația dată de această

lege.

Menționăm însă că Legea nr. 24/2000, repu -

blicată, cu modificările și completările ulterioare, nu

prevede acest tip de retroactivitate în cazul normelor

care au fost deja modificate. Singura excepție regle -

mentată prin normele de tehnică legislativă este cea

a dispozițiilor de abrogare dintr-o ordonanță care este

ulterior respinsă de către Parlament prin lege.

În cea de-a doua fază, Parlamentul a luat în

discuție, spre aprobare, numai textele din Ordonanța

perioadele cumulate de suspendare să depășească 3ani în cariera funcționarului public în cadrulaceleiași autorități sau instituții publice. Condu -cătorul autorității sau instituției publice nu poateaproba cererea de suspendare a raportului deserviciu al funcționarului public dacă interesulpersonal legitim este justificat prin desfășurarea deactivități remunerate pe perioada suspendăriiraporturilor de serviciu.”

Totodată, prin Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 105/2009 a fost introdus alin. (2

1

) la

art. 95, cu următorul cuprins:

„ (21) Suspendarea raportului de serviciu sesolicită în scris și motivat de funcționarul public, seaprobă de conducătorul autorității sau instituțieipublice, în condițiile prevăzute la alin. (1) și (2),numai pe baza unor documente justificative.”

Pentru a ajunge la o concluzie corectă cu

privire la textul în vigoare, trebuie avută în vedere

perioada de aplicare a Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 105/2009, întrucât, așa cum se men -

țio nează în doctrină

5

, sub aspectul încadrării în

ordinea normativă constituțională, ordonanța este un

act de aplicare a abilitării acordate, supus de aceea

dezbaterii ulterioare a legiuitorului, când măsurile pe

care le-a instituit devin lege sau, dimpotrivă, sunt

respinse; încadrarea ordonanței în ordinea normativă

constituțională se realizează astfel în două etape,

prima exclusiv guvernamentală, cu caracter provi -

zoriu, și a doua la nivelul autorității legiuitoare, cu

caracter definitiv.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629/2009,

au fost admise excepții de neconstituțio nalitate pentru

unele prevederi ale Ordonanței de urgență a Guvernului

nr. 105/2009, însă printre acestea nu figurează art. 95.

Ulterior, prin Legea nr. 140/2010 pentru modi -ficarea și completarea Legii nr. 188/1999 privindStatutul funcționarilor publici6

, – înainte de adop -

tarea Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență

a Guvernului nr. 105/2009 – s-a intervenit din nou

asupra Legii nr. 188/1999, parte dintre dispozițiile

legale declarate neconstituționale fiind modificate

prin art. I al legii.

Totodată, prin art. V al Legii nr. 140/2010,

prevederile art. I pct. 6 – 25 din Ordonanța de urgență

a Guvernului nr. 105/2009, deci și pct. 20 și 21 (care

dispuneau modificarea art. 95 alin. (2) și introducerea

alin. (2

1

) la art. 95) au fost abrogate. Ulterior, prin

7

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872

din 28 decembrie 2010

8

http://www.cdep.ro/comisii/administratie_publica/doc/2010/rs

709_09.doc



către Parlament.

De asemenea, la art. 64 alin. (3) din Legea

nr. 24/2000, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, se prevede că „Abrogarea unei dispoziții saua unui act normativ are caracter definitiv. �u esteadmis ca prin abrogarea unui act de abrogare anteriorsă se repună în vigoare actul normativ inițial. Facexcepție prevederile din ordonanțele Guvernului careau prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prinlege de către Parlament”.

În aplicarea acestor norme, s-ar putea

interpreta că abrogarea unui act de modificare, ale

cărui dispoziții trebuiau încorporate în actul normativ

de bază, echivalează cu însăși abrogarea dispoziției

din actul inițial. Astfel, abrogarea unei dispoziții de

modificare ar avea același efect ca și abrogarea

dispoziției de bază.

În cazul de față, s-ar putea considera că prin

abrogarea pct. 20 al art. I din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 105/2009, cu referire la modificarea

art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, se abrogă

practic textul art. 95 alin. (2) din actul normativ de

bază, nemaiexistând reglementare în Statut privind

dreptul funcționarului public la suspendarea

raportului de serviciu, pentru un interes personal

legitim.

Interpretarea potrivit căreia, în lipsa unei

reglementări în Statutul funcționarilor publici privind

dreptul la suspendarea raportului de serviciu la

inițiativa funcționarului, pentru un interes personal

legitim, se aplică prevederea din art. 54 al Legii

nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, ar trebui

reanalizată; acest text se referă în mod expres la

posibilitatea suspendării contractului individual demuncă, funcționarii publici neavând însă un

asemenea contract. Suspendarea prevăzută de Codul

muncii reprezintă un acord de voință al părților, și nu

un drept, cum este stipulat pentru funcționarul public.

Pe de altă parte, conform normelor de tehnică

legislativă, intenția de modificare sau abrogare

expresă a unor texte de lege se face printr-un act

modificator de același nivel, pentru exprimarea

normativă a intenției de modificare nominalizându-se

expres textul vizat, iar dispoziția propriu-zisă de

abrogare se formulează utilizându-se formula „se

abrogă”. În cazul Legii nr. 140/2010, art. 95 alin. (2)

nu se regăsește în suita punctelor numerotate cu cifre

arabe din cadrul art. I care dispun intervenții asupra

textelor de lege din Statutul funcționarilor publici.

Acest fapt demonstrează voința legiuitorului de

amendare expresă a anumitor texte din Legea

nr. 188/1999, art. 95 alin. (2) nefigurând printre ele.

de urgență a Guvernului nr. 105/2009, asupra cărora

nu se pronunțase, în primă fază, la adoptarea Legii

nr. 140/2010.

Astfel, așa cum reiese și din amendamentele

admise, prevăzute în anexa la Raportul suplimentar

nr. 26/159 din 20 octombrie 2010

8

, asupra Proiectului

de Lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență nr.

105/2009, adoptat de Comisia pentru Administrație

Publică, Amenajarea Teritoriului și Echilibru Eco lo gic

din cadrul Camerei Deputaților, cameră decizională

în cazul Legii nr. 264/2010, nu a mai fost necesară

luarea în discuție a art. I pct. 6-25, întrucât aceste texte

fuseseră anterior abrogate prin Legea nr. 140/2010.

Dacă Parlamentul ar fi revenit asupra deciziei

sale și ar fi hotărât, cu ocazia dezbaterii Legii de

aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului

nr. 105/2009, luarea din nou în discuție a textului

art. I pct. 6-25 din ordonanța de urgență în cauză și

adoptarea unei alte soluții legislative, atunci situația

ar fi fost diferită. Acest lucru nu s-a întâmplat însă,

Parlamentul menținându-și soluția dată prin Legea

nr. 140/2010.

Astfel, având în vedere cele de mai sus, într-o

primă opinie, s-ar putea aprecia că în ceea ce privește

art. 95 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, text care nu

a fost modificat sau abrogat expres prin art. I al Legii

nr. 140/2010, prin efectul art. V al Legii nr. 140/2010,

norma are forma dată prin republicarea din 2007.

4. Pe de altă parte, opinăm că adoptarea Legii

nr. 140/2010 s-a făcut cu nerespectarea prevederilor

art. 62 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, care stabilesc

că „Dispozițiile de modificare și de completare seîncorporează, de la data intrării lor în vigoare, înactul de bază, identificându-se cu acesta. Inter -vențiile ulterioare de modificare sau de completare aacestora trebuie raportate tot la actul de bază”.

În aplicarea acestor prevederi, intervențiile

aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 105/2009 asupra Legii nr. 188/1999 s-au încor po -

rat, de la data intrării în vigoare a ordonanței de

urgență în cauză, în actul normativ de bază. Ca

urmare, intervențiile aduse prin Legea nr. 140/2010

asupra prevederilor Ordonanței de urgență a Guver -

nului nr. 105/2009 prin care se modificau dispoziții

din Legea nr. 188/1999, trebuiau raportate la actul

normativ de bază, respectiv Legea nr. 188/1999.

Însă, așa cum s-a precizat anterior, în cazul

ordonanțelor, încorporarea în actul de bază are

caracter temporar, sub condiția aprobării acestora de



6. Așa cum s-a menționat anterior, singura

excepție reglementată de Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, în ceea ce privește retroac -

tivitatea, este cea a dispozițiilor de abrogare dintr-o

ordonanță care este ulterior respinsă de către

Parlament prin lege (art. 64 alin. (3) teza finală).

Textul în vigoare al art. 64 din Legea

nr. 24/2000, republicată, cu modificările și comple -

tările ulterioare, nu este acoperitor în ceea ce privește

legile de aprobare cu modificări/completări a ordo -

nanțelor simple sau de urgență care au ca obiect

intervenții legislative asupra altor acte normative.

Având în vedere că nu este prevăzut în mod expres

care este efectul juridic al normelor de eliminare a

intervențiilor realizate prin respectivele ordonanțe,

respectiv reintrarea sau nu în vigoare a textelor în

forma anterioară ordonanțelor modificatoare,

considerăm că o viitoare intervenție legislativă asupra

Legii nr. 24/2000, ar trebui să aibă în vedere acest

aspect.

5. Având în vedere cele două opinii prezentate,

care ar putea fi luate în considerare, fiecare cu

argumente pertinente pro și contra, considerăm că, în

cazul de față, singurul organism care poate da o soluție,

unanim acceptată, este legiuitorul, prin adoptarea unui

act normativ care să clarifice situația creată, în sensul de

a arăta care este configurația actuală a textului în cauză,

prin modificarea și rescrierea integrală a articolului.

De altfel, precizăm că există și alte texte ale

Legii nr. 188/1999 în situația prezentată pentru

art. 95 alin. (2). Avem în vedere prevederile art. 94

alin. (1) lit. a), b) și h) și art. 111 alin. (1) care au fost

modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului

nr. 105/2009, iar ulterior prin Legea nr. 140/2010,

punctele care dispuneau respectivele intervenții au

fost abrogate prin art. V.

Menționăm și faptul că în cadrul Legii

nr. 188/1999, republicată, cu modificările și comple -

tă rile ulterioare, se regăsesc mai multe norme de

trimitere la elementele de structură în discuție, ceea

ce face și mai dificilă înțelegerea și stabilirea exactă

și corectă a întregului text al actului normativ.

I. Înainte de a dezbate esența procedurii

rectificării actelor normative în baza prevederilor

Legii nr.24/2000, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, considerăm util să facem o

succintă trecere în revistă a locului ocupat de această

activitate în raport cu procedura legislativă actuală

din România.

În primul rând trebuie precizat faptul că

rectificarea este o operațiune subsecventă publicării

actului normativ care constituie obiectul unei astfel

de cereri. Practic nici o îndreptare a vreunei erori

materiale survenită anterior publicării actului în

Monitorul Oficial al României, indiferent de

momentul traseului legislativ (inițiere, elaborare,

dezbatere, adoptare) nu intră sub incidența procedurii

rectificării, atâta timp cât actul normativ în cauză nu

a fost încă publicat în Monitorul Oficial.

În al doilea rând, rectificarea trebuie raportată

întotdeauna la actul normativ în cuprinsul căruia se

regăsește efectiv eroarea. Chiar și în situația actului

modificator sau de completare care, deși din punct de

vedere al tehnicii legislative se încorporează automat

în actul de bază de la data intrării sale în vigoare,

eroarea urmează a fi îndreptată în corpul acestuia ca act

de sine stătător, și nu prin raportare la actul nor mativ

de bază urmat de precizarea „...cu modifi cările/

completările ulterioare”; este practic o diferență de

abordare, existența sau lipsa unei erori materiale se

constată pornind de la o analiză a actului în sine, și

ulterior prin raportare la fondul legislativ actual,

începând cu actul de bază și continuând cu actele

normative incidente.

În linii generale, sub aspect procedural, emi -

tentul actului normativ care a sesizat erori în

cuprinsul acestuia după publicarea în Monitorul

Oficial al României adresează o cerere Secretariatului

General al Camerei Deputaților; acesta la rândul său

sesizează Consiliul Legislativ al României care după

examinare, transmite avizul asupra solicitării în cel

mult 3 zile de la primirea cererii.

Sediul materiei îl constituie:

– art. 71 din Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, republicată, cu modificările și

com pletările ulterioare, care prevede faptul că „în

cazul în care, după publicarea actului normativ se

descoperă erori materiale în cuprinsul său, se pro -

cedează la publicarea unei rectificări, care se face la

cererea organului emitent, cu avizul Consiliului

Legislativ”,

– art. 17 alin.(1) din Legea nr. 202/1998 privind

organizarea Monitorului Oficial al României,

republicată, „în cazul în care, după publicarea actului

normativ se descoperă erori materiale, la cererea

organului emitent, adresată Secretarului general al

Camerei Deputaților, se procedează la publicarea unei

rectificări, cu avizul prealabil al Consiliului Legislativ”,

– art.15 alin.(1) din Ordinul Secretarului

general al Camerei Deputaților nr.1432/2010, „în

cazul actelor administrative individuale, care nu sunt

supuse avizării Consiliului Legislativ, în care, după

publicare se descoperă erori materiale, emitentul

înaintează Secretarului general al Camerei Depu ta -

ților o cerere de rectificare întocmită în conformitate

cu prevederile art.12 alin.(2) și (3)”, și ale art. 15

alin.(3), „atestarea neavizării de către ConsiliulLegislativ se face, la cererea Secretarului general alCamerei Deputaților”.

În studiul de față supunem atenției îndeosebi

situații atipice întâlnite relativ recent în procesul de

soluționare a cererilor de rectificare, rezolvate de

Consiliul Legislativ, fie prin adrese de restituire, fie prin

aviz negativ, și nu solicitările clasice care întrunesc

atât condițiile de formă cât și de fond ale existenței

unei/unor erori materiale în sensul propriu al termino -

logiei, soluționate evident cu avize favorabile.



Procedura rectificării actelor normative.Aspecte practice

Madeleine PLOȘTINARIU

expert


II. Interzicerea, sub sancțiunea nulității, a

modificării prevederilor unor acte normative prin

recurgerea la operațiunea rectificării

Prevederi în acest sens se regăsesc la art.17

alin.(3) din Legea nr.202/1998, republicată, unde seinterzice, sub sancțiunea nulității, modificareaprevederilor unor acte normative prin recurgerea laoperațiunea rectificării.

Totodată, art.71 alin. (2) din Legea nr.24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elabo -

rarea actelor normative, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, prevede aceeași interdicție

de modificare a unor prevederi prin recurgerea la

operațiunea rectificării.

Practic, această interdicție și distincția netă a

erorilor materiale (care nu schimbă sensul regle -

mentării) de cele de fond sunt de esența materiei, iar

nulitatea în acest domeniu este întotdeauna nulitate

absolută. Cu toate acestea însă, au existat de-a lungul

timpului solicitări de rectificare care vizau în fapt

modificări sau chiar completări ale actelor normative

ce constituiau obiect al respectivelor cereri, unele

prin introducerea unor alineate sau chiar articole în

corpul actului publicat.

În avizele negative s-a constatat că prin pro -

punerile de rectificare nu se îndreptau erori materiale

ci, în fapt, erau modificări de fond.

a) În cererea de rectificare a Ordonanței de

urgență a Guvernului nr.6/2011 pentru stimularea

înființării și dezvoltării microîntreprinderilor de către

întreprinzătorii tineri, se solicita extinderea câmpului

de excepții de la plata taxelor pentru operațiunile de

înmatriculare efectuate la oficiile registrului comer -

țului și la tarifele pentru serviciile regiei MonitoruluiOficial;

În urma analizei documentelor, inclusiv o

copie anexată de pe o adresă de e-mail, intitulată

„erată” prin care se preciza că astfel „s-ar soluționa

problema semnalată de Monitorul Oficial”, s-a apre -

ciat că justificarea nu este pertinentă întrucât redacția

Monitorul Oficial nu are competența modificării

fondului actelor normative, deci nu putea sugera

extinderea câmpului de excepții de la scutirea de la

plata taxelor și pentru tarifele practicate de Monitorul

Oficial.

Mai mult, în urma convorbirilor purtate cu

reprezentanții redacției ni s-a precizat faptul că, din

modul cum a fost gândită ordonanța de urgență în

cauză, în mod evident nu s-a avut în vedere și scutirea

de la plata tarifelor pentru serviciile furnizate de

Monitorul Oficial pentru stimularea înființării și

dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprin -

zătorii tineri, și mai mult, că prin promovarea unei

astfel de rectificări situația nu se poate remedia, în

condițiile în care nu reiese de nicăieri că ar exista și

fonduri bugetare care să poată acoperi aceste scutiri

de la plata tarifelor.

De asemenea, a fost confirmat faptul că insti -

tuția Monitorul Oficial R.A. ar fi trimis o solicitare

oficială de modificare/completare a ordonanței de

urgență supusă rectificării, întrucât, pentru a se putea

promova legislativ o astfel de prevedere, este nevoie

de existența unui Program finanțat de către auto -

ritatea publică centrală, similar situației reglementate

prin Legea nr.346/2004 privind stimularea înființării

și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, cu

modificările și completările ulterioare, în cuprinsul

căreia, la art.21 alin.(1) lit.b) se prevede în mod

expres „susținerea integrală a cheltuielilor cu privirela taxele pentru publicarea, în extras, în MonitorulOficial al României, ...”.

Până la apariția unei astfel de reglementări,

Monitorul Oficial R.A. urmează să perceapă în con-

tinuare tarifele aferente serviciilor furnizate, în acord

cu prevederile specifice din Legea nr.31/1990 privind

societățile comerciale, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

Analizând fondul reglementării, s-a constat că

o astfel de solicitare este de natura modificării actului

normativ, nefiind susceptibilă a fi promovată prin

procedura rectificării actului, în conformitate cu

prevederile legale specifice din materia rectificărilor.

Ca urmare, dată fiind importanța reglementării

și impactul acesteia asupra fondului legislativ actual,

s-a considerat ca inadecvată apelarea la procedura

rectificării pentru o corectură în cuprinsul ordonanței,

în detrimentul procedurii modificării actului normativ.

De altfel, proiectul legii de aprobare a ordo nanței

în cauză fusese depus la Senat, ca primă Cameră

sesizată, în vederea începerii desfășurării procedurii

legislative pentru adoptarea acesteia, astfel că o

eventuală corecție a textului se putea realiza conco -

mitent cu adoptarea legii de aprobare a ordo nanței de

urgență, fără a se mai recurge ulterior la rectificare.

b) Tot prin aviz negativ s-a soluționat și

solicitarea de rectificare a Instrucțiunii nr.3/2011

privind aplicarea Standardelor internaționale de

raportare financiară de către entitățile autorizate,

reglementate și supravegheate de Comisia Națională

a Valorilor Mobiliare.

Prin cerere se solicită eliminarea sintagmei

„aprobate prin Ordinul Comisiei Naționale a Valo ri lor

Mobiliare nr.75/2005, cu modificările și comple tările

ulterioare”, în cadrul normei de la art.2 alin (1) pe

motiv că aceasta nu exista în forma transmisă de

inițiator spre publicare.



Deși în urma discuțiilor telefonice purtate la

redacția Monitorului Oficial ni s-a precizat faptul că

în forma transmisă de către inițiator spre publicare

nu figura respectiva sintagmă și că sunt numeroase

cazurile în care redacția Monitorului Oficial își

rezervă dreptul de a preciza, pentru astfel de situații,

actul normativ de aprobare, s-a reținut în mod expres

faptul că, în cazul Instrucțiunilor și altor asemenea

acte care nu au existență de sine stătătoare, indicarea

ordinelor de aprobare este obligatorie.

c) un alt exemplu în acest sens îl constituie

cererea de rectificare a Ordonanței Guvernului

nr.18/2010 cu privire la rectificarea bugetului de stat

pe anul 2010. Prin cerere se solicita o rectificare în

cuprinsul art.50 alin.(2) lit.b) din Ordonanța Guver -

nului nr.18/2010, ce consta în scrierea sintagmei

„diferența pentru plata medicamentelor cu și fără

contribuție personală, a serviciilor medicale și a

dispozitivelor medicale”, în loc de „diferența pentru

plata medicamentelor cu și fără contribuție per -

sonală”.

Analizând fondul reglementării, s-a constatat

că prin cererea de rectificare se solicita practic

extinderea câmpului de utilizare a subvențiilor pri -

mite de bugetul Fondului național unic de asigurări

sociale de sănătate de la bugetul de stat, și asupra

serviciilor și dispozitivelor medicale, fapt cu impact

asupra legislației specifice în vigoare; or, pe fond o

astfel de solicitare este de natura modificării actuluinormativ, nefiind susceptibilă a fi promovată prin

rectificarea actului, în conformitate cu prevederile

legale specifice din materia rectificărilor.

III. Dificultăți la întocmirea avizelor de

către Consiliul Legislativ.

Destul de des în cazul avizelor favorabile cu

observații și propuneri, există cereri de rectificare

nemotivate în conformitate cu Ordinul nr.1432/2010

al Secretarului general al Camerei Deputaților privind

procedurile publicării, republicării și rectificării,

precum și ale publicării în numere speciale, cu tiraj

limitat a actelor în Monitorul Oficial al României,

fapt pentru care pentru soluționarea acestora cu aviz

favorabil, a fost imperios necesar a se contacta ini -

țiat orii, în sensul completării cererilor cu motivarea

corespunzătoare.

Totodată, nu toate cererile de rectificare sunt

redactate în condițiile stabilite prin normele legale și

nici nu sunt indicate, în cele mai multe cazuri,

persoanele care să poată da explicații, informații sau

precizări pe tot parcursul procedurii de rectificare

(potrivit art. 12 din Ordinul nr. 1432/2010).

Totuși, în această materie, sub aspectul delimi -

tării noțiunii de „rectificare” de cea de „modificare”,

prin normele legale adoptate și datorită rigurozității

avizelor Consiliului Legislativ organele emitente au

început să fie mai reținute în ceea ce privește cererile

de rectificare.

În unele cazuri însă s-a ocolit procedura de

rectificare stabilită de Legea nr. 202/1998, repu bli -

cată, de a se adresa în primul rând Secretarului general

al Camerei Deputaților, care este autorizat de a

dispune publicarea în Monitorul Oficial al României,

pe baza avizului Consiliului Legislativ, cererile fiind

transmise direct Consiliului Legislativ sau chiar

Monitorului Oficial.

IV. O situație aparte în cazul avizelor favo -

rabile o constituie rectificarea unor acte normative

cu caracter internațional, în cazul în care se

constată unele erori de traducere și redactare a actului

tradus.

a) cu titlu de exemplu, cererea de rectificare a

Hotărârii Guvernului nr.891/2011 pentru aprobarea

Acordului dintre Guvernul României și Guvernul

Georgiei cu privire la cooperarea economică,

științifică și tehnică, semnat la București la 2 iunie

2010, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.687 din 28 septembrie 2011, formulată

de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de

Afaceri, a fost soluționată cu aviz negativ.

Prin cerere se solicită mai multe rectificări în

cadrul Acordului, consecință a faptului că „textul în

limba română dat publicității trebuie să corespundă

practic ad litteram textului în limba română convenit/

semnat de Părți”.

Analizând cererea de rectificare, nemotivată

în conformitate cu Ordinul Secretarului general al

Camerei Deputaților nr.1432/2010 privind proce -

durile publicării, republicării și rectificării, precum și

ale publicării în numere speciale, cu tiraj limitat, a

actelor în Monitorul Oficial al României, textul

Acordului dintre Guvernul României și Guvernul

Georgiei cu privire la cooperarea economică, știin -

țifică și tehnică, semnat la București la 2 iunie 2010,

aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.891/2011,

precum și Legea nr.590/2003 privind tratatele, s-au

constatat următoarele:

– prin cerere s-au solicitat mai multe rectificări

care vizează în fapt textul Acordului;

– totodată se arată faptul că „textul în limba

română dat publicității trebuie să corespundă practic

ad litteram textului în limba română convenit/semnat

între Părți, chiar dacă în textul respectiv (versiunea

în limba română) ar mai putea fi identificate unele



greșeli minore de redactare (care NU schimbă sensul,

litera și spiritul clauzelor Acordului); în continuare

se precizează că „dacă referitor la acestea din urmă

(n.r.- erori de redactare) nu a avut loc schimb de Note

verbale între Părți prin care să se consfințească

modificările respective, ele nu pot fi operate în textul

dat publicității;

– privitor la unele capete de cerere, cu nr.1, 3,

5, 6, 8, 9, 10 și 11, acestea într-adevăr se regăsesc în

varianta convenită/semnată între Părți în formă

identică celei propuse spre rectificare, fiind suscep -

tibile a fi îndreptate prin procedura rectificării actelor

normative interne, întrucât, astfel cum reiese chiar

din formularea cererii de rectificare, corecturile

vizează doar forma Acordului dată publicității, în

jurnalul oficial intern, respectiv în Monitorul Oficial

al României;

– referitor însă la capetele de rectificare de la

pct.2, 4, 7 și 12, în urma convorbirilor telefonice

purtate la redacția Monitorului Oficial, ni s-a precizat

faptul că acestea au fost primite în această formă în

vederea publicării, formă de altfel identică cu cea a

textului în limba română convenit/semnat între Părți;

mai mult, chiar în forma Acordului transmisă

Consiliului Legislativ concomitent cu proiectul

Hotărârii Guvernului de aprobare, avizată favorabil

cu avizul nr.942 din 31 august 2011, la pozițiile 2, 4,

7 și 12 figurează tot varianta publicată.

Având în vedere că potrivit Acordului, acesta a

fost redactat în două exemplare originale, în limbile

română, georgiană și engleză, toate textele fiind egal

autentice, în conformitate cu prevederile art.31

alin.(4) coroborate cu prevederile art.33 din Legea

nr.590/2003 privind tratatele, potrivit cărora „în cazul

în care, după intrarea în vigoare a unui tratat, se

constată existența unei erori materiale care nu

afectează substanța sa, aceasta poate fi corectată prin

înțelegere cu cealaltă parte sau celelalte părți la

tratatul respectiv, realizată de Ministerul Afacerilor

Externe prin schimb de note verbale”, îndreptarea

presupuselor erori la prezentul Acord, se realizează

prin schimb de note verbale, inițiat de Ministerul

Afacerilor Externe adresate celeilalte părți, respectiv

Ambasadei Georgiei în Bucuresti, cu privire la cele

patru capete ale cererii de rectificare, respectiv nr.2,

4, 7 și 12, atâta vreme cât acestea au fost adoptate și

semnate în această formă la negocieri.

Față de cele de mai sus, s-a constatat că numai

punctele cu nr.1, 3, 5, 6, 8, 9,10 și 11 sunt susceptibile

a fi rectificate prin procedura standard a actelor

normative interne, însă privitor la nr.2, 4, 7 și 12, nu

este vorba despre erori materiale ale unui actnormativ intern ce pot fi corectate prin procedura

rectificării în condițiile prevăzute la art.17 din Legea

nr.202/1998 și ale art.71 din Legea nr.24/2000,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

ci prin procedura specifică rectificării tratatelor,

instituită prin art. 33 din Legea nr.590/2003.

S-a reținut că o eventuală corectare a acestor

patru puncte prin procedura rectificării Acordului ar

fi în dezacord cu varianta originală în limba română

a acestuia convenită/semnată între Părți.

b) altă cerere de rectificare ce ne reține atenția

în mod deosebit este cea a Hotărârii Guvernului

nr.1205/2011 pentru aprobarea amendamentului

convenit prin scrisoarea semnată la Paris, la 3 august

2011 și la București la 18 august 2011 între Guvernul

României și Agenția Japoniei pentru Cooperare

Internațională, succesoare a Băncii Japoniei pentru

Cooperare Internațională, la Acordul de împrumut

dintre România și Banca Japoniei pentru Cooperare

Internațională privind Proiectul de reducere a poluării

la Termocentrala Turceni, semnat la București la 31

martie 2005, care a făcut obiectul a trei cereri dis -

tincte de rectificare, toate cu obiect identic,

soluționate succesiv de două ori cu adresă de

restituire, și odată favorabil; în fapt era vorba despre

o eroare de traducere a textului în limba română,

certificarea rectificării traducerii oficiale a unui text

din cadrul acestuia se face numai de către tradu că -

orul autorizat, la cererea expresă a inițiatorului, și nu

prin procedura rectificării actelor normative interne,

Consiliul Legislativ neavând calitatea de traducător

autorizat al textelor unor acte internaționale.

Astfel, primele două cereri au fost soluționate

cu adresă de restituire, abia cea de-a treia fiind

soluționată favorabil, după ce în prealabil fusese

îndeplinită și procedura de îndreptare a traducerii de

către traducătorul autorizat.

c) pe cât de interesantă, pe atât de rar întâlnită

este situația în care, deși Părțile inițiaseră schimbul

de note verbale în vederea îndreptării erorilor

materiale descoperite ulterior în textul Tratatului, și

conveniseră asupra acestora în cadrul negocierilor,

cum impun textele specifice în acest domeniu, aceste

Note verbale au fost transmise Consiliului Legislativ

spre pronunțare asupra oportunității promovării

rectificării, și nu direct redacției Monitorului Oficial,

cum ar fi fost normal, o dată ce procedura era

îndeplinită. Cu titlu de exemplu (dacă nu singurul caz

de acest gen întâlnit ceea ce-l face demn de reținut în

cadrul acestui studiu) este rectificarea Hotărârii

Guvernului nr.770/2011 pentru aprobarea Acordului

dintre Guvernul României și Guvernul Republicii

Federative a Braziliei privind cooperarea economică

și tehnică, semnat la Rio de Janeiro la 28 mai 2010.



Solicitarea s-a soluționat prin adresă de

restituire pe considerentul că, din documentația

anexată reieșea existența Notelor verbale prin care au

fost atât semnalate, de către partea română, erorile

materiale apărute în textul în limba română, cât și

acceptarea, de către partea străină a remedierii

acestora în forma propusă, însă aceasta a fost

transmisă Consiliului Legislativ și nu redacției

Monitorului Oficial în vederea publicării automate a

notelor verbale, cum ar fi fost normal. Practic

destinatarul fusese ales în mod greșit, toată procedura

fiind corect și complet îndeplinită.

V. Cazuri de restituire a cererilor de

rectificare

a) restituirea sau adresa de restituire ca moda -

litate de soluționare a unor cereri de rectificare survine

mai ales în situația în care actul care face obiect al unei

astfel de cereri are vădit caracter individual.

În ultimii trei ani, astfel de cereri sunt trans -

mise într-un număr deosebit de mare, în condițiile în

care Consiliul Legislativ nu trebuie să se pronunțe pe

fond în cazul unor astfel de rectificări, pentru a stabili

existența sau inexistența unei erori materiale, acesta

nefăcând decât să restituie respectivele adrese după o

procedură standard.

În adresele de restituire a unor rectificări la

unele acte legislative, s-a apreciat că acestea nu sunt

acte normative, prin conținutul lor fiind acte

individuale (spre ex. decrete privind conferirea unor

decorații) și/sau acte administrative individuale (spre

ex. hotărâri privind acordarea de ajutoare de urgență,

de trecere a unor imobile din domeniul privat al

statului în domeniul public, de alocări de sume din

Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului

pentru unele județe sau de acordare, redobândire sau

renunțare la cetățenia română), Hotărâri ale Camerei

Deputaților și ale Senatului de numiri în funcții sau

de aprobare a componenței nominale a comisiilor

acestora) sau alte asemenea acte care rezolvă o

situație concretă, și, ca urmare, nu sunt supuse

avizării Consiliului Legislativ.

b) o situație aparte a actelor restituite o

constituie cererile de rectificare ale hotărârilor Curții

Europene a Drepturilor Omului restituite pe consi -

derentul actului jurisdicțional, de dispoziție al Curții

Europene a Drepturilor Omului, prin care se soluțio -

nează un litigiu concret și care nu intră sub incidența

prevederilor specifice procedurii rectificării, astfel că

rectificarea acestuia nu presupune avizul Consiliului

Legislativ. De altfel, tot pe considerentul actului

jurisdicțional au fost restituite o serie de decizii ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție care examinau

recursul în interesul legii (cu titlu de exemplu

rectificarea Deciziei ÎCCJ nr.8 din 6 iunie 2011).

c) În practică au existat și situații de solicitări

de rectificare a deciziilor Curții Constituționale, mai

puține însă în ultimii ani, care au fost, de asemenea

restituite, având în vedere că era vorba de acte

jurisdicționale.

VI. În loc de concluzii

Față de cele prezentate anterior nu putem decât

să concluzionăm că „rectificarea actelor normative

constituie o operațiune, chiar dacă uneori inevitabilă,

totuși foarte delicată, fiindcă schimbă, în parte,

redactarea actului publicat inițial.”

1

Din aceste considerente, procedura rectificării

actelor normative rămâne un domeniu interesant

întrucât, oricând se pot ivi situații inedite atât cu

prilejul formulării unor astfel de cereri, sub aspectul

fondului, dar și al procedurii sau al calității iniția to -

rilor, cât și ca modalitate de soluționare a unor astfel

de cereri, toate dând o dinamică aparte acestei insti -

tuții care rămâne în continuare perfectibilă prin

amendarea actelor normative care reglementează

procedura propriu-zisă, în scopul unei adaptări la

evoluția rapidă pe care dreptul o cunoaște în țara

noastră și la funcția pe care procesul legislativ trebuie

să o îndeplinească într-un stat de drept .



1

A se vedea Sorin Popescu, Cătălin Ciora, Victoria

Ţăndăreanu, Aspecte practice de tehnică şi evidenţă legislativă,Bucureşti, Editura Monitorul Oficial, 2008

Fiecare facultate din

București se identifica, pe

vremuri, cu unul sau doi

profesori, deveniți adevă -

rate embleme prin înțelep -

ciu nea, moralitatea și

gra dul înalt de pregătire

profesională. Astfel, când

ziceai Facultatea de Far -

macie, ziceai Bordeianu.

Când ziceai Facultatea de

Chimie, ziceai Nenițescu.

Când ziceai Academia Comercială (titulatură pres -

curtată) ziceai Pătrășcanu, iar când ziceai Facultatea

de Drept, ziceai neapărat Vintilă Dongoroz. Rar ființă

omenească mai echilibrată, care să însumeze atâtea

daruri, începând cu componentele mentale și conti -

nuând cu onorabilitate, franchețe, punctualitate,

moralitate, trăsături care i-au guvernat profesorului

Dongoroz, permanent și pilduitor, laborioasa activitate.

Pe deasupra, mai era și un bărbat frumos și fermecător.

Savant autentic, omologat nu numai de succesivele

generații de studenți dar și de colegi. Profesa cu

tenacitate dreptul penal în care multă vreme nu s-a mai

putut inova. Pentru multiplele sale însușiri, amnezia,

ingratitudinea și lutul uitării nu-l vor acoperi niciodată.

I-am fost student în anul universitar 1947-

1948. Aveam pentru acest profesor – și nu numai –

un cult plin de cuviință pentru câtă nesecătuită

înțelepciune, savanterie și onestitate risipea. Spre

deosebire de ceilalți profesori ai mei, care se școliseră

în Franța, Italia sau Germania, Vintilă Dongoroz era,

exclusiv, produsul școlii românești, de la clasele

primare și până la doctorat. Deci, cu atât mai evidente

sunt meritele sale profesionale.

Vintilă Dongoroz s-a născut în orașul Tecuci

la 27 martie 1893, ca fiu al lui Fotin Dongoroz, func -

ționar la o întreprindere industrială și al Aglaei

Dongoroz, casnică. Pe când Vintilă avea numai 2 ani,

părinții săi s-au despărțit, fiecare refăcându-și ulterior

viața. Vintilă dimpreună cu ceilalți doi frați au fost

crescuți și educați de mamă, pe care acesta a divi -

nizat-o întreaga sa viață.

Vintilă Dongoroz a fost concitadin cu o seamă

de cărturari de seamă, precum filozoful Ion Petrovici,

absolvent nu numai al Facultății de Litere și Filo zo fie,

ci și al Facultății de Drept, fost ministru al Instruc -

țiunii Publice și al Educației în anii 1926-1927, 1937-

1938 și 1941-1944, apoi pictorul Gheorghe Petrașcu,

fratele acestuia N. Petrașcu, critic literar și prozator,

precum și Iorgu Iordan, filolog și memorialist, primul

nostru ambasador în U.R.S.S. după 23 august 1944.

Vintilă Dongoroz a făcut școala primară la

Bârlad între anii 1900 și 1904, apoi liceul teoretic la

Focșani între anii 1904-l9l2, confruntându-se cu mul -

tiple dificultăți materiale. A urmat apoi cursurile

Facultății de Drept din București între anii 1912-l9l5.

Din anul 1916 a urmat cursurile de doctorat, cu unele

întreruperi din cauza războiului, la aceeași facultate,

obținând diploma de doctor în drept la finele anului

1919, cu calificativul Magna Cum Laude, cu teza

“Dinamica socială a Infracțiunii”. Concomitent s-a

dedicat profesiei de avocat, pe care a exercitat-o în

Baroul de Ilfov, din care a fost înlăturat la epurarea

din anul 1947.

Vintilă Dongoroz nu a fost un mare penalist,

ci a fost cel mai mare penalist român din toate tim -

purile. El a fost în penal ceea ce a fost Istrate Micescu

în civil sau Pik Gălășescu în dreptul comercial.

Pledoariile sale, necolorate, lipsite de metafore și


PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIV de-a lungul timpului

M e d a l i o n

VINTILĂ DONGOROZ – inegalabilul penalist –

Ion DUMITRESCU

avocat


Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului

realitate, faptele s-au petrecut cu totul altfel, după

cum am aflat de la Isidor Weimberg, prieten cu mine

și medic al familiei Leonida. Astfel, în noaptea cu

pricina, Găitan a venit de la club la doamna Leonida

cu care a avut relații intime. În timpul amorului,

aceasta s-a dedat la acte de perversiune, în timpul

cărora Găitan a luat de pe noptieră receptorul de la

telefon și i-a dat cu el în cap, spărgându-i ochiul.

Pentru tentativă de omor Găitan a fost condamnat la

7 ani de închisoare. Unul dintre apărătorii lui Găitan

a fost Vintilă Dongoroz. Un apărător al doamnei

Leonida, care cunoștea mizerabila înscenare, dar și

verticalitatea profesorului Dongoroz, i-a reproșat

acestuia metaforic, în cursul pledoariei “ce caută

ursul alb la Ecuator? “

Vintilă Dongoroz a re -

ușit să devină asistent uni -

versitar abia după opt ani de la

doctorat, pentru că atunci cate -

drele universitare se trans mi -

teau, uneori, rudelor apro piate.

Ca universitar, Dongoroz a

fost în toată ca riera sa un

model de punctua litate și de

înaltă ținută știin țifică prin care

atrăgea la cursurile sale nu

numai stu denții de la zi, ci și

studenți care trecuseră exa me -

nul de drept penal, precum și mulți avocați care-și

făcuseră deja un nume.

Profesorul Dongoroz venea totdeauna la

facultate cu jumătate de oră înainte de a intra în

amfiteatru, își peria hainele și pantofii și își revizuia

întreaga ținută. Avea permanent în garderobă opt

costume de haine pe care zilnic le rotea, fiind de

principiu că unui costum trebuie să i se dea timp să se

odihnească. Dongoroz era un bărbat de statură

mijlocie, avea un mers puțin legănat, dar elegant, cu

părul lins, înzăpezit de ani, avea un timbru plăcut,

baritonal și o privire prietenoasă. Era în totul un

bărbat fermecător care emana prin toți porii finețe și

intelectualitate.

Profesorul Dongoroz intra la curs cu atâta

calcul și exactitate încât, la ultimul clinchet al

soneriei care anunța începerea orei, acesta se afla deja

pe catedră și rostea primul cuvânt din prelegerea

programată. Cu aceeași exactitate reușea să-și încheie

expunerea încât, la primul clinchet al aceleași sonerii

începea să coboare de pe catedră. Era atât de cuceritor

în expunere încât renunțam să luăm notițe și ne lăsăm

seduși de vraja oratoriei sale. Făcea din fiecare oră

de curs o adevărată sărbătoare.

– „Normele de drept penal sunt reci ca

marmora și temătoare- ne spunea ilustrul nostru

profesor – dar dumneavoastră sunteți chemați să le

înflorituri verbale, se distingeau prin rigoare, clari -

tate, tehnicitate și argumentare strict științifică. După

propriile sale mărturisiri – ce am avut prilejul să le

ascult – nu se angaja ca apărător în pricini aflat în

curs de cercetare sau instrucție și nu primea în biroul

său avocațial nici un justițiabil, cu două săptămâni

înainte de începerea sesiunii de examene la facultate,

spre a evita orice suspiciune ce ar putea plana asupra

sa.

Datorită marelui său prestigiu profesional de

care se bucura în cercul colegilor săi avocați, oferea,

la cererea acestora, consultații scrise pe care le pu nea

pe pupitrele magistraților, de care aceștia țineau cont

la soluționarea diferitelor cauze.

După anul 1947, ca urmare a sovietizării sis te -

mului judiciar românesc, judecătorii nu mai per -

miteau avocaților să se refere, în pledoariile lor la

opiniile științifice ale penalistului de excepție Vintilă

Dongoroz. Ca urmare, avocații căutau tot soiul de

subterfugii pentru a contracara opreliștile impuse.

Astfel, într-un dosar privind o crimă de omor, în care

tezele de drept susținute de Dongoroz se potriveau de

minune, dar nu se puteau invoca, avocatul Octavian

Popescu le-a invocat totuși, afirmând că ele aparțin

ilustrului jurist sovietic V.O. Gorozov. Și judecătorul

a înghițit farsa, spre hazul colegilor-avocați, avizați.

Vintilă Dongoroz a pledat în multe procese cu

rezonanță socială deosebită care erau stenografiate și

publicate în revista “Biblioteca Marilor Procese” al

cărei director era avocatul Ion Gr. Periețeanu, din

colectivul de redacție făcând parte, alături de reputații

Aurelian Bentoiu, H.Asnavorian, Ion Rosetti Bălă -

nescu, Mihail Mora și Vintilă Dongoroz. În această

revistă a fost publicat, în anul 1928, răsunătorul

proces al inculpatului Găitan, trimis în judecată sub

învinuirea că ar fi încercat să o tâlhărească și să o

ucidă pe cunoscuta văduvă Leonida – rudă cu

proprietarul garajului cu același nume. Acest Găitan

era un tânăr boem, cu trecere mare la femei, care

absolvise Facultatea de Drept de la Sorbona și care își

petrecea nopțile prin cluburile bucureștene, subven -

ționat de femei mai vârstnice cu stare, printre care și

doamna Leonida.

Spre deosebire de alți boemi care purtau pis -

toale, șișuri sau boxuri, Găitan purta sub tunică un

ciocănel, ca talisman. În fapt i se imputa lui Găitan,

în dosar, că i-a dat în cap doamnei Leonida cu acel

ciocan și i-a spart un ochi, cu scopul de a-și însuși cei

200.000 lei pe care victima îi ținea în bibliotecă și pe

care procurorul anchetator i-a găsit la percheziție.

Pentru a-și justifica infirmitatea în fața high-

life-ului bucureștean, doamna Leonida a plătit bani

grei haitei de gazetari care a vărsat tone de cerneală

pentru a face din Găitan un feroce criminal. În

Vintilă Dongoroz, desen

de Fr. Stanetti

umanizați. Un proverb indian spune: „Oricât ar fi de

plină cupa cu venin, tot mai încape într-însa o petală

de trandafir, pe care câți îngeri și bunătăți pot să se

așeze?”

La examene era deosebit de exigent încât era

imposibil să iei examenul dacă nu stăpâneai întregul

curs de drept și procedură penală. Te plimba preț de

jumătate de oră prin toate capitolele cursului și dacă

o singură întrebare o amețeai, îți punea din același

capitol chiar și 30 de întrebări. Veneau uneori la

examen colege complet nepregătite pe care le

admonesta părintește zicând:

– “Cum ai cutezat duduie să te prezinți în halul

ăsta la examenul de drept penal?

– Știți domnule profesor, eu sunt studentă și la

Litere și la Filozofie.

– A ! Cine vă pune duduie să acumulați licențe

slabe? În viață, o singură facultate folosește. Te amân

pentru la toamnă”.

Din anul 1949, toți profesorii au fost obligați

să acorde studenților, gratuit, consultații indiferent

din ce an veneau. Deși trecusem cu doi ani înainte

examenul de drept penal, eu mergeam cu regularitate

la consultații la profesorul Dongoroz, hotărât ca în

viitoarea mea profesie să mă aplec asupra dreptului

penal. Mergeam cu întrebări dinainte pregătite, la

care primeam cele mai competente răspunsuri.

Întrucât în Tratatul de drept penal, profesorul

Dongoroz subliniase că orice normă de drept penal

are un precept și o sancțiune și conține în sine și o

acțiune, în sens procedural, iar contravenția era con -

siderată infracțiune și ca atare inclusă în Codul penal,

i-am spus profesorului că eu nu văd, în cazul contra -

venției, unde este sancțiunea. Și atunci, profesorul

mi-a explicat ceea ce nu auzisem până atunci, că în

cazul contravențiilor ne aflăm într-o oblațiune juri dică

sau într-un proces comprimat, caz în care cons tatarea

încălcării legii, aplicarea sancțiunii contravenționale

precum și executarea se petrec concomitent, acțiunea

fiind inclusă virtual în norma de drept penal.

Cu alt prilej mi-a povestit cum și de ce a fost

dat afară din magistratură Păstorel Teodoreanu la

numai șase luni de la încadrare. Pentru că Păstorel

exagera cu băutura, fapt ce-l îngrijora pe tatăl său,

avocatul Osvald Teodoreanu, acesta l-a rugat pe

ministrul justiției să-l numească pe Păstorel în

magistratură, sperând că intrând într-un mediu auster

se va corecta. Așa a fost numit ca judecător supleant

la Judecătoria din Turnu-Severin, fără ca acesta să fi

fost prea entuziasmat. Dobândind după câteva luni

dreptul de liberă judecată a început să pronunțe în

mod deliberat hotărâri anapoda, cu scopul desigur de

a fi concediat. Astfel, într-un dosar de divorț în care

soțul cerea desfacerea căsătoriei pentru că soția îl

înșeală, făcând dovadă, din plin, cu scrisori și martori

a actelor de infidelitate, Păstorel i-a respins acțiunea

cu motivarea că en fait de meubles possession on veuttitre. În alt dosar în care situația de fapt era absolut

identică, Păstorel a respins acțiunea de divorț a soțu -

lui cu motivarea că la donna e mobile. În urma verifi -

cărilor anuale ale sentințelor pronunțate, inspectorii

judecătorești, uluiți de cele constatate, au făcut raport

către ministru și acesta l-a destituit pe loc.

Concomitent cu avocatura și profesoratul,

Vintilă Dongoroz a desfășurat și o amplă activitate

științifică. În afara cursurilor pentru facultate, pe care le

îmbogățea an de an, a publicat aproximativ 40 de

volume în care s-a preocupat de toate instituțiile de

drept penal, precum și sute de studii și articole în reviste

de specialitate din țară și străinătate. În afară de acestea,

a participat alături de H. Asnavorian, Traian Pop,

Constantin Rătescu, I. Ionescu Dolj, I. Gr. Perie țeanu,

Mihail Papadopol, Nicolae Pave1escu, Mircea Djuvara

și Valeriu Pop la întocmirea monu mentalului comen -

tariu al Codului penal Carol al II-lea, în care rigoarea și

adâncimea gândirii ilustrului savant Dongoroz,

strălucește și se detașează.

De remarcat că Vintilă Dongoroz a fost consilier

temporar al primului Consiliu Legislativ și, în calitatea

pe care o avea, a contribuit, în mare măsură, alături de

specialiștii acestui Consiliu și de alți mari specialiști

ai timpului, la finalizarea Codului penal și a Codului de

procedură penală din perioada interbelică.

Nu cred, așa precum se spune astăzi, că

Dongoroz ar fi fost creatorul Codului penal din anul

1968. Dongoroz nu putea să creeze cel mai ticălos

Cod penal, a cărui modificare a intervenit la mai puțin

de doi ani de la adoptare. Dacă în prefață se spunea că

acel cod este străbătut, ca un fir roșu, de un pro fund

umanism, Dongoroz nu putea accepta ca un individ

care a sustras dintr-un magazin de stat un ac cu

gămălie să fie pedepsit cu minimum un an și jumătate

și să nu-i poată fi suspendată pedeapsa. Din păcate,

acesta nu este singurul caz de barbarie oferit de acel

cod. Din informațiile certe pe care le-am obținut, încă

de la data redactării, toate tiraniile cuprinse în acel cod

i-au aparținut exclusiv lui Vasile Patilineț (element

muncitoresc) care în acea vreme era șeful secției cu

probleme speciale a Comitetului Central al P.C.R., și

care fusese desemnat ca preșe dinte al comisiei de

redactare a noului Cod penal. S-a mers atât de departe

încât nu a fost acceptată nicio observație la proiect,

din cele peste trei mii formulate de specialiști.*



* De altfel, profesorul Dongoroz a refuzat să fie prezent la

festivitatea de decorare a colectivului care a elaborat proiectul de

Cod penal (n.red.)



tamentul 70, unde dețineau în proprietate un elegant

apartament de patru camere. În același imobil au mai

locuit o seamă de academicieni, precum Traian

Ionașcu, Elie Costaforu, artista Maria Tănase ș.a.

Soția sa, pe care a iubit-o și respectat-o întrea -

ga sa viață, a decedat în anul 1960, Dongoroz supra -

vie țuindu-i timp de 16 ani sub îngrijirea Lucreției

Breazu, care trăiește și astăzi.

Idolul meu a avut, după informațiile primite

de la locatari, un sfârșit nemeritat. A alunecat și a

căzut în baie de unde nu s-a mai putut ridica. A stat

așa o zi și o noapte, până ce femeia care-i aducea,

zilnic, lapte, constatând că nu mai ridicase sticlele

pline lăsate la ușă, a dat alarma. Era încă în viață,

dar a decedat în scurt timp. Toate acestea s-au

petrecut în anul 1976, când împlinise 83 de ani. Ca

însemn de profundă prețuire, gălățenii i-au înălțat,

în fața facul tății de drept, un somptuos bust din fibră

de sticlă, semnat de sculptorul și graficianul Tudor

Ion. În acest fel, orașul Galați, care dispunea deja

de statuia lui Mihail Kogălniceanu, Anghel Saligny

și Lascăr Catargi, s-a îmbogățit cu încă o statuie.

Totodată, amfiteatrele diferitelor facultăți de drept,

inclusiv cea din București, precum și săli de jude -

cată din țară au fost marcate cu numele lui Vintilă

Dongoroz.

Transmit, în final, autorităților locale, dorința

actualilor locatari ai imobilului din strada Vasile

Conta nr. 3-5 de a fi pusă pe fațada acestuia o placă

în amintirea inegalabilului penalist Vintilă Dongoroz.

Profesorul Dongoroz a refuzat constant toate

funcțiile publice oferite, precum cea de ministru al

justiției, decan al facultății de drept, deputat, etc., spre

a nu fi implicat sub nici o formă în politică. În

schimb, a acceptat toate însărcinările sau calitățile

care-l apropiau de zone științifice, precum cea de

membru corespondent al Academiei Române sau cea

de membru al Academiei de Științe Morale, Secția de

drept public etc.

Pentru a fi la curent cu tot ce apărea nou în

materie penală, Dongoroz mergea în fiecare vară în

occident, unde timp de două luni de zile răscolea

marile biblioteci de valoare.

După război – afirma cu nostalgie – că nu s-a

mai deplasat nici măcar până la Gara de Nord, trăind

din amintiri și răsfoind maldărele de fotografii

adunate.

În anul 1948, Vintilă Dongoroz a fost scos cu

bru talitate din facultate odată cu iluștrii săi colegi

Traian Ionașcu, Ion Rosetti Bălănescu, Pik Gălășescu,

Ion Vântu, Gheorghe Luțescu, Mihail Eliescu și alții.

Prin aceste epurări, oficialitatea comunistă a scufundat

vestita Facultate de Drept din București într-o

nemeritată mediocritate.

Vintilă Dongoroz a avut și o frumoasă viață de

familie. S-a căsătorit în anul 1922 cu Margareta

Pompeiu, fiica reputatului matematician și profesor

universitar Dumitru Pompeiu fără a fi avut urmași și

au locuit aproape întreaga lor viață, în imobilul din

strada Vasile Conta nr. 3-5, scara C, etajul 3, apar -

NOI APARIŢII EDITORIALE

Droit constitutionnel. Droit international.

Frontières et interférences

Institutul European, Iași, 2012, 143 p.


timpurile moderne, începând cu Montesquieu, pe

agenda savanților și, totodată, a oamenilor politici.

(Alexandru Zub/Discours juridique et relationsinternationales. Survol en historien).

Sunt relevate aspecte, în cadrul reflecțiilor

privind extinderea domeniului constituțional, care

indică diversele mișcări ce au marcat puternic apariția

unui nou drept constituțional (Sebhallah El Rhazi/

Réflexions sur l’extension du domaine du droit cons -titutionnel: vers un nouveau droit constitutionnel?).

Un alt subiect abordat este cel privind suve -

ranitatea de stat și caracterul obligatoriu al normelor

juridice europene, fiind comentate și raporturile stat –

Uniunea Europeană din ultimul timp (Genoveva Vrabie,

Andra Marin/La souveraineté d’Etat et le carac tèreobligatoire des normes juridiques européennes).

De asemenea, sunt prezentate sensurile și rolu -

rile contradictorii căpătate de naționalitate în jocul de

interferențe dintre dreptul național, internațional și

european care sunt reflectate împreună cu aspecte

desprinse din jurisprudența europeană recentă

(Aurora Ciucă/Paradoxes de la nationalité).

O altă intervenție vizează valoarea patrimo -

niului constituțional european și rolul acestuia în

politica națională a statelor europene, dar și la nivelul

Uniunii Europene (Snejana Sulima/Le patrimoine

Volumul „Droit constitutionnel. Droit inter -national. Frontières et interférences”, recent apărut

sub egida Institutului European, în seria Colloquia,

reunește contribuțiile participanților la Masa rotundă

organizată în cursul anului 2011, de Centrul Francofon

de Drept Constituțional al Universității „Mihail

Kogălniceanu” din Iași, în colaborare cu Asociația

Română de Drept Constituțional. Orga nizarea acestor

mese rotunde, cu participare națională și internațională,

reprezintă o tradiție ce prilejuiește întâlniri anuale ale

specialiștilor în domeniu – juriști și reputați profesori

– în unii ani prezentând comu nicări și reprezentanți ai

Consiliului Legislativ și ai Curții Constituționale.

Astfel, intervențiile participanților la Masa

rotundă, aflată la cea de-a XIII-a ediție, s-au axat în

jurul temei de actualitate reprezentată de rapor turile

complexe dintre dreptul constituțional și drep tul

internațional, iar opiniile acestora sunt prezentate în

volumul de față, apărut sub coordonarea prof. univ.

dr. Genoveva Vrabie.

În cele ce urmează, spicuim din comunicările

prezentate.

Astfel, este pusă în evidență importanța

abordării unei teme atât de vaste și complexe, cum

este cea a raportului dintre dreptul constituțional și

dreptul internațional, temă ce se regăsește, în


�oi apariții editoriale

Rapport entre le droit polonais et le droit européenselon le tribunal constitutionnel polonais).

Concursul iregularităților unui act legislativ,

precum și o analiză critică a legii belgiene din 12 iulie

2009 sunt de asemenea prezente (Michel Leroy/Leconcours d’irrégularités d’un acte législatif).

Este prezentat și modul în care apartenența la

Uniunea Europeană și la Consiliul Europei a influ -

ențat ordinea juridică internă în cazul Italiei (Cesare

Pinelli/Les rapports entre droit constitutionnel, droiteuropéen et droit international dans la récentejurisprudence et l’expérience juridique italienne).

Examinarea noțiunii de putere constituantă în

contextul dreptului constituțional european poate revela

anumite aspecte semnificative în privința pro ceselor de

constituționalizare și formare progre sivă a unei structuri

statale suverane în cadrul Uniunii Europene (Marius

Bălan/Considérations sur le pouvoir constituant dans lecontexte du droit constitu tionnel européen.

Apariția volumului, publicat în limba franceză

și care reflectă preocupările științifice ale unor reputați

specialiști, reunind contribuțiile acestora la cea de-a

XIII-a ediție a Mesei rotunde, reprezintă un pasimportant în demersul găsirii unor răspunsuri corecteși solid argumentate la problemele puse în discuție.

Svetlana Baciu

expert

constitutionnel européen comme fondement de laprotection des droits fondamentaux en Europe).

Dezbaterile au dat ocazia să fie clarificate

aspecte legate de dreptul constituțional european și

rolul curților din Karlsruhe, Luxemburg și Strasburg,

fiind oferită cu rol ilustrativ o analiză a modului în

care Curtea Constituțională germană interacționează

cu Curtea Europeană de Justiție și cu Curtea

Europeană a Drepturilor Omului (Rainer Arnold/ Ledroit constitutionnel européen et le rôle des Cours deKarlsruhe, de Luxembourg et de Strasbourg).

De asemenea, este pus în lumină faptul că prin

intermediul principiilor generale ale dreptului Comu -

nității/Uniunii Europene, textele și principiile constitu ționale

au devenit o sursă materială a dreptu rilor fundamentale în

ordinea juridică europeană (Gabriela Adriana Rusu/Lestraditions constitutio n nelles communes aux Etats membres,source maté rielle des droits fondamentaux dans l’UnionEuropéenne).

Sunt analizate problemele privind raportul

optim, suprapunerea și corespondența între norme din

același domeniu – drepturile și libertățile omului –

dar având surse de drept diferite. (Emil Bălan,

Gabriela Varia/La complémentarité des sources enregardant les droits de l’homme).

Este investigată, de asemenea, relația dintre

sistemul juridic polonez și cel european conform

Curții Constituționale poloneze (Krystian Complak/

Ioan Alexandru

Democraţia constituţională.Utopie şi/sau realitate

București, Editura Universul Juridic, 2012, 328 p.



Vorbind despre democrație, autorul reliefează

faptul că pentru a înțelege acest fenomen este necesar

să înțelegem că „în fond democrația este doar o

componentă în procesul de evoluție, de progres, ceva

care devine o aspirație a oamenilor și care nu se reali -

zează totuși de la sine. Democrația, ca și prospe -

ritatea, nu apare de la sine la un anumit moment doar

adoptând niște acte normative”.

În scopul de a descifra legătura între puterea

politică statală, ca expresie a unei democrații cons -

titu ționale reprezentative și administrația publică,

autorul precizează că „între acestea există un adevărat

cordon ombilical, o legătură indestructibilă, consfin -

țită prin Constituție și legi”.

După parcurgerea lucrării putem afirma că un

stat modern și democratic presupune existența unor

instituții funcționale, adică o administrație funcțio -

nală. De asemenea, putem considera că înainte de a

vorbi despre existența unei democrații trebuie să ne

asigurăm că există o capacitate administrativă care

este capabilă să genereze această democrație.

Pentru a înțelege cât mai bine acest fenomen,

atât de complex prin relațiile pe care le guvernează,

autorul se bazează pe propriile experiențe teoretice și

practice pe care le-a dobândit în vasta sa activitate

desfășurată pe parcursul a peste 50 de ani.

Având la bază aceste fundamente bine conso -

lidate, autorul dă dovadă, în numeroase ocazii, că

Recenta lucrare a reputatului profesor Ioan

Alexandru, specialist recunoscut pentru abordarea

interdisciplinară a științei administrației, vine să

completeze vasta paletă a lucrărilor pe care autorul

le-a consacrat fenomenului administrativ. Este sufi -

cient să amintim doar monumentalul Tratat deAdministrație Publică, lucrare care a fost premiată de

Academia Română, dar și mai recenta lucrare privind

Interdisciplinaritatea – noua paradigmă în cerce -tarea și reformarea administrației publice, pentru a

ne crea o imagine asupra modului de analiză pe care

autorul îl propune și în prezenta lucrare.

Putem afirma că în această lucrare care a

apărut la Editura Universul Juridic, profesorul Ioan

Alexandru, deși face o analiză mai degrabă a

perimetrului puterii politice care „vrea să stăpânească

destinele noastre ale tuturor”, rămâne consecvent

studierii fenomenului administrativ, fenomen pe care

îl analizează dintr-o perspectivă situată la granița

dintre drept și filozofie.

Astfel cum precizează și dl. academician

Alexandru Surdu în prefața pe care o semnează la

această lucrare, volumul Democrația constituțională– utopie și/sau realitate „este o carte unică în peisajul

doctrinei filosofico-juridice din țara noastră și sunt

convins că va lansa un subiect ce va constitui prilej de

frecvente și aprinse dezbateri științifice atât în lumea

juriștilor, cât și a filosofilor”.



constituțional al democrației, de modul de funcțio -

nare a instituțiilor și autorităților publice, în sensul

găsirii soluțiilor de optimizare a raporturilor dintre

ele și de creștere a performanțelor lor.

Conform spuselor autorului, „soluția de a

trans forma democrația din utopie în realitate nu este

ori democrație reprezentativă ori democrație parti -

cipativă, ci un mixaj de instituții participative și

reprezentative care să poată acoperi, pe cât posibil,

două idealuri”, și anume, cel al evitării statului total

și cel al implicării cetățeanului doar într-unul din

nivelurile proceselor și deciziilor, respectiv cel local

și global.

Originalitatea, eleganța stilului, analiza critică,

uneori fără menajamente, temeinicia argumentării

diverselor aspecte ale fenomenului democrației, fac

din acest volum o carte de referință, care ar trebui să

fie prezentă pe masa de lucru nu doar a oricărei

persoane provenite din mediul politic sau decizional,

ci și a oamenilor de cultură, cercetătorilor și a

formatorilor de opinie.

Cătălin Ciora, consilier,

șef sector

posedă un spirit de vizionar. În acest sens este sufi -

cient să amintim analiza obiectivă și imparțială pe

care o face asupra sistemului „spoils system (câști -

gătorul în alegeri ia tot)”. După cum bine știm, recent,

după lansarea lucrării de față, acest sistem a fost

implementat în țara noastră, urmând să se aplice în

premieră pentru alegerile parlamentare din toamna

acestui an.

Astfel cum însuși autorul recunoaște, cartea

„nu se vrea o analiză a nivelului de realizare concretă

a democrației constituționale în țara noastră, ci

urmărește să aducă în atenția cititorilor, principalele

teme abordate în doctrina politică și juridică în această

materie, oferind cel puțin parțial informațiile necesare

formulării unor răspunsuri” pentru întrebările pe care

și le vor pune cititorii în încercarea de a stabili, după

ce timp de peste două decenii au „bâjbâit” orbiți de

lumina libertății, dacă democrația constituțională va

rămâne un vis sau, într-o zi, va fi realizabilă.

La peste 20 ani de la Revoluție, pe fondul unor

dificultăți economice și sociale reale, impuse de o

tranziție prelungită și de criza economică mondială,

factorii politici din România și societatea civilă

trebuie să fie mai preocupați de regândirea cadrului

Cea de-a 24-a Conferință a Juriștilor Școlii de

Drept Natural de la Kopaonik s-a desfășurat la

Kopaonik, în perioada 13-17 decembrie 2011, având

ca temă permanentă – Justiția și Dreptul și ca temă

anuală – Dreptul și Responsabilitatea.Zilele de activități ale Conferinței au urmat

tradiționalul Hexagon al Școlii de Drept Natural,

având următoarele tematici:

I. Dreptul la viaţă

II. Dreptul la libertate

III. Dreptul la proprietate

IV. Dreptul la creaţie intelectuală

V. Dreptul la justiţie

VI. Dreptul la un stat de drept

În cadrul acestor tematici, au fost dezbătute

următoarele secţiuni:

– Viaţă, sănătate, ecologie, sport (prima

tematică);

– Dreptul penal şi protecţia procedurală a

persoanei, libertatea persoanei – libertatea generică

şi libertatea persoanei în cadrul dreptului familiei,

protejarea libertăţii în dreptul administrativ (a doua

tematică);

– Codificarea, proprietatea şi alte drepturi de

proprietate, moştenirea, restituirea şi privatizarea,

impozitele şi politica fiscală; contractul şi daunele

interese/cominatorii; companiile comerciale,

contractele comerciale internaţionale, arbitrajul,

băncile şi tranzacţiile bancare; asigurările, relaţiile de

muncă (a treia tematică);

– Proprietatea industrială; copyrightul (a patra

tematică);

– Curtea în relaţie cu justiţia – practica/

jurisprudenţa Curţii, procedură, aplicare; relaţiile

internaţionale şi justiţia – dreptul internaţional –

elementele străine, dreptul Uniunii Europene (a

cincea tematică).

Au fost elaborate 495 de lucrări, dintre care

240 au fost publicate pentru cea de-a 24-a Conferinţă

a Şcolii de la Kopaonik, sub titlul Dreptul şiResponsabilitatea, de către autori autohtoni şi de

către autori străini. Toate lucrările au fost divizate în

6 tematici şi 23 de secţiuni, iar cele publicate au

însumat 4000 de pagini în 4 volume.

Similar anilor precedenţi, la cea de-a 24-a

Conferinţă au participat peste 2500 de persoane –

jurişti ai diferitelor universităţi, academii, instituţii

de cercetare, tribunale, instituţii administrative şi

civice, barouri, ONG-uri, asociaţii şi companii co mer -

ciale, organizaţii bancare şi de asigurări.

Cea de-a 24-a Conferinţă a JuriştilorŞcolii de Drept Natural

de la Kopaonik

(Kopaonik, Serbia – 13-17 decembrie 2011)


MANIFESTĂRI ȘTIINŢIFICE


Manifestări științifice

Documentului Final al Şcolii de Drept Natural de la

Kopaonik.

Totuşi, este posibil ca mesajele să nu redea în

mod clar totalitatea de idei, propuneri şi opinii

formulate în rapoartele propriu-zise sau în cursul

discuţiilor. De aceea, pentru a prezenta măcar parţial

aspectele dezbătute, a fost ataşată, la Documentul

Final, o listă cu toate titlurile, respectiv subiectele

tratate în rapoarte. Textele redate în întregime vor fi

publicate în periodicul „Juridical Life”, în patru

volume.

Lucrările celei de-a 24-a Conferinţe au fost

înregistrate integral şi audio, astfel că, pe lângă

publicarea lor în periodicul mai sus-menţionat,

dezbaterile complete asupra temelor din cadrul

secţiunilor sunt disponibile în format electronic.

Este de reţinut faptul că, la unele dintre

conferinţele anterioare ale Şcolii de Drept Natural de

la Kopaonik au participat, în mod activ, prin

susţinerea de prelegeri, lucrări, comunicări, precum şi

la dezbaterea anumitor teme, reprezentaţi marcanţi ai

unor instituţii juridice din România, cum ar fi Curtea

Constituţională şi Consiliul Legislativ, precum şi

profesori universitari de la reputate instituţii de

învăţământ superior.

Emilian Cercel

expert

Şcoala s-a bucurat de participarea a peste 80

de jurişti eminenţi din străinătate – teoreticieni şi

practicanţi – atât ca autori de lucrări, cât şi ca

participanţi direcţi la activităţile tematice.

Şi în acest an, Şcoala de Drept Natural de la

Kopaonik a continuat să susţină noţiunile de drept

natural, respectiv drepturile universale ale omului,

bazate pe filozofia veche de secole a Dreptului şi

Justiţiei, care se exprimă în prezent prin codificări ale

drepturilor omului în cadrul documentelor ONU

precum şi a altor organizaţii internaţionale.

A fost reiterat faptul că există un decalaj între

drepturile omului proclamate şi aplicarea lor propriu-

zisă. Acesta poate fi remediat prin aplicarea principiilor

statului de drept, a culturii democratice şi a toleranţei,

ca expresii ale libertăţii spirituale şi a practicilor

raţionale. Încă există diferenţe considerabile în diverse

domenii ale existenţei, în funcţie de nivelul de dez -

voltare al culturii generale a unei anumite comunităţi.

Pentru a continua tradiţia Şcolii de Drept

Natural de la Kopaonik, aceea de a prezenta

publicului larg, într-o manieră succintă, rezultatele

obţinute în cadrul respectivelor tematici şi secţiuni

ale Şcolii, toţi redactorii secţiunilor au raportat, în

cadrul sesiunii plenare finale, declaraţiile de bază,

propuneri şi sugestii sub formă de mesaje care au fost

adoptate în cadrul respectivei Sesiuni şi care

constituie, în prezent, o parte integrantă a

În cadrul Sesiunii din 7 octombrie 2011 a

Academiei Central Europene de Științe, Litere și Arte

a fost prezentată comunicarea „Simplificarealegislației – o condiție esențială pentru ameliorareacalității redacționale a actelor juridice”, sub sem -

nătura domnului Sorin Popescu – președintele Secției

de evidență oficială a legislației și documentare a

Consiliului Legislativ din România și a dlui Cătălin

Ciora, consilier, șef de sector în cadrul Consiliului

Legislativ.

Precizăm faptul că în cadrul adunării plenare a

Sesiunii, s-a luat hotărârea admiterii de noi membri în

Academia Central Europeană de Științe, Litere și

Arte, printre aceștia aflându-se, alături de alte perso -

nalități din domeniile de activitate ale Academiei, și

dl Sorin Popescu.

Autorii se arată preocupați de fenomenul

inflației normative și instabilității pe care o provoacă

Academia Central Europeană de Ştiinţe, Litere şi Arte

Sesiunea din 7 octombrie 2011, București


Manifestări științifice

abundența normelor și reglementărilor care reclamă o

sistematizare și simplificare a legislației. Sunt pr ezen -

tate astfel, principalele mijloace de simplificare

legislativă și, de asemenea, sunt indicate direcțiile și

obiectivele strategiei pentru o mai bună reglementare.

O mai bună accesibilitate a normei juridice pentru ca

cetățenii să aibă o reală înțelegere a textului legii

necesită o legislație prezentată în mod organizat,

construită după un plan sistematic, consideră autorii

care subliniază rolul avizelor consultative emise de

Consiliul Legislativ în consolidarea securității juri -

dice, pentru o legislație sistematică și coerentă în ceea

ce privește chestiuni ca respectarea competențelor,

armo nizarea textului cu dreptul pozitiv existent,

unitatea sa internă.

Svetlana Baciu

expert

Articole din revistele de drept străineintrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie adnotată* –

REVUE CRITIQUE DE DROIT I�TER�ATIO�AL PRIVÉ

1. BUSCHBAUM, MARKUS; SIMO�, ULRICH – Les propositions de la Commission européenne

relatives à l’harmonisation des règles de conflit de lois sur les biens patrimoniaux des couples mariés et

des partenariats enregistrés = Propunerile Comisiei Europene cu privire la armonizarea normelor carereglementează conflictul de legi în materie de bunuri patrimoniale ale cuplurilor căsătorite și aleparteneriatelor înregistrate. În: Revue critique de droit international privé nr.4, 2011, p.801

Articolul se referă la propunerile Comisiei Europene care vizează două regulamente ale Consiliului privind

competența, legea aplicabilă și executarea hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimoniale și a

efectelor patrimoniale ale parteneriatelor înregistrate.

2. PATRICK, KI�SCH – La non-conformité du jugement étranger à l’ordre public international mise

au diapason de la Convention européenne des droits de l’homme = �econformitatea hotărârii străine cuordinea publică internațională și Convenția europeană a drepturilor omului În: Revue critique de droit

international privé nr.4, 2011, p.817-823

Prin hotărârea din 3 mai 2011 – “Negrepontis-Giannis c/ Grèce”, Curtea europeană a drepturilor omului condamnă

din nou un stat contractant pentru a fi refuzat recunoașterea și executarea unei hotărâri străine de adopție. Se

consideră că motivele prevăzute de dreptul internațional privat al statului în cauză nu pot justifica, obiectiv și cu

respectarea principiului de proporționalitate, această ingerință în drepturile reclamantului.

REVUE DE SCIE�CE CRIMI�ELLE ET DE DROIT PÉ�AL COMPARÉ

3. BOSSA�, JÉRÔME – La visioconférence dans le procès pénal:un outil à maîtriser = Videoconferințaîn procesul penal: un instrument care trebuie stăpânit. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé

nr.4, 2011, p.801-816

Videoconferința a pătruns în Codul de procedură penală francez cu zece ani în urmă, prin legea din 15 noiembrie

2001. De atunci, câmpul său de aplicare s-a extins, mai ales în ultimul timp, prin intermediul legii “LOPPSI II”

(legea de orientare și programare pentru securitatea internă) din 14 martie 2001. Utilizată în cazuri foarte variate,

videoconferința este percepută în moduri diverse. Ea reprezintă, pe de o parte, un mijloc modern de a administra

justiția pentru unii sau un risc de sărăcire a dezbaterilor pentru alții. Astăzi, când trebuie să i se găsească un loc

adecvat în procesul penal, se naște întrebarea dacă este oportun să se recurgă la aceasta, precum și dacă aplicarea

sa influențează însăși procesul penal.

4. GERMAI�, DELORS – Le consentement des mineurs victimes d’infractions sexuelles =

Consimțământul minorilor, victime ale infracțiunilor sexuale. În: Revue de science criminelle et de droit pénal

comparé nr.4, 2011, p.817-824

După părerea autorului, regimul actual al consimțământului minorilor, victime ale infracțiunilor sexuale necesită,

în pofida unor intervenții recente ale legiuitorului, o reformă în profunzime. Multitudinea de dispoziții penale

care protejează consimțământul minorilor în cadrul infracțiunilor sexuale nu corespunde neapărat unei protecții

eficiente a acestora din urmă.

5. GRA�GER, MARC-A�TOI�E – La distinction police administrative/police judiciaire au sein de la

jurisprudence constitutionnelle = Distincția dintre poliția administrativă și poliția judiciară în cadruljurisprudenței constituționale. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.1, 2012, p.789-800

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

*Lucrare realizată de Svetlana Baciu și Lucica Violeta Niculae, Consiliul Legislativ



Este comentată decizia nr.2011-625 DC (LOPPSI) a Consiliului Constituțional privind legea franceză de orientare

și programare pentru performanța securității interne (LOPPSI) din Franța, care aduce precizări importante în ceea

ce privește interdicția de a privatiza poliția și în legătură cu exigența ca poliția judiciară să fie condusă și controlată

de către autoritatea judiciară. Studiul reprezintă ocazia de a ilustra dimensiunea constituțională a distincției dintre

poliția administrativă și cea judiciară.

6. SCALIA, DAMIE� – Légalité et égalité de l’exécution des peines en droit international pénal: un clair-

obscur contrasté = Legalitate și egalitate în ceea ce privește executarea pedepselor în dreptul internaționalpenal: clar-obscur contrastant. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé nr.4, 2011, p.761-788

În pofida voinței afișate în ceea ce privește respectarea principiilor de legalitate și echitate în materie de executare

a pedepselor, dreptul internațional penal, astfel cum este el aplicat de tribunalele ad-hoc, nu pare să respecte în

totalitate normele internaționale recunoscute în materie de către jurisdicțiile de apărare a drepturilor omului, în

primul rând figurând Curtea europeană a drepturilor omului. Articolul își propune să pună în evidență lacunele care

mai există după 20 de ani de la crearea tribunalelor ad-hoc, în scopul evitării comiterii aceleași erori de către

Curtea Penală Internațională.

REVUE DU DROIT PUBLIC

7. DRAGO, GUILLAUME – La Cour de cassation, juge constitutionnel = Curtea de Casație, judecătorconstituțional. În: Revue du droit public nr.6, 2011, p.1438-1445

De curând, mai 2011, Curtea de Casație franceză a emis cinci hotărâri care au provocat comentarii critice sau

aprobatoare, pe larg prezentate deja de revistele juridice. După părerea autorului, integrarea interpretării

jurisprudențiale constante în controlul legii exercitat de Consiliul Constituțional aplicat din 2010, a dus la un efect

invers decăt cel căutat prin intermediul procedurii chestiunii prejudiciale de constituționalitate. Din dorința de a

controla aceste jurisprudențe, Consiliul Constituțional a determinat Curtea de Casație să devină judecător

constituțional și să exercite un control de fond, Curtea devenind într-un sens, o curte constituțională.

8. FELDMA�, GARA�CE – Le leurre de la ratification expresse des ordonnances de l’article 38 de la

Constitution = Amăgirea ratificării exprese a ordonanțelor articolului 38 al Constituției. În: Revue du droit

public nr.6, 2011, p.1565-1590

Mecanismul articolulul 38 al Constituției a cunoscut o folosire abuzivă începând cu anul 2000, în Franța. Acest

procedeu permite Guvernului să solicite Parlamentului, “pentru executarea programului său “să abiliteze

legiferarea prin ordonanțe, „pe o perioadă limitată de timp” și a dus la o sporire a interesului datorită accelerării

utilizării sale, începând cu anul 2002. Legea constituțională din 2008 a introdus exigența de ratificare expresă a

ordonanțelor. Articolul propune analizarea acestei exigențe de ratificare expresă a ordonanțelor, punându-se

întrebarea dacă aceasta reunește în starea actuală a dreptului, obiectivele de revalorizare a rolului Parlamentului

și de consolidare a securității juridice în acest domeniu.

9. KOIZUMI, YOICHI – Les rapports Etat-religions au Japon et la laicité = Raporturile stat-religii înJaponia și laicitatea. În: Revue du droit public nr.6, 2011, p.1641-1658

Este analizată evoluția raporturilor dintre stat și religii în Japonia, ținând cont de faptul că raporturile stat-religii

s-au modificat radical la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. De asemenea, este examinată laicitatea

raporturilor stat-religii în societatea japoneză.

10. LA�GELIER, ELISE – Existe-t-il un statut constitutionnel du droit administratif des biens ? = Oareexistă un statut constituțional al dreptului administrativ al bunurilor ? În: Revue du droit public nr.6, 2011,

p.1493-1520

Dreptul administrativ al bunurilor prezintă un aspect ambivalent, mai ales în ceea ce privește conținutul său.

Această materie contribuie la studierea bunurilor ce aparțin, au aparținut sau sunt destinate să aparțină persoanelor

publice. Totuși, dreptul administrativ al bunurilor nu se rezumă la dreptul proprietăților publice, ceea ce reînnoiește

problema existenței unui asemenea statut. Sunt de asemenea supuse atenției autorului, bazele constituționale ale

dreptului administrativ al bunurilor versus statutul constituțional al proprietății publice.

11. MAYAUD, YVES – A propos des arrêts QPC du 20 mai 2011: point de vue d’un pénaliste =

Pe marginea hotărârilor QPC din 20 mai 2012: punctul de vedere al unui penalist. În: Revue du droit public

nr.6, 2011, p. 1446-1463

În cadrul dosarului consacrat de revistă Curții de Casație franceze, Consiliului Constituțional și prescripției acțiunii

publice, articolul se referă la chestiunile prioritare de constituționalitate. În timp ce hotărârile Curții de Casație au

făcut obiectul unor comentarii deja abundente, după părerea autorului, decizia Curții de Casație de a nu trimite

chestiunile în legătură cu care a fost sesizat Consiliul Constituțional, nu este de loc surprinzătoare. El propune

analizei două aspecte, unul care se referă la confirmarea rolului jurisprudențial al Curții de Casație și altul care

privește conformitatea constituțională a interpretărilor relative la prescripție.

Referințe bibliografice



12. MO��IER, SOPHIE – Les Etats généraux de la bioéthique et le Parlement = “Statele generale” alebioeticii și Parlamentul. În: Revue du droit public nr.6, 2011, p.1557-1563

În cadrul revizuirii legii bioeticii, președintele Franței a avut inițiativa organizării unor adunări generale (Etatsgénéraux), dedicate acestei chestiuni, scopul afișat al acestora constând în asocierea cetățenilor la revizuirea legii,

pentru ca dezbaterile să nu fie rezervate numai instituțiilor sau experților. Parlamentarii au introdus o nouă

dispoziție în lege, făcând să devină obligatoriu ca orice reformă în bioetică să fie precedată de o dezbatere publică

sub forma acestor adunări generale. Chiar în lipsa reformei, legea prevede obligația ca acestea să fie organizate

la fiecare 5 ani. Au fost stabilite diverse moduri de participare – organizarea de dezbateri în regiune, de forumuri

cetățenești și crearea unui site Internet. Se ridică o serie de întrebări în legătură cu aceste procedee de democrație

participativă și modul lor de conciliere cu democrația reprezentativă.

13. MORA�GE, JEA� – Les caractères du “Droit bioéthique” = Caracterele “Dreptului bioetic”. În: Revue

du droit public nr.6, 2011, p.1521-1555

Pentru a treia oară, începând cu 1994, Parlamentul a procedat în 2011, la revizuirea “legilor bioetice”. Dreptul

bioeticii se înscrie în prelungirea marilor principii cu privire la drepturile fundamentale, el fiind condus de norme

juridice clasice și, mai ales, prin legi considerate în Franța ca bine adaptate, atunci când este vorba de a răspunde

la aspirații sociale complexe. Interpretarea lor este lăsată la aprecierea jurisdicțiilor calificate sesizate pe calea

recursurilor obișnuite.

14. MOREAU, JACQUES – Les délégations de fonctions en droit français des collectivités territoriales

= Delegările de funcții în dreptul francez al colectivităților teritoriale. În: Revue du droit public nr.6, 2012,

p.1473-1492

După părerea autorului, examinarea problemei delegării de funcții în dreptul francez al colectivităților teritoriale

trebuie întreprinsă, ținându-se cont de frecvența răspunsurilor ministeriale pe această temă și a jurisprudenței

abundente în materie. Articolul pornește de la precizarea cadrului de referință dublu, și anume, distincția doctrinară

între delegările de putere și delegările de semnătură, iar cea de-a doua parte este consacrată trăsăturilor principale

ale acestei delegări de funcții în dreptul pozitiv, modificărilor legislative intervenite și jurisprundenței abundente.

De asemenea, sunt tratate cazurile în care delegarea este operată de către adunarea deliberantă locală spre

executivul unic al acestei colectivități.

15. PRÉTOT, XAVIER – Rapport commun aux questions prioritaires de constitutionnalité = Raport comuncu privire la chestiunile prioritare de constituționalitate. În: Revue du droit public nr.6, 2011, p. 1380-1437

Numărul 6/2011 al revistei “Revue du droit public” cuprinde o serie de articole grupate sub titlul “Dosar: Curtea

de Casație, Consiliul Constituțional și prescripția acțiunii publice”. Articolul prezintă problemele supuse aprecierii

Adunării Plenare a Curții de Casație franceze, comentarii privind importanța dispozițiilor, normelor și principiilor

de valoare constituțională proprii procedurii penale. După prezentarea observațiilor prelabile, autorul caută să

furnizeze răspunsuri la o serie de întrebări privind temeinicia argumentației dezvoltate în sprijinul celor patru

probleme de constituționalitate, fiind vorba de principiul prescripției acțiunii publice, principiile de previzibilitate

și de aplicare a legii penale, principiul egalității în fața legii penale și principiul prezumției de nevinovăție.

16. PREUVOT, PERRI�E – L’amélioration de l’application des lois: un enjeu dans la relation Parlement-

Gouvernement = Îmbunătățirea aplicării legilor: o miză în relația Parlament – Guvern. În: Revue du droit public

nr. 1, 2012, p. 39-66

După părerea autorului, aplicabilitatea legii trebuie să reprezinte un obiectiv comun al Guvernului și al

Parlamentului încă de la începutul procedurii legislative, iar procedura reglementară va trebui să facă obiectul

unei constante vigilențe, atât din partea Guvernului care o conduce, cât și din partea Parlamentului care o

controlează.

17. ROUSSEAU, DOMI�IQUE – La Cour a ses raisons, la raison les siennes! = Curtea are rațiunile sale,rațiunea pe ale sale! În: Revue du droit public nr.6, 2011, p. 1464-1470

După părerea Curții de Casație franceze, a venit momentul să fie revăzut modul de control al constituționalității

legilor prin chestiunile prioritare de constituționalitate. Aceasta și-a exprimat de mai multe ori îndoiala în legătură

cu pertinența mecanismului reținut de către constituant și legiuitorul organic, pentru a permite justuțiabilului să

transmită sau nu chestiunea, Consiliului Constituțional.

18. TILLI, �ICOLAS – La modulation dans le temps des effets des décisions d’inconstitutionnalité “a

posteriori” = Modularea în timp a efectelor deciziilor de neconstituționalitate “a posteriori”. În: Revue du droit

public nr.6, 2011, p.1591-1612

Legea constituțională din 2008 a stabilit o cale de drept inedită pentru dreptul francez, denumită “chestiunea prioritară

de constituționalitate” – art. 61 al Constituției. Această reformă a instaurat un control de constituționalitate de tip “a

posteriori” de tip centralizat. Modulând în timp, efectele deciziilor de neconsituționalitate “a posteriori”, Consiliul

Constituțional a oferit un procedeu eficient pentru securizarea ordinii normative. Această tehnică îi permite să nu

producă o discontinuitate normativă și, în paralel, să ofere un mijloc de a reafirma buna funcționare a statului de drept.



19. ZI�AMSGVAROV, �ICOLAS – Les effets secondaires de la question prioritaire de constitutionnalité =

Efectele secundare ale chestiunii prioritare de constituționalitate. În: Revue du droit public nr.6, 2011, p.1613-1640

Sistemul chestiunii prejudiciale este însoțit de o procedură de filtrare care are drept scop să dispenseze Curtea

Constituțională franceză de a tranșa un anumit număr de chestiuni, dar comportă riscul de nerespectare a exigenței

generale de securitate juridică. Aspectele analizate se referă la aprecierea sistemului de filtrare a chestiunii

prioritare de constituționalitate, precum și la corecția acestuia. Sunt astfel sugerate piste de reflecție în ceea ce

privește dezvoltarea viitoare a unui control “a posteriori “ de constituționalitate al legilor, care nu pare viabil în

configurația actuală.

REVUE FRA�ÇAISE DE DROIT CO�STITUTIO��EL

20. BORELLA, FRA�ÇOIS – La situation actuelle du droit constitutionnel = Situația actuală a dreptuluiconstituțional. În: Revue française de droit constitutionnel nr.89, 2012, p.3-10

Analiza situației actuale a dreptului constituțional invită la examinarea ultimilor cincizeci de ani. Pentru studiile

juridice, prin Decretul din 27 martie 1954 pentru licențierea în drept, s-a trecut de la o durată de 3 ani la una de

4 ani, prin impunerea de stagii de practică obligatorii și dublarea cursului de drept constituțional din anul I. Din

acest moment, disciplina aceasta a fost deplin recunoscută ca fiind una din bazele culturii juridice, dar aprofundarea

ei a cunoscut unele conflicte. Sarcina constituționaliștilor contemporani este foarte importantă, având în vedere

consecințele acesteia. Ca și în alte ramuri de drept, dreptul constituțional formează doctrină, care nu trebuie ghidată

doar prin metode de analiză normativă, existând riscul de a uita că dreptul este o căutare neîncetată a justeței și

binelui în societate.

21. CLÉME�T-WILZ, LAURE – La responsabilité pénale de Silvio Berlusconi: aspects de droit

constitutionnel = Răspunderea penală a lui Silvio Berlusconi: aspecte de drept constituțional. În: Revue

française de droit constitutionnel nr.89, 2012, p.37-62

Silvio Berlusconi este acuzat de Tribunalul din Milano de a fi recurs la serviciile unei minore, cunoscută ca fiind

Ruby și pentru că ar fi intervenit pentru eliberarea ei, în mai 2010, arestată fiind pentru infracțiunea de furt. Camera

Deputaților a ridicat problema conflictului de atribuție între puterile statului, după ce a dezbătut problema dacă

tânăra este nepoata fostului președinte egiptean Hosni Moubarak, care ar fi justificat intervenția președintelui

Consiliului italian. Această afacere poate ridica veritabile controverse constituționale referitoare la

responsabilitatea penală a miniștrilor, și mai ales cea a Președintelui Consiliului.

22. KISCHEL, UWE – La liberté d’opinion au défi du néonazisme. La culture juridique allemande évolue =

Libertatea de opinie și provocarea neonazismului. Cultura juridică germană evoluează. În: Revue française de

droit constitutionnel nr.89, 2012, p.63-81

Reticența germană referitoare la admiterea unei activități politice neonaziste este binecunoscută. Nemții au

experimentat în 1933, înfrângerea democrației de către o ideologie totalitară. Totuși, o decizie a Curții

Constituționale din noiembrie 2009 a deschis poarta unei posibile degradări a drepturilor fundamentale, deși face

toate eforturile pentru a-i restrânge efectele. Curtea Constituțională pare a se îndrepta către o atitudine care acordă

încredere mecanismelor democratice de dezbatere liberă, fără teama că opiniile care neagă fundamentele libertății

ar putea fi deasupra libertății însăși. În acest sens, decizia politică germană a câștigat în maturitate.

23. LAFAILLE, FRA�CK – La mutation de la forme de gouvernement parlementaire en Italie: le chef

de l’Etat contestable co-législateur? = Transformarea formei de guvernământ parlamentar în Italia: șefulstatului co-legiuitor contestabil? În: Revue française de droit constitutionnel nr.89, 2012, p.11-36

Doctrina italiană nu contenește a se întreba în legătură cu rolul rezervat Președintelui Republicii în sânul regimului

instituit de către Constituția din 1947. Italia are, poate, nevoie de un “deux ex machina” constituțional care să

încadreze o normativitate guvernamentală-parlamentară care să atingă unele principii fundamentale date de

Constituția republicană.

24. LAMOUROUX, SOPHIE – La réforme des collectivités territoriales et le Conseil constitutionnel:

ombres et lumière = Reforma colectivităților teritoriale și Consiliul Constituțional: umbre și lumină. În: Revue

française de droit constitutionnel nr.89, 2012, p.83-103

Scopul inițial al legii privind colectivitățile teritoriale era acela de a realiza economii bugetare, de simplificare a

birocrației administrative și teritoriale și introducerea democrației la nivel local. Gândită ca un tot unitar, reforma

a sfârșit printr-un rezultat dispersat: componenta financiară a fost separată de aspectul instituțional, iar regiunea

Grand Paris a fost tratată diferit, după o logică greu de pătruns. Există toate motivele pentru a crede că va fi o nouă

lege, în care structurile și funcțiunile colectivităților teritoriale vor fi redefinite și în care adevăratele probleme își

vor găsi soluții reale.



REVUE I�TER�ATIO�ALE DE DROIT COMPARÉ

25. BECHERAOUI, DOREID – Les formes de participation criminelle en droit libanais = Formeleinfracțiunii de participație în dreptul libanez. În: Revue internationale de droit comparé nr.1, 2012, p.245-281

În dreptul libanez, nu toate formele infracțiunii de participație sunt reglementate identic. Codul penal libanez are

în vedere diverse moduri ale infracțiunii, după cum este vorba de o participare materială și directă la infracțiune

sau de o participare accesorie. Un loc special reglementat este cel al persoanei care se află la originea ideii de

comitere a infracțiunii și care determină altă persoană să o comită, persoană calificată ca instigator. În unele cazuri,

înțelegerea în vederea comiterii uneia sau a mai multor infracțiuni constituie ea însăși o infracțiune, în dreptul

libanez. Când activitatea criminală depășește stadiul înțelegerii cu privire la comiterea faptei, infracțiunea poate

fi comisă grație concursului mai multor persoane, dar care nu au în mod obligatoriu același grad de participare.

Se distinge între primul și al doilea rol, sau – în limbaj juridic – între autorul principal și coautor sau complici.

26. KUIPPERS, JA�-JAAP – La loi sur le réglement collectif de dommages de masse aux Pays-Bas et ses

ambitions dans l’espace judiciaire européen = Legea asupra soluționării colective a prejudiciilor suferite deun număr mare de persoane în Olanda și ambițiile acesteia în spațiul juridic european. În: Revue internationale

de droit comparé nr.1, 2012, p.214-243

În Olanda, legea asupra soluționării colective a pagubelor suferite de grupuri mari de oameni a intrat în vigoare

în 2005. Încercând să evite acțiunile colective în stil american, legea vizează promovarea eficacității recuperării

pagubelor suferite de un număr mare de indivizi. Din punctul de vedere al Olandei, WCAM a contribuit la

facilitatea accesului la un recurs efectiv. În același timp, WCAM a dat naștere dezbaterilor privind dreptul

internațional privat. Curtea de Apel din Amsterdam a adoptat o largă interpretare a propriilor sale puteri

jurisdicționale, derivând din hotărârea Bruxelles I. Acceptarea judecării cauzelor care au o legătură aleatoare cu

ordinea juridică olandeză intră în dezacord cu scopul securității juridice urmărite de legiuitorul european.

Finalmente, efectele unui acord WCAM în afara Olandei rămân extrem de incerte.

27. LEBEDEL, SOPHIE – La répartition des compétences entre ordres de juridiction et les réformes de

la function publique en Italie = Repartizarea competențelor între instanțe cu diferite grade de jurisdicție șireformele funcției publice în Italia. În: Revue internationale de droit comparé nr.1, 2012, p.283-305

În Italia, repartizarea competențelor între instanțe cu diferite grade de jurisdicție este complexă și se caracterizează

prin despărțirea între drepturile subiective și interesele legitime, care sunt în mod tradițional protejate de

judecătorul de instanță și judecătorul administrativ, în afară de cauzele date în competența exclusivă judecătorului

administrativ. Această complexitate este cu atât mai evidentă în litigiile date în competența funcției publice. Mai

întâi, reforma anunțând privatizarea funcției publice, subliniind inițial o competență exclusivă a judecătorului

administrativ, va fi parțial atribuită judecătorului de instanță. Apoi, la această repartizare clasică a competenței se

vor adăuga alte niveluri de repartizare, în funcție de categoria agentului public sau după materie, creând o

multiplicare a nivelurilor de competențe jurisdicționale. Delimitarea domeniului atribuit fiecărei jurisdicții, deja

neclară, va deveni nesigură, riscând să aducă atingere considerabilă securității juridice.

28. LI-KOTOVTCHIKHI�E XIAO-YI�G – Pragmatisme juridique et maintien de la stabilité en Chine

post-Mao = Pragmatismul juridic și menținerea stabilității în China post-Mao. În: Revue internationale de

droit comparé nr.1, 2012, p.115-136

Cu pragmatismul juridic post-Mao, dreptul este în slujba menținerii stabilității, considerată ca o condiție necesară

pentru dezvoltarea economică. În materie penală, dreptul are ca prioritate “pedepsirea cu severitate” și “pedepsirea

cu rapiditate”. Drept consecință, se constată înăsprirea pedepselor, cum se vede și din evoluția pedepsei cu moartea,

de-a lungul a treizeci de ani. Pe de altă parte, procedura penală este supusă adesea nu legii, ci regulilor neoficiale,

fie că se numește mărturisire sau soluția “dubiu asupra infracțiunii, pedeapsă mai ușoară”. Deși interzisă prin

legea de procedură penală, obținerea mărturisirii sub tortură nu este rară în practică. Problema renunțării la

pedepsirea cu moartea se pune în mod oficial de câțiva ani, iar dreptul de procedură penală a cunoscut îmbunătățiri

ale textului, dar care rămân adesea fără efect din cauza prezenței poliției în procesul penal. Este deci în detrimentul

drepturilor individuale ca și al judecătorului faptul că sistemul penal chinez servește ca instrument pentru

menținerea stabilității sociale.

29. TJOUE�, ALEX-FRA�ÇOIS – La condition de la femme en droit camerounais de la famille = Condițiafemeii în dreptul camerunez al familiei. În: Revue internationale de droit comparé nr.1, 2012, p.137-167

Femeile cameruneze se confruntă cu numeroase probleme, nu de azi și nu începând cu momentul căsătoriei. În

timpul vieții conjugale, la momentul divorțului sau în afara acestor momente, ele continuă să suporte discriminări

datorate, între altele, influenței cutumelor străvechi; ceea ce repune pe rol nu numai egalitatea dintre sexe și

drepturile trâmbițate de textele internaționale, ci chiar propria lor demnitate. Oricare ar fi statutul lor (concubină,

logodnică, soție, divorțată, văduvă, etc.) și în ciuda influențelor puternice ale obiceiurilor vechi, de câțiva ani,

drepturile femeii nu au încetat să se dezvolte atât pe plan internațional cât și pe plan local, cu speranța apariției

proiectului unui cod al persoanei și al familiei. Numai o lege adaptată contextului local și care să integreze elemente

de modernitate ar permite atingerea unei mai bune considerațiuni a femeilor cameruneze.

30. VERGARA BLA�CO, ALEJA�DRO – Le problème de la nature juridique de la richesse minérale =

Problema naturii juridice a bogăției minerale. În: Revue internationale de droit comparé nr.1, 2012, p.169-209

Plecând de la principiul de bază al dreptului minier (eliminarea puterii de dispunere a proprietarilor solului asupra

substanțelor minerale determinate), autorul analizează cele două sisteme fundamentale ale “domeniului” minier

care au existat în dreptul istoric și cel comparat: sistemul “regal” în care statul își însușește “in rerum natura”

mineralele și sistemul “libertății miniere” în care nu și le adjudecă. Articolul încearcă să demonstreze că ambele

sisteme au evoluat în Chile. Sistemul “regal” pare absolut și guvernează, ca o veritabilă carapace, dar în realitate

implică numai existența unei interdicții prealabile generale de exploatare a minelor, fără obținerea unei

“concesiuni”. Această concesiune, nu este riguros creată de o putere discreționară ci, în realitate este o autorizare

cu putere discreționară foarte mică, dar la adăpostul principiului de prioritate și de legalitate, cei interesați au un

adevărat drept subiectiv de a deveni titularii autorizației de exploatare sau de a exploata bogățiile minerale.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

31. COLO��A D’ISTRIA, FRA�ÇOIS – Contre le réalisme: les apports de l’esthètique au savoir

juridique (1) = Împotriva realismului: aportul esteticii la cunoașterea juridică. În: Revue trimestrielle de droit

civil nr.1, 2012, p.1-19

Cunoașterea juridică pare să se afle într-o continuă căutare a identității sale epistemologice, adică a specificității

obiectului și metodei sale. Pe fondul acestei crize continue, realismul îi lansează o mare provocare. Cum să

imaginezi o cunoaștere juridică autonomă dacă dreptul nu este decât o aparență care disimulează luptele pentru

putere întrepătrunse de mize socio-economice?

32. GAU-CABÉE, CAROLI�E – Enchaîné, affranchi, protégé, triomphant. Endettement des particuliers

et contrat sur fond de crise: étude diachronique (1) = Supus, înrobit, protejat, victorios. Îndatorareaparticularilor și contractul pe timp de criză: studiu diacronic (1). În: Revue trimestrielle de droit civil nr.1, 2012,

p.33-54

O situație de criză, conjuncturală sau structurală, poate conduce la ruperea unor echilibre – dezechilibre ale

relațiilor contractuale, spre exemplu – și la fragilizarea sau sau condamnarea contractanților vulnerabili. Exemplul

de îndatorare al particularilor este revelator pentru apariția acestei categorii de așa-zise “persoane sensibile” sau

defavorizate, într-un context de criză.

33. MORACCHI�I-ZEIDE�BERG, STÉPHA�IE – L’acte personnel de la personne vulnérable = Actulpersonal al persoanei vulnerabile. În: Revue trimestrielle de droit civil nr.1, 2012, p.21-32

Reforma din 2007 consacră o evoluție “a priori” binevenită, fiindcă tinzând la individualizarea protecției, duce la

conservarea unei sfere de autonomie personală. Articolul 458 din Codul civil francez consacră noțiunea de act strict

personal, care nu poate fi făcut decât de persoana vulnerabilă. El consacră de asemenea teoria capacității naturale,

conform căreia unele acte nu pot fi date prin reprezentare, nici prin asistare, fiind intim legate de persoana

autorului. Materia este asemănătoare cu cea referitoare la minori, dar rezultând din dispoziții dispersate în mai

multe reglementări. Această ierarhizare juridică a capacității naturale conduce către interogarea asupra

consecințelor incapacității naturale de efectuare a unui act și de propunerea de alternative pentru incapacitatea de

folosință care decurge din soluțiile dreptului pozitiv. Miza unei priviri de ansamblu asupra actului personal al

persoanei vulnerabile este împăcarea autonomiei și protecției în sânul acestui obiectiv mult mai cuprinzător decât

noțiunea de respect al persoanei.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT ÉCO�OMIQUE

34. LAFORCADE, DE AGATA – L’évolution du droit d’agir des associations de consommateurs: vers un

détachement du droit pénal de leur action en justice = Evoluția dreptului de a acționa al asociațiilor deconsumatori: spre o detașare a dreptului penal de acțiunea lor în justiție. În: Revue trimestrielle de droit

commercial et de droit économique nr.4, 2011, p.711-720

În ultimii ani, o evoluție legislativă și jurisprudențială are loc în sensul recunoașterii dreptului de a acționa al

asociațiilor de consumatori. Ea se produce câteodată cu prețul unei interpretări extensive, chiar a unei deformări

a textului legii dar, întotdeauna, în sensul celei mai mari clemențe față de asociațiile de consumatori și întotdeauna

în prejudiciul întreprinderilor care, în unele situații, trebuie să facă față abuzurilor acestor organisme din ce în ce

mai puternice. Ilustrarea perfectă este reprezentată de jurisprudența recentă care merge spre o detașare a dreptului

penal, de dreptul de a acționa în justiție al asociațiilor de consumatori. Este astfel analizată lărgirea jurisprudențială

a acestui drept de a acționa și noile perspective pentru aceste asociații.



35. MOULIÈRE, FRA�ÇOIS – �antissement de créances futures, nouveau contrat aléatoire = Contractulde gaj al creanțelor viitoare, un nou contract aleatoriu. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit

économique nr.4, 2011, p. 677-688

Pornind de la Ordonanța din 23 martie 2006 care reformează dreptul obligațiilor francez și care prevede că obiectul

unui contract de gaj de bunuri mobile necorporale poate fi viitor, autorul clarifică o serie de aspecte legate de

această chestiune. Se pune întrebarea dacă reforma dreptului comun aduce clarificări în această privință.

36. ROUVIÈRE, FRÉDÉRIC – Le caractère subsidiaire du cautionnement = Caracterul subsidiar alcauționării. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique nr.4, 2011, p.689-710

Caracterul accesoriu al contractului de cauțiune a fost pus la încercare de evoluțiile legislative și jurisprudențiale,

fiind propus alternativ, caracterul subsidiar al contractului de cauțiune, pentru a justifica reînnoirea soluțiilor și

pentru a încerca demonstrarea faptului că acesta permite o prezentare mai coerentă a dreptului pozitiv și o

clasificare mai simplă a contractului de cauțiune în cadrul garanțiilor personale.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉE�

37. BORGES, ROSE-MARIE – La fonction de la séquence génétique dans les brevets biotechnologiques

au sens de la directive 98/44 = Funcția secvenței genetice în brevetele biotehnologice în sensul directivei98/44. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2011, p. 749-762

Dezvoltarea biotehnologiilor a determinat autoritățile comunitare să aibă în vedere instrumente ce pot să ofere

întreprinderilor europene o protecție echivalentă cu cea acordată concurentelor lor americane sau japoneze. Din

aceste considerente economice a fost adoptată Directiva 98/44 din 6 iulie 1988 cu privire la protecția invențiilor

din domeniul biotehnologiei, denumită directiva BIOTECH. Dezvoltarea biotehnologiilor și a investițiilor aferente

stă la originea unei creșteri sporite a numărului de solicitări de brevete pentru invențiile din domeniul

biotehnologiei.

38. DUCOULOMBIER, PEGGY – Le “European Act” 2011 ou la démocratie en excuse de l’euroscep -

ticisme = “European Act” 2011 sau democrația ca scuză pentru euroscepticism. În: Revue trimestrielle de

droit européen nr.4, 2011, p. 689-718

În legislația Marii Britanii, “European Act 2011” prevede că modificările numeroase aduse tratatelor europene și

altor decizii considerate ca fundamentale trebuie nu numai aprobate de Parlament dar și supuse unui referendum,

ceea ce a dat naștere unor dezbateri deosebit de interesante, legea fiind fără precedent în Europa. Autorul consideră

că, servindu-se de instrumentele democrației directe și reprezentative, legea comportă riscul de a pune în pericol

integrarea europeană aflată deja în dificultate în urma procesului de ratificare a Tratatului de la Lisabona.

39. FROMO�T, A�� – La consécration du critère de l’”accès au marché” en matière de libre circulation

des marchandises: mythe ou réalité? = Consacrarea criteriului de “acces la piață” în materie de liberăcirculație a mărfurilor: mit sau realitate? În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2011, p.717-748

Sunt examinate două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, “Commission c/Italie” și “Mickelsson et

Roos”, pentru a încerca clarificarea contribuției aduse de acestea. Hotărârile nu par să pună în cauză jurisprudența

anterioară, iar orientarea susținută a Curții spre criteriul de “acces la piață” poate fi percepută ca anunțând evoluții

ulterioare în aceeași direcție.

40. MO�JEA�-DECAUDI�, SYLVIE – L’Union européenne consacre le droit à l’assistance linguistique

dans les procédures pénales = Uniunea Europeană consacră dreptul la asistență lingvistică în procedurilepenale. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2011, p.763-781

La 20 octombrie 2010 a fost adoptată Directiva 2010/64/UE privind dreptul la traducere și interpretare în cadrul

procedurilor penale, directiva reprezentând prima serie dintre măsurile integrate în programul de la Stockholm în

materie de protecție a drepturilor persoanelor în cadrul procedurilor penale. Directiva operează schimbări

semnificative în protecția lingvistică a justițiabilului alofon în procedurile penale, inclusiv mandatul de arestare

european. Ea consolidează dreptul la asistență lingvistică a suspecților și a persoanelor urmărite și stabilește

mijloace concrete pentru a garanta eficiența acestui drept.

41. PAYA�, GUILLAUME – Pour une “culture de paiement rapide” en Europe = Pentru o “cultură aplății rapide” în Europa. În: Revue trimestrielle de droit européen nr.4, 2011, p.783-804

Uniunea Europeană și-a reînnoit arsenalul legislativ în domeniul combaterii întârzierii efectuării plăților în tranzacțiile

comerciale, odată cu adoptarea la 16 februarie 2011 a directivei 2011/7/UE. Aspectele analizate se referă la domeniul directivei,

privită ca instrument european aplicabil în materiile civilă și administrativă, precum și la diferite aspecte ale combaterii

întârzierii efectuării plăților, spre o creștere a limitei protecției creditorilor europeni.



Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1,

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, Sector 5, Cod poştal 050711

Tel: 021.313.66.08 fax: 021.311.29.35 website: www.clr.ro

� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Locţiitorul Preşedintelui Consiliului Legislativ,

Preşedintele Secţiei de Evidenţă Oficială a Legislaţiei şi Documentare

�icolae Turcu, Preşedintele Secţiei de Drept Privat

Benonica Vasilescu, Preşedintele Secţiei de Drept Public, ad-interim

Cristian Kevorchian, Şeful Departamentului de Informatică Legislativă, ad-interim

Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru Armonizarea Legislaţiei

cu Reglementările Uniunii Europene

� Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Maria Luiza Manea

Lucica Violeta �iculae

Mihaela Bora

Svetlana Baciu

� Tipografia „Monitorul Oficial“ R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, București

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei, ci doar opinii

personale ale autorilor.

ISSN 1583-3178

Buletin_2_2012

Documents

Transcript of Buletin_2_2012