26 NOEMBRIE 1932

Brawls Cincinat

4 - 5 CINCINAT PAVELESCU

M O N I T O R U L O F I C I A L . Ş l I M P R I M E R I I L E S T A T U I - l i

I M P R I M E R I A C E N T R A L Ă

- • A P A R E Î N F I E C A R E L U N A L A B R A Ş O V

C E R C U L R E V I S T E I „ B R A Ş O V U L L I T E R A R " C I N C I N A T P A V E L E S C U ( p r e ş e d i n t e ) , A T A N A S I E B Ă L Ă C E S C U , C . B O B E S C U , B R A N - L E M E N Y , ION F O C Ş E N E A N U , E U G E N J E B E L E A N U , A U R E L M U R E Ş I A N U , M A R I A B A I U L E S C U , E C A T E R I N A - P I T I Ş , V I C T O R R A T H , P Ă R I N T E L E P I Z O ,

Z Ă R N E Ş T I Ş l P E T R U I. T E O D O R E S C U

A B O N A M E N T E :

î n ţ a r ă : J p e n t r u p a r t i c u l a r i p e n t r u i n s t i t u ţ i i

î n s t r ă i n ă t a t e

L e i 2 0 0 „ 4 0 0 „ 4 0 0

IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIH

C U P R I N S U L !

Nichifor Crainic .

Ion Focşeneanu .

Toma Vlădescu .

I. Al. Bran-Lemeny

D. Ciurezu Petronius .

Cincinat Pavelescu a îm­plinit 60 de ani

Lirica lui Cincinat Pave ­lescu

Poetul

Cincinat Pavelescu şi epi­

grama

Cărţi, flori, femei

Cincinat Pavelescu n'are

şasezeci de ani !

N. Crevedia Epigramistul Petru I. Tcodorescu . Trubadurul D. Nanu Lui Cincinat Horia Oprescu . . . . Trubadurul de 60 de ani N. Crevedia Cincinat Pavelescu are 6.0

de ani Aurel Marin . . . . . Omagiu tânăr

* Poeziile cele mai reprezen­tative ale lui Cincinat

* Note, informaţiuni, biblio­grafie

RECENZII : „Glasul Apelor" (I. Gr. Perieţeanu) de Cincinat Pavelescu şi Copilul cu trei degete de aur (M. Dragomirescu) de Ion Focşeneanu.

Toate manuscrisele trimise revistei vor fi adresate d-lui Ion Focşeneanu, strada Roşiorilor Nr. 19, Bra­şov. Autorii manuscriselor admise spre publicare vor fi anunţaţi în cel mult trei săptămâni dela primirea lor. Cele nepublicabile se ard. Revista însă îşi face o datorie de a încunoştiinţa, că nu va putea recom­pensa deocamdată decât într'o foarte mică măsură pe d-nii colaboratori deoarece este abia la început, în orice caz, se va ţine totdeauna seama de situaţia materială a autorului.

— Rugăm insistent toate revistele şi ziarele din ţară, a răspunde schimbului nostru. Ne vor ajuta astfel la munca de cunoaştere şi informaţie artistică pe care am început-o în acest ţinut.

— Toate cărţile şi revistele primite la redacţie vor fi amintite la Bibliografie sau recenzate, în ordi­nea primirii lor şi în limita spaţiului de care dis­punem.

Redacţia şi Administraţia: Strada Roşiorilor Nr. 19, Braşov

B r a ş o v u l L i t e r a r

Cincinat Pavelescu a î m p l i n i t ş a s e z e c i d e a n i

Generaţia noastră, care şi-a făcut educaţia literară înainte de războiu, a acordat un credit larg poeţilor. I-a iubit mult şi i-a criticat puţin. A ştiut să primească dela fiecare ce-i putea dărui mai bun. Poezia, ori de unde venea, era crâmpeiu din cer. Intre noi şi Cincinat Pavelescu, sexagenarul de azi, sta o distanţă de douzeci de ani. Noi am respectat-o delectându-ne cu serenadele, liedurile, fabulele şi epigramele lui. Când venea să ne citească la şezătorii» duminicale ale Universităţii bucu-reştene, unde poeţii erau oaspeţii cei mai aplaudaţi, Cincinat era senzaţia zilei. Ştia să ne îndu­ioşeze cu lirismul galant al unui cântec şi să ne înveselească imediat cu fulgerul surprinzător al unei epigrame.

Noi, Universitatea de atunci, eram sămănătorişti. Ne închinam altor idoli decât el. Dar Cincinat ne plăcea tocmai fiindcă venea din altă lume. Verva lui care contrasta cu celebra-i chelie precoce, versul lui care concorda cu înfăţişarea-i de-o ireproşabilă eleganţă, coborau între noi din salonul boieresc pe care socialmente îl uram, dar afinităţile culturii franceze ne făceau să-1 acceptăm în literatură. Cincinat era poet de spirit în sensul franţuzescului esprit. Prin aceasta, el era trubadurul galant al clasei dominante din care făcea oarecum parte ca fiu de latifundiar, dar totdeodată versu­rile lui le spunea pe dinafară golănimea universitară. Nu ştiu ce sugestii de aristrocraţie inaccesibilă se desfăceau din poezia lui, amabilă fără să fie ieftină, muzicală fără să renunţe la naturaleţă.

Pentru generaţia de azi, care dansează tango şi-i cântă romanţele „Pentru ochii tăi cei dulci" şi „Iţi mai aduci aminte, doamnă ?" fără să ştie cine le-a scris, am impresia că Cincinat e un necu­noscut. El a fost poetul faimos al unei clase dominante care s'a prăbuşit. In locul ei, democraţia a ridicat pe culme mitocani cari abia pot să-şi înoade cravata, de-o impenetrabilă opacitate pentru lucrurile spiritului. Dacă latifundiarii de altădată aveau saloane pentru poezie, latifundiarii de azi ai votului universal n'au decât antecamere pentru cişmele agenţilor electorali. In locul spiritului ei gustă pastrama injuriei ; în locul madrigalului pamfletul trivial şi masiv, pe măsura noilor mora­vuri. Altă lume. Viguroasă, dar barbară. Delicateţa lui Cincinat Pavelescu supravieţuieşte izolată şi în dezacord cu această lume nouă.

Dar antologia românească are o pagină în plus prin poezia lui care plânge cu un ochiu şi râde cu cellalt. Cincinat e un suspin liric dublat de o ironie ghimpoasă. Dublat, dar nu amestecat. Heine,

B R A Ş O V U L L I T E R A R lllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllll

al cărui nume îl recheamă unele laturi din personalitatea liricului nostru, e un echivoc : oftează parcă înnadins ca să-şi batjocorească oîtatul. Cincinat suspină în lied, iar când vrea să înţepe scrie epigrame.

Personal l-am cunoscut abia după războiu. Ce om şlefuit şi trufaş şi inaccesibil; de aproape e pâinea lui Dumnezeu. Nimănui nu i se potriveşte acest cuvânt profund creştin al poporului nostru ca lui Cincinat : pâinea lui Dumnezeu. Un liric care nu e egocentric, un epigramist care nu e orgolios. Despre poezia lui îţi vorbeşte ca despre un limbaj propriu şi firesc care, fără să te ridice, nu te scoboară. El a păstrat până la 60 de ani candoarea artei care a fost odată jocul copilăresc al omenirii. Iţi spune un vers nu ca să-1 lauzi, ci ca să-ţi facă plăcere. Nu e acesta destinul iniţial al oricărei arte — de a sluji bucurii altora ? Dacă orgoliul modernilor a corupt acest destin, Cincinat a rămas, prin substanţa unui suflet candid, la concepţia risipei de sine întru bucuria semenilor.

Şi omul e tot ca artistul. Aş putea să jur că Cincinat n'a făcut nimănui niciun rău. E incapabil. Dar e capabil să-şi dea totul pentru a mângâia, discret, o suferinţă. Căci poetul acesta care a făcut figură de dandy e un creştin adevărat. Nu teologal, ci uman. Un exemplar tipic de creştinism românesc, fără patos exterior, ascuns sub aparenţe, fiindcă e substanţial, crescut odată cu acest popor, prin două mii de ani.

Odată, întâlnindu-1 în ajunul încununării lui cu premiul naţional: — Ştii că te vor premia ? îl vestesc eu. — Dacă mă premiază, cu suta de mii repar cavoul părinţilor mei. E un gând care mă urmă­

reşte de mult. Altădată, intrând în cămăruţa Iui de hotel, pe masă un mare buchet de flori. — Pentru cine-1 pregăteşti? îl întrebai eu din coada ochiului. — Uită-te în perete, deasupra lui : e potretul mamei. I-au plăcut florile. Dimineaţa înainte de

a intra în tribunal, mă duc la piaţă şi-i aduc. Lângă flori, o carte veche de rugăciuni. Eu nu mă culc până nu mă rog pentru toţi prietenii

si binefăcătorii mei. Pe un om ca Cincinat nu poţi să nu-1 iubeşti. Din toate amintirile întâilor ani de poezie, din

toate impresiile prieteniei de azi smulgem cuvântul sărbătoresc. — Să trăieşti, Cincinat !

NICHIFOR CRAINIC

gWIIIIIIIIIIIIIM B R A Ş O V U L L I T E R A R

L i r i c a l u i C i n c i

Poezia a oscilat totdeauna între moment şi eternitate, între o realitate geografică şi neant. Fiind de esenţa fluide­lor nobile, n'a putut fi prinsă niciodată în formule definitive. Dela Plato până la Bergson, filtrând prin toată gama gân­dirii omeneşti, poezia a fost rând-pe-rând închisă în tipare ademenitoare, care însă, la prima spărtură făcută de un în­drăzneţ sau de un imprudent, şi-a reluat libertatea de fluid insesizabil inteligenţii, continuând misterioasa-i sinusoidă între clipă şi veşnicie.

Dacă dealungul volutelor ei aeriene, poezia nu se ştie unde şi dacă moare, există totuşi un loc, un moment, o con­tingenţă, la încrucişarea cărora a fost creată. In lunecările ei peste veacuri, opera poetică îşi poartă în sâmbure, re­flexele acestui răscruciu, precum mărgăritarul, bobul de nisip şi cochilia pierdută în deşert, cântecul abisic al ocea­nului.

Poezia'nu peregrinează ca un ecou, fără strigăt ; ea este rezultatul unui sbor iniţial, izbit de panoul sufletului co­lectiv din acel timp şi reflectat apoi, din generaţie în gene­raţie — ca de oglinzi conjugate — mai desluşit sau mai şters, după adâncimea şi claritatea oglinzii şi în măsura în care sigiliul fatal al naşterii, o stăpâneşte.

De aceea, criticul serios şi obiectiv, criticul gelos că alături de sufletul său seismografic, străjueşte balanţa cu care se poate cântări eterul, nu s'a pronunţat niciodată cu uşurinţă asupra unei opere poetice. A vorbi despre poezie însemnează a oficia la un altar. Dar aceasta cere toate lepădările de Sa­tana. Kenunţări posibile mai ales aiurea, în Fran ţa dacă vreţi, unde un Mallarmé a înţeles şi iubit poezia lui Mistral, cu aceeaşi căldură cu care în me de Rome, predica o poezie pură, sintetică şi supra-umană, între Gustave Kahn şi Jules Laforgue.

* * *

La noi însă, unde «şcoalele» se înfiripează din ecoul tri­steţilor cu care sunt îngropate pe malurile Seinei şi Tibrului, unde «ideologia» intransigentă a maestrului, dar mai ales a discipolilor, se reduce în majoritatea cazurilor la o sărmană preocupare de sgomot şi publicitate, lucrul este atât de greu, încât — cu excepţia onorabilă a d-lui M. Dragomirescu şi într'o măsură a regretatului Chendi — poeţi ca Gregorian, Anghel şi Cincinat Pavelescu, sunt cu totul necunoscuţi din punct de vedere critic.

S'ar părea un paradox şi totuşi este adevărul simplu şi trist : Poezia lui Cincinat Pavelescu, pe care întreaga inte­lectualitate a României-Mici o purta în suflet şi pe buze, care nu mai era un secret nici pentru marele public ; poezia aceasta pentru care, prieteni, admiratori, editor, risipiseră o întreagă retorică, spre a o prinde în cuibul imaculat al

n a t P a v e l e s c u de Ion Focşeneanu

hârtiei, a fost foarte puţin cercetată de critica din acea vreme (1911) şi de cea de mai târziu.

Este adevărat că maestrul îşi făurise gloria singur ; că peregrinând dealungul ţării pecare o cunoştea şi iubea cu flacăra sângelui său albastru, îşi cântase pretutindeni poezia ca un alter Bertrand de Born. Dar pe cât a fost de iubit, pe cât a părut de răsfăţat, Cincinat Pavelescu a fost poetul care a compus în tăcere.

Poemele lui au crescut ca nuferii pe balta îmbrăţişată de sălcii. Floarea asta rară nu s'a oferit nimănui, dar au cu­les-o toţi plutaşii, pe care un ideal sau o dragoste îi abătuse din şuvoiul turbure al pragmatismului cotidian.

Cincinat Pavelescu n'a stăruit niciodată să se scrie despre el : nici la gazetă, nici la revistă şi cu atât mai puţin la vo­lum. N'a făcut parte din niciun cenaclu sau şcoală. N'a fost nici maestru, nici învăţăcel. S'a alăturat totdeauna acolo unde domnea arta adevărată şi scânteia spiritul, unde pre­zida nobleţea şi dezinteresarea. Lirica lui, a putut rămâne astfel una din cele mai originale, mai fluide şi mai sincere, d e h marele Eminescu şi până astăzi. Pe cât a fost de aproape de palatele de marmoră şi de zeii zilei, pe a tâ t a fost de retras şi de timid faţă de stăpânii tiparului şi de împărţitorii de glorie. Deaceea fruntea lui Cincinat n'a fost încă încununată cu laur, ci doar cu florile de câmp, pe care o «iubită» sau un «visător» le-au cules drumului pe care t rubadurul a trecut cântând în amurguri poleite sau în nopţi cu luceferi.

* *

Poezia lui Cincinat Pavelescu se afirmă la început de secol şi într 'un moment de tumultuoasă efervescenţă poli­tică, socială şi economică. Se încerca, dintr 'un imperativ social şi patriotic, crearea unei ideologii care trebuia să fie puterea realizatoare a visurilor noastre milenare şi a orien­tărilor noastre de viitor : Sămănătorismul,

Era fatal, ca pe lângă celelalte forţe elementare, să fie aservită cauzei şi plăpânda noastră literatură.

Dacă dinamismul şi frumuseţea ideii, cuprinseseră atunci într 'un entusiasm cald şi nestăvilit marea majoritate a in­telectualităţii româneşti, dacă mai târziu, rezultatele acestei ideologii s'au dovedit măreţe, nu este mai puţin adevărat că Sămănătorismul şi mai ales începuturile lui, au produs un moment de turburare şi de criză în evoluţia literaturii noastre. Romanul legat de contingenţe mai reale, s'a adapta t uşor. Poezia însă, înflorind în sfere mai superioare, când a fost transplantată în huma nouei ideologii utilitariste, a în­ceput să tânjească, precum acele primate, ridicate de sub raza dreaptă şi arzătoare a Capricornului şi aduse să moară de ftizie în ceţurile Europei nordice.

B R A Ş O V U L L I T E R A R llllllllllllllililIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIM

Şi tot atunci, când bătrâneţea Junimei se făcuse greoaie, iar întemeietorii ei nu mai făceau decât politică ; când Vla-huţă îşi trăia tragismul artistic în lupta dintre sine şi vraja haşişului eminescian ; când cruzimea vremii risipise ca pu­ful păpădiei, poeziile dulci ale lui Theodor Şerbănescu ; şi când în fine, în faţa lui Coşbuc şi Iosif, coborîţi direct din şezătorile Ardealului, Macedonschi nu putuse fura Olim-pului decât o flacără îngheţată, apare în lumină lirica lui l Cincinat Pavelescu. !

Ea împrumută simbolismului dogmatic şi rece al lui Ma- \ eedonsclii. căldura şi exuberanţa unui romantism trubadu-rese, ridicându-se astfel pe linia înaltă a Parnasului nostru ca întemeietor şi reprezentant de seamă alături de Di nutrie Angliei. Cu Cincinat, poezia nesămănătoristă siluită o clipă de Macedonschi. care încercase să lege lirica romantică a lui Eminescu cu «simbolismul)) său, îşi reia frecvenţa ei firească, trecând prin parnasianismul distilat din Sufletul grădinii la poezia simbolistă a d-lor : Ion Minulescu, N. Davidescu, Al. Stainatid şi G. Bacovia.

Cea mai tipică poemă a lui Cincinat, în care romantismul apus, e sublimat totuşi într 'o nouă formulă de artă. este Nocturna, impresionant exemplar şi din punct de vedere al realizării estetice : i

Parcă bătăi de aripi albe tăcerea nopţii o frământă, E ca o muzică ce-adoarme departe moartea unor crini, ] Or tu, O felie-necală, în pacea undelor suspini, \ Şi vântul care plânge1 n sălcii e poate glasul tău ce cântă.

Dela marele Eminescu şi până în 1902, când poetul com­pune această poemă la Parepa (o moşie a mătuşei sale), restrânsă noastră opinie publică şi literară, nu mai fusese înfiorată de versuri ca acestea, în care perfecţiunea formei să înmănuncheze atât de armonios sufletul artistului şi sufle­tul sublim al lucrurilor. Surprins într 'o noapte lunară şi i pustie de misticismul ancestral din porţile Orientului, poetul ; reuşeşte să creeze, dincolo de sămănătorismul neformulat : încă, al lui Coşbuc şi Iosif, o poezie nouă şi puternic origi- ! nală, o poezie care marca şi o vădită tendinţă de moderni­zare a formei şi faţă de care, în fine, eminescianismul, nu mai putea fi amintit decât ca element de ierarhizare. J

Cu tot parnasianismul său şi cu toate peregrinările-i arti­stice prin Franţa , Cincinat nu s'a eliberat decât târziu de misticismul latent pe care l-am amintit şi mai ales de acea credinţă lipsită de patetism, senină şi calmă ca în micile poeme ale lui Ştefan George, pe care o găsim în : Seară tur­bure, Ultima verba, Cristos a înviat. Legile eterne...

Dacă sângele lui de boier şi marea sa dragoste pentru pă­rinţi, nu-i permitea să renunţe cu uşurinţă la reminiscenţe care-i treceau prin lumina clar-obscură a subconştientului ca imaginile eterice ale unor parfumuri învechite, marele său talent şi impresionanta sa cultură, puse în slujba unui lu­minos ideal artistic — îl ajută să alunece spre formule supe­rioare, creiând câteva din cele mai frumoase poeme panteiste ale literaturii noastre.

Dumnezeul-substanţă este în noi şi în toate. Vieaţă şi moarte, dureri şi bucurii, inteligenţă şi energie, nu sunt toate decât formele alotropice ale aceleiaşi fiinţe supreme şi universale, segmentată la infinit, ca o ninsoare veşnică prin spaţiul fără hotare.

Ia tă ideea care, topită într 'un pesimism calm şi sincer sub văpaia transfigurantă a unor imagini neasemuite şi în forma unui vers cu sonorităţi de mandolină medievală, constitue elementul generator al liricei lui Cincinat Pavelescu.

Panteismul său însă nu este unitar. El oscilează între materialismul panteismului antic :

Şi voi, în pripă Sorbind mirosul primăverii. Din vântul care mişcă merii Înfloriţi, Veţi bănui într'o aripă De pasărea ce trece Ca un fior, in umbra unui H O C . ìn picul rar de ploae rece, in vânt când mişcă trandafirii Că morţii voştri din mormânt Sunt : apă, umbră, floare, vânt !

(Panteism)

sau :

Ia această came, moarte, Lucrami, visuri şi argilă. Şi prefă-o în ţărână Fără formă, dar fertilă Pierde-o'n totul tău himeric Şi sub tremurul de astre, Din nimicu-i, fă să crească Visul florilor albastre

( M oarlea )

şi între panteismul spinozian determinist şi intelectual i i din Impresii de Toamnă :

Ştii oare ce duioasă şi tristă mângâiere E ordinea eternă, pe care-o 'ntrezărim In frunza care naşte si'n frunza care piere ?

şi din Legile eterne :

E calm doar înţeleptul. Doar El din norul ceţei Privirea liniştită pe valuri şi-o aşterne, Ştiind că peste oameni, pe gând, pe clipa vieţei Se lasă pacea largă a legilor eterne.

Poate această oscilaţie şi atmosfera acea de fluiditate, în care forma scapă simţurilor, iar lumina atenţiei diluează ful­gerul, a făcut pe mulţi din cronicarii vremii şi pe alţii de mai târziu, să caracterizeze poezia maestrului Cincinat, ca lipsită de ideologie şi să acuze pe artist că nu este un „cuge­tător".

M I I I I I I I I IM B R A Ş O V U L . L I T E R A R

Este adevărat, Cincinat n'a filosofai în poemele lui ; dar în evoluţia spre purismul total al poeziei lirice, tocmai acesta este marele său merit. Cincinat n'a fost un cugetător în în­ţelesul rigid şi sec al cuvântului, el însă a avut o filosofie de atitudine şi de atmosferă, o filosofie lipsită de patetism şi de morgă, desprinzându-se din fiecare poemă a lui, ca parfu­mul după fiecare floare.

Mai mult, atitudinea aceasta, în faţa vieţii şi a proble­melor ei din punct de vedere metafizic, se coboară uneori până la nivelul unor preocupări de ordin etic şi social.

Bineînţeles că poetul îşi păstrează mereu seninătatea cla­sicismului antic, ferindn-se de tot ceeace este retorism şi vul­garitate şi realizându-şi ideea printr 'o sumară şi dureroasă ironie ca în Corbii, printr 'o imagine simbolică ca în Artist, printr'o viziune sugrumată de o crudă melancolie ca în Impresii de Toamnă :

Trosneşte câte-o cracă şi'n umbră cade moartă, Săracul o să aibă la iarnă uscături : Natura se'ngrijeşte cu milă d'a lui soartă.

Cincinat n 'a compus un vers, o strofă sau o poemă pen­tru a spune ceva. El a fost coarda pe care s'au împreunat atingerile unor degete ireale, după o lege sau după o fatali­tate. Conştiinţa sa a tremurat ca o apă sub boarea amur­gului, numai la aceste adieri şi numai pentru ele, cristali­zând ca o agată în jurul celebrului vers al olimpianului Goethe :

Ich singe wie der Fogel singt

Citind cronica timpului, scrisă, când de prieteni mari. când de duşmani mărunţi ; „recitind-o"' pe cea de azi. căci nu-i decât cea veche cu o octavă mai sus sau mai jos, după cum ,,criticul" e tenor sau bas, spiritul se simte străpuns mereu de acelaşi obsedant fanion, de care a fost spânzurată toată opera lui Cincinat Pavelescu : Optimismul.

Optimismul acesta a variat după împrejurări, tempera­mente şi culturi, trecând prin toată gama nuanţărilor posi­bile. A fost sincer, cald, erotic, tineresc, horaţian, sănătos — ca în cele din urmă să devie, spre dezolarea noastră şi a tu­turor — un optimism robust, adică ceva diluat, decolorat şi burghez.

Aşa este, dacă Maestrul ar fi scris numai Primăvară şi numai acel grup, de mici armonii, pe care le-a intitulat Romanţe şi cantilene, armonii pe care poetul le-a cântat compunându-le.

In iarba verde stau lungit... Miroase aerul a floare ; O toropeală-adormitoare Mă j'ură''met. Sunt fericit !

(Primăvară)

Sunt fericit ! — iată sâmburile, în jurul căruia a pola­rizat, tot ceeace s'a scris despre lirica Maestrului, t imp de

trei decenii. Parcurgând acel nesfârşit şir de platitudini variind pe aceeaşi temă, ai impresia că toată lumea s'a îm­piedecat de această expresie „nefericită", ca al tădată de le­gendara piatră a isteţului Esop.

Cum neaua'ncepe să s'aştearnă, Mi-e frig în suflet, nu ştiu ce-am Zadarnic te mai cat la geană

Azi e iarnă I S'a 'ntunecat a toamnei ceaţă Pe strune mâinile-mi îngheaţă N'o să mă vezi de azi 'nainte Cu flori în păr şi în cuvinte, Căci, vai balconul ţie'nflorit Cu reci podoabe de zăpadă Şi'n noaptea care stă să cadă Tu ai uitat că m'ai iubit Şi neaua'ncepe să s'aştearnă, întâi mai rar, şi-apoi mereu Ca pe balcon, şi'n părul meu,... Plângi, suflete !... E iarnă !

la tă sfârşitul Serenadei, scăzând într 'o singulară şi tristă melancolie, ca pâlpâirea unei flăcări care se duce sau ca un final de corn peste agonia pădurii. Opera aceasta care este cea mai frumoasă realizare a Maestrului, rămâne şi cea mai reprezentativă din toate poemele sale. Două generaţii au purtat-o pe buze şi în suflet ca pe un talisman. In ea găsim tot sufletul cântăreţului stingher, tot sensul neîmplinit al vieţii sale, tot idealul său de artă şi de iubire, în ninsoarea şi în noaptea care se aşterne mereu.

Mai putem vorbi după citirea Serenadei, de un optimism, sănătos, robust; mai putem vorbi măcar de optimism? Ca şi în atitudinea sa ideologică, nici sensibilitatea lui Cincinat, nu poate fi strânsă într 'o formulă strâmtă şi defi­nitivă. Marele său lirism, susţinut şi antrenat de bogatele efluvii de vieaţă care-i curgeau în jur, 1-a făcut să alunece adesea peste hotarele sufletului său şi sa creeze poezii de extremă ca Primăvara şi Corbii:

Şi-aş vrea—pentru—a scăpa de vieala Sugrumătoare a cetăţii, — Să deviu regele ruinei Al păcii şi al singurătăţii.

( Corbii)

Fondul lui sufletesc însă, pe care 1-a sensibilizat în cele mai de seamă opere ale sale (Serenadă, Necunoscutei, Cele trei năluci şi chiar în Farniente) este învăluit într 'un pesi­mism sobru şi resemnat, fără lamentări, fără izbucniri, fără blasfeme. Este pesimismul omului de spirit—care-cum, fericit i-a spus-o un amic—râde cu un ochiu şi plânge cu celălalt. Este pesimismul omului dăruit cu acea medievală nobleţă a artei, care nu se poate coborî după piedestalul tă­cerii sale ca să-şi agite în faţa maselor, rănile, peste care

B R A Ş O V U L . L I T E R A R IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIN

prefără să arunce cu un gest de amară ironie, vălul senină­tăţii.

Dar nu mă plâng că ri am murit. Şi nu ştiu dac'am suferit

(Farniente) sau în Cele trei năluci :

Şi cea din urmă, albă ca o moartă Plecând din prag s'a'ntors... par'că zâmbea Sunt singur. Plouă. Vântul geme'n poartă —Nălucă-ai fost şi tu iubirea mea !

Iată toată esenţa afectivităţii Maestrului Cincinat : durerea fără vindecare şi fără balsam, dar singură şi spusă şoptit, ca o fâlfâire de aripă în noapte, senin ca o lacrimă oprită în geana unui copil, simplu, atât de sguduitor de simplu :

— Nălucă-ai fost şi tu iubirea mea!

* * *

Intr 'adevăr dincolo de caracteristicile Parnasului, relevate în poezia Maestrului, imaginea sa este de o simplicitate ui­mitoare şi totuşi de un plasticism transfigurant. Nicăeri înflo­rire sau arabesc. O stea sau o floare care se scutură, o adiere care mişcă merii înfloriţi, un văl care cade sau un final de chitară în noapte, iată imaginile care i-au colorat în două, trei tonuri, arta lui nobilă şi aristocratică şi totuşi a tâ t de gustată de mare public. Simplicitatea aceasta pe care în mi­cile lui cântece de două strofe, o împinge pană la naivitate, ni-1 redă pe Maestru ca pe un «Heine» al nostru, plin de prospeţime şi originalitate, un «Heine» însă, care nu 1-a citit niciodată pe Heinrich Heine, în original.

Iar în părul tău cel blond Caldul soare vagabond Raza vrând să-şi poleiască, Sa'ncurcat în adevăr, Şi'n zadar vrea să ghicească In al buclelor tesaur, Care-i raza lui de aur Care-i firul tău de păr !

(Serenadă)

Dela imaginea aceasta vizuală, concretă şi oarecum lipsită de complexitate, dar- înfiorată de un suflu genial ridicat din adâncurile cele mai de preţ, Maestrul Cincinat se înalţă uşor spre imaginea auditivă-vizuală, mai abstractă şi mai com­plexă din Intimă :

Ţi-aduci aminte iar de seara Şi-amur gu-acela violet, Când toamna şi-acorda încet Pe frunza galbenă-chitara ?

după cum trecând prin proecţiunea simplă liniară din:

Dar dacă vrei să mă desmierzi, Mai fă odată să mă scalde Priviri din ochii tăi cei verzi Ca două mistice smaralde.

(Frumoasa mea...)

se coboară până la acest cast şi naiv tablou heinian :

Iubita mea e moartă Şi'n păr cu'n trandafir, Încet, încet, o poartă, Un dric spre cimitir.

( Cantilenă) *

* * Cea mai mare eroare însă, a celor care au încercat să ca­

racterizeze poezia lui Cincinat Pavelescu, s'a făcut pe tema erotismului său.

Aminteam la început, că un adevărat critic nu se va pronunţa niciodată cu uşurinţă asupra unei întregi opere poetice. Nu se poate scrie despre poezie ; în tren, la cafenea sau pe colţul unui birou de redacţie, în răgazul dintre un articol politic şi un reportaj economic, oricât de mare ar fi cultura, pregătirea profesională şi talentul celui care scrie. Improvizaţiile critice ale lui Chendi—pe care singur le-a numit Efemeride—sunt tot atât de nenorocite ca şi acele ale unui Caion, sau ale altui cronicar al timpului, de care nu se mai vorbeşte, şi nu se va mai vorbi niciodată.

Pentru ca să seri despre poezie, trebue s'o ai în suflet prin ce are ea mai caracteristic şi mai emotiv, şi mai ales prin acel suflu interior, nelămurit, turburător, insesizabil, dar generator de rezonanţe, care izbind sufletele receptive, produc ecouri ce ocolesc multă vreme în eul nostru artistic— din ce în ce mai slab ca intensitate, dar mai turburător—ca ecourile acelor gonguri orientale, care cu ultima lor vibraţie înfloresc o lacrimă în ochii străinului.

Poate că muzica poeziei pavelesciene a ameţit şi poate că au mai fost şi alte motive —, ce pomenite, ar întrista ziua aceasta aniversară — care au condus la «optimismul robust» ca şi la «erotismul» poeziilor lui Cincinat Pavelescu.

Este adevărat, majoritatea acestora conţin sub o formă sau alta : iubirea, dorinţa, divinizarea femeii—sexul niciodată— dar toate acestea sunt desprinse oarecum de realitate ; sunt ridicate pe un plan în care amorul apare ca o species aeterin-tas :

Sunt ochi în care amintirea Iubirii ce i-a chinuit, In globul lor cel mărginit A scăpărat nemărginirea.

(Poema ochilor)

Nimic din erotismul eminescian din Călin, Pajul Cupidon sau Kamadeva.

Chiar în poeziile cu un cadru şi o atmosferă mai terestră, poetul picură din loc-în-loc câte-o imagine, al cărui fâlfâit

de aripă albă poartă peste poemă, parcă un nimb de eterni­tate.

De ee în seara asta clară Ce lin se culcă feste văi Mai cat o altă primăvară

In ochii tăi ?

Aş vrea cum luna se ridică, De mai iubi în adevăr, Să-ţi prind steluţa care pică

In păr ! ( Cântec )

In cele mai multe realizări ale lui Cincinat, care au fost considerate ca erotice, în sensul cel mai nud al cuvântului, poetul nu numai că tremură să se apropie de iubită, n i fiinţa lui pământească, dar nici ochii de carne, aceste porţi de smarald ale spiritului, nu-i reţin imaginea decât o clipă, răsturnând-o în leagănul sufletului ca pe o stea de departe :

Şi e destui ca rochia-ţi albă Intro alee să tresară,

, Ca 'n sufletu-mi de iarnă rece Să crească flori de primăvară !

(Eu sunt un haos)

Mai mult, poetul ar voi să stăpânească eternitatea amorului şi în sufletul iubitei, care pare a nu înţelege nici înălţimea sentimentului şi mai puţin, veşnicia lui :

Dar dacă'n inima ta plină Nu'ncap simţirile eterne Atunci înfundă-ţi capu'n perne Şi-adormi în cânt de mandolină !

(Romanţă)

Şi la fel în toate romanţele, cantilenele şi serenadele lui (Te-am visat madonă, Cântecul Molenei, Serenadă, Necuno­scutei, Intimă).

Adevărul este că tot «erotismul» lui Cincinat se prezintă în lirica lui — cu excepţia câtorva madrigale fără impor­tanţă, ca o atmosferă de puritate şi de senin, atmosferă în care Maestrul şi-a compus toate poemele iui de preţ şi în care şi-a plantat şi vieaţa lui omenească,

Ceeace cronicarii timpului au numit superfluu erotism, n'a fost decât o ancoră, un sprijin, un aliat pe care şi 1-a creat poetul singur, pentru biruirea vieţii şi realizarea ar tei ; şi aceasta pentrucă spiritul lui fin 1-a ajutat să descifreze, minunatul adevăr din Egloga X a lui Vergilius : Omnia vincit amor.

* * In privinţa traducerilor, sentimentul artistic al poetului

i-a impus să facă cât mai puţine. Maestrul, nu numai că n'a înţeles să traducă în versuri albe, dar în cele câte-va fericite transpuneri, din maestrul sonetului francez, Heredia, a păstrat toată tehnica versului, toată armonia şi rezonanţa metalică a strofei, toată atmosfera întregului, nealterând fondul cu o singură nuanţă.

De aceea traducerile Maestrului Pavelescu, ca şi acelea ale regretatului său frate, Ionel, simt adevărate re-creieri ; iar criticul obiectiv şi cititorul de gust, nu se vor putea pro­nunţa cu uşurinţă în favoarea originalului sau a tălmăcirii.

Sonetul Antoniu şi Cleopatra al parnasianului Heredia, este a tâ t de impresionant realizat, încât pentru a se urmări perfecţiunea traducerii, în fiecare vers, în fiecare cuvânt şi în fiecare nuanţă a fondului, trebue să citez în întregime, originalul şi traducerea :

Tous deux ils regardaient, de la haute terrasse, L'Egypte s'endormir sous un ciel étouffant Et le Fleuve, à travers le Delta noir qu'il fend, Vers Bubaste ou Sais router son onde grasse.

Et le Romain sentait sous la lourde cuirasse, Soldat captif berţant le sommeil d'un enfant, Ployer et défaillir sur son coeur triomphant Le corps voluptueux que son étreinte embrasse.

Tournant sa tète pale entre ses cheveux bruns Vers celui qu'enivraient d'invincibles parfums, Elle tendit sa bouche et ses prunelles claires ;

Et sur elle courbé, Vardent Imperator Vit dans ses larges yeux étoilés de points d'or Tonte une mer immense où fuyaient des galères.

Şi traducerea (vezi pag. 73). In special ultimile două versuri sunt traduse cuvânt cu

cuvânt şi corespunzătoarele din traducere, au absolut aceeaşi culoare şi forţă interioară, ca şi cele din original, ceeace a ajutat şi la realizarea unei perfecte gradaţii, element de mare însemnătate în sonet.

De sigur că parnasianismul, comun celor doi poeţi, a con­tribuit mult la perfecţiunea acestor traduceri, care ar trebui să servească de îndreptar tinerilor traducători de astăzi.

Dar lirismul lui Cincinat a cuprins chiar mai mult decât albia lui naturală ; el s'a întins ca o apă nestăvilită, asupra fabulei (poezie prin excelenţă didactică), şi chiar asupra multora din epigramele lui.

Dar tocmai această caracteristică nouă, necunoscută în poezia noastră didactică şi nici în fabula şi epigrama uni­versală, a atras tot mai mult atenţia asupra lor :

„Vrei să ne scoţi din umbra'n care De veacuri toţi ai noştri dorm ? Că eşti avântul ce ne pasă ? Noi suntem numărul enorm — Şi soarele-i duşmanul nostru. Când îl privim ne-apucă plânsul ; Vom face nori de întuneric Intre pământ şi între dânsul".

(Pasările nopţii)

B R A Ş O V U L . L I T E R A R IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIN

Această undă de lirism între două dictoane, sau învăluirea, «învăţăturii» într'o pânză lunară sau într 'o corolă de floare, după ce i-a picurat în sâmbure un strop rupt de suflet dar care încă tremură, au dat acestor poezii care trebuiau să fie ca nişte plăci de ghiaţă, prin care priveşti un aspect al lumii, o căldură, şi o originalitate cu totul nouă.

Tendinţa aceasta de esenţa îolklorului, 1-a condus pe poet să părăsească sistemul clasic, de a întrebuinţa, în fabulă ani­male mari, care prin însăşi sugerarea corpului, uneori res­pingător, aruncă o lumină cu totul neplăcută, asupa «poe­ziei». Cincinat întrebuinţează, în fabula sa, : pasări, flori şi arbori (Pasările nopţii, Trandafirul şi stejarul, Poetului X, Stejarul şi firul de iarbă).

Pentru fabula ca şi pentru lirica noastră, faptul prezintă, un aspect cu totul deosebit şi este bine să fie subliniat şi reţinut.

Integrându-se fără afinităţi de inspiraţie în linia mare a parnasianismului francez ilustrat de Lecontes de l'Us, Thedor de Banville şi Heredia, Maestrul Cincinat este fondatorul şi cel mai de seamă reprezentant al parnasului român.

Poezia sa plină de o originalitate cu totul nouă, prin formă si inspiraţie, de un lirism desăvârşit, — în care pe­simismul discret se împleteşte cu 1111 erotism de atmosferă — prins în imagini de o simplitate şi totuşi dc o frumuseţe ne­egalată de niciunul din urmaşii lui Eniinescu, reprezintă în poezia noastră un început de glorioasă epocă poetică.

Caldă, sinceră şi pururi inspirată poezia, aceasta a trecut peste opinia literară a acelui frământat început de veac răs­pândind gustul pentru arta adevărată si dragostea pentru scriitor. Maestrul a trecut peste tot, împărţindu-şi sufletul si arta fiecărui trecător, cu gestul larg al .Jiului risipitor".

Pe drumul pe care a trecut el cântând singuratic, au por­nit mai târziu Dimitrie Anghel şi Ion Minulescu, găsind o lume care graţie Maestrului i-a înţeles şi i-a iubit.

Astăzi, Maestrul ne spune mereu că e bătrân. îl privim cu ochii în lacrimi. Da, peste tâmplele sale sub care s'au sbătut atâtea comori de artă iarna şi amurgul îşi aşează, discret liniştea.

Dar în sufletul maestrului, în sufletul din care două generaţii au sorbit, cu ochii spre steaua, pură a poeziei, cele mai frumoase strofe de iubire si de resemnare, trebue să se găsească încă aripa aceea albă, şi puternică ca să-1 ridice de sub privirile noastre, în care lacrimile bucuriei şi ale triste­ţ i i înfloresc împreună, spre culmea Olimpului visată de el.

P o e t u l Orice sărbătorire nu merge fără ravagiile grave ale indis­

creţiei. Aseară de pildă o vastă controversă a isbucnit în Redacţie. Dar

orice ar spune colegii (şi chiar oficiul stării civile), eu nu mă hotărăsc să laud aici decât maximum cei 50 de ani ai lui Cincinat Pavelescu ! Gândiţi-vă la câtă abundenţă de dragoste de flori şi de extaz in poezia maestrului Cincinat ! Şi întrebaţi-vă câte din doamnele — acelea cărora el ie-a cântat serenade, cantilene şi madrigaluri— câte din ele i-ar mai cere astăzi poetului actul lui de naştere... E un amănunt care, poate il interesează astăzi pe Cincinat Pavelescu mai mult decât de a şti dacă literatura va reţine vreodată sau nu actul lui de deces !

Dar iată de ce nu poate fi vorba acum... Poetul este tânăr. Nu mi se pare totuşi în vieaţă un învingător. Aşa cam îl văd eu—care de altfel nu l-am văzut niciodată— Cincinat Pavelescu îmi pare că a fost toată vieaţa un impetuos îndrăgostit de flori, de muzică şi de femeie, adică de toată poezia vieţei, avânt decorat de o me­lancolie pe care şi-a sugrumat-o totdeauna în hazul unei epi­grame... Un trubadur, cu siguranţă, dar ceva par'că mai mult din acei Pierrots cari râd şi plâng divin în Imitation de Notre-Dame la lune, a lui Laforgué:

Ses yeux sont noyés de l'opium De l'indulgence universelle

sau dacă preferaţi

En tète à tète avec la femme Iis ont toujours l'air d'etre un tiers

Contondent demain avec hier Et demandent Rien avec âme...

Nu altfel au fost făcute madrigalurile şi sonetele lui Cincinat pentru doamnele poeziilor lui. Dar vieţei în definitiv, ce i-a cerut el, mai mult?... Mergând cu o inimă in loc de cod, din oraş în oraş, magistratul acesta — ce sinistră epigramă i-a făcut vieaţa!— a trăit ca un greer, ca să cânte şi a ştiut să dea o poezie care adesea surprinde emoţia pe culmi de grandoare şi care nu coboară decât ca să înfioare de nobleţe sensibilitatea de argint a femeilor delicate.

Cântecul lui este într'adevăr o elegantă poveste de dragoste a unui suflet pururea inactual. De aceea el nu ne-a spus niciodată —ş/ dacă ne-ar spune-o, nu l-am crede— că a fost fericit :

O corbi siniştri, vă iubesc ! Voi ce pe-al iernei alb linţoliu Cădeţi în stoluri ce 'ngrozesc Ca nişte pete mari de doliu

In fracurile voas t re negre De ciocli, aveţi ceva de gală Şi 'n croncănitul vostru râde O ironie triumfală !

O corb sinistru, al meu suflet Scârbit de lupte şi de jale E-a t ras de doliul sarcast ic Ce-1 poar tă aripile tale !

Şi-ar vrea —pentru a scăpa de viaţa Sugrumătoare a cetăţii— Să deviu Regele ruinei Al păcii şi-al singurătăţii.

Ceea ce nu-l împiedică pe poet să admire mai departe primăvara, să se viseze în grandoarea nesfârşită a nisipurilor din Egipt sau să arunce pe decolté-u/ primei femei f.umoase din salon, un buchet de râs şi plâns, un hohot într'un madrigal.

Poet de nobleţe şi de eleganţă să-l salutăm aşa cum se cuvine : discret. Şi in toamna destul de verde a unei vârste la care nici nu mă gândesc să-l invităm, să găsească în admiraţia noastră câteva petale de trandafiri din grădina pe care a semănat-o.

TOMA VLĂDESCU

W||||||||||||||||||llllllllllllllllíllllll:lllllllllllll̂ B R A Ş O V U L . L I T E R A R

Cincinat Pavelescu şi epigrama

„In serile noastre frumoase adeseaori făceam roată în jurul lui şi el ne încânta cu verva neîntre­cută, cu glume, cu epigrame şi cu improvizaţii". Astfel îl caracteriza, acum 25 de ani, în volumul său „Impresii", regretatul critic Ilarie Chendi, pe Cincinat Pavelescu. E maestrul, azi încununat cu Premiul Naţional pentru Poezie, aşa precum îl cu­noaştem în societate, între prieteni ; e acelaşi Cinci­nat Pavelescu, veşnic tânăr, trubadurul de ieri şi de azi, înamorat de frumos, ce aleargă cu buchete de flori pentru cucoane, un nesecat isvor de spirit şi amicalitate, oricând gata să spună o glumă, să atace, să riposteze şi să învioreze, ca un fulger din senin, prin epigramele sale.

Dacă inspiraţia poetului, în creaţiile sale mai mari, în minunatele-i cântece a cunoscut repausul, găsindu-şi un ascunziş în vălmăşeagul preocupări­lor de magistrat şi al grijilor cotidiane, dacă lira lui atât de sensibilă, cu gingaşele-i şi fermecătoa­rele-! acorduri, desprinse uşor şi dulce dintr'o armo­nică îmbinare de divin şi terestru, a avut clipe îndelungi de tăcere, ea nu a contenit un moment să-şi vibreze, pe unde trecea, spre cele patru un­ghiuri ale ţării, suliţele-i de aur, în forma neîntre­cutelor epigrame. Iată pentru ce epigrama este nu numai o caracteristică fundamentală a poetului, ci şi dovada însăşi a tinereţii lui, pe care i-o dorim mereu.

Sentimentalismul lui Cincinat Pavelescu este mai mult din domeniul celebral-estetic, decât psihic. Lirismul său este fulg de zăpadă târzie, topită pe petale de flori de Mai, pe vârful cald al bobocilor abia răsăriţi. El poartă seninul atmosferei curate din văzduh şi e parfumat de tot ce e farmec în natura terestră.

De aceea şi epigramele lui nu sunt o reacţiune impulsivă şi impetuoasă, pornită din revoltă sufle­tească, din nemulţumiri profunde, ci ele sunt să­geţi de aur aruncate din arcul unui spirit exuberant, vioi, amical şi cavaleresc. Cincinat Pavelescu nu cunoaşte răzbunarea. El împunge ca razele soarelui, cu nobleţe, fără să distrugă, înviorând chiar pe adversar, şi-i oferă adeseori laturi descoperite. Im­provizează cu o uluitoare uşurinţă şi promptitudine.

Dar să vedem cum defineşte epigrama maestrul însuşi : „Epigrama este o strofă de 4 sau cel mult de 6 versuri, pe o idee ingenioasă şi care se sfâr­şeşte printr'un vers neaşteptat şi înţepător". Ea este o ripostă ironică, sarcastică sau glumeaţă la

d e I. A l . B r a n - L e m e n y .

adresa slăbiciunilor omeneşti, precum sunt : îngâm­farea, prostia, ridicolul, nedreptatea, într'un cuvânt este un răspuns bine plasat şi prompt dat de sim­ţul estetic şi moral, jignit, al scriitorului.

Dacă marele Martial este socotit drept rege al epigramei, dacă francezii au rafinat-o, mânuind-o ca pe o floretă uşoară şi periculoasă, pre cum a făcut-o d. p. Voltane, Lebrun şi Baour de Lormian, socot şi cred că nu exagerez, că noi românii am adus epigrama la apogeul des volt arii sale. Aceasta se adevereşte în primul rând printr'o sumedenie de epigrame ale sărbătoritului de azi. „copii capricioşi şi rău crescuţi" cum le numeşte glum-ţ, autorul lor.

Dar să ne explicăm : Iată o epigramă făcută de Voltaire, criticului

său Fréron : Certain soir au fond d'un vallon Un serpent mordit Jean Fréron Que croyez-vous qu'il arriva ? Ce fut le serpent qui er ev a

In traducerea d-lui Cincinat Pavelescu : Un searpe a muşcat uşor Pe Jean Fréron de un picior Ce socotiţi că s'a întâmplat ? Tot şearpele-a crăpat.

Sau din duelul de epigrame, dintre Baour dc Lormian, care era scurt şi gras, şi Lebrun, înalt si slab.

Baour: Lebrun de gloire se nourrit Aussi voyer comme îl maigrit.

In traducerea d-lui Cincinat Pavelescu : Lebrun cu glorii se hrăneşte D'aia se vede că slăbeşte.

Lebrun i-a ripostat lui Baour : „Sottise entretient la sante Baour s'est toujours bien portélí.

In traducerea d-lui Cincinat Pavelescu : „Dobitocia te întreţine D'aia Baour e gras şi bine".

Să opunem acestor 3 epigrame, provenite din pana unor mari scriitori francezi, maeştri ai acestui gen, câteva, din tolba românească, purtată cu atâta glorie, de neînvinsul ochitor, de subtilul şi gene­rosul nostru arcaş Cincinat Pavelescu.

B R A Ş O V U L . L I T E R A R iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiim

Unui scriitor, ce-1 ruga să-i scoată dela tipar epigrama ce i-o făcuse :

Ţi-am scos epigrama cu greu, Dar totuşi, ce vană mândrie ! Aveai un prilej să se ştie Cai fost cinva 'n timpul meu.

căci un alt epigramist român, Valentin Bude, spune:

Am ochit pe mulţi cu arcul Dar pe tine nu, şi iată Care-i pricina, amice : Nu eşti vrednic de-o săgeată.

Unui primar spiritist :

Cu morţii prea mult tu te joci Şi chemi la spirite o mie ; Un sfat : Pe al tău să nu-l evoci Că niciodată n'o să vie.

Unui confrate indiscret :

Amândoi avem o boală Şi-am căzut victima ei : Eu chelia naturală Tu chelia de idei.

Unui confrate obscur :

Un scriitor necunoscut O epigramă mi-a făcut Ca să-mi răzbun pe autor Eu voi citi-o tuturor.

Unui poet miop :

Vezi p'acel domn roşcat ce vine, Cu ochii 'n geam, cu nasu 'n cer ? E scriitor, — îmi pare bine ! La care minister ?

Unui avocat limbut si indiscret :

Vestitul avocat Fabriciu Nu-i orator, dar mie-mi place Dacă vorbind, e un supliciu E un deliciu dacă tace.

Unui critic care îl făcuse „spiţer" :

Mă faci „spiţer", dar nu m'apasă Sarcasmul tău cel culinar, M'aş faee chiar veterinar Ca să-ţi fiu doctorul de casă.

Dar să ne oprim deocamdată aici. Ce constatăm din compararea tuturor acestor explozii de spirit combativ ? Epigrama lui Voltaire este în partea întâi pur descriptivă, fără duh şi graţie ; ea are în­

tr 'adevar poanta, dar atât . Şi această poantă este robustă, însă cam brutală.

In epigrama lui Baour, în general, nu găsim vreun spirit deosebit. A spune că cineva se hrăneşte cu glorii şi de aceea e slab, este ceva aproape ba­nal. Lebrun e poate ceva mai original, dar ideea de fond, ironie, e îndeajuns de brutală şi ea..

Şi acum Cincinat Pavelescu : Priviţi epigrama întâi : In primul vers o idee, în al doilea alta şi în celelalte două poanta, o ironie elegantă, calmă şi subtilă.

Epigrama către primarul spiritist e de-o impeca­bilă factură, ca formă şi spirit şi de-o fineţe ironică surprinzător de originală, cum rar se găseşte.

Minunată, ca promptitudine, spirit, şi origina­litate este cea adresată „Unui confrate indiscret".

Ce duh ingenios trebue să ai, ca să vrăjeşti îm-perechierea „cheliei de idei".

Observaţi la epigrama cătră confratele obscur, ironia subtilă, blamându-1 prin însăşi opera sa. Cine s'ar fi gândit la ideea unei astfel de răzbunări.

Poetul miop este creionat caricatural cu o desă­vârşită artă, iar ironia finală, rezultă din dublul înţeles al cuvântului „scriitor", printr'o scurtă şi sarcastică întrebare, cuprinzând o idee nouă şi con­cludentă.

Pe avocatul Fabriciu îl copleşeşte cu ironii, dea-semenea într'o formă şi de-o manieră elegantă şi surprinzătoare. Aceeaşi bogăţie şi exuberanţă de spirit fin se revarsă şi din epigrama adresată cri­ticului.

Dar cine nu are înaintea ochilor săi, în clipe de veselie, „căţelul", care fuge după un „accelerat" din epigrama adresată scriitorului Făgeţel ?

Cine nu cunoaşte admirabilul pugilat epigramist între Cincinat Pavelescu şi scriitorul, amic, I. Gr. Perieţeanu, cu prilejul tipăririi volumului său „Opt portrete de animale" ?

La banchete, în familii, în tren, ori-unde Cin­cinat Pavelescu este totdeauna gata să scoată din tolba-i fermecată săgeţile-i înmuiate în praful de ar­gint al spiritului şi ironiei şi să producă explosia neaşteptată a unei lumini înviorătoare, ce nu ră­neşte niciodată. Rachetele epigramelor sale, cu spi­ritul lor multicolor, sunt totdeauna de esenta cea mai pură, cristale şi diamante, transformate în energii de spirt, în raze insesizabile.

Cincinat Pavelescu este un adevărat aristocrat în literatura noastră. El este cea mai vie dovadă, că arta şi frumosul nu pot încolţi, decât într 'un su­flet nobil, de esenţă divină. Iată ce-1 deosebeşte de pildă de Tudor Arghezi. Are de sigur şi Arghezi ta­lent, dar talentul său se târăşte pe pământ ; el este de provenienţă diabolică. Cincinat Pavelescu nu este

niciodată trivial în creaţiile sale, ci decent şi voalat şi când are nuanţe de picanterie :

Dacă li-aşi face-o epigramă Tu ai citi-o orişicui De ce nu pot să-ţi fac duduie, Ceva, să nu spui nimănui ?

Cine-1 cunoaşte pe sărbătoritul, sexagenar, — vorba vine — ştie că el este de-o bunătate rară ; nu se cruţă nici pe sine însuşi :

Că Cincinat E-afemeiat, Voiţi o probă ? Poartă robă.

Sau : A scos în fine Cincinat Volumu-atât de aşteptat ; Şi critica s'a şi rostit : E foarte bine tipărit !

Cincinat Pavelescu este însă un pururi inspirat. In subconştientul său dormitează latent o sursă ne-secată de lumină şi căldură. Când mediul printr'un eveniment minuscul, printr'o împrejurare oarecare îi apasă butonul sensibilităţii sale artistice, portiţa de puf a subconştientului se întredeschide uşor şi inspiraţia-i se revarsă în unde discrete, dar porun­citoare de creaţiune. Maestru al verbului şi-al for­mei, el ciopleşte şi cizelează micile-i capodopere, perle de artă pură, ruptă din aştri.

Eflorescenta inspiraţiei îl face şi un genial im­provizator, spiritul său românesc, bonom şi cicali-tor, de cea mai curată esenţă boierească, dedublat de acel specific „esprit" francez, ce şi 1-a câştigat printr'o vastă şi uimitoare asimilare a literaturii şi culturii franceze, a făcut din maestrul nostru si un genial ticluitor de epigrame franceze.

Iată 3 de acestea, în cari ,,esprit"-ul, jocul de cuvinte, sarcasmul şi graţia unei curtoazii galante, se întrec între ele în strălucire.

Cu ocazia unui banchet la Capsa în Bucureşti, oferit de scriitorii români, marelui filosof şi socio­log german, contele Keyserling :

Voire seul nom nous dit assez Et nous devons en tenir compie : Mais d'est modest de signer Comic Vous Empereur de la pensée !

Principelui G. Sturdza, la Petrograd, în timpul revoluţiei ruseşti, în 1917, după ce autorul fusese devastat de revoluţionari, la hotelul „Astoria" :

Malgré les temps si lourds et troubles Quand un poete dans le malheur, Vous demande un pret de mille roubles... . Vous ètes, mon Prince, si grand Seigneur Que pour punnir le quémandeur Vous devez lai donner.... le double.

Aceste două epigrame au apărut la Paris în „Annales litteraires" cu o introducere elogioasă de Brisson.

într 'o pivniţă din hotelul Beauvoir, pe când se bombarda Parisul, unui oarecare Blancard, care îl rugase pe maestru să-i facă o epigramă pe rimele : homard, huitre şi Blancard :

Connesez vous monsieur Blancard, Le plus sot de tous Ies belitres, Qui raisonnant comme un homard, Nous fait bailler comme des huitres.

In fine, din minunatelei-i improvizaţii, să termi­năm cu următoarea, făcută la banchetul Aviaţiei din Braşov, în faţa Majestăţii Sale Kegelui Carol al II-lea, Ia câteva zile după sosirea Sa în ţară, pe calea văzduhului:

Av ia to r i lo r :

Primejdiile ii atrag Şi cad şi mor — dar cad de sus ! Iar avionul cel mai drag E Sire, cel ce Te-a adus.

Cincinat Pavelescu rămâne prinţul lirismului şi al spiritului nostru.

Dumnezeu să ni-1 ţie !

Cincinat despre mama sa M a m a mea sensibilă, cul tă , fină, b lândă şi del ica tă a

fost t ipul mamei sfinte de odin ioară . Vorbea la perfecţie limbile franceză, i t a l iană , ger­

m a n ă şi învă ţase lat ineşte şi greceşte , ca să ne ascul te seara lecţiile.

T o a t ă ziua cosea şi lucra pent ru copii . N ' am văzu t -o n ic iodată ieşind din casă decâ t însoţ i tă de t a t a sau de unul din noi . N ' am cunoscut în casa noas t ră a l t e di­stracţ i i decâ t muzica, cit irea şi dec lamarea . încă de mic a v â n d o mare memorie, m a m a îmi citea, chiar înainte de a şti să citesc, poeziile eroice ale lui V. Alecsandri şi eu le re ţ ineam şi le dec lamam cu mul tă înţelegere.

Obosi tă de a fi născut , crescut şi educa t a t â ţ i a copii, a murit în t r 'o zi discret cum trăise şi mi-a îndol ia t v ia ţa pentru t o tdeauna . Nu avusese când se măr i tase nici 15 ani şi n ' avea la moar te nici 35 . Viaţa ei a fost scur tă ca un fulger ce tae pe cerul posomori t un z ig-zag de lumină şi se s t inge, spor ind pa rcă şi mai mult întu-nerecul nopţei ! D ' a tunc i o p l âng mereu, şi nu mă pot m â n g â i a . Niciun copil nu şt ie să-şi iubească părinţ i i destul , şi pedeapsa lor este de a-şi da seama prea târziu că nimeni n 'o să-i mai iubească cu d ragos t e şi pr ie­tenia lor.

C. P.

B R A Ş O V U L . L I T E R A R lllllllllllllllllllllllllllllllilIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIM

Cărţi, flori, femei... de D. Ciurezu

Nu ştiu dacă Cincinat Pavelescu are 60 de ani, după cum anunţă ziarele. Nu este din exemplarele care se confecţionează în serie şi se cataloghiază după normele obişnuite ale anotimpurilor. Cincinat Pave­lescu se integrează în liniile definitive ale spiritului uman. Dela truverul vagabond oprit pe sub arcadele de piatră ale Castelurilor medievale, până la poetul de azi este o constantă similitudine sufletească. Săr­bătorim azi, cei 60 de ani ai omului elegant, cuprins între ghetrele tinereşti şi monoclul pedant, între zâm­betul penetrant ca o floretă şi gestul romantic al unei vieţi cu o specifică simetrie, şi jubilăm în acelaşi timp eternii opt-spre-zece ani ai poetului cuprinşi în forma definitivă a expresiilor umane. Cincinat Pavelescu este din cea din urmă categorie. Indiferent de anii cari au trecut, indiferent de vieaţa care s'a legănat pe lângă el, face parte din exuberanţele tinere, încălzite de pulsaţii proaspete, detaşate complet de dramele vârstelor, chemate de miragii noui. Ca scriitor a al­ternat între causeria acidă sprintenă, a salonului şi între altura heraldică a cavalerului cu pelerină. Un prodig, care s'a risipit cu o abundenţă de maharajah, la masa unui negustor ca şi în încăperile princiare. Nu există distincţie pentru Cincinat Pavelescu. 0 extraordinară inteligenţă însă, îl adaptează tuturor mediilor. Sursele nu se amestecă. Ştie să servească o salată naţională, ca şi un amar de cea mai nobilă esenţă.

9

Dintre pasiunile vieţii i-am cunoscut trei: cărţile, florile şi femeile.

Cărţilor s'a dat nu numai cu plăcerile intelectua­lului; cu neliniştea setoasă a spiritului care cerce­tează şi descoperă. S'a ataşat ca de un obiect de artă. Ca de-o lucrare rară pe care vrea s'o stăpânească, s'o simtă în imediata apropiere a sa. Să-i pipăie scoar­ţele, şi să-i admire litera, gravurile; să se bucure ca de o biruinţă personală, pe care şi-a însuşit-o. Cine n'are o ediţie rară dela Cincinat Pavelescu ? Cine nu l-a văzut răsfoind cu un deosebit cult, o carte găsită în cine ştie ce bibliotecă sau anticarie? Este una din plăcerile pe care foarte puţini o cunosc şi căreia şi măi puţini s'au dedicat ea el.

Pentru flori, poetul s'a simţit atras, ca spre singura realitate a suavelor sale fantezii. Ele conţineau rea­litatea unor himere. Nicăeri natura nu se simte mai abstractizată ca în aceste curiozităţi inofensive si cochete ale pământului. De aceea nu m'a surprins niciodată, când am văzut pe Cincinat Pavelescu tre­când cu un buchet mare de flori. Fie că-l ducea la o cunoştinţă, sau îl aşeza vanitos pe biroul să,u, sim­

ţeam că acest mitoman floral, dărueşte ceva din exi­stenţa lui în ritualul de fiecare zi.

Dar peste toate, tronează femeia. Eternă, obsedantă, suscitând toate resursele lui de poet, îl cheamă ca un mister. Către ea se îndreaptă toate esenţele lui spiri­tuale. Un madrigal, un elogiu, o remarcă: toate pe dimensiuni superlative, cad ca o ploae de confetii provocând plăcerea unui agreabil vertij. A risipit atâta gentileţe şi atâta curtuoazie, pentru acest obiect de lux, că nu se poate calcula. 0 vastă operă rămasă pe evantae, pe albume, printre scrisorile îmbătrânite în scrinuri, a unui cântăreţ anonim, care a tulburat şi-a trecut.

Acestea au fost pasiunile pământeşti ale maestrului Cincinat. Epigrama pe care a cultivat-o cu atâta in­teligenţă, a fost o armă invincibilă pe care a practi­cat-o pentru a-şi feri aceste predilecţii de elită.

Şi-a răpus adversarul irevocabil, fără replică. Nu s'a dat în lături dela niciun asalt. A fandat ca un maestru scrimeur sigur de lovitura trimisă.

Atunci când timpul i-a permis, şi-a arborat pele­rina, şi-a acordat chitara şi redutabilul adversar al insuficienţelor, călăul ignoranţei, a ieşit complect transformat în lumina lunii.

A cântat sub balcon, suav, elegant, ca un trubadur îndrăgostit de o viziune.

Maestrul Cincinat Pavelescu a trecut prin cei 60 de ani, cu cei eterni opt-spre-zece, pe care îi invi­diază vieaţa şi-i regretă poezia.

im

Cincinat Pavelescu n'are şasezeci de anî!

Dacă în fuga nebună a anilor, aniversarea omu­lui vârstnic reprezintă iluzia unui popas, nu e mai puţin adevărat că sărbătorind personalitatea emi­nentă îi aducem aminte că cea mai preţioasă din­tre glorii, cea a tinereţei a pierdut-o fără speranţa unei reveniri. A doua tinereţe ? Subiect de teatru. Tinereţea e mirajul unui apus care pare cu atât mai minunat, cu cât soarele vieţei mâine nu va mai apare pe cerul nostru.

De aceea nu fără melancolie am luat cunoştinţă de cei 60 de ani — cu douăzeci de ani mai mult decât vârsta în care diavolul îl pune pe om la

cercare ! — pe care poetul şăgalnic, duiosul cân­tăreţ al visurilor tinereşti, spiritualul epigramist, care într'o scânteie de idei, luminează o lume. Cincinat Pavelescu îi a împlinit, fără să ştie cum. Căci Cincinat Pavelescu este tinereţea noastră, este tinereţea tuturor. A trecut prin vieaţă ca un autentic trubadur, a cântat sub balcoane înflorite în lumini de lună înălbind pereţi, a adus în saloane selecte nobleţea spiritului românesc prinsă în ca­denţa versurilor spumoase ca o cupă de şampanie şi fin lucrată ca o dantelă de Chantilly ; a pus în prozaismul vieţei, cântecul şi visul ; a adus în ban­chetul banal explozia glumei fine, şi a fost astfel bardul primăverei, şi trimisul albăstrimilor şi al aurului din înălţimi.

Dar Cincinat Pavelescu poet autentic şi mare, este prea mult om de spirit ca să nu se fi răzbunat cu anticipaţie contra Demonului rău ce voeşte să facă bătrân pe cel care are privilegiul tinereţei nesfârşite, — şi să nu fi tăiat în acelaşi timp pofta acelor care şi-au permis a ironisa senectutea ce nu-1 poate atinge, şi de aceea unui foarte tânăr scriitor care îl făcea, fără delicateţă, bătrân, Cin­cinat îl loveşte cu epigrama următoare :

Eşti mult mai tânăr decât mine, Şi'n glume foarte priceput Dar eu îţi spun dela'nceput : Vorbind de vârstă nu faci bine ! E dintre legile fatale Că omul, chiar octogenar, Mai tânăr e ca un măgar De vârsta dumitale !

Faţă de această sublimat corosivă epigramă, cine ar mai avea curajul să acuze pe Cincinat de vina de-a fi peste douăzeci de ani, octogenarul, pe care îl vom sărbători atunci cu toţii, fără să ne mai fie teamă de epigrama sa ? Dar cine ştie dacă la acea serbare nu vom fi reţinuţi în casă ?

P E T R O N I U S

Epigramistul de N. Crevedia

In anotimpul acesta de aur, 60 de toamne melancolice cad peste etatea Maestrului Cincinat. Vestea surprinde, nea­părat, fiindcă sunt oameni, cari asemeni bradului, nu-i poţi concepe decât pururea tineri. Şi Cincinat Pavelescu e dintre aceştia. Poet în accepţiunea integrală a cuvântului, cu in­strumentul de argint al strofei clasice, a cântat ce este mai pur şi mai etern in inima noastră: dragostea; versul lui s'a aprins în faţa splendorilor naturii ; rimele lui de fildeş blessat au dojenit bonom, în fabule şi catrene, partea imper­fectă diu sufletul oamenilor cu cari harfa lui a venit în atingere.

In faţa acestei ultime feţe a operii Iui —epigrama— în­cearcă să se înfioreze azi lanul articolului nostru festiv. Catrenele Maestrului au intrat de mult în manuale şi 'n do­meniul memorării publice. Ciue nu cunoaşte apostrofa aju­torului de judecător la adresa şefului care-1 trecea'ntotdeauna lipsă 'n condica de prezenţă ? Tifla aruncată unui bârf itor al operii lui:

Când văd lătrând câte-un căţel După un tren accelerat, Eu par'că-l văd pe Făgete! Când critică pe Cincinat.

— ori aluzia galantă făcută unei fete, care cerea să-i scrie 'n album o dedicaţie.

Chelia Maestrului e tot atât de populară ca barba d-lui Iorga, ori cămaşa de in a lui Ion Mihalache.

Trandafirii vervei acestui Horaţiu al poeziei româneşti i-a aruncat poetul cu egală desinvoltură în braţele femeilor, în geanta puternicilor zilei cari nu-1 mutau cu slujba la Bu­cureşti ; pe poeţii fudui dar fără inspiraţie îi desfiinţa c'o poantă— şi însăşi persoana lui civilă şi-o lua singur în râs.

Tehnica, ca şi poezia lui sculpturală, a atins perfecţiunea, deşi epigramele au toate caracterul improvizaţiei. Cine 1-a văzut, apoi, recitându-şi-le singur, şi-a dat seama de arta mare cu care trubadurul ştie să-şi pună 'n valoare ironia.

Epigramele lui Cincinat au darul să nu jignească pe nimeni ; gluma lui se exercită neutru, pentru hazul în sine, ca să utilizăm un termen al Iui Bergson. Ba de multe ori, ele abandonează complet intenţia tachineriei şi cad pe pieptul preopinentului sub forma măgulitoare a elogiului integral — madrigalul.

Acest prinţ al bunelor maniere poetice, răsfăţatul Curţii Regale şi al saloanelor de pe vremuri, s'a retranşat, se pare, în fotoliul de consilier al unei Curţi de apel provinciale.

Cui să mai facă dânsul epigrame ? Lui Dereioauiţescu ? Domnişoarelor de azi, tunse până la a'şi lăsa chelie, cocaino­mane şi admiratoarele lui Pittigrilli şi Spakov ?

La splendida lui solitudine dela Braşov, acum când pleacă pe 61 de ani, iar crestele pure ale Bucegilor se gătesc pentru alba lui sărbătorire — din vinul rubiniu al zilei acesteia de Octomvrie, aderăm cu un pahar, în sănătatea Maestrului...

B R A Ş O V U L . L I T E R A R IHIIIIIlIllllllllllllllllllllllllllllliillIIIIIIIIIIIIIIIM

S u b l a m p

Panteism

Tu care porţi spre cimitir Când jerbe mari de trandafiri, Când albe crisanteme, De nu te-ai teme Şi rí ai avea de moarte frică, Ai şterge lacrimi ce-ţi pică Şi-ai scutura în vântul serii Florile durerii, Simţind că'n darul ce le porţi, E vieaţa vie din cei morţi.

Tu nici nu crezi, Că cei, pe care mergi să-i vezi, Etern într'înşii n'au avut Decât al corpurilor lut.

in ei, pe tine te iubeşti : Cu toată faţa ta cea trista Şi 'nduioşările din glas, Din a lor suflet rí a rămas Decât durerea-ţi egoistă : Tu nici nu crezi, Că cei, pe care mergi să-i vezi, Chiar de-i iubeşti, De-i plângi, pe tine te jeleşti. Dar ei sunt morţi — ca trupul lor De care ochii jalnici fug, Iar din smintitul tău amor Şi-atâtea vise mincinoase Azi ce mai e ? un pumn de oase, — Un pumn de oase'ntr'un cosciug.

— Dar soarele ce moare, încă Mai râde 'n pomii înfrunziţi, Şi 'n seara clară şi adâncă Mai cântă râul : auziţi ! O voi, ce mai trăiţi o clipă In ritmul vieţei şi-al iubirii, Lăsaţi pe morţi în groapa lor Să 'ndeplineascâ legea firii. Şi voi, în pripă, Sorbind mirosul primăverii, Din vântul care mişcă merii înfloriţi, Veţi bănui într'o aripă De pasăre ce trece Ca un fior, In umbra unui nor, In picul rar de ploae rece, In vânt când mişcă trandafirii, 4

Că morţii voştri din mormânt Sunt : apă, umbră, floare vânt !

Nocturnă

Pe suliţele ascuţite a galbenelor trestii plouă Un tremur vag de lună nouă, Iar nuferii când raza-i bate Pare în acea singurătate Ce frica'ncepe s'o propage Că-s niste mici archipelage !

Pe lacu'n umbră se deşiră dantela lungă-a unei moarte.. E ca o ceaţă ce s'aşterne pe cuta undelor uşor, O stea ce pică face-o dungă şi-argintul ei căzut departe Aprinde-o stranie lucire în părul umbrelor ce sorb.

Parcă bătăi dc aripi albe tăcerea nopţii o frământă, E ca o muzică ce-adoarme departe moartea unor crini, Or tu, Ofelie-'necatâ, în pacea undelor suspini, Şi vântul care plânge'n sălcii e poate glasul tău

ce cântă. Atunci din trestii parcă şoapte Se înălţară'n miez de noapte. — Nebun, zadarnic te'n fiori De vânt, de umbre şi de flori, Şi vrei pe alte căi s'apuci ; Ce-auzi, ce vezi, nu sunt năluci. Nu-'i glasul vântului ce-asculţi Deşi sunt moartă de ani mulţi, Dantela care-o vezi pe apă Este linţoiul ce-mi scapă, Iar sub a apelor oglindă Vezi părul meu de alge lungi ? Să te fereşti să nu te prindă Că'n veci la mal nu mai ajungi. In fundul lacului sub unde Palatul moartei se ascunde, Iar când e cerul fără stele, De vezi spre lac un sbor de iele Şi-auzi, târziu, în miez de noapte Cum se înalţă tainici şoapte, Şi-auzi din apă cum te cheamă Cu glasuri blânde ca de mamă, Tu fugi şi n'asculta la ele : Sunt clopotele de aramă Ce sună'n lac în orice noapte ; Dar ele sună-aşa de 'ncet, Aşa de 'ncet şi de departe, Dar ele sună-aşa de'ncet, — Ca din apuse veşnicii, Că de le-auzi sunând, să ştii, Că nu-i semn bun, — e semn de moarte !

D'atunci în locuri pe când luna târziu îşi tremură văpaia

Sus pe clopotniţă departe cobind s'aude cucuvaia.

^IIIJillllllllllllllHINIIillllllllM B R A Ş O V U L

2 0 O c t o m v r i e 1932 = Ş a s e z e c i d e

L I T E R A R

a n i

C I N C I N A T P A V E L E S C U

F a r n i e n t e Mie însumi.

Nu sunt nici rău, nu sunt nici blând, Eu niciodată n'am muncit. Nu m'am târît, n'am pismuit, Noaptea nu dorm şi ziua casc, Am fost şi sunt un biet smintit Poate-aş fi vrut să nu mă nasc, Care visează chiar mergând. Dar nu mă plâng că n'am murit.

Şi nu ştiu dac'am suferit, Nam fost sărac, n'am fost bogat; Am şi iubit, am şi uitat, Am şi uitat, am şi iubit.

B R A Ş O V U L . L I T E R A R lllilIIIIIIIIIIMIIIIIIIIIHIIII^

T r u b a d u r u l

Titlul, pentru cine cunoaşte omul şi opera, defineşte şi caracterizează o latură — cea mai interesantă şi de si­gur şi cea mai captivantă — a personalităţii literare a D- lu i Cincinat Pavelescu. Un trubadur, în primul rând, am curajul s'o afirm, este maestrul Cincinat (cum îi zic prietenii şi admiratorii) prin atâtea elemente ale originei, ale vieţii trăite şi ale operei sale. Un trubadur, însă nu în înţelesul dulceag-romantic, pe care 1-a sugerat ulti­melor două generaţii nuvela cu acest titlu a lui De la -vrancea, ci în accepţiunea clasică a cuvântului. Un tru­badur din speţa nobililor provengali ai secolului XI şi XII — nu este lipsită de interes împrejurarea că maestrul Cincinat, şi în linia de familie paternă şi în linia genea­logică a mamei, descinde din vechea boerime a ţării —, un trubadur înrudit de aproape cu seniorul provengal Jaufré Rudel, cu Arnault Daniel, cel atât de preţuit de Dante şi de Petrarca, cu Pierre d'Anvergne sau cu Bertrand de Borne şi tot aşa de înrudit cu marii seniori trubaduri ai secolului XIII, din Nordul Franţei. Un ochiu atent şi răbdător câte afinităţi n'ar descoperi, pe deasu­pra vremelniciei secolelor, între opera poetică a mae­strului Cincinat şi aceea a unui Thibaut de Champagne, Guy Châtelain de Coucy sau Conon de Béthume, în spe­cial în latura satirică a operei acestuia din urmă.

O privire înapoi spre înflorită epocă a trubadurilor provengali, precursori ai marelui Dante Alighieri şi a lui Petrarca, a căror faimă a trecut biruitoare în Nordul Franţei, împletindu-se cu acea a truverilor, ne va crea ambianţa necesară înţelegerii trubadurului Cincinat P a ­velescu. Să nu uităm că sărbătoritul, de acum doi ani, din Sudul Franţei, poetul Frederic Mistral eră un cobo-rîtor direct al trubadurilor.

într'o vreme, când evul mediu somnoros şi letargic îşi depăna visul greoiu al misticismului său, în Sudul Franţei, în Provenga şi în dreapta Ronului, până spre Pyrinei şi până în câmpia Loirei, în acea veche „langue d'oc" proaspăt derivată din limba latină, o bogata eflorescentă literară, sfâşiind întunericul vremii, străbate la lumină. D e ce în Provenga şi nu aiurea ? Dăinuia în această regiune din Sud, nu se ştie cum, o veche tradiţie de cultură latină şi vagi reminiscenţe literare ; în acest ţinut prielnic înfloreşte poezia trubadurilor, care este toată lirism, mai cu seamă lirism. O poezie înfiorata dela un capăt la altul de sentimentul iubirii şi nuanţată de toată gama afectivităţii omeneşti în legătură cu iu­birea. O poezie cultivată, aici în Sud, de seniori pro­vengali şi languedocieni, cari îi împrumuta note de

de Petru I. Teodorescu

fineţe, de subtilitate, de discreţiune şi de nobleţe. O poezie, în care străbat reflexele vremii, reflexele acelei vieţi medievale şi creştine cu nobilul sentiment al d e v o ­ţiunii, cu cel al devotamentului, al idealizării, al sufe­rinţei îndurate cu resemnare. La toate aceste note, dacă mai adăogăm pe aceea a formei, neîntrecut de variate, în care îşi învesmântau inspiraţiile lor poetice trubadurii, ne vom face o idee, sumară dar precisă, despre poezia trubadurilor, al căror emul, printr'o însemnată latură a vieţii şi a personalităţii sale artistice, este poetul Cincinat Pavelescu.

Avem să spicuim din operă. Nu este un simplu joc de cuvinte, ci realitatea însăşi

a unei vieţi trăite, destăinuirea, pe care maestrul Cin­cinat o face în următoarele patru versuri din poezia „Cântecul unui Greer" :

Şi-am colindat întreagă ţara Cinstit, cu-o leafă de aprod, Purtând sub robă o chitară Şi-o inimă în loc de cod.

Ca trubadurii de odinioară, cari în râvna lor firească de a răspândi în cercuri din ce în ce mai largi măestri-tele lor poezii, maestrul Cincinat a străbătut ţara dela un capăt la altul, ca magistrat şi ca poet, şi pretu­tindeni, cu mâini darnice şi cu ochi strălucind de bucu­rie, a împrăştiat florile inimei sale : madrigale, romanţe, sonete, cantilene, serenade, epigrame şi fabule ; poezii, desprinse din sufletul cald, care a vibrat la nespus de variatele împrejurări şi aspecte ale vieţii şi întocmai ca Ia trubaduri — să fie oare numai o coincidenţă întâm­plătoare ? — sentimentul pivotant, în jurul căruia se grupează o mare parte a operei sale poetice, este senti­mentul iubirii.

In „Reîntoarcerea" poetul redă sentimentul aşa de profund omenesc al bucuriei, jumătate duioasă, jumă­tate tristă, a întoarcerii la casa părintească :

Prea mi-era dor, şi-am revenit. Căsuţa albă mă primeşte Zâmbind din pragu-i înflorit. Şi lacul care oglindeşte Un colţ din cerul infinit, Mă recunoaşte, deşi chipul Mi-l văd în ape 'nbătrânit.

pHIWIIIIIIIIIIIIIMIIW B R A Ş O V U L . L I T E R A R

T o a t e cele de odin ioară : g răd ina , lacul, cireşii, câ i ­nele din og radă , îmbă t rân i t şi el de anii cei mulţi , p ă ­durea din apropierea conacului păr in tesc , retrezesc în sufletul poetului a t â t e a amintir i scumpe din via ţa de mai înainte şi totuşi , t rubadurul , surpr inde un gând , care-i şopteşte în t a ină : „că fericirea e a iu rea" . To t astfel, cu şapte secole în urmă, t rubaduru l provengal Jaufré Rudel, jn t r 'una din poeziile sale cân t ă bucuria întoarcer i i la cămin din călă tor ia lui peste mări şi totuşi gândul i se întoarce nos ta lg ic înapoi la contesa de Trivol i , r ămasă depar te , la celălalt ţ ă rm al Mediteranei

Ochii, ogl inda credincioasă şi poezia sufletului ; i-au cân ta t toţi poeţi i iubirii ; i -au cân ta t t rubadur i i . Şi câţi ochi frumoşi, în oraşele prin care a t recut maestrul Cin­cinat, nu s 'au îndrep ta t plini de admira ţ ie şi, de sigur, plini de iubire asupra lui ! Ochi negri , adânc i ca un păca t (fericita imagine este a poetului) , ochi verzi, cu ape de smarald , reci ca valul mării ( tot dela poet am împrumuta t imaginile) ; ochi în care a s căpă ra t nemăr ­ginirea cerului a lbas t ru ; ochii nu pu teau lipsi dm opera maestrului Cincinat , care le-a închinat neîntrecutele poez i i : „Cântec de Primăvară", „Frumoasa mea", „Pentru ochii tăi" şi mai cu seamă „Poema Ochilor", cu acel final a şa de duios, aşa de dist ins :

„Dar dintre toţi de mi-aş alege Iubirea 'ntrânşii să-mi răsfrâng, Liman al zilelor pribege, Aş cere ochii, care plâng !"

O temă predi lectă , ce se în tâ lneş te în poeziile t r uba ­durului Bernard de Ventadour din Provenga şi la alţi t rubadur i din Sudul şi din Nordul Franţe i este asp i ra ţ iu -nea căt re o iubire cura tă , o iubire ideală. Aceeaşi temă o întâlnim în poeziile maestrului Cincinat : „Aşteptatei", şi „ Visez o iubire" :

„ Visez o iubire streina De orice pornire vulgara ; Aştept fermecat să-mi răsară Etern adorata virgină, Frumoasă ca noaptea de vară Ca noaptea de vară senină

Alteori poeţi i provengal i , în dorul lor nosta lgic după o iubire fără p r ihană , s'au îndrăgost i t de o femee înde­pă r t a t ă , o fecioară, abia în t rezăr i tă şi pe care nu sperau s'o mai r evadă . La fel cu vechii t rubadur i , dar cu cât de super ioară complexi ta te sufletească, în poezia „Necu­noscutei" , maest rul Cincinat redă sentimentul delicat al unui început de iubire pent ru o femee, o necunoscuta , a

cărei siluetă plină de gra ţ ie , răsăr indu- i deoda t ă în faţă, în cine ştie ce împrejurare, i-a r ă m a s în t ipăr i tă în minte :

„Blondă, palidă, înaltă, Când trecu pe lângă mine, mlădioasă, — Statuă, abia ieşită de sub daltă — Avea 'n ochi privirea caldă, voluptoasa, Şi visa nişte imagini depărtate. . . .

D a r anii trec nemiloşi, şi cu ei aduc , după cum spune poetul „ toamne lungi şi ierne grele" iar peste fruntea şi la tâmplele poetului perii albi, o ! ce profanare ! perii albi la tâmple le poetului care nu vrea, nu p o a t e să se despa r t ă de t inereţe şi de iubire ! Şi — ceeace este mai trist — anii ne îndură tor i aduc u i tarea în sufletul fe­meii iubite, al necunoscutei , care nu-şi mai aminteş te de poet ,

„De când cărarea serii a'nghiţit-o Şi-amurgu'n păru-i galben a apus !"

Acelaşi sentiment al păreri i de rău pent ru o iubire st insă — ca a tâ ţ i a poeţi t rubadur i — redă maestrul Cincinat în „ In t ima" :

/// mai aduci aminte doamnă ? Era târziu şi era toamnă Şi frunzele se'nfiorau Şi tremurau în vântul serii Ca nişte fluturi chinuiţi Ca nişte fluturi rătăciţi Din ţările durerii

D a r cea mai t ipică poezie t rubadurească din opera maestrului Cincinat este fără îndoială „Se renada" su­perba , incomparab i la Serenadă , cu acea g rada ţ i e a sentimentului de învălu i toare tr isteţe, ce, insistent şi depr imant , copleşeşte sufletul poetului , când din frunza moar t ă de pe p r a g şi din floarea veştejită, care p ică dela geamul adora te i , înţelege că iubirea ei pentru el a apus , s'a s t ins. Afară ninge şi este iarnă . Poetul , cu mâinile înghe ţa te pe coardele chitarei , pr iveşte fulgii de z ă p a d ă . îi vede căzând pe balconul iubitei şi îi simte cum îi umezesc în păr . Un gând i se desluşeşte tot mai lămurit în min t e : z ăpada e linţoliul, care de acum înainte acoperă iubire moar tă :

Cum neaua 'ncepe să se-aştearnă Mi-e frig în suflet, nu ştiu ce-am Zadarnic te mai cat la gem,

Azi e iarnă ! S'a 'ntunecat a toamnei ceaţă Pe strune mâinile-mi îngheaţă, N'o sa mă vezi de azi 'nainte Cu flori în păr şi în cuvinte, Căci, vai, balconul ţi-e 'nflorit Cu reci podoabe de zăpadă Şi 'n noaptea, care stă să cadă Tu ai uitat că m'ai iubit

B R A Ş O V U L . L I T E R A R IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIH

*

Din castel în castel şi din provincie în provincie că lă ­toreau vechii t rubadur i , împintenaţ i de dorul gloriei sau a lungaţ i de urîtul s ingură tă ţ i i , iar în turneuri le lor ca ­valereşti se însoţeau de unul sau mai mulţi interpreţi : „jongleurii, ori menestrel i i" cari reci tau şi cân tau versu­rile nobili lor t rubadur i , acompan i indu-se pe chi tara tim­pului : „la vielle". In picurăr i de chi tară , cu rezonanţe profunde şi discrete, in terpre ta jongleurul poezia s t ă p â ­nului ; din loc în loc se oprea şi ochii Iui în t rebător i îl cău tau pe t rubadur . Ştia jongleurul versurile favorite, pe care s t ăpânu l însuşi ţ inea să le recite în marea a d ­miraţ ie a nobilelor c a s t e l a n e ; apoi jongleurul relua cântecul şi-1 ducea p â n ă la sfârşit ; şi astfel, liniştit şi domol, se depăna şeză toarea l i terară a vremii

De-a tunc i obiceiurile s 'au schimbat . Locul jongleurilor l-au luat compozi tor i i muzicali şi executanţ i i . Astăz i compozi torul vine la poet , nu se duce poetul la c o m p o ­zitor. Acesta îşi alege poezia şi o t r anspune în m u z i c ă . Melodia, o d a t ă zămisli tă, îşi ia sborul în lungul şi în largul ţări i , p â n ă peste ho ta re . Poezii le maestrului Cin­cinat , — pure melodii verbale, — n 'au în tâ rz ia t de a-şi afla compozi tor i i , cari să le pue pe note şi să le r ă s p â n ­dească în lume. Del icatul compoz i to r Ionel Bră t i anu , mort înainte de războiu, nu mai puţ in distinsul c o m p o ­zitor Alexandru Leon, d - şoara Voileanu, t a l en ta tă p r o ­fesoară a Conservatorului de muzică din Cluj, c o m p o ­zitorul Fernic şi alţii au pus pe muzica „Pent ru ochii t ă i " , „F rumoasa m e a " , „Iţi mai aduci amin te" şi a t â t e a al te cântece şi romanţe . Ia tă cum şi prin aceas tă no tă a operei sale, — elementul muzical , — maest rul Cincinat evocă figurile e s tompa te de vreme ale mari lor t rubadur i şi-i cont inuă pe deasupra secolelor st inse.

P E T R U I. TEODORESCU P R O F E S O R ÎN B R A Ş O V

Lui C inc i na t

d e D . N a n u

Fântână de gândire din sufletul elen, Volumul tău mă fură cu limpedea lui undă, Şi 'n clara-i oglindire când ochiu-mi se cufundă Zăresc, — ca prin adâncuri de ape — un Eden :

Grădină zăvorită cu lilieci in floare, Cu crini ce-şi trâmbiţează parfumurile 'n soare, Cu mii poteci de taină şi 'ntunecate-alei Prin care siluete sburdalnici de femei S'aleargă în cascade de hohote-argintine, Se scaldă in sbucnirea de-avuzuri opaline. De pretutindeni şoapte din frunze isvorăsc Ca dintr'o altă lume! — Un peisaj grecesc

Colo se desfăşoară pe cer, în simple linii, Cu statui sărutate de dragostea luminii ; Mai dincolo 'n tufişuri, poveri de trandafiri. Iţi lasă vis pe gene, — şi parcă-adânc respiri Nu ştiu ce adiere de-amurg străvechi.... E seara Din vremea Margueritei regine de Navara, Când versurile 'n inimi aveau un alt ecou, — La şold purtau truverii o spadă de erou ! Visezi cu pagii 'n umbra balcoanelor ducale Pe albe balustrade scriind la madrigale, Şi 'n dorul unei blonde, privind profilu-i pal Ning strofele-ţi uşoare pe chipu-i virginal...

Apoi, în ritm de vâsle, plutind pe-un fluviu, lent, Dai sbor închipuirii spre seri de orient. Şi 'n vremuri depărtate muind culoarea slovei Estampe prinzi din vechea heraldică-a Moldovei. Văd palida Domnită ce dragostea şi-a 'nfrâns Şi 'n rigida-i mândrie îşi năbuşe un plâns. Pe frunteu-i ce-a pus ţinta mai sus de fericire, Tu laşi din vers să cadă un nimb de nemurire Şi-acum străluce 'n raza ce nu mai are-apus, S'o vadă şi aceia ce încă 'n lume nu-s ! Mister divin al artei ce ştii dura icoană Statornică pe pânza vieţelor în goană Ì Tu din cenuşa noastră aprinzi mai via un jar La vântul làrg de aripi al Timpului fugar. Atâtea minţi palpită la calda lui dogoare, Mereu tot alte roiuri, sub tot acelaşi soare... !

Iar când în adâncimea iubirii te cobori, Te 'ntorci — scafandru palid, — în mâini ca rari comori : Minuni de mâini sculptate, mâini dragi, că de le-ai cere Să-ţi dărue chiar moartea, — nici ea n'arfi durere ! Arzi smirnă „Aşteptatei" sau visului zdrobit, Cânţi dulcea Primăvară ce 'n vânt s'a risipit, înmugurite doruri tânjind spre 'ndeplinire, Şi farmecul ce-l are doar ultima iubire Strivită, fără ţintă ! Pui ca o nestimată In madrigal durerea sclipind încătuşată. A ta e nostalgia de tot ceea ce nu e Aevea, — şi doar lacrimi tăcute pot s'o spue. Captezi în ritmul strofei ceva din tresărirea Fluidului ce 'n inimi şi 'n flori 'şi-a pus ivirea : Ceva din suflul care în toate se strecoară Tăind contur petalei şi aripei ce sboară, Dă resfirări mirezmei în care se deschid, Imbrăţişeri de nuntă ce umple 'ntregul vid, Dă apei voluptatea undirilor în mers Şi Inspirarli pulsul ce bate 'n Univers.

Şi-atunci, ni-i dor, cu tine, de lumea ne-zărită, Ne fascinează şoapta chemării nerostită, Un orb îndemn ne-atrage spre ea călăuziţi Ca freamătul ce trece prin arbori desfrunziţi. Oh, setea după umbra-i e-ascunsa mărturie Că marele „Aiurea" al viefei o să vie! Ce-arfi această sete de nu al ei răsad In inimile noastre de lut, ce 'n groapă cad ? E rama 'ntins al minţii spre vastele genuni îşi clătină-adierea ascunselor minuni. Prin el ne vine-adesea parfum din veşnicii Aleşii-i simt mireazma când toamnele-s târzii l

Ne-ai dăruit o clipă din desfătarea mută Prin care guri de suflet cu huma se sărută : Atomele lor cântă în strânse 'mbrăţişeri : „E vieaţă pretutindeni şi moartea nicăeri ! "

,|||||||||||I!IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII!IIIII!I!IIIIIIII!III!IIIIIIIIIIIIIIIIIII!IIIIIIII!!IH B R A Ş O V U L L I T E R A R

Serenade şi Madrigale

S e r e n a d ă

Ca să-ţi câni dinfr'o chitară Sub fereastră ţi-am venit.

Era vară ! Liliacul Înflorit Şi cu rozele semeţe Risipeau printre alei Un fior de tinereţe. Iar in părul tău cel blond Caldul soare vagabond Raza vrând sâ-şi poleiască, S'a încurcat "in adevăr, Şi 'n zadar vrea să ghicească In al buclelor tesaur, Care-i raza lui de aur Care-i firul tău de păr!

Viu şi astăzi, din chitara Să-ţi mai cânt ca astă vară

Serenade, Insă vai, găsesc In poartă

Frunza moartă ! Toamna cade !

Ploaia cerne ; ceaţa deasă Tristă umedă se lasă Pe cărare e noroi, Şi sub zarea cenuşie Toamna rochia şi-o sfâşie 'n pomii goi! Sub balcon când se ridica Glasul meu pătruns de frică Dela geamul tău iubita Pică-o floare veştejită. Atunci inima-mi se frânge Şi-un ecou departe plânge !

Şi 'n zadar mă lupt in vânt Să dau coardelor cuvânt, Din chitara mea mâhnită Nota sboară, rătăceşte Şi de geamuri se isbeşte Ca o pasăre rănită !

Cum neaua 'ncepe să s'aştearnâ Mi-e frig in suflet, nu ştiu ce-am, Zadarnic te mai cat la geam

Azi e iarnă ! S'a 'ntunecat a toamnei ceaţă Pe strune mâinile-mi inghiaţă N'o să mă vezi de azi 'nainte Cu flori in păr şi în cuvinte. Căci, vai balconul ţie 'nflorit Cu reci podoabe de zăpadă, Şi 'n noaptea care stă să cadă Tu ai uitat că m'ai iubit Şi neaua 'ncepe să s'aştearnâ întâi mai rar, şi-apoi mereu Ca pe balcon, şi'n părul meu... Plângi, suflete!... E iarnă!

Cele trei năluci Amurguri, toamne, patimi îngropate Pe gândul trist cu noaptea s'au lăsaf Şi 'n haine lungi năluci întraripate Trec prin oglinzi şi 'n geamuri parcă bat.

Una ieşind din colţu-i de 'ntuneric Cu glasul ei de umbră cuvânta : — Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric — Ce m'ai uitat? Am fost nădejdea ta !

O alta blând s'apropie de mine Pe când coboară 'n sufletu-mi căinţa. A fulgerat ! In zări văd doar ruine... — Te recunosc, nălucă, eşti credinţa !

Şi cea din urmă, albă ca o moarta Plecând din prag s'a 'ntors... par'că zâmbea Sunt singur. Plouă. Vântul gemen poartă — Nălucă-ai fost şi tu iubirea mea !

Ss? ^

I n t i m ă /// mai aduci aminte, doamnă ? Era târziu şi era toamna, Şi frunzele se 'nfiorau, Şi tremurau în vântul serii, Ca nişte fluturi chinuiţi, Ca nişte fluturi rătăciţi Din ţările durerii.

Ţi-aduci aminte iar de seara Şi-amurgul-acela violet, Când toamna şi-acorda încet Pe frunza galbena — chitara ?

Pe lac ce'n lună s'arginiase încet o lebădă trecea, Şi pata-i albă se pierdea In seara care se lăsase...

Şi atunci, doar inimă şi vise, Ne-am dus ca lebăda şi noi, Călcând nisipul plin de foi Sub ceafa care-l umezise.

Aşa născu în plină toamnă, Amorul meu ce'nmugurea Sub foi ce toamna 'ngălbenea —... Iţi mai aduci aminte, doamnă ?

B R A Ş O V U L . L I T E R A R llllllllllllllllllllllllllllilIIIIIIIIIIIIIIIIIIN

Romanţe şi cant i lene

C a n t i l e n ă

Iubita mea e moartă Şi'n păr c'un trandafir, Încet, încet, o poartă, Un dric spre cimitir.

Ea doarme albă, albă Ca florile de crin Purtând la gât — sub salbă O cruce de rubin.

Adânc mormânt îi sapă Gropar, pentru sicriu, Ca doi în el să 'ncapă : O moartă şi un viu.

De când te-ai dus

De când te-ai dus, Eu par'că sunt un cuib pustiu, Sau mortul rece în sicriu

Pus.

Sau un isvor Uitat sub ramuri despuiate, In care frunzele picate

Mor!

De când te-ai dus, Eu sunt un leagăn întristat, Din care pruncul a sburat

. . Sus !

L i e d

Aş vrea să scriu Ca Henric Heine Un lied ; In care pentru veci să'nchid

Ca'ntr'un sicriu A mele taine, —

Cum a făcut poetul Henric Heine.

Să nu fie cuvinte 'n el Şi nici versificări savante, Doar lacrime ce s'au schimbat

în diamante.

Dar nu jelire de mişel Ce plânge ca să-ţi facă milă, — De mila lumii mi-este silă.

îmi place lacrima tăcută Ce'ngroapă'n ea durerea mută, Şi care-ascunde 'ntr'însa taine Precum un lied de Henric Heine !

S o n e t e O l a r u l şi A m f o r a

Când ceasul va veni să ne despartă,

Şi ie-o 'ngropa în brazda de fărână—

Minune c e - o / eşif din a mea mână—

Un plug va re'nfrăi'i a noastră soartă.

Şi trist mă 'ntreb : Din forma ta păgână

In care-am prins atât fior de artă—

Din gipsul tău şi din cenuşa-mi moartă,

Ce-a fost ursit de-apururi să rămână ?

Pe trupurile noastre risipite,

Nepăsător făranul calcă greu

Cu plugul lui şi trudnicele-i vite...

Dar e'n zadar ! Prin veacuri de lumină,

Va străluci în gânduri: Visul meu

Şi forma ta, o amforă latină !

S o n e t

Car dans fintini je veux vivre... Sans qu'on me le puisse ravir C e réve que je veux poursuivre. Et vais, imortellement ivre Pouvoir-sans jamais m'assouvir Baiser tes lourds cheveux de cuivre.

L G.

Ai cizelat în versuri magistrale Tăiate par'că 'n prismele luminii —Ca şi un nou Benvenuto Cellini Profilul grec al blondei ideale.

Ţi-ai rupt din suflet rozele şi crinii, Ca să presari sub paşii ei petale, Şi n'ai păstrat, poete, frunfii tale, Decât paloarea visului şi spinii !

Urmează-ji visul tainic înainte : Ce-i't pasă dacă farmecu-i te minte Când inima-ţi sub vraja lui tresaltă ?

Să moară chiar, el moarte nu mai are Căci l-a închis cu-a versului tău daltă In ritmul larg al strofei lapidare!

Dumbrăveni

IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIN B R A Ş O V U L . L I T E R A R

T r u b a d u r u l de 6 0 de a n i de Horia Oprescu

S e z /ce că maestrul Cinci­

nat Pavelescu ar ii împlinit

60 de ani...

Femeile f rumoase şi poeţii n 'au vârs tă . Nu trebue să aibe ! Certificatele de naştere li sunt cu adevăra t neînsemnate petece de hârtie. Pent ru ei vremea e doar pretext.

Un zâmbet de femee sau un vers turburător , o privire cu gene t remurate ori o strofă cu rezonanţe intime — sunt totdeauna în afara şi deasupra timpului. Pe drumurile nevămuite ale sufle­tului, ele ne pătrund acum — în vremea tâmplelor albe—, ca şi in anii de mult duşi pe calea fără întoarcere. Vibrează o clipă acolo o coardă mică şi neştiută — precum oricând a tremurat pieptul omenesc, de ecoul iubirif şi al frumosului.

Cu un milimetru mai lung sau mai cârn, nasul Cleopatrei ar fi schimbat faţa lumei. To t aşa precum Dante sau Goethe au modificat, difuz şi pe nesimţite, geografia sufletului omenesc.

* * * Femeile frumoase şi poeţii se înfrăţesc prin aureolă, menire şi

putere. Pent rucă strălucesc, farmecă şi robesc. Geniul amându­rora a dat podoaba speţei. Şi cugetul lor se împleteşte cu veş­nicia, cu timpul din trecut şi de-acum, cu viitorul care, pentru ei, este mai puţin un semn de întrebare.

Tinereţe fără bătrâneţe, cuvântul din legendă! Doar ei îl pot crede....

Şi totuşi o carte cu file îngălbenite mi s'a desprins din raft. Din modestia ei latentă, se spune ochilor mei curioşi, că au trecut atâţia ani peste cântăreţ , că t rubadurul a încărunţit, că ochii ii ascund acum ape cu luciri negre, că singură mândria lui de cava­ler „fără teamă şi fără pr ihană" îi face nevăzută cuta de melan­colie, care vrea să coboare în jos, gura ce-a vrăjit a tâ tea stihuri.

Ca nişte soli primăvărateci ori asemeni tristeţelor pe cari le cerne toamna, cu vorbă pasionată de amant sau în cadenţa ele­gantă a madrigalului şi-a serenadei, în suspin t rubaduresc ori cu vârful sprinten şi generos al epigramei, — poetul se desprinde din file, cu tinerţea lui de totdeauna, cu verbul care cucereşte şi încântă. Zadarnic peste pagini s'a prins praf de aur ! De prisos nevoi şi socoteli prozaice, îi ţipă reproşul sărăciei ! Ce-a avut a împărţit, cu mâna dreaptă şi gestul larg al semănătorului . Cu toate că îl ştim încă azi, verde şi puternic, temerar şi semeţ....

Dar numai o filă de calendar, indiscretă şi fireşte mincinoasă, aminteşte o aniversare neverosimilă. Să aibe t rubadurul , 60 de ani ?

Ciudat ! Fruntea lui de marchiz romantic păs t rează o nuanţă de fildeş Ochii privesc nicăeri şi totuşi până dincolo. Gura sa e o crispare de sarcasm şi bunăta te , deasupra bărbiei ce t rădează energie şi pres tanţă . Gestul r i tmează vorba volubilă şi fără pe­reche.

Trubadurul ştie să spue multe şi fermecătoare lucruri. T r e ­cutul îi e greu de amintiri. Lira lui a t remurat în vremi fericite, în faţa oamenilor dintre cari puţini mai sunt. Suvenirile sale — scot din timp — zâmbete şi lacrimi, melancolii şi farse. Prin sălile cu arcade princiare, în sălile boltite ale boierilor de başt ină, în P a ­risul zilelor grele de războiu — luptând cu pana pentru un crez, în sa loane risipind cu virtuozitate fără egal suliţe de spirit şi flori de lirism, sub ferestre cu balcoane cari ştiu să asculte ghi­tara ce mărtur iseşte :

„îmi place să te văd frumoasă Deşi din frumuseţea ta, Eu n'am decât zădărnicia"...

de pretutindeni, poetul a păs t ra t în tolba lui de vrajă cuvinte şi chipuri, fapte şi simboluri.

Trubadurul se opreşte în faţa mesei dincolo de care ochii prie­tenului s'au minunat o noapte întreagă de lumea furată trecu­

tului. O sa rabandă felurită, galerie de medalioane şi efigii, gân­duri că rora le-a pictat portret , sau farse pentru cari linia sprin­ţară şi car icaturală a epigramei a fost destul.

Femei ce s'au topit în amintire. Naivi ce-au rămas spânzuraţ i in ţeapă catrenelor incisive. Domniţe ce i-au acordat nobleţea unui su râs . Amărăciunea sugrumată în pieptul însângerat , lăsând totuşi pe buze doar zâmbet . Răutăţile pe cari le-a iertat. Prost ia ce-a flagelat-o şi, dintre toate, mai presus, cuvântul frăţesc şi blând, săru tarea ce-ţi vine pe frunte ca un fluturat de floare, ca o gură de iubită.

„Dar dacă vii la mine cu fruntea înnrată Simţind şi tu că visul e greu să-l faci cuvânt, Atunci împinge poarta şi intră : o să bată O inimă de frate în oaspetele sfânt

Trecutul meu va creşte din umbra ce se lasă Iţi voi întinde jeţul să stai. Vei asculta, Şi'fi va părea o clipă că eşti la tine-acasă Şi versul meu că spune poveşti din viaţa ta !"

O noapte la masă cu trubadurul e o bae de lirism, o reîntoar­cere fantastică şi reconfortantă în trecut Ochii împovăraţi de svonul altor vremi, inima turbura tă de coarda pe care mâna meşteră ştie s'o facă să vibreze, te înconjoară de un farmec străin cu totul acestei vremi de bugete comprim:!te, de dumping şi con­versiuni.

Lumea cea numeroasă şi anonimă îl ştie pe cântăreţ mai mult din epigramele, din butadele şi farsele ce i-au pur ta t faima. Dar dincolo de rima îndemânatecă şi jucăuşe ca o veveriţă, peste spiritul spumos, replica promptă şi poanta vir tuoasă ca o floretă de maestru, veghează o inimă caldă, un suflet generos şi blând, un sentimental îndrăgosti t de ceea ce nu se poate prinde în vorbe şi fapte.

„Ca să-ţi cânt dinir'o chitară Sub fereastră am venit. Era vară ! Liliacul înflorii Şi cu rozele semeţe, Resfirau printre alei Un fior de tinereţe"...

„lartă-mă, necunoscut-o, dacă viu Să culeg dup'a ta urmă trandafirii".

Sunt cânturi vechi cu rezonanţe mereu notti ! Şi peste ele tim­pul n'a lăsa t urmă.

De altfel, nici nu se poate să fi trecut a tâ ta vreme ! E o min­ciună că t rubadurul împlineşte 60 de ani ! E mai curând o farsă, ca o revanşă pe care i-au ticluit-o cei mulţi şi de -a t â t ea ori în­ţepaţi de verva-i încordată ca un arc, cu săgeţile lui spirituale de amant răsfăţat al muzelor.

Să spulberăm dar, insinuarea ! Trubadurul e încă a tâ t de tânăr !...

B R A Ş O V U L . L I T E R A R IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIU

Icoane ş i

B u n i c a

Bunica stă pe prag şi toarce, Dar, pe când sfârâe fuiorul — Cu visul ei care-şi ia sborul, — Şi tinereţeai se 'ntoarce.

Se vede 'n horă legănată De-al lăutarilor suspin, Cu sânul tare, cald şi plin, Sub cămăşuţa ei de fată.

Şi cum se 'ncinge o bătută, 0 prinde Dinu de mijloc Şi joacă lângă ea cu foc, Apoi din fugă o sărută .

Târziu când hora s'a sfârşit Şi cerul s'a făcut ca plumbul, S'au dus alături şi 'n porumbul Din vale, tainic s'au oprit.

Dar nunta ? nicidecum paharul, Ci ochii lui au îmbătat-o. . . 0 par'că-1 vede pe primarul Şi popa care-a cununat-o!

Şi cum se toarce 'ntr ' una firul Şi 'n jurul fusului se prinde, Nu ştiu ce spaimă o cuprinde De-şi pierd şi visurile şirul.

Intr'un amurg, pe când apusul Pălea sub norii sângeraţi, Doi prunci îşi vede îngropaţi, Şi-o lacrimă îi arde fusul.

Şi când trezindu-se din vise, Văzu că-i noapte şi târziu, La luna care răsărise Lătra un câine a pustiu.

Vede n i i

La bustul lui Eminescu

(Din Parcai Dumbrăveni)

Pădure ! Ningi câteva frunze Pe fruntea-i de aramă rece. Tu, ce rămâi nepieritoare Ca geniul, când totul trece !

Zi vântului, să-i cânte doine De dragoste, sau haiduceşti, Poetului ce-a fost mândria Gândirei noastre româneşti !

Şi glasul lui să fie dulce... Măcar în lumea nefiinţei, Să-şi uite, lungile lui chinuri, Acest copil al suferinţei !

Natura, cel puţin mai blândă Cu umbra tragică să fie, A celui ce 'n eterne versuri A prins eterna poezie !

Şi stelele din golul serei Picând în jurul lui scântei, Să-i pară că iubirea moartă II mângâie cu ochii ei !

Iar când în serile de toamnă Va răsări dintre poteci, Bălaia inimei lui doamnă, Cu mâini subţiri şi braţe reci,

In ora tainică şi gravă Când ceaţa scutură vestmântu-i, Şi luna 'n cimitir veghează, In loc de candelă, mormântu-i ;

Pe când o trestie, un nufăr, Un teiu — aminte-aducător — înţelegând poate ce sufăr Poeţii mari în vieaţa lor...

Privindu-i chipul între frunze, Vrăjit de-al bronzului vestmânt, Şi întrebând miraţi ce cată Sub lună, morţii din mormânt...

Atunci în nopţile albastre Când lumea uită şi petrece... Luceafărul o să-l privească Cum stă „nemuri tor şi rece!"

llllllllllllllllllllllllllllilIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIH B R A Ş O V U L . L I T E R A R

T r a d u c e r i

Antoniu şi Cleopatra (Heredia)

Priviră împreună de sus depe terasă Egiptul cum adoarme sub cer năbuşitor, Şi Nilul ce prin deltă îşi duce călător Spre Sais şi Bubaste alene, unda grasă.

Şi-atunci Romanul simte sub zaua ce-1 apasă, Ostaş robit ce somnu 'i-adoarme zâmbitor, Cum tremurând leşină pe sânu 'nvingător Frumosul trup c e moale pe umeri i s e lasă.

'Şi 'ntoarce chipul palid, din părul ei cel brun, Spre dânsul, beat de vraja parfumului nebun, Şi gura i-o întinde şi-al ochilor tesaur...

Şi-asupra-i împăratul plecându-se 'n tăcere, Văzu ca'n vis, în ochii stelati cu punte d'aur, O mare fără ţărmuri... şi-o fugă de galere. Posada, Mie 1906.

F a b

L u p e r c u s — H e r e d i a —

Văzându-mă, Lupercus, îmi strigă de departe : Poete, epigrama-ţi cea nouă m'a uimit, la spune-mi, vrei la tine pe sclavu-mi să trimit, Să-mi împrumuţi în file a ta măiastră carte ?

Nu, sclavul tău tuşeşte, e şchiop şi prăpădit Şi scările-mi sunt repezi şi casa mea-i departe, De palatin pe tine o vilă te desparte Librarul meu, Urectus, stă chiar în argilit.

E-acolo prăvălia-i în forum lângă porţi, Găseşti la el volume de vii ca şi de morţi : Virgil şi Siliu, Pliniu, Terenţius şi Phedru.

Acolo, ros cu ponce, pe rafturile mari în haină purpurină legat şi'n cuib de cedru Volumul meu s e vinde pe preţ de cinci dinari.

u I e

P a s ă r i l e n o p ţ i i î n t r ' o z i v u l t u r u l m â n d r u , R e g e - a l c u l m i l o r c ă r u n t e , T o a t e p a s ă r i l e l u m i i L e - a d u n ă p ' u n v â r f d e m u n t e , Ş i l e z i s e : „ M i - e s t e m i l ă D e e t e r n a v o a s t r ă n o a p t e . . . T r e m u r a ţ i î n f u n d d e c u i b u r i S p e r i a t e d ' o r c e ş o a p t e , — P e c â n d e u , d a c ă f u r t u n a P e s t e f r u n t e a m e a s ' a b a t e F a c d i n o c h i i m e i o g l i n d a T r ă s n e t e l o r s c ă p ă r a t e . D e l a î n g e r i s m u l s - a D o m n u l A r i p i m â n d r e p e n t r u v o i , C a s ă v ă t â r î ţ i a r i p a M u r d ă r i t ă p r i n n o r o i ? H a i , s p ă l a ţ i - l e ' n s e n i n u l D u p ă c u l m i l e î n a l t e i P e a l b a ş t r i m u n ţ i d i n z a r e S b o r u l v o s t r u s ă t r e s a l t e . M a i l ă s a ţ i p ă d u r e a s u m b r ă C u i b u l , s t r a ş i n a r u i n ă , Ş i s b u r a ţ i d i n î n t u n e r i c C ă t r e v i a ţ ă ş i l u m i n ă . C e r u ' n a l t e l u m e a ' n c a r e S u f e r i n ţ i ş i p ă s u r i n u - s : D e m u r i ţ i s u i n d a c o l o , C e l p u ţ i n c ă d e ţ i d e s u s .

H a i , u r m a ţ i - m ă ş i ' n a r i p i D e v ă ' n c r e d e t i c u m m ă ' n c r e z , C ă t r e s o a r e s b o r u l v o s t r u V o i c ă t a să -1 î n d r u m e z " .

î n t r ' u n f i o r d e b u c u r i e U n s t o l v o i o s d e s b u r ă t o a r e , O r â n d u n i c ă , n i ş t e m i e r l e ; U n g r a n g u r , o p r i v i g h e t o a r e D e s c h i s e r ă - a r i p i l e ' n d o r u l A c e s t u i s b o r c ă t r e a z u r C â n d b u f n i ţ a ş i l i l i a c u l G r ă i r ă m â n d r u l u i v u l t u r : „ V r e i s ă n e s c o ţ i d i n u m b r a ' n c a r e D e v e a c u r i t o ţ i a i n o ş t r i d o r m ? C ă e ş t i a v â n t u l c e n e p a s ă ? N o i s u n t e m n u m ă r u l e n o r m — Ş i s o a r e l e - i d u ş m a n u l n o s t r u . C â n d î l p r i v i m n e - a p u c ă p l â n s u l ; V o m f a c e n o r i d e î n t u n e r i c î n t r e p ă m â n t ş i î n t r e d â n s u l " .

D ' a t u n c i , c u a r i p i l e s t r â n s e , Ş i - a b i a t â r â n d u - l e d i n u m ă r , M a i t o ţ i a p o s t o l i i l u m i n i i S e p i e r d î n t u n e c a ţ i d e n u m ă r .

Omagiu t â n ă r Cău tăm aici s lova cea mai minuna tă de omagiu festiv

pent ru cel care , bând apa vie din poveste , ne-a dărui t o comoară nepre ţu i tă .

Vroi t -au urs i toarele ca să se ia la întrecere în darur i şi i-au s ta tornic i t t inereţe veşnică şi bucurie nemărg in i tă . Cântăre ţu l aces ta , ră tăc i i prin vreme ca înt r 'un pa rc înflorit, ne-a răsfă ţa t cu romanţele sale şi ne-a descreţi t frunţile cu „po in te" şi aluzii de discretă ironie.

Opera sa poet ică e ca o b o g a t ă revărsa re de lumină ; ici, colo, doar câ te o umbră , un acord de t oamnă a re­nunţăr i lor , o f rântură de ia rnă a încremeniri lor.

Un suflet discret, nobil, sent imental , hârşi t de împă -timirile vieţii şi destins, i luminat de beat i tudinea clipei de d ragos te .

In veacul aces ta de nelinişte şi nes iguranţă , de r ă z ­vră t i re intelectuală , când t â n ă r a generaţ ie bâjbâe pr in toa te formulele artei pent ru ca în cele din urmă, cu pocă in ţă , să revină la vechile t ipare , Cincinat Pavelescu a r ă m a s în ac tua l i t a te , mereu acelaşi , art is t desăvâşi t , cu nimbul adevăra te i glorii.

Neîntrecut sonetist şi epigramist , e legant şlefuitor de slove pent ru ochi frumoşi, Cincinat s intet izează ta lentul g ingaş al unui suflet frumos şi românesc .

Am surpr ins în meandrele emoţiei noas t re adânc i le acordur i ale acestui mare cân tă re ţ şi rob al ar tei .

Cincinat Pavelescu este mai cu deosebire cunoscut ca epigramist şi om de spirit, dar unde este a rmonia simfonică din poemele sale, unde regretul duios din r o ­manţe , unde ironia incisivă din fabule ?

Ursi toarele ţ i -auhotăr î t un drum greu, maestre , dar ia tă că, după odihni toare popasur i pe la răscruci , în tovărăş ie cu cerul, cu p r imăva ra , cu d ragos tea , cu neliniştea, au în­ceput să r ă sa ră mărgă r i t a r e pen t ru a-ţi bucura priviri le.

Noi, mai mici, ţ i -am urmări t paşi i , slovele cu gândur i , dorinţi şi înfrângeri, a r ă t ându - ţ i înţelegere şi d ragos t e şi că ldură .

Robiţi de vraja frumosului, s tăruim să-ţ i citim ver ­surile, minuna te acum ca şi a tunci când şirurile nu se uscaseră de sub peni ţă .

Cu gând pios, ca pent ru oficierea unei slujbe divine, repe tăm o s ingură poezie :

Târziu, când vei dormi ... Târziu, când vei dormi sub trandafirul Din cimitirul Unde te vor duce, Ca să rămâi un nume pe o cruce, S'o vesteji în ochii tăi safirul Ce-ţi lumina privirea ne'nţeleasă, Iubita mea mireasă ! Eu voi fi mort cu mult mai înainte. Şi mă'nfior, gândind că n'o să fie, Măcar un gând, un gând în lumea vie, Să spue iar, cu-a florilor cuvinte Din poezii, divina-ţi frumuseţe, Căci vai, uitarea neagră o să'ngheţe, Când voi dormi în tristul meu sicriu, Chiar amintirea strofelor ce-ţi scriu !

Ţi -am recitit în t reaga- ţ i comoară , maestre , filă cu

filă, rând cu rând , gând cu gând . Azi, de să rbă tor i rea as ta mare , pr ie tenească şi

entuzias tă , ridic pocalul cu vin românesc şi-ţi urez' : Să traesti !

Aure l Marin

Din epigramele lui Cincinat

Unui amator.

Na-ţi epigrama, am citit-o. Dar, nu ştiu—naiba să mă ia! Plăcerea de-a ţi-o 'napoia E singura ce am simţit-o.

Marelui Caragiale, pe când era berar.

La această epigrama a cola­borat însuşi Maestrul.

Iancu Luca Caragiale Iţi dă berea cu măsură. Face şi literatură... Insă nu face parale !

Unui poet prea fecund.

Un premiu dăruesc în bani Cui calcula-va 'n zece ani Câţi paşi străbate bulevardul Şi câte rânduri necitite, Pe fiecare zi, comite

Bardul !

Unui poet netalentat dar foarte pletos.

Găsesc că prea se 'ngâmfă el Cu păru-i arhiabondent: Alecsandri era mai chel Şi par'că-avea mai mult talent!

Regretatului poet Oreste pentru laudele exagerate aduse lui Nigrim, din recunoştinţă că-l invitase la via sa dela Buzău

Habent sua fata...

Tu de Nigrim să nu te-atingi [Oreste.

E scris în cer destinul fiecărui. Eu, atacându-1, l-am creiat

[ce este. Cu lauda-ţi anemică, tu-1 nărui!

Regretatului scriitor Ion Adam, care mi se plân­gea într'o scrisoare că unii critici i-au contestat fondul, şi alţii forma.

Adame, biblicul tău nume Orice discuţie o curmă: Ca om, eşti cel dintâi pe lume, Ca scriitor, eşti cel din urmă.

Cu prilejul desvăluirei sta-tuiei lui Eminescu dela Dumbrăveni şi după suc­cesul odei pe care o improvizasem marelui poet.

Lui O. Spăthe. Gloria lui Eminescu 0 să aibe două pete : Poate; versurile mele Sigur: statua lui Spăthe.

IIHillllllllllllM B R A Ş O V U L . L I T E R A R

Cincinat Pavelescu a împlinit 60 de ani

In miezul acestei toamne de ceară, vestea aniversaru­lui Maestrului Cinciroat nedumereşte. Poetull veşnic tânăr şi. înamorat pleacă pe 61 de ani. In tumultul atâtor evenimente politice şi gălăgioase

reuniuni balcanice, sărbătoarea aceasta albastră s'a se/urs surdă şi mediocră. Ziarul Calendarul a surprins eve­nimentul, arborând steagul unei pagini festive, iar Ţara noastră, prin pana poetului Ciurezu, a fluturat şi dânsa batista unui cursiv. Atât, Şi totuşi bardul dela Braşov, laureatul de acuim patru ani al cununai naţionale, merită mai mult exces de onoare. In Belgia, la jubileu! aceleiaşi vârste, Mararice Maeterlinck era sărbătorit ca um prinţ, iar Republica, Unitemi bolşevice ridica pe Maxitm Gorki pe scutul slavei unanime. Nu preitiţndem ca lui Cincinat Pavelescu — acest Ho-

raţiu ali poeteiei moderne româneşti —- să fi fost împro-priietătrlit, din acest prilej, cu o moşie în Ialomiţa, nici să i se fi ridicat în vreo piaţă publică statuie ca lui Thomas Ma&aryk; poetul nostru, fiu de latifundiari, a risipit de dragul artei,, intruse averi funciarei, iar perenitatea mar­morei n'o râvneşte decât atunci când ciopleşte în ea sonete şi serenade. A m fi dorit numai ca versurile lui să fi văzut soarele actualităţii, sub forma unei ediţii com­plete. Ediţia dim 1911, scoasă prin grija, lui C. Pariano, s'a epuizat de mullt, iar Cântece de greer, alt volum pe care poetull îl amunţă de câţiva ani, a rămas în stare de intenţie. In anii aceştia, în care inima nu-şi mai trimite sân­

gele în versurile kitiel'ectualizate până la iască ale poe­ţilor, — aioum când metrul e uzurpat iar rima aleasă e dispreţuită,, poesia lui Oineinat Paveüieseu pare inactuală. Să nu se piardă din vedere însă că multe din strofele lui siinit datate între 1885 şi 1908, adică tocmai în răs>-pasul de timp când gemini lui Emiin eseu urgisea par'că orice mamiiestare. Peste câteva din producţiile din acea vreme ale sărbătoritului de azi, se vede chiar aplecată fruntea selenară a Luceafărului. Pentru Eminescu de altfel Ciineiinat a avut întotdeauna o adoraţie ridicată până la oficiul grav ,al odei. Şi Coşbuc cu lumea şi can­doarea lui campestră a înrîurit două-trei pastele ale celui oare mai târziu avea să scrie cu aur puţin cunoscuta Primăvară:

...Şi toată seva primăverei

Prin mine vraja şi-o propag:!.

Sub calavi ei, aşa de draga

Mi-e pacea limpede a serei.

Şi fiecare fibră'n mine

Mai tânăr şi mai viu tresaltă...

Pricep latenta simfonic

A firelor ăe iarbă 'naltă

Pe care vântul le mlădie.

A frecventat poesia franceză cu predilecţie pentru parnasieni, a visitai cenaclul lui Macedonski şi din toate aceste atingeri şi confluenţe a reuşit să scrie strofele cele mai perfecte din punctul de vedere al formei. A încercat

printre cei dintâi să dea titlu de circulaţie neologismului, tară însă ca poesia să se resimtă de această intervenţie care, manipulată, imprudent, duce de multe orii la hibrid. Regăsit pe adevăratele sale strune, Cincinat Pavelescu

a cântat , cum spune Heine, „porumbeii, crinii, lumina şi trandafirii" — şi toate acestea le-a aruncat în braţele acelui Ucigaş dulce, rupt din coasta noastră : femeea. Fe-meea cu ochii ei, cu părul, cu gura. mâinile şi rochiile ei, revine ca o obsesie suavă în toate lied-urile şi madrigalu-rile acestui truver destinat să se inspire în nişte timpuri şi într'o ţară eu moravuri eminamente opineare. Heinrich Heine asvârlea contimporanilor în obraji

vitriolul epitetului de proşti (dumm) ; Cincinat Pave­lescu, retranşa.t în orgoliul lui de artă, se refugiază pe malurile Nilului în „tara basmelor albastre" ori recurge la foile de trandafir ale fabulei şi la epigramă pe care a exercitat-o ca un virtuos şi care, mai mult decât poesia, l-au făcut celebru. Tntr'una din strofele preliminare la volumul său, Cin­

cinat spune :

...Căci cine valul vieţii nn l-a simţit într'însul,

Cum urcă şi se sbate, ca marea când e rea,

Şi n'a ştiut ce-i visul, ce-i dragostea şi plânsul

Acela o să fie străin în casa mea.

Odată, cu ocazia unui interview, a avut şi scriitorul acestor rânduri mărunte plăcerea să-1 cunoască, nu în • casa iui, căci n'o mai are, ci într'o odaie modestă de ho­tel. Aducând vorba între altele şi de fratele său mai mic, sonetistul Ionel Pavelescu, poetul intervievat n'a putut să-mi spună prea multe lucruri, fiindcă dela primele cuvinte, el — care până atunci făcuse să mă sparg de râs cu diferite anecdote şi epigrame galante — s'a pus pe plâns ca un copil. Şi mi-a vorbit apoi cu evlavie despre părinţii şi fa­

milia lui, despre prietenii săi simandicoşi ori mai mo­deşti, despre peripeţiile din timpul războiului, cu epi­sodul tragic al seefestrării lui de către bolşevici. A m ieşit din hotel eu braţul încărcat de cărţi şi de flori. Poet în poemele şi'n serenadele lui generoase, poet

în vieaţa cea de toate zilele, pe Cincinat Pavelescu l-a apucat ultima mişcare în magistratură, la Braşov. îşi va vedea, oare împlinit vreodată visul lui de argint, să fie mutat cu slujba la Bucureşti?

Chiar dacă, s'ar găsi vreo Excelenţă a Justiţiei care să-i supună decretul de aducere în Capitală, noi care am cunoscut pe aici poeţi cari 'şi înjură părinţii şi 'şi bat nevasta de trei ori pe zi — am prefera ca bătrâneţele în care debutează acum Maestrul să şi le oprească — statuie eu monoclu şi ghetre de zăpadă — sub brazii •Sinaiei. Sinaia tinereţii lui eterne şi regale...

N. CREVEDIA

jliiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiy

I R E C E N Z I I 1

„Glasul Apelor"

Cu poetul /. Gr. Perieţeanu, au toru l Glasului apelor , volum care închide într 'o ediţie s o m p t u o a s ă sonete sp len­dide, cu aquare le or iginale de D . Ştiubei , am avut , în lunga mea car ieră l i terară, dueluri memorabi le , şi din care nu ştiu d a c ă am ieşit î nv ingă to r sau învins .

Cu capul său a lb de marchiz , în care se simte mai mult pudra eleganţei decât a vârs te i , Ionel Per ie ţeanu e, deşi t ână r , un vechiu scri i tor nu destul de răsfă ţa t însă de crit ica l i terară . Şi vina e în mare pa r t e chiar a p o e ­tului . Mai întâi , a re marele p ă c a t d 'a-ş i fi t ipăr i t sone ­tele — operă mas ivă de ma tu r i t a t e şi de inspiraţ ie , — tocmai pe când era ministru, şi apo i , când lumea se ag i tă sgomotos în lupta pol i t ica fie după succese mai trainice, fie mai „pa lpab i le" , d-sa găseş te t impul pr ie l ­nic, nu numai a se isola din a m b i a n ţ a t r ivială a unei munci copleş i toare şi a se refugia în braţe le muzelor, dar mai comite şi impruden ţa de a-şi publ ica poemele şi a le tr imete acestei epoce mater ia l is te ca un protes t şi ca o sfidare.

Vă măr tur isesc că nu fără emoţie a m început să schiţez figura complexă a l i teratului care a cunoscut de t impuriu ispitele mult iple ale succesului . Poe t , epigramist , au to r d ramat ic , eminent t r aducă to r al poeţ i lor francezi, o ra to r pa r l amen ta r , a v o c a t i lustru, ministru şi om de guvern , Ion Gr. Per ie ţeanu e de sigur una din siluetele cele mai popu la re şi mai ar t is t ice ale generaţ ie i sale. O disciplină mora lă severă i-a a rmoniza t actele va r ia te ale largei sale inte lectual i tă ţ i şi o modest ie fără precedent 1-a ţ inut d e ­pa r t e de cenacluri le unde camaraz i i se t ămâ iază rec i ­p roc . Ion Per ie ţeanu , în pol i t ică, în barou şi în l i tera­tură , a şt iut să r ă m â e un gent i lom în toa t ă îna l ta semni­ficaţie şi a t i n g ă t o a r e a demni ta tea a acestui cuvân t .

Numai muzele g ra ţ ioase , care l-au do t a t din naş tere , ca şi pe fratele său Al. Djuvara , de neu i t a t ă şi ar t is t ică me­morie, cu cele mai del icate nuan ţe de sensibil i tate, de poezie şi de talent , ar fi în s ta re s ingure să celebreze cum se cuvine pe un astfel de om.

D a c ă aş îndrăsni le-aş invoca după moda ant ică ! D a r să reviu la glasul apelor, care cupr inde în sinteză,

ultimele şi p o a t e cele mai frumoase din creaţ iunile poetului :

„ Cu drag l'auz, sosind din depărtări, „zvon încărcat de şopot şi suspine ; „şegalnic sau duios, l-ascult cum vine „mereu, cu nesfârşite modulări.

„Se 'ngână 'n el haotice chemări, „când val de val se sparge şi devine „sonora undă, ce evoacâ 'n mine „eternele naturei frămîntări.

„E huet vag, din care se destramă „fuioare largi de vaier, — vastă gamă

Ar trebui ci ta t sonetul în t reg, în to ta la lui perfecţie, ca să vedeţi cu ce nuan ţe , culori şi armonii imi ta t ive p o ­etul îşi orches t rează simţirea şi o încadrează în severa maes ta t e a strofelor de sonet .

Al doilea sonet e închina t Balcicului şi reşedinţa r e ­ga lă a Reginei Poe te e p i c t a t ă cu o maest r ie demnă de acest cuib de a r tă , de vis şi de poezie :

„Un calm profund domneşte pe noian. „ Undina, cu bălaiele-l cosiţe, „în toiul formidabilei arşiţe, „strecoară 'n mal argint aerian.

„Dar sus pe deal, în parcul suveran, „răcoarea se propagă prin şuviţe „de apă şi exotice mlădiţe, „ce schimba 'ntreg ţinutul într'un lan.

„ Garoafa, stînjeneii şi glicina, „bujorii, macul, nuferii, verbina, „şi crinii albi, — în chip de porumbei, —

„fac horă în „grădina suspendată" ; „în timp ce 'nvie mitul, prin alei, „Semiramida, reîntruchipată.

I lustraţ ia neînt recută a D-lui Ştiubei complec tează vedenia ha luc inan tă , şi culorile vii ale pictorului se îmbină a rmonios cu versurile evoca toa re şi magis t ra le ale scri i torului .

Urmează al t sonet Capul Caliacra, de aceeaşi factură robus tă , mlădioasă şi sonoră !

Apoi vine Psalmul valurilor din care citez ultimele t e r ţ e t e :

„Psalmodiază apriga mulţime „eternul viers, oftat de adîncime, „ce'n mii de conci marine stă închis.

„ Un larg talaz îmi sapă o firidă... „Spre templul tău pornesc, cu paşi de vis, „pe treptele de marmura lichidă...

Wll,lllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllll̂ R A Ş O V U L L I T E R A R

Lupta navală, e un sonet a p r o a p e epic. Intr 'un decor

de seninătate a lbas t ră poetul es tompează , pe magica sa

paletă de cuvinte , lupta dintre un delfin şi un cârd de

pescăruşi care-1 urmăresc ca nişte aeroplane , îl a t a c ă

şi-1 ciugulesc, iar el, în ultimul vers , se cufundă ca o

n a v ă ! Făţărnicie e o frescă de revol tă în cont ra mării cu

accente pline de durere şi de melancolie . Maggiore e o viziune p i to rească a celebrului lac i t a ­

lian, plină de imagini şi de muzica l i ta te . Garda evoacă lacul de vis şi feerie :

„Lac din poveşti, cu 'nfăţişeri de mare, „ţi-e malul de fiorduri sfredelit, „dar nordicul fior e risipit, „cum soarele de miazăzi răsare,"

Como e de sigur unul din cele mai puternice sonete , nu numai din acest nepreţui t volum, dar din toa tă l i te­ra tura noas t r ă .

Merită să fie ci ta t în t reg :

„Eternule A-Tot-Stăpînitor, „aici simţii, mai bine ca oriunde, „prezenţa Ta, ce pururi mă pătrunde. „ Văzutu-Te-am, — atom cugetător, —

„în sinfonia verdelui major, „cînd cerul Tău se cerne peste unde, „şi azurează apele profunde ; „cînd totul e fluid unduitor;

„Cînd linii, forme, sunete, culoare, „se contopesc, şi fiecare floare „cădelniţează, molcom, smirna ei ;

„Cînd chiparoşii, facle fără pară, „sub pulberea stelarelor scîntei, „se-aprind în vraja nopţilor de vară!

Bellagio care urmează , cân t ă deşer tăciunea sf idătoare trufaşelor pa lace-ur i din care poetul se re t rage ca să

asculte melodicul susur

„pornit din larg în faptul dimineţii: „o muzică sculptata în azur."

Varena, e ult imul sonet al plachetei :

„ Ungher de fire, pacinic şi sublim, „cuib împletit din şoapte înflorite, „pe trepte largi de piatră, însorite, „săpaşi, adînc, un biblic: „să iubim!".

Şi versurile endecasi labe curg sonore, în ri tmul unui mn de adorare , ca să s lăvească pe Dumnezeu care co -oară pe p ă m â n t să binecuvinteze d ragos tea .

Ar fi t rebuit să citez vers cu vers, da r încă n ' a ş fi reuşit a reda farmecul care se împrăşt ie din p lachetă —

a d e v ă r a t ă fantezie de poet milionar, şi în care versul de o sonor i ta te marmoreană se înbină şi se comple tează aşa de a rmonios cu g r avu ra pictorului mar inar .

Aceste sonete c lasează pe au tor pr in t re cei mai sub­tili ar t iş t i ai generaţ iei sale şi „Glasul Apelor" , nu poa te fi asemui t decât cu sonetele lapidare ale maestrului M. Codreanu, care este Jose Maria de Hérédia al nostru.

Socotesc că mi-am făcut o da tor ie de p rob i t a t e să semnalez marele succes al acestei opere şi să recomand Academiei şi Societăţ i i Scri i tori lor acest volum, nu pent ru premiere în bani ci în glorie.

CINCINAT PAVELESCU

MIHAIL DRAGOMIRESCU : „Copilul cu trei degete de aur" ( roman) . Ed. Cartea Românească. Bucureşti, 1932.

In linia ultimilor romane auto-biografice, pare a se situa şi romanul d-lui M. Dragomirescu, criticul a t â t de bine cunoscut.

Cadrul romanului, pe care acest prim volum ni-1 a r a t ă ciclic, està tăiat din viaţa satelor noas t re în primii ani de domnie ai Regelui Carol I, iar fondul este constituit de unul din aspectele vieţii rurale care n'a fost atins în niciunul din romanele noastre cu ţărani : Este vorba de veneticul, care împins de anumite resor­turi, apare în satul unde nu 1-a chemat şi unde nu-1 doreşte nimeni. Poa te să fie străinul acesta bun, cinstit şi drept ; poate să fie folositor obştii şi chiar să se înrudească cu acei care în vir­tutea unei rudimentare boerănăşii erau „fruntea satului" ; vene­ticul nu poate fi tolerat, el trebue distrus sau gonit prin orice mijloace, cu orice preţ. Cam aceas ta e tema romanului. Simplă caşi cadrul pe care se sprijină, caşi intriga aproape liniară : Două familii, Ogrezenii băştinaşi şi Dărmăneştii venetici se înrudesc prin căsător ia lui Gheorghiţă Dărmănescu cu Ioana, fiica preotului Andrei Ogrezeanu. De sigur că feciorii părintelui, Vasilache şi Manole, care nu vedeau cu ochi buni prezenţa învăţătorului în sat , descopăr în aceas tă căsătorie o nouă forţă în sprijinul lui Gheorghiţă. De aceea ei îşi fac planul ca să- l distrugă, deşi este soţul surorii lor mai mici. Numeroaselor curse fără rezul ta t pe care le întind cumnatului, aces ta le răspunde cu binefaceri dezin­teresate care uimesc pe cei doi fraţi şi încetul cu încetul îi dezar­mează. Intre timp, Gheorghiţă şi Ioana au un copil, pe care Gavri laş , un elev mai apropiat de casa învăţătorului , îl visează cu trei degete de aur. De sigur visul acesta care a împrumutat titlul, capătă o deosebită importanţă şi probabil că va fi elementul de simbol şi de polarizare al întregului roman.

In cele din urmă, Vasilache, bă tu t crunt la o manifestaţie poli­tică, mărturiseşte lui Gheorghiţă, înainte de a muri, toa tă ura lui şi îi cere iertare ; iar Manole, care absolvise seminarul, pleacă învăţător în alt sat .

începutul acesta de operă, n 'are nimic comun cu romanele noastre semănătoris te , apropiindu-se mai mult de acelea ale d-lui Liviu Rebreanu. Personagiile sunt redate real, aproape schematic : un beţiv, un hoţ de cai, un afemeiat nerecunoscător. Femeile, aşa cum le găsim şi astăzi , mai ales în satele noas t re de munte : su­puse, firave, oscilând mereu între frică, credinţă şi superstiţie.

Sunt unele pasagii care trezesc miresme vechi din cărţi le uitate ale lui Slavici. Dar totul se petrece aci mai la suprafaţă , mai puţin dramatic.

Ura fraţilor, boala Ioanei, ispitele care îl pândeau, pe Gheor­ghiţă, faptele acestea, cu tot subst ra tu l lor de cruzime, sunt în­văluite parcă într 'o atmosferă de linişte, care le fac să treacă fără sguduiri şi fără să lase urme.

înfloritura lipseşte, mai ales atunci când e vorba de o situaţie, de o frământare, de o acţiune. Rar, o surprindem într 'un sfârşii de capitol, într 'o pauză de dialog ; dar sugestivă, limpede, fără îngrămădire păgubitoare de adjective, a rmonizându-se cu rusti­citatea cadrului şi cu simplicitatea temei.

Grija aceas ta a mers chiar până la redactarea, propoziţiei, a frazei şi a capitolului.

Am citit cartea, cu plăcerea cu care bei o apă limpede şi rece. Aşteptăm însă urmarea ciclului, după care promitem, că vom

reveni cu toată obiectivitatea şi amploarea necesară .

ION F O C Ş E N E A N U

B R A Ş O V U L . L I T E R A R iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiffl

N o t e

E x p o z i ţ i a O l g a B r a n i s c e .

In pa la tu l „Ast re i" din Braşov a deschis, de curând , pr ima expozi ţ ie de p ic tură d-ra Olga Branisce. Cu s igu­ran ţă în linie şi culoare, da r mul tă temeri ta te în redarea mişcării , d-sa a îmbogă ţ i t fresca reprezenta t ivă a B r a ş o ­vului cu câ teva lucrări remarcabi le . I-am reproşa minu­ţ ioasa a tenţ ie d a t ă elementului secundar de decor . In tablouri mici, migala oboseşte ochiul, privirea nepu tând pr inde amănun te le de culoare, de linii, de pete de lumină.

O notă persona lă de suav sent imental ism găs im în frântura de parc din Cluj, în t r 'o t o a m n ă de a r a m ă . D a r preferinţa d-rei Olga Branisce pa re a fi na tu ra moar t ă . Florile, obiectele decora t ive de inter ior c a p ă t ă o inter­pre tare ar t i s t ică e levată şi, cu deosebi tă satisfacţie, rele­văm garoafele, căl ţunaşi i , daliile şi buchetul de măzăr iche , care vădesc în d-ra Olga Branisce o a d e v ă r a t ă î n d r ă g o ­st i tă de a r t ă dela care a ş t ep t ăm al te minunate in terpre­tări ale natur i i g ingaşe .

A. M.

Sâmbă tă , 19 Noemvrie, Maes t ru l Cincinat Pavelescu a fost să rbă tor i t de Socie ta tea Scrii torilor Români pr in-tr 'un banche t care a avu t loc la „Cina" . Au luat pa r t e şasezeci de scrii tori , poeţi şi oameni politici — prieteni şi admira to r i ai poetului .

Au ţ inut toas tur i d-nii : Oc t av i an Goga , Corneliu Moldovanu , Ion Minulescu, Ionel Per ie ţeanu, iar d-1 Colonel Adjutant Condiescu a decora t pe să rbă tor i t în numele M. S. Regelui.

* * S â m b ă t ă , 26 Noemvrie , Maes t ru l Cincinat Pavelescu

va fi să rbă tor i t , pent ru an iversa rea a 60 ani de v ia ţă , de că t re „As t r a " din Braşov şi de „Braşovul Li terar" . Elogiul marelui poe t şi epigramis t se va face la ora 18 în Sala is tor ică a liceului „Andrei Ş a g u n a " , după u r m ă ­torul p r o g r a m :

D - n a Valeria Căl iman va vorbi despre poezia lirică a Maest rului .

Va urma Quar te tu i C. Bobescu dela Conserva toru l din Braşov .

D-1 Ion Focşeneanu va vorbi despre : Cincinat P a v e ­lescu, ar t is t şi om.

D-1 Val. M u g u r va vorbi în numele d-lui Minis tru D . Gust i .

La ora 21 va avea loc un mare banche t în s a loa ­nele „Trans i l van i a " .

* #

în edi tura „Cul tura N a ţ i o n a l ă " vor a p a r e anul aces ta operele complete ale lui Cincinat Pavelescu, închinate M. S. Regelui Carol al II-lea.

* * Pent ru 1933 Academia „Jeux F l o r e a u x " va decerna

premiul poeziei „Fabien Ar t igue" , în va loare de 10.000 franci.

Sunt admise numai operile publ ica te în anul 1932, iar concursul se închide la 31 Decemvrie al acestui an .

Penclubul din Berlin a sărbă tor i t cu mare fast pe m a ­rele poet ge rman Gerha rd t Haup tmann . D u p ă s ă r b ă t o ­rire a avu t loc un banche t în marea sală de marmoră a grădini i zoologice din Berlin. Au luat peste peste şase sute de personal i tă ţ i din lumea intelectuală şi d ip loma­tică.

* * Anul aces ta Academia franceză a decerna t u r m ă t o a ­

rele premii : D-lui F ranc Nohain , marele premiu pentru l i teratură

în va loa re de 10.000 franci. D-lui Jacques Chardonne , premiul romanului , pen t ru

opera sa „Claire" . * *

Noul preşedinte al „Ast re i" a fost ales în pe r soana d-lui Dr . Iuliu Moldovanu .

S'a pr imit la redacţ ie „Calea Sânge lu i " de G. Şt. Ca -zacu, ediţie r evăzu tă şi complec ta tă , cu o prefaţă de G. Bacovia ; vom reveni a supra acestei p lache te în t r 'un nu ­măr vi i tor .

:j: îŞ:

D-l Liviu Rebreanu a pus sub t ipar un nou r o m a n , Gorila, care va a p a r e în cursul acestui an .

* * Noul roman al d-lui N. Condiescu se numeşte însem­

nările lui Safirim.

* * D-1 Ion Focşeneanu va face să a p a r ă în t oamna

acestui an un volum de poezii cu un ultim ciclu cupr in ­zând t raducer i din : Baudela i re , Verlaine, Richepin şi Valéry.

* * La redacţ ia revistei „Braşovul Li te rar" se găsesc în

depozit ultimile exemplare din Epigramele lui Cincinat Pavelescu .

P r e ţ u l 2 0 l e i .