booklit - Cartier · 2009-06-15 · cavaleriei, de la cavaleriei, de la arhitectura cetaţilor...

vara, 2009 1

book lit

vara, 2009

CARTIEREditura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.Tel./fax: 24 05 87, tel.: 24 01 95. E-mail: [email protected] Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr.24, sectorul 2, București.Tel/fax: 210 80 51. E-mail: [email protected]

Cărţile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.

Responsabil de ediţie: Em. Galaicu-PăunDesign/tehnoredactare: Vitalie CorobanPrepress: Editura CartierTipărită la Combinatul Poligrafic (nr. 91 536)

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii Cartier booklit: vara 2009: [publicaţii editate]/ resp. ed. : Em. Galaicu-Păun. – Ch. : Cartier, 2009 (Combinatul Poligr.). – 144p. – 600 ex.ISBN 978-9975-79-580-7-- 1. Publicaţii editate de Editura „Cartier”017.4(478-25)C 22

C u p r i n s :

CARTIER dicţionar ......................... 3

istoric ............................ 11

polivalent ..................... 35

clasic .............................43

biblioteca deschisă .... 57

rotonda ......................... 79

junior ............................99

c(art)ier ....................... 117

dicţionar

4 vara, 2009

Dicţionarul cavalerilorde Daniel RoyoTraducere din franceză de Gabriela ȘiclovanIlustraţii de Jean-Michel Arroyo

124 pag. Format 170x210. Legat. ISBN 978-9975-79-562-3

Dicţionarul... este o nouă colecţie care propune o incursiune completă într-o civilizatie. Datorită numeroaselor articole așezate în ordine alfabe-tică sau tematică, sunt abordate toate subiectele importante. Sunt lucrări serioase și amuzante totodată adresate unui public larg și pasionat.

Spadă, scut, senior și cetate... vă spun ceva toate acestea? Știţi ceva despre Arthur, Lancelot, Masa Rotundă? Exploraţi întregul univers al cavaleriei, de la cavaleriei, de la arhitectura cetaţilor până la legendele epice ale Evului Mediu, inclusiv descrierea armelor și a virtuţilor cavalerilor, într-o lucrare pasionantă.

Pentru copii de la 9 ani.

dic ţ ionar

vara, 2009 5

dic ţ ionar Danie l Royo. D i c ţ i o n a r u l ca va l e r i l o r

6 vara, 2009

Dicţionarul indienilorde Michel PiquemalTraducere din franceză de Corina IftimiaIlustraţii de Jean-Michel Arroyo


Cu ce fel de arme se luptau indienii din America? Ce mâncau? Cum se îmbrăcau? Cine erau zeii lor, ce ritualuri aveau? Cu ce tăbaceau pieile femeile lor? Ce înseamnă „Canada”? Ce este un trib?... Cufundaţi-vă în lectura acestor pagini pasionate, veţi găsi în ele toate răspunsurile!


dic ţ ionar

vara, 2009 7

dic ţ ionar Michel Piquemal . D i c ţ i o n a r u l i n d i e n i l o r

8 vara, 2009

Dicţionarul piraţilorși corsarilorde Dominique JolyTraducere din franceză de Ioan T. BiţaIlustraţii de Jean-Michel Arroyo


Vânatoarea de comori, sentimentul de libertate, viaţa pe mare... pâna în zilele noastre, istoriile cu piraţi ne fac sa visăm... O temă care inflamează imaginaţia și ale carei secrete aţi vrea să le pătrundeţi?... Cum trăiau acești oameni? Ce aventuri celebre au marcat istoria pirateriei? La abortaj!


dic ţ ionar

vara, 2009 9

dic ţ ionar D ominique Jo ly. D i c ţ i o n a r u l p i ra ţ i l o r ș i co r s a r i l o r

10 vara, 2009

vara, 2009 11

is toric

12 vara, 2009

is tor ic

Statele Unite ale lui Obama și lumeade Catherine DurandinTraducere din franceză de Corina Iftimia

Cca 240 pag. Format 135x200. Legat.

În curând

vara, 2009 13

is tor ic Cather ine Dur andin . Sta te l e U n i te a l e l u i O b a m a și l u m e a

La mai bine de 7 ani de la atentatele ucigaşe din 11 septembrie 2001 de la

Washington şi New York, Statele Unite se află într-un impas: frică, nesiguran-

ţă, angrenare în Afghanistan, împotmolire în Irak şi ameninţarea cu întoar-

cerea la războiul rece. Vorba cântecului: „Quand c’est fini, ça recommence ”

(Când s-a isprăvit, o luăm de la capăt). Rusia revine la vocabularul războiului,

Vladimir Putin, acest „fost” KGB-ist, atacă, ameninţă apoi contra-atacă.

Momente grele şi de neînţeles! Pe de o parte preşedintele George W. Bush,

din câteva fraze scurte care se vor decisive, reactivează tema Al Qaida gata sa lo-

vească. De cealaltă parte, rusul critică NATO pentru extinderea sa şi voinţa im-

perialistă a Occidentului dirijat de Washington. Două discursuri despre război

care nu au nimic în comun: războiul împotriva terorismului şi războiul rece.

Luptele şi discursurile despre război devin o realitate omniprezentă. Însă…

Până mai ieri, în timpul războiului rece, între 1947-1990, aliaţii occidentali

şi americanii se considerau liberi, democraţi şi promotori ai Binelui împotri-

va Răului comunist, ai drepturilor omului împotriva dictaturilor totalitare.

Astăzi, Statele Unite se căznesc să apară drept salvatoare, eliberatoare. Şi se

împiedică. Campaniile duse în Irak din primăvara lui 2003 sunt percepute de

către opinia publică americană drept un război de cotropire, străin culturii

Statelor Unite. Dacă opinia publică nu se manifestă violent aşa cum s-a întâm-

plat în timpul războiului din Vietnam, aceasta e pentru că în 1973 conscripţia

a fost suprimată. Armata de meserie şi voluntarii sunt angajaţi laolaltă.

Modul în care sunt conduse războaiele actuale prezintă o profundă contra-

dicţie: inamicul terorist est polimorf şi imposibil de localizat. Or, operaţiunile

sunt conduse în manieră tradiţională, între asalturi succesive şi război anti-

insurecţional! Această contradicţie ridică o întrebare care dă de gândit: oare

angrenajul este ineluctabil? Va fi nevoie ca Somalia şi Filipine să fie încercuite

de trupe? Şi ce-i de făcut atunci când suspecţii Al Qaida lucrează la Londra

sau în Australia?

14 vara, 2009

Ameninţarea teroristă este legată şi de obsesia înspăimântătoare a prolife-

rării nucleare. Încă o dată: ce-i de făcut? Cum să te aperi de Statele ticăloase,

„rogues states” după expresia americană? Cum să faci faţă riscurilor de atacuri

conduse de grupuri ostile care nu pot fi controlate?

Nu cumva americanii şi ruşii împărtăşesc aceleaşi temeri şi implicit aceleaşi

interese pe terenul căutării securităţii? În acest caz, care este însemnătatea,

care sunt obiectivele Moscovei când o face pe rusul cel rău în timpul războiu-

lui rece? Ziarişti, oameni de afaceri, sunt eliminaţi. Un miliardar rus refugiat

la Londra de şapte ani, Boris Berezovski, depune mărturie împotriva lui Putin

cum că ar comandita asasinate la Londra. Iată-ne din nou în plin roman de

spionaj, familiarul roman al războiului rece!

În contextul noilor complicaţii – terorismul fluid – şi al reprezentării tra-

diţionale a teritoriului fiecărei puteri care-şi asigură securitatea între frontie-

re, Statele Unite au intrat într-o dezbatere largă asupra identităţii, misiunii şi

strategiei lor şi asupra mijloacelor pe care le vor folosi în favoarea noii lor doc-

trine de apărare. Numeroşi experţi occidentali de o parte şi de cealaltă a Atlan-

ticului se joacă cu scenarii de viitor, străduindu-se să găsească un sens, nişte

repere. Care va fi viitorul puterii în lumea secolului al XXI-lea? O hiperputere

sau o lume echilibrată a puterilor? Cum se vede Rusia în viitor? Ca o Rusie

puternică, sau pur şi simplu arogantă? Fiecare pană desenează scheme rigu-

roase care să rupă capul anarhiei triumfătoare. Ceva mai modest, însă foarte

spontan, opinia publică americană se retractează şi se întreabă dacă trebuie

continuat rolul de jandarm al lumii peste mări. Vechiul reflex al izolaţionis-

mului este explicabil: un război prea lung in Irak, fără rezultate, cu prea multe

pierderi, morţi, răniţi şi invalizi nenumăraţi. Aceştia sunt mărturii vii alături

de familiile lipsite. Umbra apăsătoare a înfrângerii din 1975 în Vietnam revi-

ne, neliniştitoare. Aduceţi-vă aminte, un elicopter se ridică în aer luându-i cu

sine pe ultimii combatanţi ai măreţei Americi rănite…


vara, 2009 15

Imediat după traumatismul din 11 septembrie, Bush, înconjurat de consi-

lierii săi republicani şi neo-conservatori, şoimii, a lovit puternic. Nimic mai

firesc. Aproape trei mii de oameni nevinovaţi pulverizaţi în sânge şi praf, Pen-

tagonul – centrul apărării americane – spintecat. World Trade Center din New

York, realitate şi triumf al lumii afacerilor şi al unui mod de viaţă tipic pentru

Manhattan, cu nevoia presantă de a munci şi cu bucuria pentru frumuseţea

strălucitoare a celor două Twin Towers, transformat într-un coşmar de ruine

înnegrite de fum. Trupuri rănite cad din turnuri, ţipete, ultimele cuvinte, un

adevărat iad. De ţinut minte, pentru a înţelege urmarea.

Însă, după mai bine de şapte ani, suntem nevoiţi să constatăm că încrede-

rea preşedintelui şi a echipei sale în lupta victorioasă împotriva terorismului

se dărâmă. Îndoiala îşi face loc, iar la unii americani, mânia. Cei şapte ani de

doliu se lovesc de o întrebare fundamentală: Sunt Statele Unite în stare să con-

ceapă şi să conducă cu eficacitate şi legitimitate groaznicul război al secolului

al XXI-lea?

Haideţi să ne imaginăm, să ne imaginăm un om scăpat cu viaţă din teroa-

rea de la World Trade Center care contemplă starea de lucruri actuală. Desigur,

Saddam a fost eliminat. Totuşi s-a dovedit că nici el, nici apropiaţii săi nu sunt

vinovaţi de ororile din 11 septembrie. Să ne imaginăm că omul scăpat cu viaţă

de la World Trade are un fiu angajat astăzi în Irak. Încercaţi să puneţi în gura

celor doi un dialog care să sune convingător, încercaţi, şi veţi rămâne fără

grai. Poate numai dacă vă convingeţi înşivă că această goană după victorie, cu

şi mai mulţi oameni angajaţi pe teren, va permite – va permite ce? Transfor-

marea Irakului într-o democraţie liberală, în bune relaţii cu Iranul şi cu Israe-

lul? Ajunşi aici, întoarceţi pagina. Şi daţi peste gesturile ostile ale lui Putin, vă

întâlniţi din nou cu limbajul ostil care vă este familiar.

Statele Unite sunt în război. Care este obiectivul? Cum va fi, cum vor arăta

războiul şi perioada de după război în secolul al XXI-lea?


16 vara, 2009

Capitolu l I

Ce se întâmplă când Rusia mârâie şi distrează?

A. Ruşii? Minciună şi iar minciună

Nimic nu mai merge. Decupaţi-vă ziarele, lipiţi articolele selecţiona-

te zi de zi şi urmăriţi o actualitate de alunecare, da, de alunecare spre

un nou război rece. Cum să renunţi la această formulare simplă în faşa

unei înşiruiri de gesturi şi cuvinte de nemulţumire, ostile sau amenin-

ţătoare ale Moscovei la adresa Statelor Unite şi a noilor lor parteneri din

NATO? Contextul se pretează la aceste luări de poziţie ale Moscovei.

Contextul aniversării ar fi putut genera comemorări liniştite şi seni-

ne. Dimpotrivă, acestea s-au soldat cu gesturi de ostilitate, cu cuvinte

jignitoare şi cu luări de decizii neliniştitoare în privinţa cursei înar-

mărilor. În 2007 trebuia să se sărbătorească o dublă aniversare într-o

ambianţă împăciuitoare: 10 ani de la semnarea incredibilului Act Fon-

dator al parteneriatului NATO-Rusia şi 5 ani de existenţă a Consiliului

NATO-Rusia, instituit printr-o declaraţie comună la Roma în mai 2002.

Enunţul celor două acorduri te face să te cutremuri de optimism în faţa

posibilităţii de a gestiona în comun crizele şi relaţiile militare. Imagina-

ţi-vă: NATO a fost încă din 1949 organizaţia Alianţei atlantice cu o po-

litică de „containment” (îndiguire)/respingere a expansiunii URSS şi a

comunismului, aşadar inamicul militar numărul 1 al Moscovei. NATO

s-a constituit în jurul unei ideologii simple, formulate solemn de că-

tre preşedintele american Harry Truman în primăvara lui 1947, în faţa

Congresului: îndiguirea şi respingerea comunismului care ameninţa să


vara, 2009 17

năvălească din Europa Centrală şi de Sud-Est spre Germania în curs

de lichidare a nazismului, Franţa şi Italia, atingând spaţiul meditera-

nean. NATO şi-a menţinut poziţia de inamic direct al URSS pe toată

durata anilor de război rece. Or, la mai puţin de zece ani de la căderea

Zidului şi de la prăbuşirea URSS-ului, de la emanciparea sateliţilor săi

din Europa Centrală şi de Est, Moscova acceptă semnarea unui acord

de parteneriat cu fostul ei inamic. Cu alte cuvinte, acceptă să închege

un dialog constant care presupune încredere, transparenţă şi informa-

ţii. Anul 1997, dată uitată de cronologiile prea pripite, stă mărturie a

destinderii veritabile de după războiul rece. Pe-atunci, în primăvara lui

1997, un Boris Elţin rotofei şi surâzător dădea mâna cu Jacques Chirac

tot numai zâmbete, ca simbol al bunei relaţii. Bună-dispoziţie rusească?

Destindere reală şi acceptarea sfârşitului unui război rece care a durat

mai bine de 40 de ani? S-ar putea. Asta dacă nu cumva zâmbetele ama-

bile nu vor fi fost altceva decât mărturisirea de moment a slăbiciunii

Rusiei, o slăbiciune acceptată ca o pauză necesară, până la redresare şi

la revanşă.

2007, zece ani mai târziu, ambianţa se schimbă. Se înmulţesc cris-

pările între Moscova şi Washington, între Moscova şi foştii fraţi euro-

peni, astăzi trecuţi de partea Statelor Unite şi NATO. Tonul dialogului

între Uniunea Europeană şi Rusia este alimentat cu tensiuni şi cuvinte

jignitoare. Vladimir Putin insultă senin într-un interviu acordat ziaru-

lui Le Figaro pe 14 iunie 2007: „Cât despre drepturile omului, nu vreau

să ofensez pe nimeni, însă raportul organizaţiei Amnesty International

afirmă că Statele Unite sunt cele mai mari distrugătoare ale drepturi-

lor omului”. Moscova se înfruntă cu Washingtonul şi cu Bruxelles. Şi

anunţă: „Vom avea ţinte în Europa”. Se înţelege că preşedintele vorbeşte

despre ţinte militare. Hotărât lucru, nimic nu mai merge.


18 vara, 2009

Bineînţeles, în faţa semnalelor de mânie rusească, majoritatea ana-

liştilor occidentali se vor strădui să demonstreze că nu există niciun

motiv de îngrijorare pentru mormăielile Ursului moscovit, reacţie foar-

te firească, bună să-i liniştească şi să tragă concluzii. Renumită pentru

minciunile ei à la Potemkin încă de pe vremea Ecaterinei a II-a, Rusia

are pretenţia de mare putere şi se străduieşte să demonstreze o capacita-

te de a face rău pentru care nu are mijloacele necesare. Aflat în vizită în

Rusia prin anii 40 ai secolului al XIX-lea, marchizul de Custine a lăsat

un text devenit referinţă pentru tema minciunii ruseşti. George Ken-

nan, diplomat american care a stat la originile discursului preşedintelui

Truman asupra necesităţii războiului rece, a preluat cuvintele lui Custin

şi a confirmat înclinaţia rusească spre bluf. Alain Besançon, istoric al

Rusiei şi al URSS-ului din anii războiului rece, revine şi el asupra repre-

zentării minciunii ruseşti şi sovietice. A. Besançon le explica cititorilor

săi continuitatea trecutului rus cu prezentul sovietic. Aşa că, în 2007 şi

în 2008, în momentul în care V. Putin vorbeşte şi se supără, expertiza

occidentală cade ca o ghilotină. Rusia este un uriaş, însă un uriaş cu

picioarele de lut. Dovada slăbiciunii ruse este în primul rând de ordin

demografic: ruşii mor deoarece beau prea mult! Scăderea numărului

populaţiei ar ajunge la cifra de 700 000 de locuitori pe an. Speranţa de

viaţă şi natalitatea sunt în scădere. Beau votcă, dar şi mai rău, apă de

colonie, ba încă şi produse medicinale care conţin alcool. Gorbaciov

încercase prin a doua jumătate a anilor 1980 să lupte împotriva acestui

flagel. Zadarnic. Amintiţi-vă de preşedintele Eltin, succesorul său, ilar

şi clătinându-se pe picioare! După un studiu ştiinţific britanic efectuat

în 2002, 43% dintre decesele bărbaţilor ruşi cu vârsta cuprinsă între 25-

54 de ani sunt cauzate de alcool. Cifrele din 2005 anunţă 75% din crime

și 42% din sinucideri ca fiind comise sub influenţa alcoolismului. Rusia


vara, 2009 19

este ţara cea mai alcoolică din lume, tragedie, „boală a sufletului”, cum

se poate citi sub pana unui reporter al cotidianului englez „The Guar-

dian”, la 15 iunie 2007. Ziarul „Guardian” este un cotidian popular, larg

difuzat, un model pentru informaţiile sale cu privire la starea reală a

ruşilor şi la ceea ce gândeşte o parte a opiniei occidentale despre Rusia.

În al doilea rând, slăbiciunea ascunsă a Rusiei aşa-zis puternice ar sta

într-o contradicţie fundamentală în modul de gestionare a economiei:

pe de o parte, puterea Statului asupra sectoarelor-cheie ale economiei,

precum cel al energiei; pe de altă parte, politica de control statal frâ-

nează investiţia şi astfel blochează întreg potenţialul de dezvoltare. În

plus, Rusia este foarte bogată în resurse energetice, însă le risipeşte. Se

pare că mai dispune de rezerve de gaz numai pentru 60 de ani. Desigur,

Rusia furnizează 20% din nevoile petroliere şi 40% din nevoile de gaz

ale Uniunii Europene. Dar, dacă politica energetică nu se va schimba,

întreprinderea de gaz Gazprom, cu caracterul ei de cvasi-monopol, nu

va fi în măsură să satisfacă, în zorii anului 2010, contractele încheia-

te cu clienţi importanţi precum Uniunea Europeană, Ucraina, China

şi Turcia. Zăcămintele majore, toate situate în Siberia Occidentală, se

secătuiesc. Gazprom are datoria să încheie acorduri de transfer de teh-

nologie cu societăţi precum cea italiană ENI sau cu Shell. În septembrie

2006, Moscova dă afară compania Shell de la zăcămintele de la Sahalin,

anulează licenţa de exploatare încheiată pentru zăcământul uriaş de la

Sahalin-2 din Siberia extrem orientală. Administraţia rusă acuză com-

pania Shell de a fi comis infracţiuni ale legii, în special în sectorul de

protecţie a mediului. Zăcământul este situat sub o mare în care trăieşte

balena gri, specie pe cale de dispariţie. Total, British Petroleum vor su-

feri aceeaşi soartă. Aici e punctul nevralgic: etatizarea sectorului ener-

getic rus reduce participarea investitorilor străini la exploatarea zăcă-


20 vara, 2009

mintelor. Moscova se foloseşte de arma energetică, îi apasă pe partenerii

dependenţi de livrările ei precum Ucraina şi Bulgaria, dar pe termen

mediu nu are capacităţile necesare ca să-i ţină în lesă! Războiul nervilor

este în toi când Rusia hotărăşte, în ianuarie 2007, de pildă, în mod uni-

lateral, să stopeze brusc livrările de petrol brut către Belorus. Or, con-

ducta de petrol Drujba, care alimentează din plin Polonia şi Germania,

trece prin Bieloru! Petrolul rusesc este prelucrat de către două rafinării

bieloruse care-l exportă la preţul pieţei către restul Europei. Timpurile

sunt grele atunci când Rusia, desigur, în detrimentul intereselor ei pe

termen lung, se încăpăţânează, refuză să semneze o Cartă energetică cu

Uniunea Europeană, aceasta tot la finele lui 2006. Acordul ar fi trebuit

să permită companiilor străine să aibă acces la reţeaua ei de conducte.

Nici nu mai poate fi vorba! Un consilier al lui Vladimir Putin, trimis

special la Berlin în decembrie 2006, bate cu pumnul în masă: „Nu vom

ratifica. Este păgubitor pentru Rusia”. Suntem siliţi să constatăm că

membrii serviciilor de securitate ruse îşi dezvoltă şi îşi afirmă prezenţa

în sectorul energetic: la 10 noiembrie 2006, vice-preşedintele lui Gaz-

prom era înlocuit de către un fost membru KGB apropiat al preşedin-

telui Putin. Înarmată cu gaz şi petrol, Rusia încearcă să recucerească o

putere pierdută.

B. Crize în crescendo

Să ne întoarcem în primăvara lui 1997, pe vremea zâmbetelor lui El-

ţin cu părul său alb pieptănat impecabil, a lui Bill Clinton radios şi a

lui Jacques Chirac aplaudând, toţi trei aşezaţi laolaltă în saloanele de la

Elysée la Paris, pe 27 mai, în jurul unui document foarte oficial intitulat

Act Fondator NATO-Rusia cu privire la Relaţii, Cooperare şi Securitate


vara, 2009 21

Reciproce dintre NATO şi Federaţia Rusă. Un principiu anunţat, demo-

craţie şi securitate cooperantă. Un context istoric reamintit: „NATO şi

Rusia nu se consideră adversari. Ele au drept obiectiv eliminarea ves-

tigiilor din epoca de confruntări şi rivalităţ”. Vocabularul este intere-

sant: cuvântul cooperare se situează la polul opus al confruntării, voinţa

de a trage linie sub trecut este fermă. Europa este evocată în rândul al

cincilea, o Europă a viitorului, întreagă, liberă, în folosul tuturor po-

poarelor. Nu se spune nimic, nu se dă nicio lămurire despre spaţiul re-

prezentat de „Europa întreagă” între frontierele ei, popoarele europene

nu sunt numite. Se reaminteşte conduita rusă în perioada de după răz-

boiul rece: edificarea unei societăţi democratice, transformarea politică

şi economică. Bilanţul reducerii forţelor armate ruse este depus fără ca

termenul de dezarmare să fie rostit. Este evocată retragerea forţelor ruse

din ţările Europei Centrale şi Orientale şi din regiunea Balticii, fără a

se aminti poziţia acestor forţe în sânul fostului Pact de la Varşovia, în-

cheiat în 1955 şi auto-dizolvat în 1991, după mai bine de trei decenii de

cooperare sub egida marilor şefi militari sovietici. Rusia se prezintă ca

şi cum ar fi gata să-şi reducă forţele militare convenţionale şi nucleare.

Ea este văzută ca un factor, ca un actor al păcii în cadrele respective ale

ONU, ale OSCE, ca un participant la forţele multinaţionale care asi-

gură ordinea în Bosnia și Herţegovina. Consemnarea principiilor pe

care NATO şi Rusia îşi fundamentează angajamentul este importantă.

Foarte curând, ruşii vor considera că aceste principii nu sunt respecta-

te: „Respectul suveranităţii, al independenţei şi al integrităţii teritoriale

a tuturor statelor şi al dreptului lor inerent de a-şi alege mijloacele de

securitate, de inviolabilitate a frontierelor şi al dreptului popoarelor la

autodeterminare aşa cum sunt stipulate în Actul Final de la Helsinki

şi în alte documente ale OSCE ”. Partenerii nu se mulţumesc numai cu


22 vara, 2009

proclamaţii satisfăcătoare, ci amplasează un mecanism de consultare

operaţional în jurul unui Consiliu Conjunct permanent. Rusia înfiin-

ţează o misiune pe lângă NATO, astfel dialogul se instalează în mod

real, fizic, cu parteneri care se salută, îşi strâng mâinile şi se strigă pe

numele mic. Textul este lung, precis, foarte precis asupra punctelor care

ar putea stârni discordia. Să vorbim despre aspectul nuclear şi despre

forţele convenţionale. Ca să putem măsura distanţa imensă parcursă

de la războiul rece, este suficient să reamintim momentul 1983, când

NATO şi sovieticii se înfruntau periculos pe terenul amplasărilor ra-

chetelor nucleare pe solul Europei râvnite, respectiv rachetele SS 20 so-

vietice, pe de o parte, şi rachetele Pershing ale NATO, pe de altă parte.

Pentru a exprima gradul înalt de alarmă de la acel început de deceniu

8, unii autori americani au vorbit de un „al doilea Război Rece”. În ca-

drul Actului Fondator din 1997, NATO aduce la cunoştinţă faptul că nu

are nicio intenţie, niciun proiect şi niciun motiv să stabilească depozite

de arme nucleare pe teritoriul statelor membre. Rusul nu poate decât

să se felicite pentru o astfel de promisiune: oare nu cursa înarmărilor

nucleare a stat la originea războiului rece? Pentru Moscova, acesta este

un punct esenţial şi liniştitor. La fel de satisfăcătoare pentru partea rusă

este şi reamintirea principiilor de la Helsinki: la 30 de ani de la sfârşi-

tul celui de al doilea Război Mondial, frontierele sunt în sfârşit fixate!

Problema reducerii forţelor convenţionale este mult mai complexă; aici,

paragrafe lungi şi întortocheate încearcă să stabilească un echilibru al

forţelor în jurul plafoanelor naţionale şi al dimensiunii pragurilor de

securitate. Suntem departe de sărbătorirea unei dezarmări generale.

Zâmbetele largi ale Mai Marilor lumii ascund suspiciuni, ambiţii bine

înrădăcinate, ataşament teritorial. Obiectivul stabilit este ca prin Trata-


vara, 2009 23

tul cu privire la Forţele Convenţionale din Europa (FCA) , fiecare din-

tre părţile implicate să ia măsuri de reducere a echipamentului militar

pentru „a ajunge la plafoane de echipamente mai joase, conforme cu

transformarea climatului de securitate în Europa”.

În ciuda limitelor sale, Actul Fondator are tot dreptul să stârnească

zâmbete şi aplauze în mai 1997, când stabileşte o permanenţă şi o conti-

nuitate a dialogului dintre Rusia şi NATO.

Şi totuşi, în ciuda acestui pas înainte, doi ani mai târziu, în primăva-

ra lui 1999, o criză gravă scutură relaţiile dintre cele două părţi. Criza

se răsfrânge puternic asupra vieţii politice interne a noilor aliaţi, viitori

parteneri NATO. Rusia s-a mâniat! Moscova nu poate fi ignorată!

Sunt multe motive care stau la baza acestei reacţii de ostilitate din

partea Moscovei. În primul rând, NATO continuă să se extindă spre

Est. Summitul de la Washington care sărbătoreşte în 1999 cea de a 50-a

aniversare a NATO nu este pe placul ruşilor. Cu ocazia acestui summit,

două foste membre ale pactului de la Varşovia, ţări riverane ale Mării

Negre, Bulgaria şi România, îşi depun din nou candidatura de adeziu-

ne. Or, spaţiul Mării Negre este important pentru Moscova, ca zonă de

influenţă. Rusia închiriază Ucrainei baza de la Sevastopol. În al doilea

rând, Moscova se află în plin dezacord cu Washingtonul cu privire la

analiza şi gestionarea crizei înspăimântătoare pe care o traversează Bal-

canii occidentali, fosta Iugoslavie din 1991-1992. Ruşii n-au făcut mare

lucru în timpul primului război din Balcani, fiind siliţi să accepte inde-

pendenţa Croaţiei şi Sloveniei, fără să poată interveni. Pe-atunci erau în

pline tulburări legate de explodarea imperiului. Încet-încet, de-a lungul

etapelor războaielor de epurare ivite în urma independenţei Bosniei şi

Herţegovinei, ei au pătruns din nou pe terenul Balcanilor occidentali:


24 vara, 2009

ca intermediari între puterile occidentale şi sârbi. Ruşii au de partea lor

urechea sârbilor. Astfel s-au putut instala alături de Marii actori ai Gru-

pului de Contact. Dar sarcina dificilă a revenit diplomaţiei americane,

aceea de a pune la punct negocierile de după război, în vara lui 1995,

în Ohio, la Dayton, sub autoritatea lui Richard Holdbrooke. Ne putem

imagina: ştiindu-l pe preşedintele sârb Miloşevici, apropiat al Mosco-

vei, între patru ochi cu americanul Holdbrooke, un diplomat talentat

format de Henry Kissinger, pe o bază militară din inima statului Ohio,

Moscova avea de ce să se neliniştească şi să se irite, fiind eliminată!

Richard Holdbrooke, perfect conştient de consecinţele succesului său

de negociator american, notează: „Dayton a răsturnat complet ierarhia

elitelor din Europa de după războiul rece…” (Richard Holbrooke, To

End a War, Random House, New York, 1998, p. 318). Acesta îşi subli-

niază afirmaţiile sub un titlu neplăcut pentru Moscova şi pentru alţii…

„Europa: aplauze şi şoc”. Moscova a fost nevoită să-l lase pe Miloşevici

pe mâna diplomaţiei de la Washington. Uniunea Europeană, cea care a

încercat între 1991-1994 să creeze împreună cu ONU proiecte de baraj

în faţa războaielor interetnice, nu poate decât să-şi recunoască slăbi-

ciunea.

Este nevoie să înţelegem ce înseamnă Balcanii pentru memoria rusă ca să

putem explica natura relaţiei lor cu sârbii. O prietenie care şochează Occiden-

tul atunci când Miloşevici este luat în braţe, când fratele său şi soţia sa sunt

protejaţi, când Rusia oferă azil generalilor sârbi vinovaţi de masacre etnice,

de organizarea taberelor de concentrare. Gropile comune, cimitirele de

lângă Sarajevo, stau mărturie. Încă din secolul al XVIII-lea ruşii sunt

fraţii mai mari apărători ai Balcanilor împotriva cotropitorilor otoma-

ni. În 1877 au contribuit la războiul cel mare al creştinătăţii ortodoxe


vara, 2009 25

împotriva Constantinopolului. I-au eliberat de jugul otoman pe româ-

ni şi pe bulgari, după ce i-au susţinut pe greci. Ruşii îi dispreţuiesc pe

„balcanici”. Însă aria care se întinde de la Marea Neagră până la Marea

Adriatică figurează ca zona lor de influenţă, o zonă insuficientă pentru

gloria lor, însă necesară. Moscova şi-a instalat trupele în România şi

Bulgaria între 1944-1945. Astfel, după căderea imperiului ei în 1990,

faptul că occidentalii încep să-şi impună pacea la Dayton şi să-şi arate

voinţa de a-i strivi pe sârbii care-i lichidează pe albanezi în Kosovo, în-

trece măsura tolerabilului. Decizia NATO din 1999 de a interveni mili-

tar împotriva Belgradului cu raiduri aeriene este o pereche de palme pe

obrazul Rusiei. Organizată în grabă la Rambouillet, conferinţa ultimei

şanse de rezolvare pe cale paşnică a conflictului interetnic a eşuat. Bill

Clinton, vezi Memoriile sale, n-a înţeles sau n-a vrut să înţeleagă. Fostul

preşedinte notează pe scurt: „Dacă majoritatea Congresului şi a aliaţilor

noştri din NATO era favorabilă raidurilor aeriene, Rusia era împotri-

vă.” De ce? Clinton nu dă nicio explicaţie. Se mărgineşte la a reaminti

că vicepreşedintele Al Gore trebuia să-l primească pe primul ministru

Primakov, aflat în drum spre Washington. Când rusul a aflat vestea că

au început raidurile aeriene, la 23 martie 1999, a făcut cale-ntoarsă cu

avionul la Moscova! Gestul avea meritul clarităţii.

Pentru Moscova, dincolo de prietenia purtată Belgradului şi de voin-

ţa de a-şi menţine influenţa în Balcanii occidentali, este vorba de ceva

mai mult: rolul viitor al NATO în regiune. Într-adevăr, în toamna lui

1999, NATO acţionează fără mandatul ONU, în afara teritoriului mem-

brilor săi! Până unde vor merge ingerinţele NATO? De ce nu o incursiu-

ne în Cecenia, în numele garantării drepturilor omului! În 1999, ruşii

încearcă să gesticuleze, însă Clinton nu se pierde cu firea, nu-i deloc de


26 vara, 2009

părere că se află în pragul unui al treilea război mondial. Moscova tri-

mite în secret, fără acordul NATO, 50 de camioane şi 200 de oameni să

ocupe aeroportul Pristina. Aceştia debarcă primii în Kosovo, cu patru

ore înaintea forţelor NATO. Sub nasul comandantului trupelor NATO,

Wesley Clark, palid! O confruntare disperată în numele onoarei: nego-

cierea este deschisă. Forţele ruseşti vor coopera cu NATO în Kosovo sub

mandatul ONU. Mijloacele Rusiei nu sunt la înălţimea ambiţiei sale.

Vorbe goale: la 30 iunie 1999, noul ambasador al Rusiei la Bucureşti

adună presa, corpurile diplomatice şi aduce la cunoştinţă cu forţă-fără-

efect că Rusia are o opinie absolut negativă în privinţa intrării Poloniei,

Ungariei, Republicii Cehe şi a României în NATO. Acesta declară opo-

ziţia în faţa integrării celor trei Ţări Baltice. La Bucureşti, preşedintele

Emil Constantinescu, care cedase spaţiul aerian românesc zborurilor

NATO, este foarte îngrijorat. Vorbe, vorbe ruseşti. La jumătatea lui au-

gust a aceluiaşi an, tensiunea slăbeşte. Bucureştiul semnează un tratat

bilateral cu Moscova cu referire în special la schimburile economice.

S-ar părea că emoţiile puternice sunt jucate de ambele părţi. Pragmatis-

mul triumfă până la urmă.

C. Imposibila solidaritate

Fără discuţie, între… Moscova şi Washington domneşte un climat

otrăvit. Şi pe urmă, absolut pe neaşteptate, brusc, în câteva minute, un

şoc, un traumatism teribil pentru Statele Unite, pentru aliaţii lor, pen-

tru lumea occidentală şi partenerii săi, 11 septembrie 2001. Pentago-

nul este spintecat la Washington, Turnurile Gemene de la World Trade

Center sunt dărâmate. Este o oroare, o dramă, trei mii de morţi. NATO


vara, 2009 27

imediat, Consiliul de Securitate ONU pe 12 septembrie timp de o ju-

mătate de oră, Uniunea Europeană, exprimă dreptul Statelor Unite la

legitimă apărare, dând dovadă de o strânsă solidaritate. Vladimir Putin

a priceput pe loc. A cântărit ocazia care i se oferea odată cu durerea

americanilor. La urma urmelor, după cum spunea cu patimă Ecaterina

a II-a în 1766, Rusia este o putere europeană, expusă ca şi ansamblul

lumii occidentale la ameninţarea fanatismului şi a terorismului iraţio-

nal. Putin a înţeles foarte bine. Este printre primii oameni de stat care-l

sună pe George W. Bush încă din seara de 11 septembrie. Îl asigură de

compasiunea şi totodată de fermitatea sa. Se întoarce o pagină de istorie.

9/11 cum spun americanii, a schimbat faţa lumii. Se deschide o nouă

pagină de război, cea a războiului anti-terorist. Sovieticii şi americanii

au mai cooperat în trecut, în lupta împotriva lui Hitler, nu-i aşa? A sosit

vremea unei noi cooperări împotriva unui nou Hitler. Vladimir Putin

nu cere nimic, apare ca un partener firesc. El se pronunţă astfel pe pos-

tul de televiziune ABC: „Pentru combaterea terorismului, noi nu cerem

Occidentului nicio favoare, nici în termeni de adeziune la OMC, nici

în privinţa datoriei noastre externe. Această luptă este de interes vital

pentru toţi, deci şi pentru noi… Vrem să ne integrăm din ce în ce mai

mult în structurile internaţionale şi credem că aceasta este în interesul

tuturor”. Vorbele sunt urmate de fapte. La 24 septembrie 2001, Putin

oferă Washingtonului o cooperare concretă. El promite deschiderea

spaţiului aerian, participarea la unele operaţiuni de „salvare şi căutare”,

un ajutor sporit acordat Alianţei Nordului în Afghanistan împotriva

talibanilor care-l adăpostesc şi-l apără pe Ben Laden. Nu, nu, ruşii nu

cer nimic, dar… Ei au dreptul sau cel puţin sunt în măsură să spere că

occidentalii îi vor lăsa să ocupe Cecenia, fără să agite referinţa la drep-


28 vara, 2009

turile omului. Un război anti-terorist este, de oriunde ar fi condus, un

război murdar. Aşa se face că în teren, la frontiera Afghanistanului cu

Tajikistan patrulează grăniceri ruşi. Oficialităţi ruse, indiene, uzbece şi

tajik s-au întâlnit la Dușanbe, capitala Tajikistanului, pentru a stabili ce

ajutor vor acorda Alianţei Nordului. Ruşii nici nu crâcnesc. Le dau voie

Statelor Unite să se instaleze în Asia Centrală, Uzbekistan şi Tajikistan.

Nu încearcă să profite de situaţie şi merg până acolo încât cooperează

cu serviciile de informaţii americane privind situaţia şi raporturile de

forţă în Afghanistan. Ei cunosc bine terenul deoarece s-au luptat acolo

timp de vreo zece ani, între 1979-1988… URSS a plătit scump acest răz-

boi, soldat cu retragerea ei, cu ruşinea tristă a înfrângerii.

Aşadar, după 11 septembrie lucrurile par să evolueze în favoarea in-

tereselor Rusiei. UE a căzut de acord cu deschiderea spre Moscova. Pu-

tin se duce la Bruxelles la 3 octombrie 2001 pentru a semna o declaraţie

comună: cooperare, parteneriat strategic, respectul dreptului interna-

ţional şi al Cartei Naţiunilor Unite. Dosarele supărătoare, Serbia, Cece-

nia, extinderea NATO, sunt uitate în favoarea unui dialog intensificat

între Înaltul reprezentant al politicii externe şi al securităţii comune

(PESC) al Uniunii Europene şi autorităţile ruse. S-ar părea că se pregă-

teşte o colaborare peste dosarele suspendate ale Balcanilor, în Orientul

Mijlociu, trecând prin Moldova, Caucaz şi Asia Centrală.

Era în toamna lui 2001, epoca marii răsturnări. George W. Bush,

mereu plin de energie, cu strania şi febrila convingere că are dreptate în

pofida a orice şi a tuturor, şi-a găsit un nou prieten în Vladimir Putin.

Citeşte în ochii de un albastru intens ai rusului fost KGB, pesemne tot

aşa cum tatăl său, fost CIA, citea în ochii lui Gorbaciov. Diferenţa dintre

tată şi fiu este că tatăl a ştiut să-l domine pe Gorbaciov până când l-a fă-


vara, 2009 29

cut să cedeze. Însă George W. l-a scăpat bine de sub control pe Vladimir

Putin. Degeaba rusul şi cu americanul au evocat în discuţii concepţiile

respective despre educaţia copiilor lor… Cu câţiva ani în urmă, Raisa

Gorbaciov şi Barbara Bush îi pomeneau în discuţie pe nepoţei…

Euforia prieteniei americano-ruse din timpul doliului şi mobilizării

anti-teroriste din toamna lui 2001 n-a ţinut mult. Un an, abia dacă a

trecut un an până să fie reformulate disensiunile şi nemulţumirile. Eşe-

cul destinderii este explicabil. Mai multe motive majore luate împreună

conduc la o constatare pe care Rusia n-o poate admite: acţiunea unila-

terală a Statelor Unite care organizează şi decid singure, peste mandatul

ONU, coaliţiile în slujba politicii – politicii lor – pe care o consideră jus-

tă. Ele, care au acţionat în Europa pentru cauza Balcanilor, folosindu-se

de Aliaţi şi de NATO ca de o cutie cu instrumente. America rănită şi-a

arogat rolul de campioană a războiului anti-terorist. Rusia îşi păstrează

viziunea clasică, tradiţională asupra puterii, sprijinită pe teritoriu, teri-

toriul lor şi dincolo de el, în zona lor de influenţă, garanţie a securităţii.

Or, Washingtonul, de la sfârşitul războiului rece şi apoi din 2001, în

ciuda războiului anti-terorist, n-a încetat să uzurpeze spaţiul construit

de URSS şi pe care Rusia înţelege să-l păstreze, în pofida destrămării

imperiului ei în 1991. Sub privirile lui Vladimir Putin, popular în Rusia,

lucru pe care acesta îl ştie, Washingtonul ocupă treptat terenurile lăsate

libere de către Moscova. Ruşii şi-au repatriat trupele Pactului de la Var-

şovia, din Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Bulgaria. Cazărmile s-au

golit. Nu mai vezi militari sovietici plimbându-se duminica prin pieţe-

le târgurilor din câmpia ungară şi fumând ţigări de tutun blond. Gata

cu sovieticii, au ieşit din decor… Or, Washingtonul recuperează aceste

teritorii lăsate libere de Moscova, pentru a le înscrie în aria teritorială


30 vara, 2009

NATO. Un asemenea mod de abordare alimentează resentimentul rus.

Momentul privilegiat 2001 n-a pus capăt tensiunii naţionalismului rus.

Nu este ciudat, dacă nu umilitor pentru un conducător rus să-i vadă

pe toţi foştii parteneri ai Pactului, formaţi la cele mai înalte academii

militare de la Moscova, cum o şterg docil la Washington după ce au fost

reciclaţi în engleză? Să-şi vadă interlocutorii de ieri cum se reconvertesc

şi se introduc în acele „think tank”, cele mai conservatoare grupuri de

reflecţie din Statele Unite, până mai ieri militanţi fermi ai războiului

rece până la victoria finală, în jurul preşedintelui Reagan. Degradarea

relaţiilor dintre Moscova şi Washington n-a încetat din 2002 încoace.

Aceasta a condus treptat la o degradare sincronică a relaţiilor Rusiei cu

UE. În paralel, în pofida realegerii lui George W. Bush în 2004, criza

identitară, eşecul războiului atât în Afghanistan cât şi în Irak, împing

Rusia să se redefinească şi să-şi reafirme puterea. Este ciudat cum în

loc ca şocul din 2001 să genereze un nou mod de a gândi securitatea,

se revine la confruntarea legată de teritoriile râvnite, Caucazul, Marea

Neagră, Balcanii, la lupta pentru asigurarea alianţelor şi a clientelei.

Fapt dovedit de dialogul înnodat între Venezuela lui Hugo Chaves şi

Moscova. Întoarcerea la tradiţie se manifestă prin reluarea cursei în-

armărilor, arme convenţionale, până la sistemele radar. Analiştii poli-

ticii de echilibru între puteri, ai pragmatismului, un Henry Kissinger,

intră din nou în scenă pentru a se face din nou ascultaţi. Oare am visat

pe nedrept o altă lume, am inventat cumva o mare alianţă în timpul

coşmarului din septembrie 2001? În 2007, în fruntea Afacerilor Străine

ale Statelor Unite se află o femeie cu mână de fier, Condoleezza Rice,

expertă eminentă în războiul rece, formată la şcoala sovietologiei răz-

boiului rece, „the right woman in the right place”. Suntem departe, la o


vara, 2009 31

distanţă de vreo şase ani, de analizele şi reflecţiile prospective post 11

septembrie. Pe atunci, specialişti renumiţi construiau scenarii credibile

în care ruşii şi americanii, două mari puteri militare, cooperau pentru a

asigura securitatea din Europa în Pacific. Reflectând împreună la creş-

terea puterii Chinei şi la riscurile proliferării nucleare, şi aplecându-se

în fine asupra dosarului Iran. A trecut vremea prieteniei şi, întocmai ca

la jocul „Piticot”, ne întoarcem în căsuţa de unde am plecat. Se pare că

jocul spectaculos al celor două Mari Puteri bate pasul pe loc.


32 vara, 2009

Orienturi–Occidenturide Theierry CamousTraducere din franceză de Mira-Maria Cucinschi


Cine suntem noi?de Dan Dungaciu


„Interesul naţional derivă din identitatea naţională. Trebuie să știm cine suntem înainte de a ne ști interesele.” Samuel Huntington, Who are we? The Challenges to American’s Identity, 2004

Textele incluse între aceste coperţi vorbesc, explicit sau implicit, despre modul în care acestea afectează, direct sau indirect, orice demers politic intern, dar, mai ales, extern.A ști cine ești înseamnă a ști de unde vii și încotro vrei să te îndrepţi. Înseamnă a-ţi stabili, conștient, geografia simbolică de care aparţii și, ulterior, a-ţi îndrepta pasul sau pașii spre spaţiul (geo)politic de care te simţi în mod legitim atras.De aici miza chestiunii și actualitatea întrebării, mai ales atunci când în discuţie apare un spaţiu precum cel al Republicii Moldova.

is tor ic

Povestea raporturilor dintre civilizaţiile occidentale și cele orientale, cu siguranţă, nu ţine doar de carnagii; ea are legatură și cu artele, știinţele și gândirea. Totuși, fără urmă de îndoială, întâlnirile dintre acești doi poli ai civilizaţiei, întrepătrunși și coplimentari, au fost mai frecvente pe câmpul de batalie decât oriunde altundeva, ajungând până la a constitui un semimod de funcţionare între Occidenturi și Orienturi: opoziţia, dezacordul, conflictul și, în fine, carnagiul.Pe de altă parte, Occident și Orient sunt noţiuni care nu pot fi reduse la câteva concepte simple. Ele sunt complexe, acoperind situaţii care au evoluat atât în natura lor, cât și ăn timp. Vom vorbi, așadar, foarte des în acestă lucrare despre Occidenturi și Orienturi la plural.

vara, 2009 33

Despre geopoliticăde Oleg Serebrian


O istorie a miracolelorde Joachim BoufletTraducere din franceză de Gabriela Șiclovan


„În cartea de faţă, Oleg Serebrian nu apelează la tradiţia geo-determinismului politic, pentru el actul politic fiind dictat nu atât de factori de ordin naturgeografic, cât de interacţiunea acestora cu fenomene de natură socială, culturală și economică. Textele adunate aici nu reprezintă compilaţii ale unor studii deja existente, ci sunt marcate de viziunea proprie a autorului. Deși acesta tratează subiecte foarte variate, accentul logic al studiilor înmanuncheate în volulul de faţă este pus pe geopolit-ca regiunii Mării Negre și pe analiza relaţiilor dintre statele din această zonă...”

Dr. Wilfried Heller

Miracolul se află la fiecare pas al vieţii credinciosului: numai preo-cuparea de a vedea minuni ne împiedică sa-l recunoaștem. Nu trebuie să ne numărăm printre acei creștini care, resemnaţi, pro-clamă că epoca miracolelor s-a încheiat: nu miracolele au încetat, ci credinţa noastră.

is tor ic

34 vara, 2009

vara, 2009 35

polivalent

36 vara, 2009

Antropologia corpului și modernitateaDavid Le BretonTraducere din franceză de Liliana Rusu


p ol ivalent

36 vara, 2009

vara, 2009 37

Introducere .............................................................................9

C a pi to lu l 1 Imperceptibilul corpului ................................20

Corpul ca posibilă întrebare ..............................................20

„Voi ne-aţi adus corpul” .....................................................25

Polisemia corpului ..............................................................33

C a pi to lu l 2 . La originile unei reprezentări

moderne a corpului: omul anatomizat .................................49

Naşterea individului ...........................................................49

Ascensiunea individualismului ........................................52

Inventarea chipului .............................................................55

Corpul, factor de individualizare .....................................58

Corpul popular ....................................................................60

O antropologie cosmică .....................................................65

Relicvele ................................................................................73

Omul anatomizat ................................................................76

Leonardo da Vinci şi Vesalius ...........................................83

Fabrica lui Vesalius .............................................................87

Corpul ca rest .....................................................................100

C a pi to lu l 3 . La originea unei reprezentări

moderne despre corp: corpul maşinărie .............................103

Revoluţia galileeană ..........................................................103

Corpul în filosofia carteziană .........................................109

Corpul supranumerar ...................................................... 116

Animalul-maşină ..............................................................122

Corpul după modelul maşinii .........................................124

O „anatomie politică” .......................................................126

Maşină sau organism ........................................................129

C a pi to lu l 4 . Medicină şi medicine alternative:

de la o concepţie despre corp la concepţii despre om ......136

Pluralitate a corpurilor, pluralitate a medicinelor ......136

O antropologie reziduală .................................................139

Specificitatea medicinei generale ...................................145

O medicină a omului? ......................................................147

Mozaicul reprezentărilor corpului ................................149

Tipurile de medicină populară .......................................151

De la psihosomatică la fiziosemantică ..........................160

De la eficacitatea simbolică la efectul placebo .............173

Alte tipuri de medicină, alte antropologii ....................179

Vindecătorul şi modernitatea .........................................184

O comunitate pierdută? ....................................................188

C a pi to lu l 5 . O estezie a vieţii cotidiene ..........................192

Cotidian şi cunoaştere ......................................................192

Corpul în situaţie extremă: o cotitură spre cotidian ..197

Respiraţia senzorială a cotidianului ............................. 204

Dominanţa privirii .......................................................... 209

Zgomote ..............................................................................215

Mirosuri ..............................................................................220

Pofta de a trăi .............................................................................229

Pipăitul ........................................................................................230

C a pi to lu l 6 . Estomparea ritualizată sau integrarea

corpului ......................................................................................232

Estomparea ritualizată a corpului ..................................232

Corpul supranumerar ......................................................236

Marea hoinăreală ............................................................. 242

Corpul alter ego ................................................................ 246

De la insesizabilul lumii moderne

la sesizabilul corpului .......................................................250

Ambivalenţă faţă de un corp handicapat ......................253

Corpul „în stare de nebunie” ......................................... 266

C a pi to lu l 7. Îmbătrânirea intolerabilă:

corpul învins .............................................................................270

Corpul indezirabil .............................................................270

Îmbătrânirea ......................................................................274

Imagine a corpului ............................................................278

Privirea celuilalt ................................................................281

Chipul verbului a îmbătrâni ............................................283

C a pi to lu l 8 . Tiraniile aspectului exterior:

corpul alter ego .........................................................................289

Tiraniile aspectului exterior ...........................................289

Perimarea corpului feminin ............................................296

Design-ul corpului masculin ..........................................301

C a pi to lu l 9 . Hieroglife de lumină: de la imagistica

medicală la imaginarul corpului ..........................................313

Corpul pus în oglindă ......................................................313

Un imaginar a transparenţei ...........................................333

Imaginarul din exterior ...................................................338

Imagistica mentală: privirea imaginarului ................. 344

C a pi to lu l 10 Calea îndoielii: Corpul

supranumerar al tehnoştiinţei ..............................................347

Calea îndoielii ....................................................................347

Fragmentarea de sine: prelevarea

şi transplanturile de organe ............................................350

Grefa de față: reconstruirea unui chip? .........................368

Moartea suspendată și reversibilă ..................................373

Procrearea fără sexualitate ..............................................379

Uterul ocazional ................................................................390

Fetusul împotriva mamei sale .........................................399

Fetișizarea ADN-ului: omul ca pură informație .........401

Clona sau bâlbâielile reproducerii perfecte ................. 408

Robotizarea omului ..........................................................416

Adio corpului .....................................................................421

p olivalent Dav id Le Breton . A nt ro p o l o g i a co r p u l u i ș i m o d e r n i ta te a

Cupr i ns

38 vara, 2009

Corpul ca posibilă întrebare

Reprezentările sociale îi conferă corpului o poziţie determinată

în cadrul simbolismului general al societăţii. Ele dau un nume di-

feritelor părţi care îl compun şi funcţiilor pe care acestea le înde-

plinesc, explică relaţiile dintre ele, pătrund în interiorul invizibil

al corpului, pentru a depune acolo imagini precise, îl situează în

mijlocul cosmosului sau al ecologiei comunităţii umane. Această

cunoaştere dedicată corpului este, dintru început, culturală. Și,

chiar dacă este reutilizată doar rudimentar de către individ, ea

conferă sens bogăţiei trupului său, îi arată din ce anume este plă-

mădit acesta, atribuie durerilor sau suferinţelor sale cauze precise

şi conectate la viziunea societăţii sale despre lume, defineşte pozi-

ţia sa faţă de natură şi faţă de ceilalţi oameni, într-un sistem de va-

lori şi de corespondenţe. De aici, numărul enorm de reprezentări

care încearcă să îi dea un sens şi caracterul lor heteroclit, insolit,

contradictoriu, de la o societate la alta. Corpul pare ceva foarte

simplu, dar, în cele din urmă, se dovedeşte a fi de o esenţă extrem

de greu de definit. El nu este niciodată un dat axiomatic, ci efectul

unei construcţii sociale şi culturale.

Corpul este originea identitară a omului, locul şi timpul în care

lumea prinde contur într-o figură distinctă. El este axa relaţiei

cu lumea. Prin intermediul corpului, omul ia substanţa vieţii şi

o redă celorlalţi, cu ajutorul sistemelor simbolice comune tuturor

membrilor din comunitatea sa. Corpul este locul în care individul

se înstăpâneşte asupra lumii, asumându-şi-o ca pe un bun al său,

făcând din ea un univers familiar şi accesibil, încărcat de sens şi

de valori, dar care poate fi utilizat, în acelaşi timp, ca experienţă

de către oricare alt individ ce aparţine aceluiaşi sistem de referinţe


vara, 2009 39

culturale. A exista înseamnă, mai întâi, capacitatea de a te mişca,

în aşa fel încât să poţi fi înţeles atât de tine, cât şi de ceilalţi, în

spaţiu şi timp; înseamnă capacitatea de a transforma mediul cu

ajutorul unor gesturi eficiente, de a tria şi de a atribui o semnifi-

caţie şi o valoare nenumăraţilor stimuli ai mediului, graţie unor

activităţi perceptive; înseamnă, de asemenea, capacitatea de a

transmite mesaje celorlalţi, prin cuvânt, dar şi printr-un reperto-

riu de gesturi şi de mimici, compunând un ansamblu de ritualuri

corporale ce răspund, într-o manieră proprie, aşteptărilor comu-

ne. Mai înseamnă, în sfârşit, să fii capabil să redai ceea ce simţi

printr-un anume mod de a fi, utilizând faţa şi corpul într-un mod

specific. Prin intermediul corporalităţii sale, omul face din lume

măsura propriei sale experienţe, transformând-o în ceva familiar

şi coerent, de care poate dispune oricând şi pe care o poate înţe-

lege. Emiţător sau receptor, corpul produce sens în mod constant,

inserându-l pe om într-un spaţiu social şi cultural dat...

Adio corpului

A sosit vremea de a spune Adio, corp! Cu adevărat supranu-

merar, corpul se transformă într-un obiect ca multe altele, supus

aceluiași design, acelorași imperative de aparență exterioară, de

seducție etc. Instanță, printre altele, a identității personale și nu

înrădăcinarea sa inevitabilă. Relația contemporană cu trupul s-a

eliberat, încet încet, de-a lungul secolului, de ideea că acesta era

construit după imaginea lui Dumnezeu și, deci, de neatins, iar

politicul și-a slăbit controlul asupra lui. El este acum un corp con-

struit după imaginea sinelui, personalizat, fără nicio altă autorita-


40 vara, 2009

te decât voința personală. Dar el continuă să rămână un obstacol,

ceea ce face că unii visează să scape de această povară, pentru a-i

depăși „limitele”. Pentru această lume gnostică a urii față de corp,

pe care o prefigurează o parte din cultura virtuală, paradisul este,

obligatoriu, o lume fără corp. Pentru a lupta împotriva morții,

trebuie lucrat la corpul omului, acolo unde acesta este șubred și

muritor. Corpul este, astfel, o structură defectuoasă și deranjantă

în ochii a numeroși contemporani de-ai noștri. Curente ale cyber-

culturii fac apel, prin dorințele lor, la o umanitate (denumită deja

postumanitate) care a reușit, în sfârșit, să se desprindă de piedi-

cile care îi stăteau în cale, dintre care cea mai gravă ar fi povara

unui corp depășit, fosil. Transformat în artefact, ba chiar în „car-

ne de larg consum”, mulți visează să se debaraseze de el, pentru a

accede, în sfârșit, la o umanitate glorioasă, purificată și puritană.

Acești noi gnostici separă individul de carnea sa perisabilă și vor

să o facă să dispară în beneficiul spiritului, singura componentă

demnă de interes în ochii lor...


vara, 2009 41


42 vara, 2009

vara, 2009 43

clasic

44 vara, 2009

În curând

clasic

Scrisori către prietenide N. V. GogolTraducere din rusă de Igor Mocanu


c lasic

44 vara, 2009

vara, 2009 45

Din prima ediţie a cărţii Vîbrannîie mesta iz perepiski s druzia-

mi [Pagini alese din scrisori către prieteni] a lui N.V. Gogol (publi-

cată în 1847), Cenzura a eliminat următoarele scrisori: XIX. Rusia

trebuie iubită, XX. Trebuie să călătoreşti prin Rusia, XXI. Ce este

o guvernatoare, XXVI. Spaimele şi grozăviile Rusiei şi XXVIII.

Într-o poziţie înaltă. Gogol a decis să prezinte aceste capitole ţaru-

lui în persoană şi l-a rugat pe P.A. Pletnev să aranjeze această întîl-

nire prin intermediul lui A.O. Smirnov şi M.I. Vieligorskii, ba chiar

redactase o scrisoare adresată ţarului, dar Pletnev l-a convins să nu

facă acest pas. Gogol spera să apară în curînd o a doua ediţie a cărţii,

una integrală, dar n-a apucat să-şi vadă speranţa împlinită. Nevoit

fiind să renunţe la această a doua ediţie, avea de gînd să introducă

acele capitole omise în cel de-al cincilea tom al unei voluminoase

antologii pe care planifica să o publice mai spre sfîrşitul vieţii. În

această antologie ar fi trebuit să fie incluse şi articolele din revis-

ta Arabesok. Dar asta nu însemna că renunţa la aspectul iniţial al

cărţii. G.P. Danilevskii, împreună cu O.M. Bodeanskii, făcîndu-i o

vizită lui Gogol cu jumătate de an înainte ca acesta să moară, îşi

aminteşte că la întrebarea lui Bodeanskii despre Paginile alese...,

Gogol a răspuns: „Va intra în tomul al şaselea, unde vor fi ameste-

cate scrisorile către apropiaţi şi familie, publicate sau nepublicate...

Dar asta, se-nţelege, se va întîmpla... după moartea mea”. În ediţiile

următoare ale textelor lui Gogol, Paginile alese... au fost incluse nu-

mai în antologii. Textul integral a fost publicat pentru prima dată în

ediţia lui F.V. Cijovîi din 1867, în volumul III de Opere complete.

clasic N. V. Gogol S c r is o r i că t re p r i e te n i

46 vara, 2009

I

Testament

Conform ipotezei lui N.S. Tihonravov, confirmată şi de unii cercetători

contemporani, publicarea textului Zaveşiania [Testament], scris la înce-

putul lui iulie 1845, a stîrnit numeroase critici la adresa lui Gogol, pînă şi

din partea celor mai înfocaţi admiratori ai cărţii. Pe 7 februarie 1847, A.M.

Veligorskaia îi scria din Petersburg: „...toată lumea ridică în slăvi scrisori-

le dumneavoastră, însă nici unul nu arată îngăduinţă Prefeţei şi mai ales

testamentului de suf let, găsind în el, după spusele lor, «o înjosire mai mult

a mîndriei». Vă mărturisesc cu mîna pe inimă, eu însămi regret că aţi dat

la lumină testamentul dumneavoastră de suf let, şi aceasta nu pentru că

mi-ar displace, dar pentru că nu are cum să placă publicului, care nu-l va

înţelege niciodată.” Cneazul P.A. Veazemskii, examinînd cu minuţiozitate

Paginile alese... în cartea sa Ăstetica i literaturnaia kritika [Estetica şi

critica literară] (1984), nota: „Unele momente din această carte, cum ar

fi, de-o pildă, testamentul, nu ar fi trebuit concepute. Ce-i este îngăduit

mortului anapoda poate fi răstălmăcit de către cel viu.” Exegeza gogoliană

a subliniat de fiecare dată caracterul literar al Testamentului. Pentru o

eventuală reeditare a cărţii, Gogol intenţiona să înlocuiască acest text cu

o scrisoare către V. A. Jukovskii din 10 ianuarie 1848, cu titlul Iskustvo

esti primirenie s jizniu [Arta este o împăcare cu viaţa]. Într-o scrisoare

din 25 ianuarie 1847, către mamă şi soră, Gogol enumera motivele care

l-au determinat să-şi publice testamentul: „Testamentul meu, compus în

vreme de boală, trebuia să fie tipărit în această carte din mai multe pricini.

Mai întîi, pentru că era nevoie ca să lămurească însăşi apariţia unei astfel

de cărţi, apoi pentru a aminti celor mulţi de fiinţa morţii, la care puţini

mai gîndesc. Nu în zadar m-a lăsat Dumnezeu să încerc în vreme de boală


vara, 2009 47

spaima din ajunul morţii, ca să pot transmite mai departe şi altora acest

simţămînt. Şi dacă voi, cu adevărat şi aşa cum trebuie, v-aţi fi îngrijit de

a voastră creştinătate lăuntrică, acum aţi fi ştiut amîndouă că amintirea

morţii este primul lucru pe care omul trebuie să-l poarte în gîndurile sale

cu fitece clipă. [...] Pînă ce omul nu se va înrudi cu gîndul morţii şi nu o

va închipui pe aceasta că-l pîndeşte aievea în chiar ziua următoare, el viaţa

n-o va vieţui ca la carte şi va agonisi de azi pe mîine pentru timpul ce va

să vină.”

* * *

Af lîndu-mă în deplinătatea memoriei şi a facultăţii mele de jude-

care, înşiruiesc mai jos voia mea cea de pe urmă.

I. Dispun ca trupul să nu-mi fie înhumat pînă cînd nu vor ieşi

la iveală semnele vădite ale descompunerii. Amintesc despre asta

pentru că încă din vremea bolii au fost ceasuri cînd viaţa amorţea

în mine, iar pulsul şi inima încetau să mai bată... Pentru c-am fost

în viaţa mea un martor al multor întîmplări regretabile, din cauza

pripei omeneşti cea smintită în toate, chiar şi pe patul de moarte,

le dispun pe toate aici, de la bunul început al testamentului meu,

cu nădejdea că, poate, glasul meu cel pe moarte va aminti veşnic

prudenţa şi băgarea de seamă. Lăsaţi trupul meu să curgă firesc în

pămînt, fără a vă codi în căutare de loc bun de veci, şi nu prindeţi

rămăşag cu pulberea ce rămîne după mine; ruşine să-i fie aceluia

care va trage cu coada ochiului la inelul strălucitor de pe deget, căci

nu mai este al meu: el intră în gura viermilor care-l vor mişuna; ru-

gaţi-vă de grabă pentru suf letul meu, iar în loc de orice sfeştanie şi

pomeni, să dăruiţi cu merinde pe cîţiva care n-au cunoscut niciodată

pîinea cea de toate zilele.


48 vara, 2009

II. Dispun ca în urma mea să nu înălţaţi monumente1 şi să nu-

ndrăzniţi a vă gîndi la mine, un creştin nedemn, cu aste deşertăciu-

ni. Cărui aproape i-am fost cu adevărat preţios, acela-mi va înălţa un

monument în alt chip: îl va înălţa temeinic în lăuntrul său, prin tăria

lui de neclătinat în viaţa de zi cu zi, îmbărbătîndu-i şi însuf leţindu-i

pe toţi cei din jurul său. Cel care după moartea mea se va înălţa şi

va creşte în suf let, dar nu ca în timpul vieţii mele, acela va arăta că

m-a iubit făr’ de tăgadă şi că mi-a fost un prieten adevărat, numai

aşa fiind îndreptăţit a-mi clădi monument. Pentru că şi eu, oricît de

slab şi dărîmat nu aş fi fost fiind în singurătatea mea, întotdeauna

mi-am îmbunat prietenii şi nici unul din aceia care-au stat pe-aproa-

pe de mine în ultima vreme, nici unul din ei, în minutele mele mîh-

nite şi grele, n-a zărit mohorală pe chipul meu, chiar de-am trecut

prin momente posomorîte şi-am suferit nu mai puţin decît alţii, – fie

ca despre astea toate să pomenească fiecare după moartea mea, pă-

trunzîndu-mi toate cuvintele şi recitind toate scrisorile scrise încă

de-acum un an şi mai bine.

III. Dispun ca nimănui să nu-i vină a mă plînge şi ferească-l pă-

catul pe cel care va găsi în moartea mea vreo mare şi universală în-

semnătate a pierderii mele. Şi chiar de-am reuşit să zămislesc ceva

folositor pe lumea asta şi am început să duc la bună împlinire dato-

ria mea, aşa cum trebuie, iar moartea m-a luat pe sus înainte de a

mă pune pe lucru, un lucru menit nu pentru mulţumirea unora, ci

pentru a tuturora, apoi nici atunci nu trebuie să intraţi în mrejele

dezolării sterpe. Iar dacă în locul meu ar fi murit în Rusia un bărbat

1. L. N. Tolstoi, recitind Paginile alese..., a desenat în dreptul acestui rînd semnul

„NB.” (Cf. Interviu i besedî s Livom Tolstîm [Interviuri şi conversaţii cu Lev Tolstoi],

1986).


vara, 2009 49

cu adevărat trebuincios îndeletnicirilor ei pe mai departe şi de peste

tot, apoi nici din cauza asta să n-ajungă în amărăciune cel rămas

în viaţă, căci de este cu dreptate că li se răpeşte oamenilor aproa-

pele drag şi necesar, apoi acesta e un semn ceresc, forfecînd cu asta

drumul greşit care amăgitor pare că se apropie tot mai mult de ţel şi

chemare. Nicidecum pradă strigoiului să cădem cu fiecare prăpădire

neaşteptată, ci să privim drept, în noi, cugetînd nu la întunericul ce

s-a lăsat peste alţii şi nu la întunericul ce acoperă lumea întreagă,

dar la întunecimea din noi. Cumplit e tăciunele suf letesc, însă de

ce trebuie dat la iveală abia cînd moartea cea neîmblînzită lucrează

chiar în faţa ochilor noştri?

IV. Dispun tuturor compatrioţilor mei (sprijinindu-mă numai pe

faptul că fitece scriitor este dator să lase moştenire cititorului o cuge-

tare adîncă), dispun ce am mai bun din tot ce am izvodit din condei,

dispun compunerea mea cu titlul Poveste de rămas bun2. Povestea,

cum se va vedea, e strîns legată de mine. Am purtat-o multă vreme

în inima mea, ca pe cea mai de preţ comoară, ca pe un semn ceresc

venit de la Dumnezeu. A fost un izvor de lacrimi, nezărite de nime-

ni, încă de cînd eram un copil. Las drept moştenire această poveste.

Însă vă implor, compatrioţii mei, nu vă simţiţi ofensă dacă veţi da

acolo peste ceva care aduce a învăţătură. Sînt un scriitor, iar datoria

scriitorului este de a nu preface scrisul într-o îndeletnicire plăcută a

minţii şi gustului; aspră socoteală i se va cere, dacă povestea lui nu

2. Cf. ipotezei lui I. Barabaş din articolul „Sootecestvenniki, ia vas liubil...” (Gogoli:

zaveşianie ili „Zaveşianie”?) [„Compatrioţi, eu v-am iubit...” (Gogol: testament ori

„Testament”?)], publicat în revista Vopr. Literaturî [Chestiuni literare], nr. 3, 1989,

Gogol a numit cu sintagma „Poveste de rămas bun” ceea ce vor fi mai tîrziu Paginile

alese... .


50 vara, 2009

va răspîndi vreun folos suf letului şi dacă din urmă-i nu va rămîne

pic de învăţătură pentru om. Şi să mai ţină minte compatrioţii mei

încă un lucru, că şi nefiind scriitor, fiecare om care părăseşte lumea

asta e un frate al nostru şi are dreptul să ne lase ceva în chip de în-

văţătură frăţească, şi nu se cuvine să tragem cu coada ochiului nici

la micimea numelui lui, nici la fără de puterea lui, nici la cea mai

nebunească faptă a lui, trebuie să luăm aminte numai la omul ce

zace pe patul de moarte, căci numai el poate scruta hăul morţii, mai

adînc decît sînt în stare cei care vîntură lumea. Dar cu toate acestea,

neluînd în seamă îndrituirile mele de felul acesta, nu am îndrăzneala

să-i conving pe toţi despre toate cîte le vor citi în Povestea de rămas

bun, căci nu mie, cel mai rău dintre suf lete, încercînd grele patimi

ale fiinţei mele plină de cusur, îmi revine a pronunţa asemenea dis-

cursuri. Însă mă simt mînat într-acolo de către o altă, mai însemna-

tă, pricină: compatrioţii! spaima!... Mă cutremur numai la auzirea

potopită de dincolo de mormînt şi a acelor înalte fapte duhovniceşti

ale lui Dumnezeu, în faţa cărora colb sîntem aici, toată mărirea crea-

ţiei Lui, privită şi încîntată de sus. Gem şi mă cutremur agonizat

din ţîţîni cînd simt în nări mirosul uriaşelor izvodiri şi plodiri ce

le-am răsădit în timpul vieţii, nezărind şi neauzind dihoniile ce se

ridică din ele în sus ca un fum... Se prea poate ca Povestea de rămas

bun să-i înrîurească puţin pe aceia care încă mai consideră viaţa o

jucărie3, iară inima lor va cunoaşte măcar fragmentar taina ei aspră

şi nestemata muzică cerească a acestei taine. Compatrioţi!... nu ştiu

şi nici că pot altminteri să vă numesc în aceste momente. Ducă-se-n

3 Această idee a mai fost exprimată de Gogol într-o scrisoare din aprilie 1850 către M.A.

Konstantinovskii: „Mi-aş fi dorit ca vioi, cu exemple vii, să-i arăt fratelui meu înnegu-

rat, vieţuind în lume, luînd viaţa drept zbanghie jucărea, că viaţa nu-i o joacă”.


vara, 2009 51

pustie aparenţa goală! Compatrioţii mei, eu v-am iubit; v-am iubit

cu iubirea aceea pe care nimeni nu o poate vorbi în cuvinte, pe care

Dumnezeu mi-a dăruit-o şi pentru care Îi mulţumesc ca pentru cea

mai blîndă faptă a Lui, pentru că iubirea aceasta a venit întru îmbu-

curarea şi mîngîerea mea la vreme de necurmate şi grele strădanii

– în numele acestei iubiri, vă rog să ascultaţi Povestea de rămas bun

cu inima voastră întreagă. V-o jur: nu eu am fost cel care a scris-o şi

gîndit-o, ea singură s-a zămislit bucată din suf letul meu, dăscălit de

Însuşi Dumnezeu prin încercări şi suferinţe, iar sunetul ei a izvorît

din puterile nestemate ale neamului nostru rusesc, după care vă sînt

rudă apropiată vouă tuturor4.

V. Dispun ca după moartea mea să nu vă grăbiţi nici cu elogiile,

dar nici cu dezbaterea producţiilor mele literare prin gazete şi revis-

te: totul va fi la fel de părtinitor ca şi în timpul vieţii. În creaţiile mele

există mai multe cîte se vor examinate, decît acelea care-ar putea fi

lăudate. Toate atacurile la adresa lor au fost mai mult sau mai puţin

îndreptăţite. Faţă de mine, nimeni nu are nici o vină; nerecunoscă-

tor şi neonest va fi acela care-mi va imputa măcar un lucru, în orice

relaţii ne-am af la. De asemenea, fac aici un anunţ public, prin care

să se ştie că înafară de cele publicate, puţine la număr, nimic din ce-

am izvodit nu mai există: tot ce a fost vreodată manuscris a fost ars

de mîna mea şi prefăcut în scrum, aşa cum prefaci un lucru oarecare

fără vlagă şi mort, silit şi înfiripat la vreme de boală. Iar dacă măcar

unul a purces la a-mi publica un text sub numele meu, vă rog să-l so-

cotiţi o născocire calpă. Căci eu le dau însărcinare prietenilor mei ca

4 Povestea de rămas bun nu poate ieşi la lumină: ce poate avea însemnătate la moarte,

nu are nici o noimă-n viaţă. (n.a. N.V. Gogol).


52 vara, 2009

în loc de aceasta să adune la un loc toate scrisorile mele, oricare-ar fi

destinatarul, începînd cu sfîrşitul anului 1848, şi să aleagă cu aspri-

me dintre ele numai pe acelea care-i pot fi suf letului de folos, iară pe

restul, slujind pentru desfătarea goală, să le pună de-o parte pentru

alcătuinţa unei cărţi aparte. În aceste scrisori au fost cîte unele de

folosinţă pentru aceea cărora le-au fost scrise. Dumnezeu aibă milă,

poate că vor fi de folos şi altora, iar prin asta se va desprinde bucată

din suf letul meu, din greaua răspundere ce-o am în faţa inutilităţii

celor scrise.

VI. 5

5 Dispoziţia cuprinde ordine privind chestiunile de familie. (n.a. N.V. Gogol). Această

dispoziţie testamentară a fost exclusă din volum de către Gogol. Aflat la Roma, pe 14

noiembrie 1846 îi scria mamei sale: „Vă trimit un fragment din testamentul meu dat

acum la tipar, un fragment ce vi se adresează personal, dumneatale şi surorilor mele. Şi

chiar dacă eu, din mila cea de neglăsuit a Domnului, mai sînt pentru încă o dată salvat

şi în viaţă, şi văd cu ochii lumina Lui, voi daţi citire ăstui testament şi străduiţi-vă să în-

depliniţi (atît dumneatale, cît şi sora mea) măcar o părticică din voinţa mea, pînă cînd

mai sînt viu.”. Reproducem aici întregul text al dispoziţiei VI din Testament: „Dispun

ca profitul obţinut din publicarea creaţiilor mele, tot ce s-ar publica după moartea mea,

să revină mamei şi surorilor mele, cu obligaţia să-l împartă pe jumătate cu cei săraci.

Şi cît de mult nu le-ar duce lipsa, apoi să ţină minte un lucru, că există pe lume oameni

care duc o lipsă şi mai mare. Iar dintre săraci, să-i ajute numai pe aceia care au dorinţa

fierbinte să-şi schimbe viaţa cu adevărat, într-una mai bună, lucru pentru care ele să

pătrundă şi să înţeleagă detaliile şi situaţia fiecărui sărac, şi să înceapă a-l ajuta nu

înainte de a-i pricepe desăvîrşit situaţia, căci banii aceştia n-au fost agonisiţi fără de

trudă şi pentru asta nici că se cuvin aruncaţi pe vînt. Toate bunurile imobiliare ce le-

am avut fost-au demult dăruite de mine mamei. Iar dacă un document, care să adeve-

rească această dispoziţie şi care a fost încheiat acum cincizeci de ani în urmă, nu se va

dovedi îndeajuns de hotărîtor, atunci îl voi întări încă o dată aici, pentru ca nimeni să

nu aibă vreodată neobrăzarea şi îndrăzneala de a disputa dreptul ei. Şi la fel cum aduc

rugăminte mamei, tot aşa şi pentru surori, să recitească din nou după moartea mea

toate scrisorile trimise lor în ultimii trei ani, neexceptîndu-le mai ales pe acelea care,


vara, 2009 53

VII. Dispun... însă mi-am dat seama că nu mai cum să controlez

acest lucru. Printr-o nechibzuinţă totală mi-a fost furat dreptul asu-

pra bunurilor care-mi aparţin: fără permisiunea mea şi împotriva

voinţei mele, mi-a fost publicat portretul6. Din felurite pricini, pe

care nu mai este nevoie să le expun aici, nu mi-am dorit o clipă acest

lucru, nu am încredinţat nimănui dreptul de a-l face public şi nu am

dat aprobare nici unui editor sau librar venit la mine cu o astfel de

propunere, mi-aş fi îngăduit acest lucru numai cînd mila Domnului

m-ar fi ajutat să duc la bun sfîrşit munca mea de-o viaţă ce mi-a ţinut

numai în aparenţă, au legătură doar cu gospodăria: multe vor fi înţelese mai bine după

moartea mea. După ce mă voi fi stins din viaţă, nici una din aceste scrisori nu trebuie

să vă aparţină doar vouă, ci tuturor acelora care îndură, se ostenesc şi suferă necazurile

vieţii. Pentru ca satul şi locuinţa lor să aducă mai mult a han şi a cămin primitor pen-

tru toţi călătorii, decît a moşie de latifundiar; pentru ca fitece drumeţ care le-ar trece

pragul să fie primit aşa cum îţi primeşti aproapele de sînge, apoi cu multă voie bună şi

ca pe un frate să-l întrebe de viaţa lui, nădăjduind a afla de nu-i poate fi dată o mînă

trebuincioasă de ajutor, ori măcar nădăjduind a putea să-l îmbuneze şi să-l îmbujoreze,

aşa încît pînă la urmă nimeni să nu părăsească acel sat fără a-şi fi găsit mîngîiere. Şi dacă

poposeşte un drumeţ cu nume simplu, obişnuit cu viaţa nimicnicioasă, şi nu-i e uşor

din nu ştiu care motiv să se adăpostească într-o casă de moşier, atunci să fie condus la

cea mai îmbelşugată şi îndestulată casă din sat, la acel ţăran care duce o viaţă exemplară

şi care ar putea să-şi ajute confratele cu un sfat înţelept, să-şi întrebe oaspetele cu multă

căldură despre toate amănuntele cîte nu i s-or întîmplat, îmbunîndu-l, îmbujorîndu-l

şi înzestrîndu-l cu înţelepte cuvinte de rămas bun, povestindu-le apoi despre toate stă-

pînilor, ca şi ei, la rîndul lor, să poată adăuga un sfat ori o într-ajutorare, ca nimeni din

satul lor să nu vină şi apoi să plece fără a fi mîngîiat.”

6 În numărul 11 pe 1843 al revistei Moskviteanin, condusă de M.P. Pogodin, a fost inse-

rată o litografie efectuată de P. Zenikova, cu portretul lui Gogol realizat în 1841 de către

A. Ivanova. Din acest motiv, pe 26 octombrie 1844, Gogol îi scria lui N.M. Iazîkov de

la Frankfurt: „...îţi spun deschis că o mai mare jignire nici că putea fi imaginată. Dacă


54 vara, 2009

gîndul treaz şi să o săvîrşesc în aşa fel, încît compatrioţii mei toţi să

spună într-un glas că mi-am îndeplinit cinstit îndatorirea, după care

să-şi dorească netăgăduit să af le trăsăturile de pe chipul omului care

în tot acest timp a trudit în taină şi linişte, şi care nu a vrut să tragă

foloase dintr-o faimă nemeritată. Iar aici apare un al doilea amănunt:

portretul meu s-ar fi putut vinde în multe exemplare, aducînd un

profit însemnat pictorului însărcinat cu gravura lui. Pictorul acesta

trudeşte de ani buni la Roma7 la o gravură după tabloul lui Rafael,

Schimbarea la faţă a Domnului. El a jertfit totul pentru munca sa

– o muncă ucigătoare, care înghite ani şi sănătate, şi a îndeplinit

acest travaliu, af lat aproape de final, cu o desăvîrşire neatinsă de nici

un gravor pînă acum. Însă din cauza preţului ridicat al stampelor,

Bulgarin, Senkovskii, Polevoi, împreunîndu-şi forţele, ar fi scris despre lucrările mele

la cel mai critic mod cu putinţă, dacă însuşi Pogodin li s-ar fi alăturat şi ar fi scris cu ei

împreună, afirmînd tot ce e necesar întru denigrarea mea, apoi toate la un loc ar fi fost

nimic în comparaţie cu jignirea aceasta.” Astfel pare a fi pe deplin justificată presupo-

ziţia criticului N.G. Maşkovţev conform căruia publicarea portretului lui Gogol, în care

acesta era expus în văzul tuturor, după chiar spusele lui, „neglijent, în halat, avînd părul

şi mustăţile lungi şi zburlite” (din scrisoarea către S.P. Şevîrev, din 14 decembrie 1844),

dădea peste cap intenţia acestuia de a apărea pentru prima dată în faţa publicului rus

sub chipul unui personaj din tabloul pictoriţei A. Ivanova, Iavlenie Messii [Ivirea lui

Mesia] – păcătosul pocăit, aşa-numitul „apropiat al lui Hristos”. (v. N.G. Maşkovţev,

Istoria portreta Gogolea [Istoria portretului lui Gogol], în Materialî i isledovania

[Documente şi cercetări], 1936).

7 N. V. Gogol se referă la gravorul rus Fiodor Ivanovici Iordan (1800-1883), care a lucrat

la Roma, din 1834 şi pînă în 1850, la o gravură după tabloul lui Rafael, Schimbarea la

faţă. Pentru detalii despre întîlnirile lui cu Gogol, Ivanov, Moller, Cijov ori Iazîcov, v.

Zapiski rektora i professora Akademii hudojestv Fiodora Ivanovicia Iordana [În-

semnările rectorilor şi profesorilor de la Academia de arte Fiodor Ivanovici Iordan],

lucrare publicată la Moscova în 1918. Îndeplinind dispoziţia lui Gogol, Iordan a gravat

portretul acestuia (după lucrarea lui F. Moller) pentru ediţia lui P.A. Kulişoi, intitulată

Socinenii i pisem N. Gogolea [Scrierile şi scrisorile lui N. Gogol] (1857).


vara, 2009 55

gravura nu poate fi multiplicată într-o cantitate prea mare, pentru

a-şi putea primi răsplată pentru tot; poate că portretul meu îl va aju-

ta. Acum planul meu e dat peste cap: odată publicată creaţia cuiva,

oricine ar fi el, creaţia devine un pic proprietatea tuturor, mai ales a

celor care vor să se ocupe cu publicarea gravurilor şi a litografiilor.

Iar dacă se va întîmpla ca după moartea mea scrisorile, publicate

postum, să aducă vreun folos general (măcar prin inima curată ce-ar

aspira către acest folos) şi dacă s-ar întîmpla că vor voi compatrioţii

mei să-mi vadă portretul, atunci aduc rugăminte tuturor editorilor

să renunţe benevol la drepturile lor; asemenea şi cititorilor mei, care

prin prisosul bunăvoinţei întru toate nu s-au folosit de o faimă goală

şi au procurat portretul meu, aduc rugă să-l distrugă imediat, chiar

atunci cînd vor da citire acestor rînduri, iar asta cu atît mai mult, cu

cît acel portret e prost făcut şi nu are nici o noimă sau asemănare cu

mine, şi să-l cumpere numai pe acela ce poartă înscrisul „Gravură

de Iordanov”. În acest fel se va înfăptui un lucru cu dreptate. Dară

şi mai multă dreptate vor înfăptui aceia care, încă mai avînd bani,

vor cumpăra nu portretul meu, ci însăşi stampa Schimbarea la faţă

a Domnului care, după cum o spun şi oameni de prin altă părţi, este

încununarea gravurilor şi dă măsura gloriei ruseşti.

Testamentul va trebui neapărat să fie publicat după moartea mea

în toate revistele şi registrele publice, pentru a fi cunoscut de către

toţi şi pentru ca nimeni să nu se facă vinovat fără voie, căci voiesc să

alung remuşcările din suf letul meu.


56 vara, 2009

vara, 2009 57

biblioteca deschisă

58 vara, 2009

bibl ioteca deschisă

Jurnal de doliude Roland BarthesTraducere din franceză de Em. Galaicu-Păun

268 pag. Format 135x200. Legat. Supracopertă. ISBN 978-9975-79-577-7

În seria de autor Roland BARTHES:

vara, 2009 59

Jurnal de doliu( f rag mente)

26 octombrie 1977

Prima noapte de nuntă.

Dar prima noapte de doliu?

27 octombrie

– Nu aţi cunoscut corpul Femeii!

– Am cunoscut corpul mamei mele bolnave, apoi

muribunde.

27 octombrie

În fiecare dimineaţă, pe la 6 şi jumătate, afară în

noapte, zgomotul fierăriei containerelor de gunoi.

Ea zicea uşurată: în sfârşit noaptea s-a încheiat (ea a

suferit noaptea, singură, cumplită încercare).

De îndată ce o fiinţă a murit, înnebunitoare constru-

ire a viitorului (schimbarea mobilelor etc.): futuroma-

nie.

27 octombrie

Cine ştie? Poate puţin aur în aceste note?

bibl ioteca deschisă Roland Bar thes . J u r n a l d e d o l i u

60 vara, 2009

27 octombrie

Nemurire. N-am priceput niciodată această poziţie

bizară, sceptică: nu ştiu.

27 octombrie

– „Niciodată mai mult! Niciodată mai mult!”

– Şi totuşi, ce contradicţie: acest „niciodată mai

mult” nu-i veşnic, şi asta deoarece voi înşivă veţi muri

într-o zi.

„Niciodată mai mult” este un cuvânt de nemuritor.

27 octombrie

Adunare mult prea numeroasă. Frivolitate în creşte-

re, inevitabilă. Mă gândesc la ea, care este alături. Totul

se prăbuşeşte.

Anume aici se află începutul solemn al marelui, în-

delungatului doliu.

Pentru prima oară în ultimele două zile, ideea accep-

tabilă a propriei mele morţi.

29 octombrie

Ciudat, vocea ei pe care o cunosc atât de bine, despre

care se spune că ar fi însuşi grăuntele amintirii („scum-

pa inflexiune...”), n-o mai aud. Ca o surzenie localiza-

tă...


vara, 2009 61

29 octombrie

În fraza „Ea nu mai suferă”, la ce, la cine face trimi-

tere „ea”? Ce vrea să spună acest prezent?

29 octombrie

Ideea – stupefiantă, nu şi dezolantă – că ea nu a fost

„totul” pentru mine. În caz contrar, nu mi-aş fi scris

opera. De când o îngrijeam, vreme de şase luni de zile,

efectiv ea era „totul” pentru mine, iar eu uitasem cu de-

săvârşire că aş fi scris. Nu existam decât pentru ea, atât.

Înainte, ea se eclipsa ca să pot scrie.

30 octombrie

... ca moartea aceasta să nu mă distrugă cu totul, ceea

ce, hotărât lucru, vrea să însemne că vreau să trăiesc pă-

timaş, la nebunie, şi că frica de propria mea moarte este

mereu prezentă, nu s-a îndepărtat câtuşi de puţin.

31 octombrie

Nu vreau să vorbesc despre asta, de frică să nu fac li-

teratură – sau fără să fiu sigur că nu ar deveni literatură

–, chiar dacă literatura ia naştere din aceste adevăruri.

31 octombrie

Luni, 15.00 – Întors pentru prima oară de unul sin-

gur în apartament. Cum voi putea să-mi duc viaţa aici,

singur-singurel. Şi, concomitent, această certitudine că

nu-i loc pentru nicio schimbare.


62 vara, 2009

2 noiembrie

Ceea ce e de mirare în aceste note este un subiect

devastat lăsat pradă prezenţei de spirit.

3 noiembrie

Pe de-o parte, ea îmi cere totul, întreg doliul, absolu-

tul lui (chiar dacă nu ea mi-o cere, ci eu sunt acela care

o învestesc să-mi ceară asta). Pe de-altă parte (fiind într-

adevăr ea însăşi), ea îmi recomandă lejeritatea, viaţa, ca

şi cum m-ar îndemna iar: „hai ieşi, distrează-te...”

4 noiembrie

Ideea, senzaţia pe care am avut-o azi-dimineaţă, a

unei recomandări de a-ţi trăi doliul cu uşurinţă, Eric

îmi spune astăzi că tocmai a reîntâlnit-o la Proust (este

vorba de doliul naratorului pentru bunică-sa).

4 noiembrie

În noaptea aceasta, pentru prima oară, am visat-o;

stătea culcată, dar câtuşi de puţin bolnavă, în cămasa ei

de noapte trandafirie de la Uniprix...

4 noiembrie

Astăzi, pe la 17.00, totul este aproape clasat; singu-

rătatea definitivă este aici, bine prezentă, opacă, fără alt

final posibil decât propria mea moarte.


vara, 2009 63

Nod în gât. În zăpăceala mea, mă reped să-mi fac o

ceaşcă de ceai, să redactez o scrisoare, să pun la loc un

obiect – ca şi cum, lucru oribil, m-aş bucura de un apar-

tament bine aranjat, „numai al meu”, dar această bucu-

rie se potriveşte cu disperarea mea.

Toate acestea definesc desprinderea de orice muncă.

4 noiembrie

Pe la 18.00: apartamentul e cald, plăcut, luminat, cu-

rat. Îl fac astfel, energic, cu devotament (mă bucur cu

amărăciune): de-acum înainte şi pentru totdeauna îmi

sunt propria mea mamă.

5 noiembrie

După-amiază tristă. La cumpărături. La cofetar (ză-

dărnicie) cumpăr o prăjitură. Servind o clientă, micuţa

vânzătoare exclamă Iată. Era cuvântul pe care-l spu-

neam mamei ori de câte ori îi aduceam ceva, pe când o

îngrijeam. O dată, spre sfârşit, pe jumătate inconştientă,

ea repetă ca un ecou Iată (Iată-mă-s, cuvânt pe care ni

l-am spus unul altuia întreaga viaţă).

Acest cuvânt al vânzătoarei mi-a scos lacrimi. Plâng

îndelungat (odată intrat în apartamentul tăcut).

Astfel îmi pot rumega doliul.

Nu e vorba de singurătate, în empiric etc.; mă simt în

apele mele, dau dovadă de stăpânire, ceea ce i-ar putea


64 vara, 2009

face pe oameni să creadă că aş fi mai puţin îndurerat

decât şi-au imaginat ei. Mai degrabă e ca şi cum se rupe

o relaţie de dragoste, acel „noi ne iubeam”. Punctul cel

mai arzător până la punctul cel mai abstract...

6 noiembrie

Vata dimineţii de duminică. Singur. Prima dumini-

că fără ea. Simt ciclul zilelor săptămânii. Mă confrunt

cu lunga serie de zile fără ea.

6 noiembrie

(Ieri) am înţeles o mulţime de lucruri: lipsa de im-

portanţă a ceea ce mă făcea să mă agit (instalarea, con-

fortul apartamentului, vorbăria şi chiar uneori râsetele

cu prietenii, proiectele etc.).

Doliul meu este cel al unei relaţii de dragoste şi nu al

unei organizări a vieţii. Vine graţie cuvintelor (de dra-

goste) ţâşnind din capul meu...

9 noiembrie

Traversez târâş-grăpiş doliul.

Revine fără încetare, neclintit, punctul arzător: cu-

vintele pe care mi le-a spus ea în timpul agoniei, cămin

abstract şi infernal al durerii ce mă copleşeşte („R al

meu, R al meu” – „Sunt aici” – „Nu stai bine”).

– Doliu pur, care nu datorează nimic schimbărilor

vieţii, singurătăţii etc. Dungă neagră, spărtură a relaţiei

de dragoste.


vara, 2009 65

– Din ce în ce mai puţin de scris, de spus, decât doar

aceasta (doar că n-o pot spune nimănui).

10 noiembrie

Mi se urează „curaj”. Dar vremea curajului a fost cea

în care ea era bolnavă, pe când o îngrijeam văzându-i

suferinţele, tristeţile, şi când trebuia să mă ascund pen-

tru a plânge. În fiecare clipă trebuia să-mi asum o deci-

zie, o atitudine; or, anume acesta-i curajul. – Acum, cu-

raj înseamnă dorinţa de viaţă şi nu am decât prea mult.

10 noiembrie

Frapat de natura abstractă a absenţei; şi totuşi, este

arzător, sfâşietor. Ceea ce mă face să înţeleg mai bine

abstracţia: ea este absenţă şi durere, durere a absenţei

– poate, deci, dragoste?

10 noiembrie

Jenat şi aproape culpabilizat deoarece uneori cred că

doliul meu se reduce la pură emotivitate.

Dar oare întreaga viaţă nu am fost decât asta: emo-

ţionat?

11 noiembrie

Singurătate = să nu ai pe nimeni apropiat căruia să-i

poţi spune: mă întorc la cutare oră sau căruia să-i poţi

telefona (zice): iată, m-am întors.


66 vara, 2009

12 noiembrie

Astăzi – de ziua mea de naştere – sunt bolnav şi nu

pot – nu i-o pot spune.

15 noiembrie

Există o vreme când moartea-i un eveniment, o ad-

ventură, şi anume în acest fel te mobilizează, te intere-

sează, te vizează, te pune în mişcare, te înmărmureş-

te. Şi apoi, într-o zi, nu mai este un eveniment, ci mai

degrabă o altă durată, îndesată, lipsită de importanţă,

nenarată, posomorâtă, fără scăpare: adevăratul doliu

nesusceptibil de vreo dialectică narativă.

15 noiembrie

Sunt fie sfâşiat fie nenorocit

şi uneori o gură de viaţă

16 noiembrie

Acum, pretutindeni, pe stradă, la cafenea, îl văd pe

fiecare individ din perspectiva unui înainte-muritor, la

modul ineluctabil, adică foarte exact de muritor. – Şi nu

mai puţin evident, din perspectiva unor neştiutori ce-i

aşteaptă.


vara, 2009 67

16 noiembrie

Uneori o adiere de dorinţe (de exemplu, de a călători

în Tunisia); dar acestea sunt dorinţe de dinainte de – ca

şi anacronice; ele vin de pe celălalt mal, din altă ţară, ţara

de dinainte. – Astăzi, aceasta este o ţară plată, posomorâtă

– aproape fără fântâni – şi derizorie.

18 noiembrie

A nu-ţi manifesta doliul (sau cel puţin a fi indiferent la

aceasta), dar a-ţi impune dreptul public la o relaţie de dra-

goste pe care acesta îl implică.

19 noiembrie

[Bruiaj al statutelor]. Luni de zile, am fost mama ei. De

parcă mi-aş fi pierdut fiica (o durere mai mare ca aceasta?

Nu m-am gândit la aşa ceva).

19 noiembrie

A întrezări, îngrozit, ca fiind pur şi simplu posibil mo-

mentul în care amintirea cuvintelor pe care mi le-a spus nu

m-ar mai face să plâng...

11 decembrie

În dricul cernit al acestei dimineţi tăcute de duminică:

Puţin câte puţin urcă în mine tema serioasă (disperată):

de-acum înainte care-i sensul vieţii mele?


68 vara, 2009

29 decembrie 1977

Indescriptibilul doliului meu vine din faptul că nu-l

isterizez: indispoziţie continuă, foarte particulară.

1 ianuarie 1978

Urt, tristeţe intensă şi continuă; sfâşiat fără încetare.

Doliul se înrăutăţeşte, se aprofundează. La început, lu-

cru ciudat, aveam un soi de interes în a explora situaţia

nouă (singurătatea).

18 februarie 1978

Credeam că moartea mamei va face din mine un om

„puternic”, de vreme ce voi accede la indiferenţa mon-

denului. Dar s-a întâmplat absolut invers: sunt şi mai

fragil (normal: pentru un nimic în stare de abandon).

2 martie 1978

Ceea ce mă face să suport moartea mamei seamănă

cu un soi de bucurie a libertăţii.

6 martie 1978

Mantoul meu este atât de trist, încât îmi pare că

mama nu ar suporta eşarfa neagră sau gri pe care mi-o

puneam mereu, şi-i aud vocea care-mi spune să adaug

ceva culoare.

Pentru prima oară, iată, îmi pun o eşarfă de culoare

(scoţiană).


vara, 2009 69

24 martie 1978

Tristeţea, ca o piatră...

(de gât,

în străfundul meu)

2 aprilie 1978

Ce-aş mai avea de pierdut acum, când mi-am pierdut

Raţiunea de a fi – Raţiunea de a tremura pentru cineva.

1 mai 1978

A gândi, a şti că mama e moartă pentru totdeauna, com-

plet („complet” care nu poate fi gândit decât prin violenţă

şi fără ca să poţi suporta timp îndelungat acest gând), în-

seamnă a gândi, literă cu literă (literalmente şi simultan),

că şi eu voi muri pentru totdeauna şi complet.

Există, aşadar, în doliu (doliul de acest fel, al meu) o îm-

blânzire radicală şi nouă a morţii; căci, înainte, nu era de-

cât o cunoaştere împrumutată (stângace, venită de la alţii,

din filosofie etc.), iar acum este cunoaşterea mea. Nu-mi

poate face deloc mai mult rău decât doliul meu.

25 mai 1978

Când mama trăia (adică toată viaţa mea trecută), eram

în plină nevroză de frică să n-o pierd.

Acum (şi anume asta mă învaţă doliul), acest doliu este,

ca să zic aşa, singurul meu punct care nu este nevrotic: ca

şi cum mama, printr-un ultim dar, ar fi îndepărtat de mine

partea rea, nevroza.


70 vara, 2009

Fortăreţele negrede Patrick Grainville Traducere din franceză de Iolanda Vasiliu

Cca 400 pag. Format 135x200. Legat. Supracopertă.

În curând

bibl ioteca deschisă

vara, 2009 71

* * *

Bidji îngenunchie şi-şi afundă încetişor braţul în deschizătură.

Mâna scoase o cutie mare de tinichea de metal strălucitor care

fusese ciuruită. Copiii se apropiaseră. Armelle se aplecă, cu pupi-

lele avide. Micul Benoît sughiţă. Moussa îl apucase pe Francisco

de cot. Bidji smulse dintr-o dată capacul şi acolo, în caseta atât

de luminoasă, văzură un soi de inel viu... Copiii exclamară uluiţi.

Nişte animăluţe aşezate în cerc se zbăteau, chiţcăituri scurte ie-

şeau din corpurile chircite, arătându-şi pielea de sub un puf rar. Şi

creatura se foia, un cerc unduitor, schimbânu-şi forma neîncetat,

dar pe care nimic nu-l putea desface. Cozile lucioase, rozalii, în-

colăcite, se uneau spre centru, înnodate. Acesta era miezul rozetei

scârnave. Bidji şopti încet de tot că era un fenomen extrem de rar.

Copiii contemplau un adevărat rege al şobolanilor! Acele animă-

luţe minuscule care gâfâiau erau şobolani, o întreagă generaţie,

nedezlipită, sudată prin cine ştie ce întâmplare... Bidji le spuse

că, atunci când dibuise colonia, mama ţâşnise din tenebre scheu-

nând... da, nişte strigăte care-i îngheţaseră sângele-n vine. Pentru

prima oară auzea strigătul războinic al şobolanului. Se îndepăr-

tase într-o clipită. Femela şobolan îşi desfăcea buzele, încordată

toată, cu spatele rotunjit, fremătător, apărându-şi puii. Bidji luă o

piatră şi o aruncă din toate puterile. Craniul animalului crăpase

cât ai clipi. Mama era moartă, cu burta în sus, obeză şi albă prin-

tre bucăţi de moloz. O tristeţe amestecată cu greaţă îl copleşi pe

copil. Se dusese să caute o cutie în care împinse ciorchinele miş-

cător de pui. A doua zi, ceruse profesorului de desen cu care era

prieten adresa bibliotecii. Bidji, singur, se prezentase cu buletinul

la intrare. I se explicase mecanismul fişierelor. Găsise două volu-

me mari despre şobolani pe care le consultase îndelung. Unul din

bibl ioteca deschisă Patr ick Gr a inv i l le . Fo r tă re ţ i l e n e g re

72 vara, 2009

ele prezenta o fotografie care făcu să bată inima lui Bidji. Aceeaşi

forfoteală de animale se oferea privirii lui. Descoperit viu într-o

pivniţă la Strassbourg în 1863, acel inel monstruos fusese numit

regele şobolanilor. Şi astăzi mai poate fi studiat la muzeul oraşu-

lui. Începând cu secolul al XIV-lea au fost inventariaţi mai mulţi

regi ai şobolanilor, diferite ipoteze sunt emise pentru a explica

acest scandal al naturii. Se crede în general că şobolanii, puţin

după naştere, înghesuiţi în vreo gaură strâmtă, sub efectul a cine

ştie ce panică, se strâng unii în alţii. Cozile lor fine şi cleioase

se încâlcesc în învălmăşeală. Mizeria, firele de blană, tot felul de

resturi minuscule care mânjesc locul alcătuiesc un fel de ciment şi

sudează încâlceala apendicilor. Aşa se formau din loc în loc, de-a

lungul vremilor, regi ai şobolanilor, obscure şi groaznice dinastii

ale spaimei şi hazardului. Unii regi ai şobolanilor erau compuşi

din şaisprezece indivizi. Cel pe care tocmai îl scosese Bidji la ivea-

lă avea nouă elemente. Se întâmpla că banda, compusă şi ea din

nouă membri, îşi găsea în acest lanţ animal dublul său tenebros.

Maria se trăsese înapoi ca să vomite pe îndelete în întuneric. Bidji

anunţă că trebuie să-l ducă pe regele şobolanilor în ascunzătoarea

lor. Citise că animalele puteau supravieţui dacă erau hrănite. Ar

hrăni zilnic puii, ei s-ar îngrăşa, iar Regele şobolanilor ar deveni

curând adult, idol cum nu mai e altul, enorm soare negru. Acest

cerc ar uni banda, colcăială de blană, oroare şi magie... Ar fi astfel

posesorii uneia dintre cele mai rare figuri din regnul animal, o

comoară de a cărei descoperire savanţii nu vor şti niciodată. Sim-

ţeau deja cum acest secret inducea în ei un magnetism nou, un

extraordinar curent de angoasă şi de bucurie. Un astru se înălţa

deasupra copiilor. Şobolanii ar fi nimbul lor. Bidji împletise pe

capetele lor o cunună de laur negru.

bibl ioteca deschisă Patr ick Gr a inv i l le . Fo r tă re ţ i l e n e g re

booklit - Cartier · 2009-06-15 · cavaleriei, de la cavaleriei, de la arhitectura cetaţilor...

Documents

Transcript of booklit - Cartier · 2009-06-15 · cavaleriei, de la cavaleriei, de la arhitectura cetaţilor...