Înmormîntarea

  

       Când muribundul e gata să-şi dea obştescul sfârşit, i se pune în mână o lumină de ceară aprinsă. Aceasta se face pentru ca să se ştie că mortul e creştin şi pentru ca mortul să vadă pe lumea cealaltă - căci acolo domneşte un întuneric deplin - şi să sperie astfel pe Necuratul.       Apoi, după ce şi-a dat sufletul, unul din cei mai apropiaţi dintre rudeniile mortului îi închide ochii, şoptind: „Dumnezeu să-1 ierte" ori „Dumnezeu să-1 odihnească". Îndată după asta i se pregăteşte scalda, fie într-o albie, fie într-o covată sau vană. Mortul trebuie spălat bine, ca să se poată prezenta în faţa Domnului curat. Dacă nu e spălat bine, vina şi păcatul e al aceluia care 1-a spălat. Apoi e îmbrăcat frumos, cu hainele cele mai bune sau cu haine făcute anume pentru asta, dacă bolnavul a zăcut mai mult. După aceea e aşezat pe o laiţă cu capul sub icoană ori pe masă, în mijlocul casei. Dar totdeauna e cu picioarele spre uşă. I se pun mâinile pe piept: cea dreaptă peste cea stângă. În mâini i se pune o cruce de ceară sau chiar lumânarea, pe care a avut-o atunci când şi-a dat sufletul, în mijlocul cruciţei se pune un ban, cu care mortul îşi va plăti luntrea, cu care va trece râul spre lumea cealaltă. I se mâi leagă un ban de degetul mic cu care va plăti pe omul ce-1 va ajuta să treacă puntea la rai. Banii pentru vămi i se pun în sân sau se dau de pomană. Lângă crucită i se mai pune o icoană. Peste corp se aşterne o pânză albă numită giulgiu, jolj, sovor, ruspeţi ori respeţi. Cu pânza aceasta se va apăra mortul în contra focului din drumul său până la rai. Când se pune în sicriu, cu pânza aceasta se acopere mortul pe faţă. La capul mortului se aşează câte două lumânări în sfeşnice. În camera mortului se întorc oglinzile cu faţa la părete sau se acopăr cu tulpan negru, pentru că, dacă mortul s-ar vedea în oglindă, se preface în strigoi. Tot aşa nu se lasă în odaie nici câini, nici pisici, ba chiar şi şoarecii sunt prinşi, pentru că dacă ar trece vreun animal [pe] sub patul mortului, el s-ar preface în strigoi, şi pentru că sufletul, în zbaterea lui, imediat după moarte să nu intre în unul din aceste animale necurate.       După ce mortul a fost astfel aşezat, se dă de veste la neamuri şi la biserică, unde se trag clopotele. Pentru bătrâni se trag toate clopotele, pentru un copil mic numai unul. Tot aşa dacă omul e mai bogat se trag toate clopotele şi mai lung; dacă e mai sărac se trag mai puţine şi mai scurt.       În cele mai multe părţi ale ţării e obiceiul ca să se aşeze în faţa casei un brăduţ sau un pom, ca să se ştie că acolo a murit cineva. Mai înainte însă se dă de ştire prin bocet. Dacă moare bărbatul sau un copil, atunci mama sau soţia, ori altă muiere de a casei începe să bocească pe mort, mai întâi deasupra lor, apoi iese afară şi cântă bocete anumite pentru această împrejurare, mai întâi în prag, apoi la fiecare colţ al casei. Bocirea mortului se obişnuieşte în unele locuri să se facă de trei ori pe zi.       De îndată ce s-a aflat despre moartea cuiva, imediat încep să sosească rudele, prietenii şi cunoscuţii, ca să-şi arate părerea de rău pentru cel ce-a plecat şi să mângâie pe cei rămaşi. Când cineva intră în odaia mortului, nu trebuie să dea bineţe, ci doar să îngâne un "Dumnezeu să-1 odihnească", ori „Dumnezeu să-1 ierte".

Lipesc o lumină de sfeşnicul de la capul mortului şi uneori lasă câte un ban.       Mortul trebuie să stea în casă 2-3 zile. În tot timpul acesta rudele mai apropiate îi poartă doliul, bărbaţii umblând cu capul gol, iar femeile punându-şi tulpan negru. În fiecare noapte se face privegherea mortului (priveghi), pentru că Dracul susţine că trupul oamenilor e al lui, deoarece el a adus din fundul apei lutişorul din care a făcut Dumnezeu pământul şi mai apoi omul. De aceea, cum aude că a murit cineva, vine să-1 fure şi dacă n-ar priveghea oamenii. Dracul ar răpi trupul morţilor. La priveghi se adună prietenii şi cunoscuţii, mai ales tinerii şi ca să treacă timpul, povestesc sau joacă diferite jocuri, pentru ca cei a[i] casei să mai uite durerea. După miezul nopţii cei ai casei aduc plăcinte şi colaci şi rachiu ca sâ nu adoarmă lumea.       Apoi se fac pregătirile pentru înmormântare. Mai întâi se face o lumină mai lungă, numită „toiag", care se aprinde numai la anumite răstimpuri şi pe care se reazimă mortul, când trece puntea raiului. Toiagul (privighietoarea, toiag de stat, lumină de stat) se face tot atât de lungă cât mortul, şi foarte subţire. După ce e gata, se face rotocol şi se aşază la capul sau pe pieptul mortului. Ori de câte on trag clopotele, se aprinde toiagul. Mai e aprins atunci când se scoate mortul din casă, când i se face prohodul, iar după înmormântare se stinge şi e adus acasă. Se aprinde apoi, în trei seri una după alta, chiar pe locul unde şi-a dat răposatul sufletul. Alăturea de toiag se mai aşază un ştergar, o sticlă cu apă şi pâine, pentru ca sufletul să se poată odihni în rătăcirile sale.       Apoi se fac colacii pentru paos, coliva şi pomul. Pomul e de cele mai multe ori un brăduţ, dar poate să fie şi alt pom. El se împodobeşte frumos cu panglici şi cu diferite fructe: smochine, nuci, mere şi altele. El ar reprezenta după credinţele populare:

            1) pomul vieţii plin cu toate bunătăţile, pe care mortul îl părăseşte;

            2) trecătoarea în lumea cealaltă;

           3) umbrirea şi recrearea sufletului în lumea cealaltă, după ce a trecut vămile şi

           4) pomul raiului încărcat cu toate bunătăţile.       Sicriul (coşciugul, copârşăul) se face din lemn de brad şi după măsura mortului. Nu e bine să fie mai mare, pentru că se zice că locul rămas cheamă alţi morţi dintre ai casei.       În sicriu se aşează o perniţă, pe care să se sprijine capul şi în care se pune săpunul, cu care s-a spălat, piaptănul, cu care s-a pieptănat mortul ultima dată. Se mai pune şi sfoara cu care lemnarul a măsurat lungimea mortului pentru sicriu. În capacul sicriului se face o ferestruică. Când e aşezat, mortul în sicriu, se tămâiază, iar femeile îl bocesc.       În dimineaţa zilei, când e înmormântat (în alte părţi în fiecare dimineaţă), se cântă zorile.

Zorilor, zorilor, Pe la nemureleVoi surorilor, Să vină şi ele,

Să nu mi-1 zoriţi, Să vadă că-i jele!Să mi-1 ofilit, Zorilor, zorilor,Pân'n-om găti Să nu vă grăbiţi

Cuptoare de pane, Să mi-1 ofiliţi,Nouă de mălai, Până noi om faceNouă buţi cu vin, Nouă ferestrele:Nouă cu rachiu! Pe una să-i vinăZorilor, zorilor. Miros de tămâie,

Voi surorilor, Pe alta să-i vinăSă nu mi-1 zoriţi, Colac şi lumină.

Să mi-1 ofiliţi, Pe una să-i viePână noi vom face, O turtită caldăNouă răvaşele, Ş-o ulcea cu apă!

       Înmormântarea se face după-amiază. De îndată ce a sunat amiaza, pâlcuri de prieteni şi cunoscuţi se adună la casa mortului. Aci primesc câte o lumânare şi o batistă. Celor care duc năsălia, li se prinde câte o basma neagră de umăr. Dacă e dus cu carul cu boi, se prind batistele de coarnele boilor, sau de jug. E obiceiul, ca la moartea fetelor mari să se îmbrace câteva fete ca druşte, fata în rochie de mireasă, iar batistele să fie albe.       Înainte de a se pune capacul pe sicriu, i se rupe mortului orice nod ar avea în haine, pentru ca cel rămas văduv să se poată remărita sau reînsura. Când îl scot din casă se loveşte sicriul uşor de trei ori de prag. Prin asta mortul mulţumeşte casei că 1-a adăpostit şi apărat, în casă se face o scurtă rugăciune, apoi mortul e scos afară în curte, unde se face slujba pentru morţi       Unii acopăr sicriul, înainte de a-1 scoate din casă; alţii numai după prohodul de la biserică, după ce s-a cântat: „Veniţi, fraţilor, de-i daţi mortului ultima sărutare", iar în alte părţi, numai când se pune în mormânt. După ce s-a scos mortul în ogradă, cei rămaşi în casă închid repede uşile şi ferestrele, ca să nu mai vie moartea în casă şi să mai ia pe cineva. Iar când pleacă, se uită după el, ca să poată uita mai repede. Tot când se scoate mortul din casă, e obiceiul ca cineva dintre ai casei să spargă o oală, iar uneori, la femei [să se rupă] o furcă. în casă nu se mătură atât timp cât stă mortul; numai după ce l-au scos şi au pornit cu el spre biserică sau cimitir, numai atunci, se mătură şi se grijesc toate, dar nu de către ai casei, ci de către o străină.       Când sicriul e scos afară, e obiceiul ca bocitoarele - ale casei sau năimite - să înceapă să bocească. Bocirea se mai face şi pe drum, când se fac stările, dar mai ales la cimitir. Dăm pentru frumuseţea cu care ştiu sătenii să-şi îmbrace durerea, despărţirea de cei dragi, câteva bocete:

Şi cum mi te-au scos în prund De-amu nu-i veni mai mult. 

Da' cum de te-ai îndurat 

şi căsuţa ţi-ai lăsat. Ţi-ai lăsat-o luminoasă 

Şi-ai cătat-o întunecoasă. Făr' de uşi, far' de fereşti.

Nu te duci să veseleşti, Ci-acolo să vecuieşti, 

Nu te duci ca să-nfloreşti.Da' te duci să veştejeşti.Tătucuţă, grija noastră, 

Grija noastră, mila noastră, Mândră casă ţi-ai făcut,Matale nu ţi-a plăcut.

La stoleri că mi-ai plătitSă despice-un brad în două,

Ca să-ţi facă alta nouă, Fără uşi, fără fereşti, 

Acolo să vieţuieşti.Nu-i fereastră de privit Şi nici scaun de şezut, Ci numai de putrezit.

          Aceasta se cântă arunci când se pune mortul în sicriu:

         Moarte, moarte, rea mai eşti, Tu acolo năzuieşti, Că ţi-ai pus mâna pe masă Şi ne-ai făcut larg prin casă. Şi ţi-ai pus mâna pe grindă, Şi ne-ai făcut larg prin tindă Şi ţi-ai pus mâna pe scară Şi ne-ai făcut larg pe-afară. Pământe, dragă pământe Prinde-m-aş frate cu tine, Să-mi dai tu cheile mie, Pământe, dragă pământe, Să mă uit în casa ta, Doar aş da de fiica mea. Să mă uit în fundul tău Şi să dau de copârşău. Să iau pânza de pe obraz Să-mi stâmpăr al meu năcaz. Să iau pânza de pe faţă. Să stâmpăr a mea viaţă. Spune, moarte, spune dragă, De unde, moarte, ai venit? Nici uşa n-o cârţăit. Pă-unde-n casă te-ai băgat? Că cânele n-o lătrat. Pă unde-ai venit alaltăsară Pă su-meri, pă su-gutui, La omul meu la căpătâi. Şi din una te-ai băgat Su-perină la cap te-ai aşezat Da', eu, moarte, să fi ştiut Eu la tine-aş fi venit, De perină aş fi scuturat Şi moartea s-ar fi speriat Pe omul meu l-ar fi lăsat.

          Bocetele sunt foarte numeroase. Sunt bocete pentru tată, pentru mamă, pentru copil, pentru june, pentru fată mare, pentru orice membru din familie, bocete care se-nvaţă de [la] bocitoare [la] bocitoare şi care se cântă cu oarecare modificări la fiecare mort. Sunt însă şi bocete improvizate, după anumite împrejurări. Boci¬toarele le cântă pe un ton jalnic, neuitând să scoată ţipete şi lacrimi, chiar când sunt bocitoare de meserie. Cu cât un mort a fost mai tare şi în versuri mai frumoase bocit, cu atât înmormântarea câştigă în prestanţă.          Prohodul se [oficiază] în unele părţi în ograda mortului, în alte părţi la biserică, după un anumit tipic. După aceea se pune cortegiul în mişcare. Cortegiul e

astfel format în majoritatea cazurilor: în frunte merge un copil, ce duce crucea de lemn, ce va fi aşezată pe mormânt. După el vin oamenii cu praporii. De obicei numărul praporilor depinde, după importanţa mortului. Apoi vin oamenii care duc pomenile şi paosurile. Pentru oameni se face, în afară de colive, şi colaci, în care se îniing nişte beţişoare împodobite cu diferite poame (mere, nuci, prune afumate, smochine). După ei vine corul, în satele unde biserica are cor, iar dacă nu, preotul urmat de unul sau doi dascăli sau cântăreţi. Pe urmă vine năsălia sau carul cu mortul. în timpul iernii mortul este dus cu sania. Totuşi sunt unele părţi în care şi vara mortul este dus la groapă cu sania, pentru ca să-i fie drumul mai lunecos spre cealaltă lume. După car, vin neamurile şi lumea, care ţine să-l întovărăşească pe mort până la ultimul lăcaş.          Când mortul e june sau fată nemăritată, părinţii ţin foarte mult să-1 ducă cu muzică. De obicei, muzica e formată din lăutarii satului. În unele părţi de munte, insă, prietenii celui sau celei moarte aleg dintre dânşii pe cei care ştiu mai bine cânta din fluier şi aceştia întovărăşesc cortegiul. Fluierarii însă nu trebuie să fie mai mulţi de 10.          Cortegiul face în drumul său anumite popasuri sau stări (stâlpi). Sunt 12 popasuri, pentru că ele închipuie vămile, pe care trebuie să le treacă răposatul. în unele părţi ele se fac numai la răscrucile drumurilor. în alte părţi, ele sunt hotărâte în anumite locuri din sat. La stări se face o scurtă rugăciune şi apoi se pleacă mai departe.          Afară de stări (popasuri) se obişnuieşte să se mai facă şi po¬durile, în anumite locuri se aşterne un ştergar, pe care se pune un colac şi o lumină şi uneori şi o sticlă cu vin. Tot cortegiul funerar trebuie să treacă peste acest pod de pânză, care închipuie podurile peste râurile din lumea cealaltă, pe care trebuie să le treacă sufletul. Ştergarul e dat apoi, fie preotului, fie de pomană săracilor, dimpre¬ună cu colacul şi lumina.          Rămasul bun, care se ia sub forma sărutării cele din urmă, ce se dă mortului, în unele părţi se face la sfârşitul prohodului, la biserică sau în ograda celui mort. în altă parte această despărţire se face la cimitir.          De îndată ce s-a apropiat cortegiul de cimitir, bocitoarele încep un bocet:

Bucură-te, ţintirime, Da' nu vine să-nflorească,Că trandafir mândru-ţi vine. Ci vine să putrezească.

iar aproape de groapă, ceastălaltă:Negrule, pământiile, Negrule,

Lacăt ai Pământiile,Şi cheie n-ai. Mulţi oameni ai adunat

Ce încui, Şi nu te-ai mai săturat.Nu mai descui. Mulţi oameni ai înghiţit

Cine-apucă-a-antra su-tine, Şi tot nu te-ai hărănit.Până-i lumea nu mai vine.

          Înainte de a se coborî sicriul în groapă, e obiceiul ca să i se ia mortului toate podoabele de preţ şi să i se rupă toate cusăturile sau nodurile, pentru ca să nu mai tragă şi pe alţi ai casei după el. De cele mai multe ori, aci se aşează capacul (pleoapa) peste sicriu. în groapă se aruncă şi măsura gropii (făcută de obicei dintr-un lemn subţire sau din sfoară) ruptă în trei bucăţi. De asemenea, se aruncă bani mărunţi, cu care mortul îşi plăteşte locul, pe care îl ocupă în pământ, ca să nu i-1 ia alţii.          După ce s-a coborât sicriul, preotul pecetluieşte groapa aruncând trei lopeţi de pământ, sau făcând cu hârleţul sau lopata cruce în cele patru părţi ale groapii. Toată lumea spune, închinându-se:„Dumnezeu să-1 odihnească!" „Fie ţărâna uşoară!" „Dumnezeu să-1 ierte!"          Apoi toate neamurile, rând pe rând, şi mai apoi şi unii prieteni buni sau fraţi de cruce, aruncă şi ei câte un pumn de pământ. După care groparul astupă groapa. E obiceiul în toate ţinuturile locuite de români, ca o femeie dintre rudele casei să dea ori să arunce groparului o găină neagră peste groapă. I se mai dă un colac, o cană de apă sau vin, o lumânare, un ştergar şi un ban. Acestea ar constitui plata groparului şi pomană pentru sufletul mortului. Găina trebuie să fie neagră, pentru ca să rupă vrăjile, ce s-ar fi făcut asupra mormântului, şi să alunge duhurile necurate din jurul groapei. în unele părţi se dă un miel şi chiar o oaie.          După ce s-a astupat groapa, i se aşează mortului crucea şi bradul la căpătâi. Încă înainte de asta, rudele încep să plece, iar o femeie pricepută şi de-a casei, împarte pomenile la săraci. Fiecare capătă un paos (un colac, o lumină şi o cană), când mortul a fost mai înstărit, ori colivă şi o lumină, dacă a fost mai sărac. Se împart şi bani. Unii dau de pomană şi hainele mortului, pentru că există credinţa adânc înrădăcinată în sufletul românilor, că tot ce se dă de pomană aici pe pământ, sufletul le capătă pe lumea cealaltă.          Când se întorc de la înmormântare, fie la cea dintâi cişmea sau fântână, fie acasă, toţi trebuie să se spele pe mâini, ca să se cureţe de duhurile necurate. Unii fac nişte focuri de frunze şi găteje, peste care sar, ca să îndepărteze prin foc miasmele morţii şi duhurile necurate ce s-ar fi prins de ei. E bine chiar ca, la întoarcere, oamenii să vie pe altă cale, ca să rupă firul morţii şi să nu întoarcă mortul ca strigoi.          Pentru odihna sufletului celui mort, în trei dimineţi după înmormântare, până a nu răsări soarele, cei ai casei se duc la mormânt îi aprind lumânări şi-l tămâiază. în alte părţi i se aprind luminile sub icoană timp de 40 de zile, când i se face parastasul. Parastas se face la 3, la 9 şi la 40 de zile. Cui nu i se fac parastase, nu se poate odihni în mormânt, iar păcatele mici, care îl opresc să ajungă la rai, nu pot fi iertate.          Tot pentru odihna răposatului e obiceiul ca la întoarcerea de la înmormântare să se facă comândul (comandarea, praznic, sărăcustă, pomană). în vechime, în preseara înmormântării, se aduceau câţiva berbeci negri şi după ce răsăreau stelele, venea preotul şi făcea o scurtă rugăciune. Apoi li se lipeau câte o lumânare între coarne şi erau întorşi cu faţa spre apus. Un om îi înjunghea, lăsând ca sângele lor să curgă într-o groapă săpată în grădină, anumit pentru acest prilej, şi care era numită ara. Pielea era dată popii şi de atunci a rămas şi zicala: „a dat pielea popii", pentru cel care a murit. Din carnea berbecilor se făcea apoi mâncare pentru comand. Acum nu se mai junghie berbeci, ci imediat ce mortul a fost scos din ogradă, femeile care au rămas să cureţe casa, aşează mesele şi pregătesc bucatele pentru praznic. La

praznic sunt invitaţi toţi cei care au luat parte la înmormântare şi mai ales preotul. Acesta, după ce spune o mică rugăciune pentru odihna sufletului răposatului, face câte o cruce înspre cei patru pereţi ai casei şi spune: „Dumnezeu să-1 (s-o) odihnească!", pe care o repetă toţi cei prezenţi. Apoi se împarte coliva şi după ea se aduc diferite mâncări, dintre care rar lipsesc sarmalele. Nu lipseşte nici vinul şi, la fiecare pahar, i se doreşte mortului ţărână uşoară, iertare şi odihnă veşnică.          În unele părţi, mai e obiceiul ca cineva dintre rudele apropiate ale mortului - sau dacă nu poate nimeni, se plăteşte un om anume, - care să aducă în 40 de zile apă de la fântână pentru un sărac. Aceasta se numeşte „slobozirea apei" şi se face tot pentru viaţa de dincolo a morţilor şi pentru ca astfel duhurile morţii să se împrăştie din jurul casei.          Făcându-se toate acestea, oamenii sunt de credinţă că sufletul mortului va putea pătrunde uşor prin toate vămile şi va ajunge cu bine în faţa Marelui Judecător. Mai rău e de cei care îşi dau singuri moartea, sau de cei care nu mai au pe nimeni, care să le facă toate rugăciunile şi parastasele. Sinucigaşii, ca şi copiii nebotezaţi, erau îngropaţi într-o anumită parte a cimitirului, care în Bucovina se numeşte sniamen. Pentru odihna sufletului acestora, ca şi pentru acei morţi fără urmaşi (de aceea românul ţine morţiş ca să aibă copii, care să-1 înmormânteze şi să-i ridice parastasele) se fac rugăciuni la ziua morţilor, la 40 de Mucenici şi la zilele Moşilor.

          La zilele Moşilor se fac rugăciuni pentru toţi morţii. Sunt foarte mulţi Moşi. Aşa se cunosc Moşii de Crăciun, Moşii de iarnă, Moşii de păresimi, Moşii de primăvară, Moşii de Florii, de Paşti, de Rusalii, de Rusitori şt alţii. La toţi Moşii se fac parastase şi se dau de pomană săracilor, pentru ca morţii să nu ducă lipsă de nimic pe lumea cealaltă şi pentru ca şi ei să fie fericiţi, acolo unde sunt, când văd că cei rămaşi se gândesc la ei.

2

Cântece rituale, bocete și versuri funerare

Rating: 4.3/5 (11 votes cast)

Folclorul românesc a păstrat o seamă de cântece funebre de o vechime

apreciabilă. În cadrul obiceiului înmormântării, domină ritualurile de trecere,

menite să accentueze despărțirea mortului de comunitate, dar mai cu seamă de

familie.

Misterul morții și teama de necunoscut au reușit să mențină transmiterea

concepțiilor străvechi împreună cu practicile ce decurg din acestea. Repertoriul

funebru de la noi cuprinde trei specii literare-muzicale: cântece rituale, bocete și

versuri funerare.

Cântecele rituale se cântă într-un anumit moment al “scenariului” funebru. Ele

sunt executate numai în grupuri, de obicei în număr impar și numai de femei

cunoscătoare a repertoriului. Cele mai cunoscute cântece rituale, sunt cântecele

zorilor. Ele se cântă de către femei în zorii zilelor, în cele trei zile până la

înmormântare (în Banat, cântecul zorilor este cântat în prima zi după înhumare).

Tot în Banat femeile se despart în două grupuri, care cântă alternativ -- unul din

grupuri întreabă zorile, iar celălalt redă răspunsul.

Iată un exemplu, din zona Banatului:

Drumul spre groapă

“ Zori, dragă-mi surori

Ce mi-ați zăbovit

De nu mi-ați zorit

Într-astă dimineață?

…

- Noi nu am zorit,

Că noi am privit

Pân s-o despărțit

Fiu de către maică

Și de către taică

Așa cum se desparte

Zi de către noapte.”

“ Cocoșarii cântară

Toți se deșteaptă

Numai dumneata

Că mi-ai adormit

Somn nepomenit

…

Ieri de dimineață

Mi s-a pus o ceață

Ceață la fereastră

Și-o corboaică neagră

Pe sus învolând

Din aripi plesnind,

Pe mine m-a plesnit.”

În Transilvania, cântecele de despărțire numite și felurit, înșiruie rudeniile pe

rând, iar în Gorj există un cântec de întâmpinare a celor care sosesc la mort cu

lumânări aprinse:

Femeie la cimitir

“Ieri mi-am venit,

Că mi-am auzit

Că mi-am adormit

Somn neprihănit

Și ieu mi-am venit

Cu mândră făclie,

Ceară de stupie

Cu flori din grădină

Ghituță făcute

Cu ață legate,

Cu lacrămi udate.”

(Grai și suflet, Gîlcescu)

Bocetul se deosebește fundamental de cântecul funebru și urmărește

îmbunarea mortului. La baza bocetului stau credințe străvechi, care susțin că

mortul poate percepe ce se petrece în jurul său. În bocet întâlnim exprimări

violente, gesturi și acte care par neînțelese: smulgerea (sau raderea) părului,

culegerea lacrimilor într-o năframă pusă apoi lângă mort, dar mai cu seamă

zgârierea până la sânge. În ziua înmormântării, bocirea crește în intensitate și

frecvență:

Bocitoare

“ Mânca-te-ar și focul, moarte…

Căci nime nu te-a chemat

Și ai rupt din vârful florilor

Și mama copiilor

…

Și-ai rupt floarea dintre vii

Și mama dintre copii

…

Și ne-ai rupt din rădăcină

Ai luat floarea din tulpină

…“

Unele bocete moldovenești culeg clișee poetice cu răspândire mai largă,

cunoscute din colinde și balade:

“Câte flori sînt pe pământ,

Toate merg la jurământ,

Numai floarea soarelui

Șede-n poarta raiului

Face loc sufletului

Și odihnă trupului…“

Versul funebru, numit și verș, este creația cărturarilor sătești, pe care le cântă

numai diecii, înainte de plecare la cimitir, sau la groapă, căutând mângâiere în

învățăturile bisericești:

“În a plângerilor sale

Mi-am sfârșit duioasa cale,

Cale lungă și udată,

Toată-n lacrimi înecată…“

Folclorul are de toate și bucurii, dar și tristețe! Toate fac parte din viața și cultura

noastră, și indiferent de ceea ce se întâmplă, ai maxim câteva zile să-ți revii

după bucurie sau necaz.… De obicei încerc să las o amprentă, destul de

personală, la tot ceea ce scriu… azi nu pot. Subiectul e prea delicat, sunt o

sensibilă… defapt nu îmi găsesc cuvintele pentru a reda starea insuflată de

gândul morții. În concluzie: …stai la semafor, după ce tocmai ai venit de la o

înmormântare, până atunci te-ai gândit ce trist e… vezi magazinul și îți amintești

că trebuie să cumperi diverse lucruri. Stai la alt semafor, unde îți amintești fețele

triste ale oamenilor de la înmormântare, apoi ajungi în fața blocului, deschizi ușa,

închizi ușa… și îți vezi de viață în continuare!

3

Pe drumuţul d’alungat (cântece de moarte de pe Valea   Iadului) Publicat 30 iulie, 2007 VALEA IADULUI / etnoestetică, etnografie şi folclor 1   Comment Etichete:folclor, Valea Iadului

 

Textele de mai jos aparţin grupei denumite în folcloristică „bocete” sau „cântece de

înmormântare”; ele sunt culese de la un singur informator, în cadrul unei singure

şedinţe, în urmă cu treizeci de ani, tot de Miron Blaga (pentru mai multe detalii, a se

vedea postarea anterioară,Descântaţi feciori din gură). Informatorul primar era, la

acea vreme, un practicant activ al procesului de “văitare” din cadrul ritualului de

înmormântare. Informatorul nostru secund (bunica mea, Margareta Blaga, 77 de ani) a

recunoscut doar puţine texte şi nu cunoaşte pe dinafară decât câteva din versurile

antologate, auzite cu prilejul participării pasive la “paza” unor morţi. De notat că

versuri de înmormântare nu se mai crează în zona Iadului şi nici obiceiul bocirii nu mai

este viu. Versurile de înmormântare – pe care informatorul nostru secund le-a

identificat sub denumirile de “vaieti” şi “cântici di moarti” – se mai păstrează într-un

lest de memorie a unor femei cel puţin septagenare. “Vaitile” se cântau pe o melodie

uniformă, monotonă, întrerupte de strigăte de durere şi plânsete zgomotoase ale

femeilor specializate în acest ritual sau ale rudeniilor mortului. “Cânticili di moarti” se

produceau numai în perioada imediat următoare morţii, în cele trei zile de priveghi

(“paza mortului”), când mortul nu era lăsat niciodată singur, însoţind băuturile

(“pălincî”) şi mâncărurile (“pitî cu clisî şi cu brânzî”, “bolfoi”, “zamă di hiribi o di

curitiu” ş.a.).

 

 Informator:1 – 24 ILEANA DUMITER, 62 ani. Remeţi, 1976

 

 

 

1 [Draga mea, măicuţa mea]Draga mea, măicuţa mea,Ce m-oi face fără ea?Draga mea, draga mea!Că fata ce n-are mamă,Până-i lume nu-i vigană!Iară care n-are tată,Până-i lume, niciodată.Draga mea, măicuţa mea!Că mama, cât îi de rea,Trage pruncii lângă ea,Dar tata, cât îi de bun,Îşi aruncă pruncii-n drum.Draga mea, măicuţa mea!2 [Bată-te focarea, moarte]Bată-te focarea, moarte,Că nu umbli în direptate,Nu mergi unde eşti rugată,Ci mergi unde eşti ţâpată,Nu mergi unde eşti dorită,Ci unde nu eşti trebuită.Dar eu nu te-oi sudi rău,Că eşti de la Dumnezeu!Şi eu nu te-oi sudi tare,Că eşti voia Lui cea mare!O, bată-te focarea, moarte,Că, dacă te-aş putea prinde,Cu lacăte te-aş închide!3 [O, dragul meu cel ocol mare]O, dragul meu cel ocol mare,Plin eşti tu de supărare!O, dragul meu, ocolul meu,Am rugat pe DumnezeuSă-mi arate neamul meu,Ca să mă vaiet şi eu!Văd că nu l-am rugat bine,Că m-am păcălit pe mine.4 [Mare negură-a picat]Mare negură-a picatPe dărab mare de sat.Şi nimic nu a stricat,Numai frunza din doi nuci

Şi tata de la doi prunci!O, dragul meu, tata meu!5 [Cimitir cu iarbă verde]Cimitir cu iarbă verde,Mila mea-n tine se pierde!Cimitir, iarbă uscată,Mila mea-n tine se gată!6 [Pus-am ţângalău pe boi]Pus-am ţângălău pe boiSă nu vii, maică, ’napoi!Du-te, du-te, nu veni,Să nu faci urât p-aci!7 [Eu, maică, te-am văietat]Eu, maică, te-am văietatPână pânza ţi-am udat!Şi, maică, te-oi văietaPână pânza ţi-oi usca!8 [Eu, maica mea, te-oi petrece]Eu, maica mea, te-oi petrecePân’la casa ta cea rece,Da-n casă nu m-oi băga,Numai sub pereţi voi sta!Casa ta mie nu-mi place,Că-i casă fără oblace,Pe unul să-ţi vină soare,Pe altul – vânt şi răcoare!9 [Maica mea, nu-ţi pară rău]Maica mea, nu-ţi pară răuCă fac larmă-n capul tău,Că la mort aşa stă bineSă-l vaiete oarecine!10 [Haide, maica mea, la rât]Haide, maica mea, la rât,Şi nu te băga-n pământ!Că-n pământ vei putrezi,Dar la rât vei înverzi!Hai, maica mea, până-n teleti,Nu-l lăsa pustii pe veci!11 [Umblă, maică, şi tot umblă]Umblă, maică, şi tot umblă,Să te-ntâlneşti cu tata,Să vă băgaţi car cu plată,Să veniţi la noi odată,Sau la Paşti, sau la Crăciun,C-atunci e ospăţul bun!La Crăciun v-om da colaci,

La Paşti, ouă împistrite,Să aveţi şi voi merinde!12 [Dragii mei, cei patru boi]Dragii mei, cei patru boiDuc pe maica de la noi!Trageţi boi, nu tragereţi,Că pe maica mea-o duceţi!13 [Draga mele, maica mele]Draga mele, maica mele!Mânce focul doctorii,Nu te putu tămădi,Mânce focul potica,Nu-ţi ajunse nimica!Deschide-te, temeteu,Ca să-ţi dau obolul meu!Dar nu te deschide tare,Că nu-ţi dau cu voie mare,Ci cu mare supărare!14 [Fii, măicuţa mea, iertată]Fii, măicuţa mea, iertată!De mine nu-i fi uitată!Fii, măicuţă, hodinităŞi de noi fii pomenită!15 [Rogu-te, măicuţa mea]Rogu-te, măicuţa mea,Nu merge pe drum prea tare,Să te-ajung şi eu pe cale,C-atâta mi-i mie bine,C-aş merge şi eu cu tine!Lasă-mă, măicuţa mea,Sau la cap, sau la picoare,Sau de laturile tale!16 [Maica mea, vine seara]Maica mea, vine seara,Oare unde te-i culca?Într-o margine de drum,Ca şi omul cel străin,Într-o margine de sat,Ca şi omul fără sfat!17 [Temeteu cu iarbă verde]Temeteu cu iarbă verde,Maica mea-n tine se pierde!Temeteu cu iarbă arsă,Maica mea-n tine se-ntoarsă!18 [Draga mea, sora mea]Draga mea, sora mea,

Cum ai putut tu muri,Că nu te-au vindecat doctorii!Hai deseară la oblace,Să vezi pruncul ce-ţi mai face,Hai deseară în grădină,Să-ţi vezi pruncul cum se-alină!19 [Bate moartea la fereastră]Bate moartea la fereastrăŞi eu nu sunt mântuit,Cât mi-o fost viaţa de lungăLa moarte nu m-am gândit.Am fost tânăr şi-n putereŞi-am gândit să fac avere,Dar acuma, la sfârşit,Mă văd singur, părăsit.Am gândit c-această lumeVa merge şi ea cu mine,Dar acuma, la sfârşit,Sunt singur şi părăsit.Moarte, moarte,-ngăduieşte,Firul vieţii mi-l lungeşte,Să-mi vând a mea avuţie,Să-mi iau scumpă-mpărăţie!Mântuire, mântuire,Eu am veşnica pieire,De-aş vinde toată lumea,Nu te-aş putea cumpăra.Să privim la Domnul Iisus,Ce-a murit pe cruce, sus,Moarte crudă-a suferit,Prin ea că ne-a mântuit!Acum să-L primim cu toţii,’Nainte de ceasul morţii,Pe Hristos ce ne-a iubit,Fie-n veci de veci slăvit!20 [Sus, în cornul muntelui]Sus, în cornul muntelui,Este-un pat mândru-ncheiatDin patru scânduri de brad.Dar în pat, ce-i aşternut?Iarbă verde de pe rât,Floricele de pe câmp.Peste iarbă – cerge dalbe,Peste cergi – o perină.Dar în pat, cine-i culcat?Nicolae, mort de beat?

De-a fi beat, el s-a trezi,De-a fi mort, va putrezi.La picioare cine şede?Şede cucul, jelnicul,Care i-a schimbat glasul.Dar la cap, dar cine şede?Şede moartea, groaznica,Care i-a legat limba.Şi moartea din grai grăia:- Schimbă, cuce, glas cu mine!- Eu cu tine glas nu schimb.Dară eu, cu glasul meu,Când vine primăvara,Scot afară plugurile,Fetele cu cosele,Nevestele cu cipcile,Babele cu războaiele!Iară tu cu glasul tăuMulte case-mpustieşti,Soţ de soţie despărţeşti,Părinţi de prunci,Şi pe toţi îi duciPe deal, printre huci.21 [Pe drumuţul d’alungat]Pe drumuţul d’alungatMergea-un car împiedecat,Tot cu leacuri încărcat.La Nicolae le ducea,Dar nimic nu-i ajungea.Dar Nicolae unde mergea,Cu cine se întâlnea?Tot cu popi şi cu dieci.- Unde mergeţi, popi şi dieci?- Noi mergem la pământuriSă curuim între rânduri.- Curuiţi la dreptateŞi-mi faceţi şi mie parte:De lunguţ – de-un stânjenuţ,Şi de lătuţ – de-un păşuţ,Şi înalt – numai de-un strat,Să încap şi eu în pat,Că leacul meu nu-iDecât inima gorunuluiŞi răsunetul clopotuluiÎn fundul pământului!Veniţi fraţi, veniţi surori,

Şi mă-mpodobiţi cu flori,Veniţi şi voi, verişene,Şi mă-mpodobiţi cu pene!22 [Dragul meu, tata meu]Dragul meu, tata meu!Că m-oi uita prin teleac,Nu te-oi vedea nici de leac!Că m-oi uita prin ocol,Nu te-oi vedea nici de dor!Dragul meu, tata meu,Vine popa, cu sfântulŞi te-or duce cu totul!23 [Nu te duce, soare, tare]Nu te duce, soare, tare,Că vine mortul pe cale!Draga mele, maica mele,Cum ai putut tu muriCă nu te-or vindecat doctorii!24 [Dragul meu, moşul meu]Dragul meu, moşul meu,Spune la măicuţa meaSă trimită hainele,Că eu mândru le-oi spălaŞi le-oi trimite ’napoiPe fluierul vântuluiÎn fundul pământului!

4

Mormantarea in Boian a ramas aproape ca fara schimbari. Pur si simplu dobandirile civilizatiei si-au jucat rolul intr-o masura oarecare (mortul nu transporta cu caruta ci cu automobilul s.m.d).            Daca se vede ca omul e gata sa moara (e complet slabit, aproape ca nu vorbeste, s.m.d) se cheama preotul ca sa fie spovedit si precistuit. Vin si rudele apropiate si se iarta cu el. Persoana se inbraca in haine curate si i se pune o lumanare in mana. Daca nu este in stare sa tie lumanarea in maina o tine altcineva, insa nu din rude. Acelei persoane i se pe urma pomana si toiagul. Fiecare batran din Boian doreste foarte mult sa moara anume asa, caci se crede ca i se va ierta pacatele. Este interzis ca rudele sa planga tare langa patul bolnavului, caci poate sa-l intorca de la moarte. Se intelege ca bolnavul auzind bocete nu poate sa moare linistit. Daca el este intors de la moarte atunci timp de cateva zile, pana moare, mult se chinuie. In alte cazuri cand bolnavul nu poate sa moare se strang rudele langa el sperand ca vazandu-i pe dansii bolnavul in sfarsit o sa moara.             Dupa ce moarte se deschide usa si ferestele sa iasa sufletul afara iar, mortul este spalat in apa calda si se inbraca in hainele pregatite pentru moarte (acei batrani, cei tineri in hainele cele mai frumoase). In prezent batranii in Boian se pun in sicriu in portul national romanesc. Daca moare o fata se imbraca in mireasa, cu inel de cununie pe mana, daca un flacau -in mire, cu floare la piept.             Mortul este pus in sicriu pe o masa, in cas-cea mare. Pe piept i se pune toiag,

(lumanare lunga invartita roata), si intre degete o cruculita.             Femeia se spala de femei, barbatul de barbati. Acest lucru este facut de migies si de prieteni si nu de rude. Apa se toarna intr-o groapa la radacina unui copac ca nu cumva sa calce pe acel loc picor de om sau de animal. Parul, dintii (daca e inposibil sa i se puie in gura), lama cu ce a fost berberit, pieptenele se pune in sicriu. Pe langa aceasta in sicriu inca este surcele care au ramas de la faurirea sicriului, un colac, o pierna. Picioarele mortului cat se afla in casa sunt legate, este impiedicat. Se dezleaga picioarele inainte de a scoate mortul din casa. Legatura o ea stapanul de casa. Daca cumva cineva ea legatura de la mort poate sa impiedice cu ea norocul ciuva. Gospodarul de casa poate sa intrebuintasca aceasta legatura de exemplu la vama (cei care umbla cu bisnita in alta tara). Se leaga geanta cu marfa ca sa faca piedica pentru vames.             Daca doreste sa faca cineva rau cuiva, sa se razbune ia apa de la mort si o varsa langa poarta blestemand in fel si forma. Daca doreste ca o fata sa nu se marite nicodata, se face rost de parul ei si pe ascuns se pune in sicriu. Odata cu ingroparea sicirului se ingroapa norocul si partea fetei.            Dupa ce se spala mortul toti se spala cu aghiazma, deasemenea se spala cu agiazma si vasul. In fiecare dimineata mortul se spala cu agiazma si busuioc.            Pe loc dupa moarte se trimite un om sa aduca de la biserica crucea. Palamarul bisericii trage de trei ori pe zi clopotele dand de stire cu aceasta ca cineva a murit.            Sicriul cu mort se pune in camera mare a casei, asa zise Casa cea Mare. Timp de trei zile vin sa-si ee ramas bun satenii. Noapte migiesii si rudele stau la privigheri. Dupa obicei nu se cuvine sa se lase mortul singur in camera. Cei mai isteti, cateodata leaga de mana mortului o ata lunga. Ei se acund ori afara, ori in alta camera si cand in camera se afla mai multe femei ei trag din ata. In urmare maina mortului se incepe a misca si "babele" se sperie nu in gluma.             Dupa traditie mortul se tine in casa trei zile. Inca Dimitirie Cantemir scrie in "Descrierea Moldovei" despre aceasta, mentionand ca se face astfel pentru nu a ingropa cumva un om viu.             Dimineata cand trebuie sa fie inmormantarea vin omenii cu prosesia, cativa coristi si Parintele. Rudele mortului il bocesc. Sunt diferite cuvinte cu care rudele se adreseaza celui scump pe care il vede ultima zi.            Din noapte la bucatarie lucreaza cateva femei, sub conducatoarea unei povarite, care pregatesc bucatele pentru praznic. Deasemenea ele pregatesc 3 pomuri - intr-o tava se pun trei colaci lungueti, o sticla de oloi, dulcuri, de toate cate trei si un stergar care inptreuna cu tavaluta se v-a lua acasa de cel ce v-a duce pomurile. Pomurile sunt pregatite pantru ca mortul sa aiba de unde da hrana celora cu care se v-a intalni in lumea cealalta. Pomurile se duc de obicei de nanas si de fini.            Dupa ce este scos din casa se pune in automobil, (mai de mult in caruta), pornindu-se astfel in ultimul drum.             Pe drum spre tintirim rudele mortului dau 12 pomeni la rudele mai indepartate. Aceste pomeni se dau cand se trece peste pod, ca rasplata pentru ce i se drumu. La fiecare rascruce de drum parintele citeste Evangelia.             La poarta bisericii mortul se pune pa nasalii si se duce in biserica. Se face slujba mortului. La sfarsite toti care il petrec in ultimul drum se apropie si isi ea ramas bun, sarutand-ul pe maini si pe frunte.            De la biserica mortul se duce la tintirim. Acolo, pana si in timpul cand se bate capacul sicriului, rudele il plang si il bocesc cel mai tare. La Boian se boceste astfel. Bocet pentru o soraSurioara mea frumoasa,De ce esti tu manioasa?Ca eu vin si vin la tine,Da tu nu graiesti la mine.

Tu in viata cand erai,La mine daca veneai,De sfat nu te saturaiSi de bine ma-nvatai.Tot amarul ce-1 aveam,Numai tie ti-1 spuneam.Tu, scumpo, ma ascultai,Din inima ma jeleai,La nime nu ma spuneai.De spun ceva la strain,Pana-n seara satu-i plin,Strainul vrea sa vorbeascaSi sa mai adaugeasca,Nu de bine, dar de rau,Stie unulDumnezeu,Gate le-am suferit eu.Dar de la Domnul este datUnul pe-altul de iertat.Of, Maicuta Domnului,Cum ii viata omului!Ca si omul cat traiestePentru trup agoniseste,La suflet nu se gandeste,Dar moartea cand vine-odata,Ce-ai muncit ramane balta;laipacatelecutineSi te duci in ceea lume.Sufletul pleaca-n cea lume,Trupul in pamant ti-1 pune;Sufletelul chinuieste,Trupusorul putrezeste.Dintr-un trup asa de mareRamane-un pumn de ciolane,De ciolane si de oasa,Fiindca lumea-i pacatoasa.Te scoli cu gand sa faci bine,Raul se tine de tine,Deschide, sora,-ochisoriiSi ti-i vedea locu§oru.N-are casa usi, feresti,Cum, scumpo, ai sa traiesti?N-ai fereastra de privit,N-ai nici pat de hodinit,Nici scaun de te-asezat,Nici icoana de-nchinat,Ca sa te inchini fioimosDomnului lisus Hristos.Trebuie a ne ruga La Maicuta Precista,S-o rugam necontenitCa Fiul ei eel iubitSa se-ndure, sa ne ierte,Calea dreapta sa ne-arete. Bocet pentru frateDeschide, frate,-ochisorii,

Sa vezi cum te plang feciorii,Te plang si nurorile,Frumoase ca florile.Deschide-ti pleoapele,Ca sa-ti vezi nepoatele,Cum te plange si nevasta,Cu care ti-ai trait viata.Cand spuneam ceva de bine,Nu prea lua-n sama nime,Dar de spui o vorba rea,Se-ntinde ca si gumaSi ca ceara se topeste,Prin lume se raspandeste.Ar fi o mare pomanaSa nu luam raul in sama.Scoala, fratioare scump,Si imbla pe-acest pamant. Bocet pentru mamaScoala, mama, inpicioareSi mi-i spune ce te doare.De te doare inima,Hai, scumpo, si ne-om schimba,Ca a mea ii sanatoasa,Dar de jele-i tare arsa;Ii arsa ca-mi pare rau,Ca singura-amramas eu.Cu cine te-ai sfatuit,Ca la ist drum te-ai pornit?Aist drum este pietros,Cine-a mers, nu s-a intors,Sa vie sa povesteascaDespre viata cea cereasca.Mama, cat ai tot trait,Pentru noi ai tot muncit,Sa ne cresti,Sa ne hranesti,C-asa-i, mama, cat traiestiLa copiii tai gandesti,Ca ei sa aiba de to ateSi noroc, si sanatate.Maiculita, acum te duci,Ne lasi ca pe pui de cuci. Bocet pentru un vecinScoala, scoala, nu te da,C-amus vin si te-or lua.Pune-ti piciorul in masa,Nu te da iesit din casa;Pune piciorul in scara,Nu te da iesit afara.Afara daca-i iesi,In casa nu-i mai veni.Cu cine te-ai sfatuitCa la-aist drum te-ai pornit?

Aist drume-nselatorSi-napoi neintorcator;Pe-aist drum cine-a pornit,Inapoi n-a mai venit.  Bocet pentru o fataScoala, surioara, scoalaSi iesi cu noi pana-afara,Si imbla prin ograjoara,Sa-ti ramana urmuta,C-odrasleste ierbuta.Ce fel de nunta-ai pornit,Mirele nuti-a venit?Ce fel de nunta-ai facut,Mirele nu ti-am vazut?De-asa nunta nu mi-i dor,Vatajei cu capul gol;De asta n-am fost dorite,De druscute despletite.Ca mireasa te-ai gatitSi te duci la putrezit.Naframita de mireasaIi legata-n colt de casa.Hai, ia sipul si cinsteste,Nuntisoara ti-o porneste.  Bocet pentru sotBata-te pustia, moarte,Tare esti fara dreptate,Ca ti-ai pus picioru-n prag,Mi-ai luat ce mi-a fost drag.Dragele mamei sprancene,Cum s-or face buruiene,Dragii mamei ochisori,Cum s-or face mandre flori.Larga casa ti-ai lasatSi stramta ti-ai cautat.Toata vara ai muncitSi de noi te-ai ingrijitDragile mele picioare,Care mult au imblat goaleSi pe glod, si pe uscat,Si pe mine m-au crutat.Toate plugurile unbla,Numa-al tau sede la umbra,Coasa spanzura in cui,Da cosasu-i dus si nu-i.Amara, moarte amaraLa cantatul cucului,La iesitul plugului.Bocet pentru tataScoala, scoala, nu te duce,Ca-napoi nu te-or aduce,

Ca-aist drum cine il faceInapoi nu se-ntoarce,Ca-aist drumii petruit,Cine-a mers n-a mai venit,Ca-aist drum ii in cea lume,Cine merge nu mai vine.Daca-as stie c-ai veni,Inainte ti-as iesi,Cararusa i-as pliviSi de iarba, si de nalba,Doar ii veni mai degraba.Eu la lucru nu te-oi pune,Numai jelea mea ti-oi spune.Tata, deschide-ochisoriiSi ii-i vedea puisorii,Cum sed toti pe la unghereSi cum plang cu mare jele.Iesi, tatica, pana-afaraSi imbla gradina roata,Ca ramane suparata,Ca se duce-al ei stapan,Gospodarul eel batran.Plange gradina rotata,De neata a fost lucrata,De neata a fost pastrata.Stii, tata, ce te-oi ruga?S-o-ntalnesti pe mamica.De cand de la noi s-a dus,Nu ne-a dat nici un raspuns.Nu stiu tocu-a ruginitOri mana i-a putrezit.Cata jele-i pe pamantTot o petrec eu pe rand.Jelele si scarbeleImi scurteaza zilele;Si nu trece nici o lunaCa sa am eu voie buna;Si nu trece nici un an,Ca sa nu-mi petrec un neam.Scoala si imbla prin casaSi te uita pe fereastraCe-a venit la casa noastra. —Nu-s cu lemne carele,Ci gospodari cu prapurile.Din casa daca te-or duceInapoi nu te-or aduce.Cararusa prin gradinaCum a creste tot neghina,Cararusa la ocolCum a creste tot mohor.Mohorul s-a poligni,Mata-n pamant ii putrezi.Plange casa,Plange masa,Plangeti voi patru pereti,

Ca fara de stapan ramaneti.Bocet pentru un tanarScoala, scoala, frafioare,Si te scoala pe picioare,Si te roaga la san-soare,Sa fie ziua mai mare,C-astazi nu-i de intalnire,Ci e zi de despartireDe la frati, de la surori,De la gradina cu flori,De la mama, de la tata,De la lumea adunata.De esti calator pe cale,Ian scoala-te pe picioareSi pe toti cati au venit,Fratiorul meu iubit,Dupa masa mi-i pofteste,Pe rand pe toti mi-i cinsteste,Ca au venit nepoftitiSi s-or duce necinstiti.Daca esti tu mire, spuneA cui fetisoara iei?—leifiicutavantuluiDin fundul pamantului.Cine nunta ti-o vedea? -Numai luna si o stea.Naframuta cea de mireOf, ti-orpune-o la psaltire,Iara acea de nanasTi-or pune-o sub prapuras..Sus, in deal la rasaritEste-un pom mandru-nfloritCu crengile de argint.Scobori, Doamne, pe pamantSi vezi moartea ce-o facut.Ce-o facut, n-o facut bineCa te-o omorat pe tine.Plangeti usi, plangeti ferestiSi tuspatru voi peretiCa de N. ramaneti. Alte bocete pentru mamaScoala, mamicuta, scoala,Ca ti-o fi destul de-asara!Si deschide ochisorii,Si ii-i vedea toti feciorii,Si-ti ridica genele,Si ti-i vedea fetele, Si  deschide guritaSii vorbi cu noi ceva,Macar doua-trei cuvinte,Ca noi sa le tinem minte.Ca-n cea lume-i tare bine,Cine merge, nu mai vine.Cand ti-a fi camasa neagra,

Sa mi-o trimiti, maica draga,Pe feciorul vantuluiDin fundul pamantului,Ca eu cum oi capata-o,Deauna si ti-oi spala-o.Si-oi spala-o-n lacrimele,Si ti-oi strange-o paturele,Si-oi usca-o-n gandurele,Ca traim in mare jele.Mamucuta, draga mea,Draga mea si scumpa mea,Cand as sti ca ai veni,Cararusa ti-as pliviSi de iarba, si de nalba,Sa vii, maicuta, degraba,Si de spini, si de pelini,Ca tare-i greu in straini.Sa vii, maicuta, sa vii,Sa mai vezi pe ai tai fii,Cand or fi graiele-n floare,Cand or fi graiele-n clai,Sa vii, maicuta, la noi.Scoala, mamicuta, scoala,Nu ne face-atata jale,Intinde-timainile moi,Care ne-au crescut pe noi,Sa-ti auzim vorba-ti moale,Care ne punea la cale.Dar gurita cea-ti isteata.S-a tacut un sloi de gheata.Saraca mamica mea,Cat cu ochii tot la eaSi vad cum moartea mi-o ia;Si saraca vorba dulce,Vat cu ochii cum se duce.Plangeti us.i, plangeti feresti,Plangeti voi patru pereti,De-amu stapana n-aveti.Fetele mi-s mititele,Nu stiu a boci de jele.Fie omul cat un brad,Moartea nu-i mai cata-n prag,Fie omul cat un munte,Moartea nu-i mai cata-n frunte.Moartea trece pragu-n casaSi ia sufletul din casa.Raman copii suparatiSi pe fata lacramati,Raman puii mititei,Cine-a-avea grija de ei?Mancare cine le-a da,La mancare cin-i-a chema?Vai de copii micuti,C-au ramas fara parinti. Scoala, maica, si ne spunePe care parte te-om pune.

Spune, maica, ce-ai bautCa durerea ti-a trecut?Spune, maica, ce-ai mancatCa durerea te-a lasat?Tii, maica, ochii-n podele,Pe toti ne-ai umplut de jele.Jelea asta tare-i mare,Ne da jos de pe picioare;Jelea asta-i tare greaSi noi n-o putem tinea.Jelea Prutul a trecutSi nu s-a-necat in Prut.Mama, cin-te-a sfatuit,Ca la ist drum ai pornit?Aist drum ii lung si cotit,Cine-a mers, n-a mai venit.Noi de-am stie ca-i veni,Cararuia ti-am pliviSi de floarea cea de nalba,Si de spin cu floarea alba.Sa vii, mama, prin gradina,Sa vezi de-a noastra hodina.Si sa treci peste parlaz,Sa vezi de-al nostru necaz.Spune-ne, maica, ce-i vrea,Ca noi nu ne-om supara,Ca-asa-s plina de jele,Ca zavoiul de nuiele.Si zavoiul se rareste,Jelea mea nu se gateste.Ca copilul fara mamaNime nu-1 mai baga-n sama.El cand merge, tropotesteSi cand sede, fosaieste,Cand mananca, molfaiesteSi cand doarme, haraieste.Scoala, maica, nu te da,C-amus vin si te-or lua,Te-or lua cu car cu boi,Sa nu te-aduca-napoi.Plange casa, plange masa,Ca maica acum va lasa.

Bradul la români – de la riturile de trecere, la pomul de Crăciun

 

 

În tradiţia românească, nu a existat o legătură întrebrad şi sărbătoarea de Crăciun. Asta nu înseamnă însă că bradul nu a jucat mereu un rol important întradiţiile noastre

populare. Dimpotrivă: îl regăsim în obiceiuri a căror vechime urcă, după cum spun specialiştii, până la daci.

 

Bradul este prezent, în tradiţia populară, în fiecare din cele trie momente-cheie ale vieţii omului: naştere, nuntă şi moarte.

 

Astfel, în unele zone exista tradiţia – destul de rar întâlnită, în prezent – de a se sădi un brad la

naşterea pruncului. În mod simbolic, cei doi erau înfrăţiţi. Ecouri ale acestui obicei se regăsesc mai cu seamă în basme. Tot la naştere, se mai obişnuia ca moaşa să îl închine pe nou-născut în faţa unui brad.

 

Bradul de nuntă, frumos împodobit, joacă în continuare un rol important în cadrul ceremoniei nupţiale, în mai multe regiuni ale ţării. El este purtat de obicei de cavalerul de onoare, atunci când mireasa merge la o fântână, dar şi la biserică.

 

În sfârşit, bradul apare şi la ceremoniile de înmormântare, atunci când persoana decedată este un tânăr care nu s-a cununat. Împodobit cu turtiţe şi bomboane, care apoi se împart la pomană, bradul este o reminiscenţă a credinţei că moartea este, totodată şi nuntă – motiv în jurul căruia este construită, de altfel, şi balada Mioriţa.

 

 

  În prezent însă, cea mai populară ipostază a bradului este cea de pom de Crăciun. Obiceiul este de inspiraţie occidentală, cel mai probabil nordică. În ţările scandinave, se obişnuia ca locuinţele să fie împodobite cu ramuri de brad şi de vâsc. De asemenea, în provinciile franceze

Alsacia şi Lorena, casele erau împodobite cu pomi de Crăciun, în perioada de iarnă.

 

Treptat, acest obiceiuri au pătruns spre răsărit, ajungând inclusiv în Rusia. Acolo, în ajunul Crăciunului, era ales cel mai falnic brad dintr-o pădure, pentru a fi împodobit cu lumânări aprinse, bomboane şi jucării ce urmau să fie oferite drept cadou.