BISERICILE LUI DUMNEZEU

DE ARTHUR W. PINK

Căci, fraţilor, voi aţi călcat pe urmele bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Cristos Isus, în Iudeea; pentru că şi voi aţi suferit din partea celor de un neam cu voi aceleaşi rele, pe care le-au

suferit ele din partea iudeilor. I Tesaloniceni, 2:14.

Ignoranţa care predomină astăzi în creştinătate cu privire la adevărul despre adunările lui Dumnezeu este mai profundă şi mai generalizată decât erorile comise privitor la orice altă temă scripturală. Mulţi care sunt evanghelici destul de sănătoşi şi sunt bine pregătiţi în legătură cu ceea ce numim marile fundamente ale credinţei sunt cât se poate de nesănătoşi în domeniul eclesiologiei. Observaţi confuzia înfricoşătoare care abundă cu privire la termenul însuşi. În limba engleză există puţine cuvinte care au o varietate mai mare de înţelesuri decât termenul „biserică”. Prin „biserică”, oamenii de rând înţeleg clădire în care oamenii se întrunesc pentru cultul public. Cei mai informaţi aplică termenul la părtăşia spirituală a celor care se întâlnesc în acea clădire. Alţii folosesc cuvântul în sens confesional şi vorbesc despre „Biserica Metodistă” sau „Biserica Prezbiteriană”. Din nou, el este întrebuinţat la nivel naţional despre instituţii ale religiei de stat, cum ar fi „Biserica Angliei” sau „Biserica Scoţiei”. La papistaşi, „biserica” este, practic, sinonimă cu „mântuirea”, căci ei sunt învăţaţi că toţi cei aflaţi în exteriorul ţarcului „Sfintei Biserici-Mamă” sunt pierduţi pentru vecie. Mulţi din poporul Domnului par să fie ciudat de indiferenţi cu privire la gândirea lui Dumnezeu despre acest subiect important. Unul din oamenii de ale cărui învăţături noi diferim foarte mult a spus corect: „Este trist să auzi despre oameni dedicaţi Evangheliei, expozanți clari ai Cuvântului lui Dumnezeu spunându-ne că ei nu-şi bat capul cu privire la doctrina eclesială, că mântuirea este tema atot-importantă şi că statornicirea creştinilor în chestiunile fundamentale este tot ceea ce e necesar. Vedem oameni furnizând capitol şi verset pentru fiecare afirmaţie şi bazându-se pe autoritatea infailibilă a Cuvântului lui Dumnezeu care-şi închid ochii în tăcere față de învăţăturile sale despre biserică, probabil pentru că nu au o autoritate scripturală şi sunt, aparent, mulţumiţi să îi aducă pe alţii în aceeaşi relaţie.”

Care sunt elementele constitutive ale unei biserici neo-testamentare? Faptul că mulțimile de creștini mărturisitori tratează această întrebare ca având o importanță redusă este clar. Acțiunile lor arată aceasta. Ele se preocupă puțin sau absolut deloc pentru a descoperi răspunsul. Unii sunt mulțumiți să rămână în afara oricărei biserici pământești. Alții se alătură unei biserici din considerații sentimentale, pentru că părinții sau partenerul de căsnicie îi aparține. Iar alții se alătură unei biserici din niște motive încă și mai josnice cum ar fi considerațiile de afaceri sau politice. Dar lucrurile nu ar trebui să stea în acest fel. Dacă cititorul este anglican, el ar trebuie să fie așa pentru că este pe deplin convins că aceasta este cea mai scripturală biserică. Dacă el este presbiterian, el ar trebui să fie astfel datorită convingerii că

%1

„biserica” lui se armonizează cel mai bine cu Cuvântul lui Dumnezeu. La fel stau lucrurile dacă el este baptist sau metodist etc.

Sunt mulți alții care au puține speranțe de a ajunge la răspunsuri satisfăcătoare la întrebarea: care sunt elementele constitutive ale unei biserici neo-testamentare? I-a descurajat confuzia înfricoșătoare care a rezultat acum în creștinătate în numeroase secte și confesiuni care diferă mult atât privitor la doctrină, cât și la ordinea și cârmuirea eclesială. Ei nu au timpul pentru a examina cu atenție pretențiile rivale ale diverselor confesiuni. Majoritatea creștinilor sunt oameni ocupați, care trebuie să-și câștige existența și de aceea nu au răgazul necesar pentru a investiga corespunzător meritele scripturale ale diferitelor sisteme eclesiale. În consecință, ei încetează a se mai gândi la această chestiune, considerând-o ca fiind prea dificilă și prea complexă pentru ei pentru a spera că ar ajunge la o soluție satisfăcătoare și conclusivă. Dar lucrurile nu ar trebui să stea așa. În loc ca aceste diferențe de opinie să ne descurajeze, ele ar trebui să ne stimuleze la a face un efort mai mare pentru a cunoaște gândirea lui Dumnezeu. Ni se spune să „cumpărăm adevărul”, ceea ce sugerează că este necesar să facem efort și sacrificiu personal. Ni se cere să „cercetăm toate lucrurile”. Ar trebui să fie evident pentru toți că trebuie să existe o cale mai bună decât examinarea crezurilor și articolelor de credință ale tuturor confesiunilor. Singura metodă înțeleaptă și satisfăcătoare de descoperire a răspunsului dumnezeiesc la întrebarea noastră „care sunt elementele constitutive ale unei biserici neo-testamentare?” este aceea de a ne întoarce spre Noul Testament însuși și de a studia cu atenție învățăturile sale despre „biserică”. Nu concepțiile unui om evlavios și nici acceptarea crezului bisericii căreia îi aparțineau părinții mei, ci „cercetarea tuturor lucrurilor” pentru mine însumi! Poporul lui Dumnezeu nu are dreptul de a organiza o biserică după un model diferit decât cel găsit la bisericile din timpurile neo-testamentare. O instituție ale cărei învățături și cârmuire sunt contrare Noului Testament cu siguranță nu este o „biserică” neo-testamentară. Dacă Dumnezeu a considerat că prezintă suficientă importanță să consemneze pe paginile Inspirației ce este o biserică neo-testamentară, atunci cu siguranță ar trebui să prezinte o importanță suficientă pentru fiecare bărbat sau femeie răscumpărată să studieze această consemnare și nu numai atât ci și să se plece înaintea autorității sale și să-și conformeze conduita după aceasta. Astfel, vom face apel numai la Noul Testament și vom căuta răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea noastră.

1. O biserică neo-testamentară este un corp local de credincioşi.

Multă confuzie a fost pricinuită de întrebuințarea adjectivelor care nu sunt întâlnite în Noul Testament. Dacă i-ai întreba pe unii creștini „care este biserica de care aparții?” Ei ar răspunde „Aparțin de marea biserică invizibilă a lui Cristos” – o biserică ce este la fel de intangibilă pe cât este de invizibilă. Cât de mulți recită așa-numitul Crez Apostolic, „Cred într-una biserică sfântă, catolică, sobornicească”, care, cât se poate de sigur, nu era un articol din „Crezul” Apostolic. Alții vorbesc despre „biserica militantă” și de „biserica triumfătoare” dar niciunul din acești termeni nu se găsesc în Scriptură și a-i întrebuința înseamnă a crea dificultăți

%2

și confuzie. Din momentul în care încetăm a „ține strâns dreptarul învățăturilor sănătoase” (II Tim. 1:13) și întrebuințăm termeni nescripturali, noi doar ne zăpăcim pe noi și pe alții. Noi nu putem îmbunătăți limbajul Scrierii Sfinte. Nu e nevoie să inventăm termeni suplimentari; a face aceasta înseamnă a aduce blam vocabularului Duhului Sfânt. Când oamenii vorbesc despre „Biserica Universală a lui Cristos”, ei întrebuințează o altă expresie nescripturală și anti scripturală. Ceea ce vor să spună ei este „familia lui Dumnezeu”. Acest apelativ din urmă include întreaga mulțime a aleșilor lui Dumnezeu, pe când termenul „biserică” nu o face.

Felul de biserică care este reliefată în Noul Testament nu este nici invizibilă, nici universală, ci este vizibilă și locală. Termenul grecesc pentru „biserică” este ekklesia și cei care știu ceva despre această limbă convin că termenul semnifică „o adunare”. O „adunare” este o grupare de oameni care se adună cu adevărat. Dacă ei nu se „adună” niciodată, atunci este o folosire eronată a limbii să îi numești „adunare”. Prin urmare, întrucât poporul lui Dumnezeu nu s-a adunat niciodată în întregime, astăzi nu există „Biserică” sau „Adunare Universală”. Acea „Biserică” ține încă de viitor, întrucât ea încă nu are o existență concretă sau corporativă.

Ca dovadă a ceea ce a fost spus mai sus să examinăm pasajele în care termenul a fost folosit de Domnul nostru Însuși în zilele trăirii Lui în trup. Numai de două ori în cele patru Evanghelii vedem că Cristos vorbește despre „biserică”.

Prima menționare este în Matei 16:18, unde El i-a zis lui Petru „pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile locuinței morților nu o vor birui”. La ce fel de „biserică” se referea aici Mântuitorul? Vasta majoritate a creștinilor au înțeles că ar fi marea Biserică invizibilă, mistică și universală care îi cuprinde pe toți răscumpărații Săi. Dar ei se înșeală, fără nicio îndoială. Dacă acesta ar fi fost înțelesul, atunci El ar fi trebuit să spună: „pe această piatră Eu zidesc Biserica Mea”. În loc de aceasta, El a folosit viitorul „voi zidi”, care arată clar că în momentul rostirii, „Biserica” Lui nu exista încă, decât în planul lui Dumnezeu . Biserica la care Cristos se referea 1

în Matei, 16:18, nu putea fi una universală, adică o biserică ce îi includea pe toți sfinții lui Dumnezeu, pentru că timpul verbului folosit de El în această ocazie îi excludea în mod clar pe sfinții din Vechiul Testament! Astfel, prima dată când termenul „biserică” apare în Noul Testament, el nu se referă la o biserică generală sau universală. Mai mult, Domnul nostru nu se putea referi la Biserica din glorie, pentru că aceasta nu se află în pericolul „porților Locuinței morților”. Declarația Sa că „porțile Locuinței morților nu o vor birui” clarifică dincolo de orice îndoială că Cristos se referea la biserica Sa de pe Pământ și, astfel, la o biserică vizibilă și locală.

În Matei, 16:18, Domnul Isus era în procesul de formare a Adunării Sale locale și vizible. Când s-a înălțat la Cer, 1

El a lăsat pe pământ Mireasa Sa, căreia i-a dat autoritate de a-l reprezenta pe pământ în lucrurile Împărăției (Matei, 28:18-20). La Cincizecime, această adunare a fost botezată în Duhul Sfânt, ceea ce echivala cu coborârea gloriei lui Dumnezeu la inaugurarea Cortului Întâlnirii și mai târziu a Templului. Adunarea, ca Templu, ca și clădire-locuință a lui Dumnezeu, a fost construită de Cristos în timpul lucrării Sale pământești și a fost inaugurată, dată în folosință publică și acreditată vizibil de Dumnezeu în ziua Cincizecimii. Cristos începuse să își zidească Biserica sau Adunarea odată cu chemarea primilor ucenici. Spre aceștia arăta Ioan, ca prieten al Mirelui, numindu-i Mireasă, metaforă folosită întotdeauna în Noul Testament pentru Adunare (Ioan, 3:29). Mai târziu, apostolul Pavel spune în 1 Corinteni, 12:28 că în Biserică au fost rânduiți întâi apostolii. Momentul în care apostolii au fost rânduiți oficial în adunare se găsește în Luca, 6:12-17, când Domnul alege 12 dintre ucenicii Săi și îi rânduiește apostoli. Aceasta s-a întâmplat în mijlocul ucenicilor, care reprezentau Adunarea pe care o zidea, o ridica Domnul atunci. Dar aceasta nu este o biserică universală, ci una locală și vizibilă. N. ed.

%3

Singura altă consemnare pe care o avem despre Domnul nostru vorbind despre „biserică” în timp ce El era pe Pământ se găsește în Matei, 18:17: „Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș”. Singurul fel de „biserică” la care un frate îi poate spune „păcatul” este una vizibilă și locală. Lucrul acesta este atât de evident încât nu necesită o elaborare suplimentară.

În cartea finală din Noul Testament, Îl găsim din nou pe Mântuitorul nostru folosind acest termen. Prima dată în Apocalipsa, 1:11, El îi spune lui Ioan: „Ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte Biserici”. Aici iarăși este clar că Domnul vorbea despre biserici locale. Urmând acestei menționări, găsim că în Apocalipsa, termenul „biserică” se află pe buzele Sale de încă 19 ori și de fiecare dată se referea la biserici locale. El spune de șapte ori „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor, Duhul”, nu „Cine are urechi să asculte ce zice Bisericii, Duhul” – ceea ce ar fi fost spus dacă ar fi fost corectă concepția populară. Ultima referință este în Apocalipsa, 22:16: „Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici”. Motivul pentru aceasta este că, întrucât Biserica lui Cristos nu are încă o existență tangibilă și corporativă, nici în glorie și nici pe Pământ; tot ceea ce El are acum aici sunt „bisericile” Sale locale.

Ca dovadă suplimentară că felul de „biserică” accentuat în Noul Testament este una locală și vizibilă, apelăm la alte date din Sfintele Scripturi. Citim despre „Biserica din Ierusalim” (Fap. 8:1). „Biserica din Antiohia” (Fap. 13:1); „Biserica lui Dumnezeu care este în Corint” (I Cor. 1:2) – observați cu atenție că, deși această biserică este legată de „toți cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Cristos, Domnul nostru”, totuși, ea este categoric distinctă de aceștia! Din nou, citim despre „biserici”, la plural: „Bisericile se bucurau de pace în toată Iudeea, Galileea și Samaria” ; „ Toate Bisericile lui Cristos vă trimit sănătate” (Rom. 16:16); „Bisericile 2

Galatiei” (Gal. 1:2). Astfel, se vede că ceea ce în timpurile neo-testamentare erau proeminente și dominante erau bisericile locale și vizibile.

2. O biserică neo-testamentară este un trup local de credincioși botezați.

Prin „credincioși botezați” noi înțelegem creștini care au fost afundați în apă. Pretutindeni în Noul Testament nu există consemnat nici măcar un caz în care un om a devenit membru al unei biserici a lui Isus Cristos fără a fi fost mai întâi botezat; dar există multe cazuri în discuție, multe indicații și dovezi că cei care aparțineau bisericilor în zilele apostolilor erau creștini botezați.

Să deschidem mai întâi la ultima frază din Fapte, 2:47: „Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți”. Observați cu atenție că nu scrie că Dumnezeu sau Duhul 3

Sfânt sau Cristos, ci „Domnul adăuga”. Motivul pentru această formulare este următorul: „Domnul” aduce în discuție ideea de autoritate, iar cei pe care El „îi adăuga bisericii” se subordonaseră domniei Lui. Modul în care ei „se subordonseră” ni se spune în v. 41-42: „Cei ce

Conform traducerii King James, folosită de autor. N. ed.2

„adăuga bisericii”, conform traducerii King James, folosită de autor. N. ed.3

%4

au primit propovăduirea lui, au fost botezați; și, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete” etc. Astfel, în cele mai timpurii zile din această dispensație, „Domnul adăuga” la biserica Sa oameni mântuiți care erau botezați.

Să luăm prima dintre Epistole. Epistola către Romani, 12:4-5, arată că sfinții din Roma constituiau o biserică locală. Acum, deschideți la Romani, 6:4-5, unde găsim că apostolul spune acestor membri ai bisericii din Roma și despre ei: „Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să trăim o viață nouă. Astfel, sfinții din biserica locală din Roma, au fost credincioși botezați.

Să luăm Biserica din Corint. În Fapte, 18:8, citim: „Și mulți dintre corinteni care auziseră pe Pavel, au crezut și ei și au fost botezați”. O dovadă suplimentară că sfinții corinteni erau credincioși botezați se găsește în I Corinteni, 1:13-14; 10:2, 6. I Corinteni 12:13, tradus corect și cu o punctuație bună (sperăm să tratăm acest pasaj separat într-un articol viitor) afirmă expres că intrarea în adunarea locală se face prin botezul în apă.

Înainte de a trece la următorul punct să spunem că o biserică formată din credincioși botezați este evident și necesarmente o „adunare baptistă ” – cum altfel ar putea fi ea denumită? Acesta este numele pe care Dumnezeu l-a dat primului bărbat pe care l-a chemat și l-a mandatat să facă un botez: el era numit Ioan Botezătorul (baptistul). Reiese că adevărații „baptiști” nu au nici un motiv să se rușineze sau să-și ceară scuze pentru numele scriptural pe care îl poartă. Dacă cineva întreabă: „de ce nu vorbește Duhul Sfânt despre biserica baptistă din Corint sau despre bisericile baptiste din Galatia”, noi răspundem: În acele vremuri, nu exista nevoia pentru acest adjectiv distinctiv; în zilele apostolilor nu existau alte biserici decât cele baptiste. Pe atunci, toate erau „biserici baptiste”, adică toate erau compuse din credincioși botezați scriptural. Oamenii sunt cei care au inventat toate celelalte „biserici” (?) și nume bisericești existente acum.

3. O biserică neo-testamentară este un trup local de credincioși botezați trăind într-o relație organizată.

Acest fapt este necesarmente implicat chiar în sintagmă. O „adunare” este o grupare de oameni întruniți într-o relație organizată, altfel nu am putea să o distingem de o gloată sau o mulțime. O dovadă clară cu privire la aceasta se găsește în Fapte, 19:39: „Dar dacă umblați după altceva, se va hotărî într-o adunare legiuită”. Aceste cuvinte au fost rostite mulțimii efesenilor care tulburau pacea, de către „logofătul cetății”. Îmbunând oamenii și afirmând că apostolii nu erau nici jefuitori de temple, nici blasfemiatori ai zeiței lor, el i-a amintit lui Dimitrie și meșterilor lui că „sunt zile de judecată și sunt dregători” și i-a îndemnat să depună plângere unii împotriva altora. Termenul grecesc pentru „adunare” în acest pasaj este ekklesia, iar referința era făcută la tribunalul roman, adică o organizație guvernată de lege.

Din nou, figurile de stil folosite de Duhul Sfânt în legătură cu „biserica” sunt pertinente doar pentru o organizație locală. În Romani, 12 și în I Corinteni, 12, El întrebuințează „trupul” omenesc ca o analogie sau o ilustrație. Nimic nu ar putea fi mai nepotrivit pentru portretizarea unei biserici „invizibile” și „universale”, ai cărei membri sunt împrăștiați peste tot. Cititorului

%5

nici nu mai trebuie să i se amintească de faptul că pe acest Pământ nu există o organizare mai perfectă decât trupul omenesc – fiecare membru în locul său desemnat, fiecare își îndeplinește slujba sa și își realizează funcția sa distinctivă. Din nou, în I Timotei 3:15, biserica este numită „casa lui Dumnezeu”. „Casa” vorbește despre relații ordonate: fiecare locatar are propria sa cameră, mobila este amplasată adecvat etc.

O dovadă suplimentară că o „biserică” neo-testamentară este o adunare locală de credincioși botezați trăind în relații organizate, se găsește în Fapte, 7:38, unde Duhul Sfânt aplică termenul ekklesia copiilor lui Israel – „adunarea din pustie”. Copiii lui Israel aflați în pustie erau o „adunare” organizată, botezată, separată și răscumpărată. Poate că unii vor fi surprinși de afirmația că ei erau botezați, dar Cuvântul lui Dumnezeu vorbește foarte explicit cu privire la această chestiune: „Fraților, nu vreau să nu știți că părinții noștri toți au fost sub nor, toți au trecut prin mare, toți au fost botezați în nor și în mare pentru Moise” (I Cor. 10:1, 2). Așadar și ei erau organizați; aveau „căpetenii” (Num. 7:2), „preoți”, „bătrâni”, (Ex. 24:1) și „dregători” (Deut. 115). Prin urmare, putem vedea corectitudinea aplicării termenului ekklesia la Israelul din pustie, descoperind modul în care aplicarea acestuia la ei ne face pe noi în stare să definim sensul său exact. Astfel, el ne arată că o „biserică neo-testamentară” are căpeteniile sale, „bătrânii” săi (care sunt aceiași cu „episcopii”), „diaconi” (I Tim. 3:1-12), „casier” (Io. 12:6; II Cor. 8:19) și „secretar” – căci „numărul celor adunți laolaltă” (Fap.1:15) sugerează clar un registru.

4. O biserică neo-testamentară este un trup local de credincioși botezați trăind în relații organizate, închinându-se lui Dumnezeu în mod public și corporativ în modurile stabilite de El.

Pentru a dezvolta plenar acest punct ar necesita să cităm o bună parte din Noul Testament. Să lectureze cititorul cu atenție cartea Faptelor și Epistolele, cu o minte lipsită de prejudecăți și va descoperi confirmări din abundență. Încercând să facem cel mai scurt rezumat cu putință, vom spune: mai întâi, menținând „învățătura apostolilor și părtășia” (Fap. 2:42). În al doilea rând, păstrând și perpetuând botezul scriptural și Cina Domnului: „ținând rânduielile” așa cum au fost ele date bisericii (I Cor. 11:2 ). În al treilea rând, menținând o disciplină sfântă (Evr. 13:17; I 4

Tim. 15:20-21 etc). În al patrulea rând, mergând în întreaga lume și predicând Evanghelia la fiecare făptură (Mc. 16:15).

5. O biserică neo-testamentară este independentă de toți, cu excepția lui Dumnezeu.

Fiecare biserică locală este totalmente independentă de toate celelalte. O biserică dintr-un oraș nu are autoritatea asupra unei biserici din alt oraș. Nici nu pot un număr de biserici locale, alege în mod scriptural un „comitet”, „prezbiteriu” sau „papă” pentru a stăpâni asupra membrilor

Conform traducerii King James, folosită de autor. N. ed.4 4

%6

acelor biserici. Fiecare biserică se autoguvernează, compară I Corinteni 16:3; II Corinteni, 8:19. Prin cârmuirea bisericii, noi înțelegem că lucrarea sa este administrativă și nu legislativă.

O biserică neo-testamentară trebuie să facă toate lucrurile „în chip cuviincios și cu rânduială” (I Cor. 14:40) și singurul său ghid autoritar pentru „rânduială” este Sfânta Scriptură. Standardul său infailibil, tribunalul suprem pe baza cărora trebuie măsurate și rezolvate toate chestiunile de credință, doctrină și trăire creștină este Biblia și nimic altceva în afară de Biblie. Singurul său Cap este Cristos: El este Legiuitorul său, Susținătorul său și Domnul său.

Biserica locală trebuie cârmuită pe baza a ceea ce „vorbește Bisericilor Duhul”. Reiese în mod necesar că ea este cu totul separată de stat și trebuie să refuze orice susținere din partea acestuia. În timp ce membrilor săi le este poruncit de Scriptură să „fie supuși stăpânirilor celor mai înalte” (Rom. 13:1), ei nu trebuie să permită statului nicio intervenție în chestiuni de credință sau practică.

Administrarea cârmuirii unei biserici neo-testamentară rezidă în membrii acesteia și nu într-un corp special sau ordin al unor oameni, fie dinăutrul ei, fie din afara ei. O majoritate a membrilor săi decid acțiunile bisericii. Acest lucru este clar din limba greacă folosită în II Corinteni, 2:6: „Este destul pentru omul acesta (un frate care trăise în neorânduială și fusese disciplinat) pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulți”. Termenul grecesc pentru „cei mai mulți” este hipo ton pleionon. Pleionon este un adjectiv la comparativ și, tradusă literal, expresia semnifică „de majoritatea” și este tradusă ca atare de dr. Charles Hodge, și puțini au fost erudiții mai spirituali și mai competenți ca el în limba greacă. Interlinearul lui Bagster traduce „de porțiunea mai mare”, iar nota marginală a Versiunii Revizuite redă „în greacă, mai mulți”. Articolul hotărât ne obligă să redăm expresia prin „de cei mai mulți” sau „de majoritatea”.

Să rezumăm. Dacă nu există o grupare de oameni regenerați și credincioși, botezați scriptural, organizați după model neo-testamentar, închinându-se lui Dumnezeu în modurile stabilite de El – îndeosebi prin părtășie cu învățătura apostolilor și publică, păstrând rânduielile, păstrând o disciplină strictă, activi în eforturi de evanghelizare – nu avem o „biserică neo-testamentară”, indiferent că aceasta se numește așa sau nu. Dar o biserică posedând asemenea trăsături caracteristice este singura instituție de pe acest Pământ desemnată, clădită și aprobată de Domnul Isus Cristos. De aceea, scriitorul consideră că, după mântuirea sa, cel mai mare privilegiu dintre toate este faptul că el aparține uneia din „bisericile” Sale. Fie ca harul dumnezeiesc să îl împuternicească tot mai mult să umble precum este cuviincios pentru un membru al său.

(Preluat din Studies in the Scriptures, dec. 1927, pp. 277-281. Această publicație a apărut lunar, timp de aproximativ treizeci de ani, scrisă de autorul acestui articol. Arthur Pink s-a născut în Anglia, dar a slujit în Statele Unite și în Australia. El a murit în 15 iulie 1952.)

Sursa: https://www.resursecrestine.ro/tipareste-resursa/40736

Traducere de Mircea Sever Roman Editor: Raul Enyedi

%7