Biserica din Efes

Una din cele mai îînsemnate comunităţi creştine din epoca apostolica este Biserica din

Efes, capitala Asiei Mici. Efesul era în epoca primară a Bisericii, unul din cele mai mari

oraşe ale lumii. Aici era atotstăpânitor cultul zeiţei Diana. Aici era centrul păgânismului

din Asia Mică şi tot Apostolul Neamurilor îşi stabileşte centrul de propovăduire a

creştinismului în Asia Mică.

Prima dată însă, creştinismul este propovăduit în Efes de misionari mai necunoscuţi de

noi. Venind di Corint, Sf. Ap. Pavel găseşte în capitala Asiei Mici numai doispreyece

ucenici. ( F. Ap. 19, 1), care nu cunoşteau decât botezul lui Ioan. El îi boteaz ,, în numele

lui Hristos’’ ( F. Ap. 19, 5). Apoi Apostolul rămâne aici timp de trei luni de yile,

propovăduind Evanghelia în sinagoga iudeilor aceştia au început să cârtească împotriva

lui Sf, Pavels-a deosebit de ei împreună cu ucenicii săi, învăţând în fiecare zi în şcoala lui

Tiranus, timp de doi ani, aşa încât cei ce locuia în Asia, şi iudei, şi elini, au auzit cuvântul

Domnului.(F. Ap. 19, 8-9)

În Efes apar darurile extraordinare ale Duhului Sfânt caracteristice, în deosebi epocii

apostolice. Cei doispreyece ,, ucenici’’, care au primit botezul creştin de la Sf. Pavel, ,,

vorbeau în limbi şi prooroceau’’.

. Dar pentru că, de la un timp, Ştiri despre ierarhia bisericească a Efesului şi a localităţii

dimprejur ne-a păstrat Sf. Luca în capitolul XX al Faptelor Apostolilor.

Mergând pentru ultima oară la Ierusalim, Apostolul Neamurilor se opreşte cu un scop

bine precizat în Milet. El cheqamă la sine pe preoţii Bisericii din Efes şi din împrejurimi,

pentru a-şi lua rămas bun de la ei.

Acestora Sf. Ap. Pavel le-a ţinut una dintre cele mai frumoase cuvântări pastorale..După

cum subliniază Ecumenicus în comentarul său de la Faptele Apostolilor în ,, episcopi’’

din Faptele Apostolilor XX, 28, trebuie să vedem pe preoţii din Efes şi din împrejurimi,

cunoscut fiind faptul că în această epocă ( anul 58), ,, episcopii se numesc preoţi şi preoţii

episcopi, iar Pavel a trimis să cheme pe preoţi, nu pe episcopi’’. Nu trebuie deci să se

mire faptul că în versetul 17, cap. XX, Sf. Pavel trimite după preoţi, iar în versetul 28, li

se adresează numindu-i episcopi.

Când Sf. Pavel trimite să fie chemaţi preoţii Bisericii, îi numeşte aşa pentru că într-adevăr

aceasta era slujba lor în biserică, , dar când le adresează cuvintele de despărţire, Sf. Pavel

vede în ei, în deosebi pe cârmuitorii Bisericilor în care fuseseră aşezaţi preoţi şi pentru

aceasta era şi firesc să-i numească episcopi, cunoscut fiind faptul că în epoca apostolică,

termenul de episcop nu se dădea ca în zilele noastre, numai slujitorilor din treapta cea mai

înaltă a ierarhiei bisericeşti. După cum se ştie, în limba greacă avea însemnarea de

supraveghetor, cârmuitor, purtător de grijă. Acest termen caracteriza, prin urmare, mai

bine lucrarea de păstorire a credincioşilor de către preoţi, asupra căreia Sf. Pavel

intenţiona să atragă, în deosebi, atenţia preoţilor din Efes şi din împrejurimi.

Din cuvântarea rostită cu acest prilej de Sfântul. Pavel, se desprinde că preoţii erau aceia

care cârmuiau Bisericile lor şi păstoreau turma, ferind-o de primejdia ereziei şi de aceea a

dezordinii.

Dar Noul Testament nu aminteşte numai de preoţii Efesului, ci şi despre primul episcop

al acestei cetăţi. Din epistola I-a către Timotei (IV, 14), scrisă de Sf. Apostol Pavel

probabil din Filipi pe la anul 65, aflăm că destinatarul său primise hirotonia pentru treapta

episcopatului de la mai-marii preoţilor , spre a păstori Biserica Efesului şi bisericile din

împrejurimi.

Din îndemnurile pe care Sf. Ap. Pavel le dă lui Timotei, se vede cât se poate de limpede

rolul acestuia de cârmuitor al întregii Biserici a Efesului. Astfel el avea îndatorirea să

hirotonească preoţi şi diaconi, după ce-i va cercecta cu grijă dacă sunt potriviţi pentru

această vrednicie (I Tun. III, 1-14); să păstreze adevărata învăţătură şi s-o apere în faţa

ereticilor (ITim. I, 18-20; IV, 1-11, 16; VI, 14, etc); să judece pe preoţi când doi sau trei

martori depuneau împotriva lor (V, 19) şi pe credincioşi să-i mustre (VI, 20); să păstreze

rânduiala în obştiile şi bisericile creştine (I Tim. II, 8-12).