BALNEO

FIZIO

TERAPIE

1

„Noţiuni generale de electroterapie” - Potenţialul electric al membranei- Pielea – substratul morfo funcţional a excitaţiei electrice- Galvanizările- Efectele fizico-chimice ale curentului continuu- Ionizările- Curentul diadinamic- Sonoterapia- Ultrasunetul- Efectele ultrasunetelor în aplicaţiile ştiinţifice şi tehnologice- Acţiunea ultrasunetelor- Aparatul de ultrasunete BTL – 07p – acţiune şi aplicare- - Curenţii de frecvenţă mijlocie- Tratamentul prin câmpuri magnetice- Foto-terapia- Optica fotonică- Acţiunea luminii- Acţiunea fiziologică a luminii- Helioterapia- Pigmentaţia melanică a pielii prin aeroterapie – helioterapie- Aparate generatoare de infraroşii şi lumină vizibilă- Aparate generatoare de ultraviolete şi tehnica de aplicare a ultravioletelor- Placebo. Placebo-terapia, definiţie şi precizări- Homeopatia- Meloterapia şi estetoterapia – terapia prin muzică şi artă- Masajul - Tehnica masajului- Acţiunea fiziologică a masajului- Tehnici şi metode de executare a masajului- Masajul aparatului cardio-vascular şi nervilor periferici- Masajul reflexogen (segmentar)- Bazele clinice ale masajului reflexogen (segmentar)- Corelaţiile sistemului nervos vegetativ - Hidroterapia - Acţiunea procedurilor de hidroterapie asupra diferitelor organe şi funcţii- Tehnica specială de hidroterapie (partea I) – comprese, hidrofoare- Tehnica specială de hidroterapie (partea a II a) – cataplasme, împachetări- Tehnica specială de hidroterapie (partea a III a) – fricţiuni, perieri, spălări, afuziuni,

duşuri- Tehnica specială de hidroterapie (partea a IV a) – băile, termoterapia, baia

intestinală- Terapia respiratorie- Terapia cu inhalaţii şi aerosoli

2

POTENŢIALUL ELECTRIC AL MEMBRANEI

Analiza chimică a mediilor intra şi extracelulare ne arată diferenţe din punct de vedere chimic şi al concentraţiei substanţelor componente.În interiorul celulei domină proteinele, lipidele, fosfaţii, ionii de K, Mg, iar în interstiţiu domină ionii de clor, bicarbonic, natriu, glucoză.Repartiţia inegală ne arată permeabilitatea selectivă a membranei.Datorită acestor diferenţe de concentraţie a ionilor din cele două compartimente apare o diferenţă de potenţial electric de o parte şi de alta a membranei celulare.Încărcarea electrică a membranei + în afară şi – în interior face ca ionii de semn contrar să fie atraşi, iar ionii de acelaşi semn să fie respinşi.Concentraţia diferită a ionilor, permeabilitatea selectivă şi potenţialul electric al membranei celulare sunt factorii principali ce menţin această de specificitate chimică şi de concentraţie.Diferenţa de potenţial şi gradientul de concentraţie exercită anumite forţe asupra moleculelor şi atomilor încărcaţi electric din soluţiile intra şi extracelulare.Echilibrul electrochimic poate fi menţinut datorită unor procese complexe şi complicate în care pe lângă factorii sus amintiţi mai intervine şi transportul activ de ioni.În mod deosebit subliniem importanţa micro structurii membranei şi a sarcinilor electrice din cele două teritorii intra şi extracelular. Prezenţa proteinelor în cantitate mare în interiorul celulei ( 200 mg % ) în raport cu cantitatea mică extracelulară ( 30 mg % ) formează diferenţa capitală intre cele două teritorii.Proteinele constituie structura fundamentală a citoplasmei şi substratul important al celulei încărcate electric negativ.Sarcinile negative ale proteinelor atrag şi fixează o mare cantitate de ioni pozitivi.Celula în mod schematic poate fi comparată cu modelul de echilibru de membrană Donovan.Celulele conţin în interiorul lor macromolecule şi micelii de proteine ionizate negativ, însoţite de o mulţime de micro ioni.Ionii difuzibili menţin concentraţia soluţiilor intra şi extracelulare.Dintre ionii pozitivi numai K şi Mg pot trece cu uşurinţă membrana celulară în opoziţie cu Na care rămâne extracelular.Ionii de Na se îngrămădesc la suprafaţa membranei cu tendinţa de a pătrunde atraşi fiind de sarcina electrică negativă mare ( - 70mV, - 90 mV ) din interiorul celulei.Permeabilitatea selectivă a membranei celulare pentru ionii de K şi nu pentru cei de Na se explică prin structura membranei celulare în care s-au pus în evidenţă pori a căror dimensiune este apreciată a fi de circa 3 Angstromi. K având diametrul mai mic de 0,2 Angstromi ar trece mai uşor decât Na al cărui diametru este de 3,4 Angstromi.Permeabilitatea pentru K ar fi de 100 ori mai prielnică decât pentru Na.În cazul celulei nervoase şi musculare raportul de permeabilitate pentru K faţă de Na este de 50 %.Gradientul de concentraţie, potenţialul electric şi permeabilitatea selectivă a membranei nu explică complexitatea fenomenelor de la nivelul membranei celulare şi a schimburilor metabolice, motiv pentru care se vorbeşte de un transport activ de ioni ( pompa de ioni de Na ) care prin activitatea permanentă ar scoate ionii de Na din celulă.Din punct de vedere experimental între gradientul de concentraţie şi potenţialul electric va exista şi o mişcare de ioni, adică un flux într-un sens sau altul prin membrană, ceea ce pune problema unei mişcări continuii spre deosebire de starea de echilibru despre care în mod teoretic am vorbit la început.Întregul sistem celular, tisular şi interstiţial este în continuă mişcare, modificare continuă a tuturor parametrilor biofizici şi biochimici, ne existând o clipă de repaus absolut.Această perpetuă mişcare în limite fiziologice caracterizează de fapt viaţa.Viteza de difuziune a elementelor prin membrană, calitatea şi cantitatea atomilor moleculelor mici sau mari care trec prin ea este dependentă de mai mulţi factori dintre care amintim :

- gradientul de concentraţie al ionilor- potenţialul electric- permeabilitatea selectivă a membranei- pompa activă de ioni de Na

Membrana este obligată să permită pătrunderea în celulă a acelor ioni şi a unor elemente structurale folosite pentru fabricarea proteinelor şi enzimelor proprii de care are nevoie şi să permită evacuarea tuturor substanţelor catabolice provenite din metabolismul celular.Ionii de K datorită gradientului de concentraţie vor fi împinşi spre afară pentru a părăsi celula, pe când prin gradientul electric vor fi atraşi în celulă de sarcinile negative în exces, motiv pentru care ionii de K nu pot părăsi celula.Membrana din punct de vedere electric este un dielectric şi poate fi asemănată cu un condensator încărcat pe de o parte cu sarcini electrice negative în interiorul celulei şi pe de altă parte cu sarcini pozitive pe partea extracelulară.Constanta electrică a membranei este apreciată de a fi aproximativ 5, cifră asemănătoare cu ce a uleiurilor dovedind prin aceasta asemănarea capacităţii cu a straturilor de lipide polarizate din membrană.Capacitatea electrică a membranei drept condensator este destul de mare.În celulele excitate cum sunt cele nervoase, musculare sau glandulare un stimul este capabil să producă modificări trecătoare ale permeabilităţii membranei pentru ioni şi în consecinţă să modifice potenţialul de membrană.În momentul în care un stimul excită un punct oarecare al membranei se produce o tulburare a echilibrului electric şi o mobilizare a ionilor din celulă şi din interstiţiu.

3

Ionii de Na pătrund în celulă iar o parte din ionii de K părăsesc celula, cu această ocazie permeabilitatea membranei pentru Na creşte de câteva ori, iar cea pentru K de circa 30 – 40 ori.Influxul masiv de ioni de Na se face brusc şi durează 0,5 – 1 ms şi este însoţit de un eflux de K care se face mai lent durând 1 – 2 ms.În această situaţie apare o nouă forţă activă care scoate ionii de Na din celulă.Această forţă activă este pompa de ioni de Na care menţine izoionia selectivă intra şi extracelulară şi potenţialul electric de membrană.În celulele nervoase (neuroni) şi în cele musculare modificările produse de un stimul electric de scurtă durată se extinde cu rapiditate pe întreaga membrană celulară ca o undă.Această propagare se numeşte conductibilitate.Modificarea propagată se numeşte impuls, iar manifestarea sa electrică se numeşte potenţial de acţiune.Potenţialul de acţiune se instituie după o scurtă perioadă de latenţă de 0,1 ms şi se manifestă prin influxul masiv de ioni de Na spre celulă şi efluxul de ioni de K însoţit de o schimbare a valorilor tensiunii electrice.Potenţialul de membrană scade de la – 90 mV, cât este potenţialul de repaus, spre zero apoi se inversează devenind + ( în valoare absolută ) şi urcă brusc până la + 30 mV în timp de 1 ms punct denumit potenţial de vârf.Amplitudinea totală măsurată de la valoarea potenţialului de repaus până la potenţialul maxim ( potenţial de vârf ) totalizează 120 mV.Revenirea curbei din punctul maxim se face repede 1 –2 ms şi corespunde încetării bruşte a influxului de ioni de Na.Potenţialul electric revenit la valorile iniţiale este urmat de un post potenţial negativ care durează câteva ms, având valori de circa 1 – 6 ms şi un post potenţial + de o valoare mult mai mică, dar de durată lungă.Pentru ca un stimul să poată declanşa un potenţial de acţiune trebuie să aibă o anumită durată şi intensitate.Intensitatea sa trebuie să depăşească o anumită valoare minimă ( critică ) denumită prag de excitaţie.Stimulii de intensitate prea slabă nu declanşează nici o reacţie.Ei pot să producă anumite modificări minime locale.Aceşti stimuli se numesc subliminali sau subminimali.Stimulii de intensitatea pragului se numesc liminari, ei pot declanşa un potenţial de acţiune care evoluează independent de stimul conform legii „tot sau nimic”.Stimulii mai puternici ( supra liminari) nu modifică reacţia celulară care se manifestă totdeauna la fel ca potenţialul de sine stătător având amplitudine constantă.Reacţia celulară este uniformă independentă de intensitatea stimulului dacă acesta a ajuns cel puţin la valoarea pragului.Energia pentru declanşarea acestui răspuns îl posedă numai celula excitabilă nervoasă, musculară, glandulară.Impulsul nervos se propagă ca o undă cu amplitudine, durată şi viteză constantă.Potenţialul de acţiune înregistrat la unul din punctele celulei este identic cu forma potenţialului de acţiune înregistrat la punctul de pornire.Viteza de conducere a potenţialului depinde de capacitatea membranei, de rezistenţa axoplasmei şi de învelişul filetului nervos.Viteza de conducere a filetelor nervoase mielitice este mai mare decât a filetelor amielitice fiind direct proporţională cu grosimea lor.

PIELEA – SUBSTRATUL MORFO - FUNCŢIONAL AL EXCITAŢIEI ELECTRICE

După natura fenomenelor care le generează stimulii pot fi :

- mecanici - termici - chimici - vibratori

Pentru fiecare din factorii amintiţi există organe specializate de recepţie, organe de simţ ca : ochi, ureche, nas, limbă şi pielea cu :

- presiune- temperatură- electricitate

Pielea este pătura cea mai superficială a organismului având o structură multi stratificată cu o suprafaţă de 1,5 mp şi o greutate de aproximativ 18 kg cu scop principal de a proteja organismul de influenţele mediului înconjurător.Este tot odată organul prin intermediul căruia păstrăm legătura cu mediul înconjurător, fiind dotat cu receptori specializaţi pentru stimulii din acest mediu,Pielea este formată din trei straturi principale:

- epiderm - derm - hipoderm care se continuă in profunzime cu ţesutul subcutanat şi cu musculatura sub adiacentă.

EPIDERMUL – cu o grosime de 0,1 mm este format din mai multe straturi ca:- exfoliator- cornos - lucid- granulos

4

- spinos- bazal (germinativ ) – care generează necontenit celule care sunt împinse spre straturile superioare până se

descuamează.Timpul de deplasare şi modificare a unei celule din stratul bazal până la cel cornos durează 17 – 20 zile, celulele cheratinizate progresează spre suprafaţă şi se desprind prin descuamare.Zilnic se pierde o cantitate de 0,1 – 1 gr. cheratină moale.Din punct de vedere electric epidermul este un bun izolator, care împiedică pătrunderea curentului electric jucând şi un rol de condensator atunci când apar sarcini electrice în apropiere.În epiderm ajung terminaţii nervoase libere amielitice cu receptori senzitivi de durere.DERMUL ( corionul ) – gros de 1,2 – 4 mm este compus din 2 straturi – unul papilar şi unul profund numit reticular sau dermul propriu zis.Elementele fibroase colagene elastice şi reticulare împreună cu populaţia celulară (fibroblaste, macrocite, plasmocite, leucocite ) ocupă întreaga zonă a straturilor papilar şi reticular.În stratul reticular sunt localizaţi foliculii piloşi, glandele sebacee, canalele excretoareale glandelor sudoripare, plexurile nervoase cu terminaţii hilare sau compuse, vase sanguine arteriale capilare, venoase şi limfatice.Stratul papilar conţine terminaţii nervoase libere, corpusculi Maisnner şi Ruffinii ca şi anse capilare în papilele dermice, elemente cu rol deosebit în electroterapie.Plexul vasculo nervos recepţionează, prelucrează şi transmite stimulul electric aplicat pe tegument cu ocazia tratamentului. La acest nivel în dreptul anodului şi catodului se produc modificări importante intra şi extra celular.Epidermul şi dermul prin structura lor celulară constituie un obstacol pentru pătrunderea curentului electric în piele, având o rezistivitate electrică mare. HIPODERMUL – împreună cu ţesutul conjunctiv subcutanat face legătura între derm şi organele profunde, fiind zona în care se pot acumula celule adipoase de diferite grosimi.Aici sunt bulbii foliculilor piloşi, corpusculii senzitivi Vater – Paccinii, glomerulele glandelor sudoripare, fibre şi celule conjuctive.Glandele sudoripare prin legătura directă între suprafaţa tegumentară ( porul ), traiectul sudoripar şi canalul excretor din epiderm şi derm constituie locul electiv de pătrundere cu mare uşurinţă a energiei electrice spre profunzime.Glomerulul glandei sudoripare are un diametru de 0,5 – 1 mm fiind încărcat cu sudoare, o soluţie salin acidă ce conţine : uree, acid uric, amoniac, acid lactic şi electroliţi de Cl, Na, Mg, Ca, K etc. constituind electrolitul ideal pentru mobilizarea ionilor.În tegument există numeroase glande sudoripare, în anumite locuri chiar un număr de 150 /cmp ceea ce ar corespunde la circa 2 milioane pe întreaga suprafaţă a pielii.Acest amănunt este foarte important în electroterapie, deoarece cale directă de la suprafaţa tegumentului pe care se aplică electrozii cu material hidrofil şi până în hipoderm se face tocmai pe traiectul canalului sudoripar. La nivelul glomerulului glandei se produc majoritatea schimburilor de ioni şi sarcini electrice cu ocazia tratamentului electric.Vascularizaţia pielii constă din capilare arteriale şi venoase dispuse în două plexuri foarte bogat ramificate având numeroase anastomoze arterio nervoase.Un plex este localizat între cele două zone ale dermului, iar cel de-al doilea în hipoderm.Din al doilea plex se desprind arteriole pentru foliculii piloşi, glandele sudoripare, corpusculii senzitivi şi paniculii adipoşi asigurând nutriţia, termoreglarea şi hemodinamica locală.Procedurile electrice pot modifica fluxul sanguin al acestor plexuri, datorită efectelor de vasodilataţie şi vasoconstricţie prin stimularea locală sau de la distanţă a fibrelor nervoase vegetative.Inervaţia pielii se face de către fibrele senzitive ale neuronilor din ganglionii spinali şi de fibrele aferente neurovegetativeFibrele nervoase formează două plexuri, unul superficial sub epidermic şi altul profund în stratul reticular al dermului. Din ele se desprind terminaţiile nervoase libere şi corpusculii senzitivi încapsulaţi adică receptorii cutanaţi.Cei mai importanţi receptori cutanaţi sunt: a) tactili

- superficiali - corpusculii Maisnner - discurile Merkel - celulele de la baza pielii- profunzi - corpusculii Vater – Pacinni - ganglionii Mazzoni - corpusculii Ruffini

b) termici- rece - terminaţiile Krause- cald - corpusculii lui Ruffini

c) dureroşi- terminaţiile libere nervoase- expansiunile ederiforme- panerele Dogiel

Impulsurile nervoase provenite de la receptorii cutanaţi ajung în măduvă prin intermediul fibrelor nervoase ale neuronului senzitiv din ganglionii spinali.La nivelul măduvei se realizează sinapse atât cu neuronii motori din coarnele anterioare, cât şi cu neuronii căilor ascendente până la scoarţă.

5

Neuronul este unitatea funcţională nervoasă constituită din celula nervoasă propriu zisă ( 15 - 150 microni ), din prelungirile dentritice şi din axonul ce pot ajunge la o lungime de 1 – 1,5 m.Celulele nervoase au forme variate : rotunde, ovale, piramidale, stelate, fusiforme.Neuronii dependent de modul în care se desprind de axonul din celulă sunt unipolari, bipolari sau multipolariNeuronii sunt susţinuţi de celule nevralgice ce au şi rol de dielectric adică de a izola pe unii de alţii pentru a împiedica propagarea potenţialului electricDendritele sunt prelungirile ce primesc excitaţia pe care o transmit centripet, iar axonul care este unic, centrifug.Sensul de circulaţie nu poate fi modificat fiind totdeauna acelaşi.Fibrele aferente se numesc cele ce conduc excitaţia de la periferie la centru – senzitive, iar eferente cele ce conduc excitaţia de la centru la periferie – motorii.Fibra nervoasă când părăseşte substanţa cenuşie se acoperă de o teacă de mielină intreruptă de gâtuiri şi de teaca lui Schwant.Stimulul electric ce declanşează un impuls nervos trebuie să aibă o numită intensitate, durată, bruscheţe.Pragul de intensitate se numeşte reobază şi se măsoară în mA şi mV.Durata minimă sau timp util se măsoară în ms.Bruscheţea sau înclinarea pantei de creştere a impulsului electric.Cronaxia este unitatea de timp introdusă de Lapique şi reprezintă durata cea mai scurtă de timp a unui curent de intensitatea a două reobaze care este capabil să excite o fibră nervoasă sau musculară.În baza datelor culese prin stabilirea reobazei, a timpului util şi a cronaxiei se poate face o diagramă care reprezintă starea de excitabilitate şi conductibilitate a unei unităţi neuro musculare. Curba obţinută este curba intensitate – timp ( I/t )Ţesutul fibrelor musculare se caracterizează prin reobază, cronaxie, curbă I/t diferite dependent de mai mulţi factori.Proprietăţile muşchiului sunt :

- elasticitatea ( 150 % din m. iniţial)- relaxarea - excitabilitatea

Stimulul fiziologic este influxul nervos ce acţionează prin intermediul plăcii motorii pe calea mediatorului chimic eliberat în sinapsă, care depolarizând zona sub sinaptică generează potenţialul de placă.Durata minimă sau timp util la muşchii netezi este de 10 – 100 mai mare.Relaxarea pentru muşchiul striat durează de 3 – 15 ori mai mult decât contracţia, pentru musculatura cardiacă, de contracţia durează cât contracţia fibra răspunzând la legea „ tot sau nimic”.Prin stimularea electrică creşterea intensităţii cuprinde tot mai multe fibre îndepărtate de electrod şi face ca forţa de contracţie să crească până la o intensitate maximă când toate fibrele sunt sub acţiunea curentului electric.Al doilea stimul poate avea loc după relaxarea musculară.Dacă stimulăm cu o frecvenţă mai mare stimulul cade în perioada refractară absolută - muşchiul este inactiv, iar când stimularea cade în perioada refractară relativă poate să declanşeze un nou potenţial de acţiune.Tetanosul incomplet rezultă din fuzionarea mai multor recuze în perioada de decontracţie, iar tetanosul complet apare la o stimulare repetată cu frecvenţă foarte ridicată încât fuzionarea recuzelor musculare se face în perioada de contracţie a fibrelor.Forţa de contracţie a muşchiului tetanizat este de 2,5 – 4 kg/cmp/secţiune ceea ce revine la 10 – 100 mg pentru o fibră musculară unică.

GALVANIZĂRILE

Galvanizarea este o metodă de fizioterapie în care urmărim obţinerea unor efecte terapeutice cu ajutorul curentului electric continuu.Electricitatea necesară provine de la un generator de curent continuu ce funcţionează fie pe principiul transformării energiei chimice sau mecanice sau pe principiul redresării curentului alternativ de la reţea cu ajutorul semiconductorilorCurentul continuu este cel mai adecvat dintre toţi factorii externi deoarece se aseamănă cel mai mult cu impulsul potenţialului de acţiune fiziologic.El poate fi dozat cu precizie, se aplică cu uşurinţă, poate fi conectat şi deconectat oricând după dorinţă, spre deosebire de medicamente şi nu este nociv organismului la intensităţi judicioase.Curentul continuu pentru tratament se obţine prin :

- metode chimice- metode mecanice- metode de redresare electrice

METODE CHIMICE Prin metode chimice energia chimică se transformă în energie electrică. Aparatele sunt :

- pilele electrice- acumulatorii

Pila electrică este un generator de curent continuu fără piese în mişcare capabilă să transforme direct energia chimică în energie electrică.Pila electrică a fost realizată de Volta în 1800 şi introdusă în terapie mai târziu.Principiul constă în faptul că la nivelul de contact între două metale diferite ia naştere o diferenţă de potenţial extrem de slabă, pe când aceleaşi metale introduse într-o soluţie acidă generează un potenţial electric de mii de ori mai mare.

6

Astfel Cu şi Zn generează un potenţial de 3000 ori mai mare dacă cele două metale sunt introduse într-o soluţie de H2SO4. În decursul anilor au fost create modele de pile electrice de forme şi dimensiuni diferite ai căror componenţi au fost :

- electrozii ( + şi – )- soluţia electrolitică

Exemple :- pila Volta - Zn şi Cu soluţie H2SO4- pila Daniel – Zn şi Cu soluţie ZnSO4 şi Cu2SO4- pila Leclanche – C şi Zn soluţie NH4Cl

Acumulatorii denumite şi pile secundare sunt surse de curent continuu bazate pe proprietatea de a acumula şi elibera la solicitare energia electrică pe baza unei reacţii chimice.Acumulatoarele de azi sunt acide sau alcaline în funcţie de electrolitul utilizat – H2SO4 sau KOH.Acumulatorului acid ( cu plumb ) :

- vas din ebonită sau sticlă foarte rezistentă la solicitări mecanice şi chimice- electrozii - plăci de plumb cu antimoniu ştanţat ori turnat având în alveole ca substanţă activă PbO2 ca pastă la + şi

Pb poros la – - electrolitul este o soluţie de H2SO4 pur cu o densitate de 1,1- capacul care are câte un orificiu pentru introducerea electrolitului, iar restul este ermetic închis cu un strat de izolator (

smoală sau răşini epoxidice ) prin care străbat bornele + şi –Constantele sunt :

- capacitatea , A/h ( amperi/oră )ce depinde de numărul şi mărimea plăcilor- forţa electromotoare ce este dată de diferenţa de potenţial dintre borne, V ( volţi )

Din cauza tensiunilor scăzute de 2 – 2,4 V acumulatorii se cuplează în serie pentru a genera curentul la o tensiune mai mare, constituind bateria de acumulatoare.

Acumulatorul bazic - foloseşte o soluţie de KOH şi Ni – sunt mai recenţi şi de două feluri :- acumulatorul cu Cd şi Ni constituit dintr-un vas nichelat din oţel în interiorul căruia se află un grup de plăci +

confecţionate din oţel nichelat ce conţine în alveolele sale o pastă de NiOH cu 2 % grafit şi un grup de plăci – construite dintr-o bandă perforată de oţel fără Ni încărcată cu praf de Cd, Fe şi oxizii lor. Plăcile de acelaşi semn sunt cuplate între ele şi aduse la bornele de pe capac. Electrolitul este KOH. Tensiunea livrată 1,4 V.

- acumulatorul cu Fe şi Ni sunt asemănătoare cu cele de mai sus cu singura deosebire că la plăcile – în loc de praf de Cd au praf de Fe şi Mg2O

Avantajele pe care le prezintă aceşti acumulatori în raport cu cele de plumb sunt :- dimensiuni reduse- greutate mică- inerţie mai bună- durabilitate mare- suportabilitate bună faţă de suprasarcină sau scurtcircuit- întreţinere uşoară- funcţionare bună atât la temperaturi scăzute cât şi temperaturi crescute

Aceste calităţi ale acumulatorilor au determinat utilizarea lor pe scară mare.Ele se folosesc la alimentarea multor aparate medicale portative atât de diagnostic cât şi de terapie înlocuind treptat bateriile uscate. METODE MECANICEMaşinile electrice transformă energia mecanică în energie electrică sau invers.Generatorul de curent continuu denumit dinm poate fi acţionat de un motor cu ardere internă, de o maşină cu aburi, de turbină sau chiar de un electromotor.Schematic un dinam se compune din :

- inductor - indus - colector

Inductorul este alcătuit din mai mulţi electromagneţi montaţi în interiorul unei carcase, ei produc un câmp electromagnetic în care se învârte indusul, alcătuit la rândul lui dintr-un miez de fier cu înfăşurări de mai multe bobine.Prin rotire ia naştere o diferenţă de potenţial ( o forţă electromotoare ) captată prin colectori.În electroterapie se folosesc dinamuri cu gabarit redus acţionate de un electromotor alimentat de la reţea montat coaxial. Această instalaţie de grup electromotor şi generator ce produce curent continuu la o tensiune de 40 – 70 V se numeşte convertizor ( pantostat convertizor )Pantostatele cu motor generator sunt robuste cu greutate mare 40 – 50 kg, dar uşor manevrabile.Ele debitează curent continuu pentru galvanizări la 60 V şi 0,3 mA, pentru endoscopii la 12 V şi 1 A, iar pentru cauterizări la 2,3 V – 17 V şi 15 A – 25 A.Randamentul lor este de 60 % - 70 % , motiv pentru care astăzi se construiesc cu un motor sincron şi un generator de curent continuu cu un singur indus comun.Exploatarea convertizoarelor este greoaie din cauza gabaritului mare şi a întreţinerii prin ungere şi curăţire.METODE DE REDRESARE ELECTRICEÎn ultimul timp transformarea curentului alternativ prin convertizoare a fost înlocuită cu alte mijloace.

7

Electronica oferă astăzi multiple posibilităţi de redresare a curentului alternativ de la reţea. Redresoarele electronice sunt complexe de supape electrice ce permit trecerea curentului electric nimai într-un singur sens, fapt prin care putem transforma curentul alternativ în curent continuu.Există mai multe tipuri de redresoare termoelectronice:

- redresorul termoionic- redresorul cu arc sau gaze rarefiate- redresorul electrolitic- redresorul cu cristal de galenă- redresorul electronic cu lămpi sau semiconductori

EFECTELE FIZICO CHIMICE, BIOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ALE CURENTULUI CONTINUU

EFECTELE FIZICO CHIMICE ale curentului continuu sunt :- efectul termic- efectul luminos- efectul termoelectronic- efectul magnetic- efectul electrolitic- electroforeza

Efectul termic - constă în producerea de căldură la trecerea curentului electric printr-un conductor care opune o oarecare rezistenţă ( efect Lenz – Joule ).Efectul luminos - constă în faptul că un conductor cu rezistenţă supus curentului electric într-un anumit mediu gazos sau vid produce lumină.Intensitatea luminii depinde de intensitatea curentului, compoziţia chimică a conductorului şi rezistenţa electrică.Efectul termoelectronic – constă în emiterea de electroni la încălzirea catodului (-) într-un spaţiu închis cu vid atunci când în acelaşi spaţiu există şi un anod ( + ) ce captează aceşti electroni, efectul stă la baza tuturor lămpilor electronice. Efectul magnetic – inducţia electromagnetică ce constă în faptul că la trecerea curentului continuu printr-un conductor, determină în jurul conductorului un câmp magnetic ce deviază acul unei busole.Valoarea câmpului magnetic realizat de un curent electric ce trece printr-un conductor depinde de forma geometrică a circuitului, de distanţa punctului faţă de circuit şi de intensitatea curentului.Efectul electrolitic – efectele curentului continuu asupra lichidelor sunt diferite în funcţie de compoziţia lor chimică.Apa distilată nu reacţionează cu nimic la introducerea a doi electrozi, dar dacă dizolvăm substanţe cristaloide, acizi, baze, săruri vom constata că o parte din molecule se disociază în atomi ce se încarcă cu electricitate devenind ioni, fenomenul poartă numele de disociaţie electrolitică sau electroliză.În cazul NaCl fenomenul se explică prin aceea că Na pierde un electron devenind Na +, iar electronul pierdut este captat de Cl care devine Cl - .Dacă în electrolitul în care s-a disociat NaCl introducem doi electrozi legaţi la o sursă de curent continuu, vom constata că Na+ (cationii) se vor îndrepta spre catod (-), iar Cl – (anionii) se vor îndrepta spre anod (+).La nivelul electrozilor fiecare din ionii amintiţi işi pierd sarcinile electrice devenind radicali activi ce se combină cu apa şi dau Hcl şi O2, NaOH şi H2.Oxigenul se degajă la anod iar hidrogenul la catod, fenomenul poartă numele de electroliză şi se conduce pe baza celor două legi ale lui Farraday.În cazul în care între electrozii din experimentul de mai sus intercalăm un perete poros semipermeabil constatăm că schimburile sunt în ambele sensuri, fenomen numit osmoză.Electroforeza – constă în efectul curentului electric continuu asupra soluţiilor coloidale.Particulele substanţei în stare coloidală atrag particulele + sau – în funcţie de natura substanţei.Dacă într-un vas cu perete despărţitor introducem o soluţie coloidală vom constata o diferenţă de compoziţie chimică la închiderea circuitului.În cele două compartimente s-a produs o deplasare prin peretele poros, unele substanţe trec spre anod altele spre catod.Acest fenomen poartă numele de electroforeză.Deplasarea particulelor spre anod se numeşte anaforeză, iar deplasarea spre catod se numeşte cataforeză.Fenomenul nu trebuie confundat cu electroliza, moleculele rămânând intacte în electroforeză fără să se producă disocierea electrolitică. EFECTELE BIOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE ale curentului continuu Efecte biologiceÎn funcţie de gradul de conductibilitate electrică corpurile se împart în :

- bune conducătoare sau de gradul I- electroliţii sau de gradul II- dielectrice sau de gradul III

Corpul omenesc este considerat un conducător de gradul II, electrolitic ţinând cont că el conţine aproximativ 70 % apă în care sunt dizolvate numeroase săruri ceea ce constituie un mediu electrolitic foarte bun.Corpul omenesc nu este un mediu omogen, care să permită trecerea uniformă a curentului electric în virtutea legilor fizicii, ci este un mediu heterogen având nespus de multe elemente cu conductibilităţi diferite.

8

S-au stabilit anumite grade de conductibilităţi biologice cum ar fi : sânge, limfă, corp vitros.Buni conducători sunt :

- glandele sudoripare- muşchii- nervii periferici- măduvă- ţesutul subcutanat- organele interne

Rele conducătoare sunt :- glandele sebacee - oasele- straturile adipoase

Foarte rele conducătoare sunt :- părul- epidermul

Pornind de la o celulă şi ţesutul intra celular care este mediul în care trăiesc celulele din punct de vedere electric semnalăm existenţa unei diferenţe de potenţial la nivelul membranelor celulare, pozitivă în exterior şi negativă în interior.Acest lucru este cunoscut sub numele de biocurenţi ce pot fi captaţi, amplificaţi şi înregistraţi de exemplu EKG (electrocardiogramă), EEG (electroencefalogramă), EMG (electromiogramă). Diferenţa de potenţial de la nivelul membranei celulare determină buna funcţionare a celulelor, ţesuturilor şi organelor în general a organismului.Dereglarea echilibrului condiţionează starea de funcţionare necorespunzătoare a diverselor sisteme, aparate sau organe.Trecerea curentului electric prin organism va determina la nivelul electrozilor anumite efecte polare, iar între electrozi efecte interpolare.Efectele polare se rezumă la modificările survenite la locul de contact cu electrodul, ele depind de calitatea electrodului ( dimensiune, formă ) precum şi de compoziţia chimică a soluţiei cu care tratăm, de calităţile curentului (intensitate, sens, durată ) şi mai depind de anumite proprietăţi ale tegumentului ca rezistivitate electrică, capacitate şi conductibilitate.În caz de supra dozare, efectele polare se traduc chimic prin fenomenul de arsură, la polul negativ apare o arsură mare, cenuşie, suplă determinată de prezenţa NaOH, iar la polul pozitiv o arsură brun-închisă provocată de HCl .Efectele interpolare sunt acelea ce se produc în interiorul organismului în segmentul cuprins între cei doi electrozi.Ele sunt cele mai însemnate efecte şi constau în procese de bioelectroliză, ionoforeză, electroosmoză, modificări de potenţial de membrană, de excitabilitate neuro musculară, termice şi de inducţie electromagnetică, modificări în compoziţia chimică a ţesuturilor.Această delimitare de polare şi interpolare este greu de determinat în practică atunci când se lucrează la limita fiziologică, deoarece efectele polare şi interpolare se manifestă concomitent efectul total fiind suma lor.Din punct de vedere terapeutic contăm pe efectele interpolare, cele polare rezumându-se în special în procese patologice determinate sub formă de arsuri.Electroliza biologică este un fenomen ce are loc în spaţiile mici ale organismului la deplasări de ioni în interiorul celulei şi spaţiul intercelular.Efectul electrobiologic constă în deplasarea cationilor şi a ionilor de H2 spre catod şi deplasarea radicalilor metaloizi spre anod.Ca fenomene secundare iau naştere diverse reacţii chimice între ionii şi atomii neutri.Prin deplasarea cationilor spre catod şi a anionilor spre anod se formează în apropierea electrozilor paralel cu suprafaţa lor de contact cu tegumentul, o concentraţie de sarcini electrice de semn contrar electrodului.Aceste sarcini constituie în ţesuturi un electrod virtual ce va poseda la un moment dat o diferenţă de potenţial aproape egală cu a electrodului şi determină fenomenul de polarizare biologică asemănătoare cu polarizarea elementelor voltaice.Organismul ne fiind o soluţie cristaloidă omogenă şi având în compoziţia sa soluţii coloidale vom regăsi fenomene de electroforeză, fenomene de electroosmoză şi de ionoforeză (deplasarea de ioni prin membranele cele semipermeabile).Modificarea permeabilităţii membranelor celulare duce la fenomene secundare chimice, astfel s-a observat că în prezenţa sarcinilor negative permeabilitatea membranei celulare creşte, iar în prezenţa celor pozitive o scade.Efectul termic nu este uniform în toate ţesuturile, fiind mai puternic în cele ce opun o rezistenţă mai mare la trecerea curentului ( epiderm, ţesut celular gras, oase )Efectele fiziologice – modificările pe care le determină curentul continuu asupra diverselor sisteme şi aparate se poate sintetiza prin modificări asupra

- tegumentului- sistemului nervos- sistemului muscular- organelor de simţ- aparatului cardio vascular- aparatului digestiv.

Tegumentul este rău conducător de electricitate, dar sângele din tegument este un bun electrolit şi are o reţea vasculară bogată în care încape 30 % din cantitatea totală a sângelui. Important este că la nivelul capilarelor arteriale şi venoase tegumentare vor avea loc modificări însemnate din punct de vedere electrolitic, electroosmotic, ionoforetic şi electroforetic.

9

Aceste modificări se vor completa cu modificări senzitive ce apar în reţeaua bogată a plexurilor nervoase şi receptoare.Modificările de la nivelul interstiţiilor îşi aduc contribuţia pentru completarea tabloului.În tegument au loc reacţii vasomotoare caracterizate printr-o vasoconstricţie de scurtă durată urmată de o vasodilataţie şi hiperemie ( culoare roş–roz cald ) .Ea persistă câteva ore interesând atât plexul superficial cât şi cel profund, vasodilataţia determină o activare a circulaţiei având un rol trofic pentru ţesuturi.Dacă procedura a fost generală sub forma băii galvanice 4 celulare sau sub forma băii Stanger se va produce o vasodilataţie generalizată ce determină o scădere a tensiunii arteriale.Receptorii senzitivi din tegument înregistrează la trecerea curentului continuu o senzaţie de furnicătură ce creşte proporţional cu intensitatea curentului transformându-se în fine înţepături până la senzaţia de arsură, după care apare durerea.După mai multe şedinţe se constată o modificare în sensul creşterii pragului sensibilităţii tactile şi dureroase.Efectul analgezic este mai accentuat la polul + realizând o hiperestezie sau anestezie de scurtă durată.Fenomenul are la bază modificarea excitabilităţii neuromusculare denumit electrotonus putând să îmbrace aspect de anod electrotonus sau catod electrotonus în raport cu polul la nivelul căruia ia naştere.Sistemul nervos reacţionează puternic la acţiunea curentului electric continuu, efectul asupra sistemului nervos central depinde de sensul de circulaţie a curentului în corp, astfel curenţii descendenţi sunt cei în care + este aplicat la extremitate cefalică, iar – este aplicat la picioare cu efect sedativ, iar curenţii ascendenţi cu efect de stimulare, excitare.Sistemul nervos vegetativ reacţionează în mod inconstant la aplicarea curentului în funcţie de polaritate, loc de aplicare, predominenţa tonusului vagal sau simpatic al bolnavului.Regiunea latero cervicală a cefei şi dorsală superioară sunt regiuni elective pentru influenţarea sistemului nervos vegetativ.Sistemul muscular şi nervii motori reacţionează împreună la excitaţia cu curent electric continuu.Pentru excitarea motorie avem nevoie de curent continuu întrerupt.Organele de simţ - ochii reacţionează prin reacţii vizuale – fosfene ( stele verzi ), urechea – reacţii auditive nu apar de obicei, iar când apar, apar sub formă de ameţeală prin interesarea urechii interne, gura – reacţii gustative, prin apariţia de gust metalic dacă avem lucrări dentare metalice.Aparatul cardiovascular – va fi influenţat printr-o vasodilataţie, sângele fiind un bun conducător cea mai mare cantitate de curent va străbate corpul de-a lungul vaselor.Aparatul digestiv – asupra lui curentul continuu va avea influenţă prin creşterea secreţiei gastrice.

IONIZĂRILE

Unele medicamente pot fi introduse în organism sub formă de soluţii, tablete, pulberi, aerosoli sau prin orificiile naturale : nas, gură, vagin, anus.De aici trec prin mucoasa tubului digestiv, a căilor respiratorii, tractului uro-genito-anal în circulaţia sanguină şi se răspândesc în întreg organismul.Alte medicamente pot fi administrate parenteral, adică cu acul şi seringa, introduse subcutanat, intramuscular, intravenos, intra articular.Aceste substanţe trebuie să îndeplinească anumite condiţii :

- să fie sterile- să aibă o anumită concentraţie- să aibă un anumit pH

Unguentele, soluţiile pentru frecţii se aplică pe tegumente de unde sunt rezorbite în organism.Pentru a facilita pătrunderea unor substanţe farmaco dinamic active în tegument, o dată cu aplicarea locală se asociază şi anumiţi agenţi fizici ca :masaj, electricitate, vibraţii etc.Permeabilitatea cutanată a medicamentelor ionizabile creşte cu 100 % prin aplicarea curentului electric.Metoda de tratament în care utilizăm curentul continuu cu scopul de a uşura pătrunderea în organism a unor substanţe farmacologice care se pot disocia electrolitic se numeşte ionizare. Procedeul mai este cunoscut şi sub denumirea de ionoforeză ( anaforeză şi cataforeză ), galvano iono terapie, dielectroliză, dar cel mai utilizat termen rămâne ionizare.Principiul de bază este proprietatea unor substanţe de a se disocia electrolitic şi capacitatea curentului electric continuu, aplicat pe tegument prin intermediul unor electrozi, de a mobiliza ionii rezultaţi şi de a-i dirija spre electrodul de semn contrar faţă de încărcarea lor electrică.Pătrunderea ionilor prin epiteliul ne lezat se realizează datorită fenomenului de osmoză.Primele încercări au fost făcute în 1846 de Dr. Klenke care a tratat strofuloza ( T.B.C. ganglionar ) cu o soluţie de KI 2 – 2 %.În 1858 Dr. Richardson obţine anestezia locală la câine cu o soluţie de morfină ionizabilă, realizând în premieră anestezia locală pentru o extracţie dentară.În 1886 Dr. Wagner din Viena foloseşte cu bune rezultate ionizarea cu cocaină în nevralgii şi ca anestezic pentru mici intervenţii chirurgicale.De atunci au fost efectuate multe experimente ce au scos în evidenţă avantajele metodei şi certitudinea că substanţele ionizate pătrund în organism într-o cantitate suficient de mare pentru a produce efecte terapeutice sau nocive.Experienţa lui Leduc este semnificativă în acest sens.Aplicând la doi iepuri câte doi electrozi la care pe unul a pus soluţie de NaCl, iar pe celălalt a pus o soluţie de sulfat de stricnină, iar la închiderea circuitului constată moartea în câteva minute a iepurelui ce a avut stricnina la + , iar cel ce a avut stricnina la – a rămas sănătos.

10

Pentru a dovedi traversarea ionilor prin organism a fost făcut următorul experiment : s-au luat două vase, în primul s-a pus o soluţie de KI, iar în cel de-al doilea s-a pus o soluţie electrolitică de NaCl şi un cartof.Pentru a face legătura dintre cele două vase a fost folosită o broască, cu o labă în primul vas şi cu cealaltă labă în cel de-al doilea vas - la închiderea circuitului iodul din primul vas a trecut prin organismul broscuţei în cel de-al doilea vas unde a albăstrit amidonul din cartof.Aceste două exemple sunt elocvente, dar mai amintim şi faptul că ionizarea trans orbitală cu iod poate fi urmărită pe radiografii craniene ( iodul fiind radioopac )Nu au lipsit experimentele cu izotopi radioactivi de oxigen şi iod.Prin acest experiment s-a dovedit penetrarea facilă a substanţelor marcate şi depozitarea lor, iodul în muşchi şi oxigenul în oase.S-a demonstrat cu izotopul de iod 131 prezenţa concentraţiilor mari la 6 cm profunzime în ţesuturi chiar după mai multe ore.Astăzi este recunoscut faptul că substanţele farmaco dinamic active ce se pot disocia în ioni pătrund în organism cu ajutorul curentului electric.Capacitatea de penetrare este dependentă de următorii factori :

- concentraţia şi puritatea soluţiei- greutatea lor atomică şi moleculară- capacitatea de disociere electrolitică- intensitatea curentului continuu- forma curentului- durata tratamentului- mărimea electrozilor- calitatea tegumentului

Mecanismul electrolitic de la baza ionizărilor constă din mobilizarea şi dirijarea lor prin fenomenul de respingere a ionilor + şi atragerea lor spre - , ca şi respingerea ionilor la nivelul electrozilor de acelaşi semn şi atragerea lor spre electrodul de semn opus.O serie de substanţe ca acizi, baze, săruri se disociază electrolitic în ioni simpli sau radicali ce pot fi mobilizaţi de curentul electric.Substanţele cu greutate moleculară mare ce nu se pot disocia în ioni nu pot fi introduse în organism cu ajutorul curentului electric.Penetrarea ionilor se face pe căile naturale prin care de altfel pătrunde şi curentul continuu în organism, adică prin glande sudoripare, sebacee, spaţiile din jurul firelor de păr.În special glandele sudoripare sunt cele ce permit transmiterea în profunzime a ionilor spre cele două plexuri vasculo nervoase din derm şi hipoderm spre spaţiile intercelulare ale ţesutului conjunctiv.Din spaţiile intercelulare prin schimbări repetate ale potenţialului de membrană de repaus şi acţiune, o parte din ioni pătrund în celulă şi intră în compoziţia ei, iar o altă parte se depozitează în spaţiile interstiţiale constituind o „rezervă de ioni” de unde organismul îi eliberează treptat după nevoie.Mobilizarea lor determină pătrunderea în circulaţia generală de unde se elimină destul de târziu pe cale renală, cutanată sau digestivă.Drumul parcurs de ioni face ca eliminarea lor să se facă mai târziu decât a medicamentelor administrate parenteral sau oral.Avantajele ionizărilor locale faţă de tratamentul medicamentos general sunt:

- realizează concentraţii mari pe locul aplicării- menţine mult timp medicamentul în zona tratată- nu lezează tegumentul ca la administrarea parenterală - se poate repeta de 2 – 3 ori / zi- prin fenomenul de sumaţie se pot acumula cantităţi însemnate de substanţă activă a cărei eliminare se face lent- introducerea medicamentelor sub formă activă nu suferă modificări biochimice ca în cazul administrării pe cale

digestivă TEHNICA DE APLICAREPentru ionizare aven nevoie de aparatura şi utilajele folosite la galvanizări la care se adaugă substanţa ce trebuie să o ionizăm.Se recomandă ca stratul hidrofil să fie marcat pentru fiecare substanţă, sau să se utilizeze straturi hidrofile din hârtie de filtru de unică folosinţă îmbibate cu substanţa activă.În vederea pătrunderii unei cantităţi cât mai mari de substanţă activă vom folosi electrozi cu suprafaţă cât mai mare aplicaţi transversal.Polul activ va fi dependent de substanţa care o utilizăm.Electrozii se pot pune pe tegumente şi mucoase.Ionii + cationii se vor pune la polul + (anod), iar ionii – anionii se vor pune la polul – (catod).Dacă dorim să acţionăm la nivelul ambilor electrozi vom îmbiba cu substanţă straturile hidrofile de la cei doi electrozi şi vom avea grijă ca să schimbăm polaritatea.Deoarece în timpul ionizărilor la anod (+) mediile se acidifică, iar la catod (-) se alcalinizează vom folosi soluţii alcaline de 1 %0 la anod şi soluţie acidă de HCl 6,5 %0 în ser fiziologic la catod (-).Se mai recomandă protecţie cu o soluţie de 2,6 % Al2(OH)2 - hidroxid de aluminiu – la ambii electrozi fapt ce permite dublarea dozelor.La anod (+) vom pune metalele şi alcaloizii (novocaină, cocaină, morfină), iar la catod (-) vom pune clorul, bromul, iodul, sulfaţi, azotaţi, salicilaţi.

11

Pentru ionizări folosim soluţii de :- atropină 0,1 %0 - bromuri de Na, K, Ca 1 – 5 % - trans orbital- calciu clorat 1 – 5 %0 - antiinflamator, spasmolitic- fenilbutazona - antiinflamator, antireumatic- hidrocortizonul – antiinflamator, antireumatic- hialuronidaza - (sclerolitic) – cicatrice, cheloide, edeme- histamina - vasodilatator în afecţiuni neurologice şi procese peri articulare, artroze, degerături- iodura de potasiu 1 – 5 % - pentru tiroidă şi rol analgezic- litiul 1 – 5 % - gută, tromboflebite- sulfat de magneziu 2 – 10 % - sedativ, antialgic transorbital- novocaină, cocaină, morfină 1 – 5 % - antialgic- reopirin - una fiolă la o ionizare – antireumatic- salicilat de natriu – antiinflamator- xilină 1 – 3 % - antialgic- vitamina B1 – efect trofic

CURENTUL DIADINAMIC

Curentul diadinamic este o formă specială de curent ce provine din cel sinusoidal de joasă frecvenţă care a suferit o serie de modificări. De curentul diadinamic s-a ocupat Pierre Bernard de la numele căruia aceştia mai poartă numele şi de Curenţi Bernard.Curenţii diadinamici au o frecvenţă de 50 – 100 Hz, cu o formă asemănătoare cu cel sinusoidal, iar panta descendentă descrie o curbă lentă exponenţială.Partea descendentă se suprapune peste perioada de pauză şi ajunge la baza impulsului următor la zero. În funcţie de felul în care se pot combina formele de impulsuri putem avea mai multe feluri de curenţi.ACŢIUNE FIZIOLOGICĂ Curentul diadinamic produce importante efecte excitatorii şi inhibitorii locale asupra tegumentului, dar în special asupra nervilor senzitivi şi motori. Pentru a influienţa nervii senzitivi folosim o intensitate destul de mică la limita percepţiei, iar pentru excitarea nervilor motori folosim o intensitate mai mare.Intensităţile foarte mari declanşează senzaţie de durere pe locul de aplicaţie al electrozilor ele fiind doze ne fiziologice trebuind evitate.Zona de acţiune fiziologică optimă este cuprinsă între limita minimă de intensitate ( pragul sensibilităţii ) şi limita maximă ( pragul durerii ).Între aceste două limite se desfăşoară acţiunea dinamică sau inhibitorie a curentului diadinamic..Prin acţiune dinamică înţelegem un efect de excitaţie în sensul declanşării unei stimulări senzitive şi motorii.Acţiunea dinamică constă în excitarea nervilor senzitivi până la limita de apariţie a durerii, excitarea nervilor motori periferici şi a sistemului neurovegetativ cu o creştere a metabolismului tisular .Acţiunea inhibitorie este o acţiune antialgică, sedativă, hipotonizantă şi de reducere parţială a funcţiilor unor organe prin desensibilizare.Dependent de modul în care aplicăm terapia cu curenţi diadinamici obţinem efecte dinamice sau inhibitoare imediate ( primare ) sau tardive ( secundare ) instalarea lor cronologică fiind determinată de momentul instalării fenomenului de acomodare.După îndemânarea cu care alegem parametri variabili ca : formă, intensitate, frecvenţă, durată, ritmicitate şi după modul de aplicare reuşim să declanşăm unul sau celălalt efect.În general intensitatea slabă la limita minimă a percepţiei produce efecte inhibitorii, iar intensitatea mare la limita superioară a toleranţei produce preponderent efecte dinamice.După un oarecare timp raportul efectelor se schimbă astfel încât chiar în timpul tratamentelor ele devin contrare.Din punct de vedere al frecvenţei, raportate la acţiune impulsurile de 50 Hz produc efecte dinamice , iar cele de 100 Hz produc efecte inhibitorii.Un ţesut va răspunde favorabil unui anumit tratament electric dacă excitantul exogen se aplică ritmic sub formă de impulsuri, despărţite prin perioade de pauză mai mult sau mai puţin lungi. Pentru a obţine acest răspuns fiziologic al ţesuturilor, pentru refacerea cestora nu este obligatoriu să întrerupem complet tratamentul ci este suficient să scădem periodic intensitatea curentului sub nivelul pragului minim de acţiune. Pentru înlăturarea fenomenului de acomodare este nevoie să se schimbe periodic frecvenţa iniţială a excitantului, fenomen ce stă la baza tratamentului cu curenţi diadinamici.CURENTUL DF ( difazat fix ) - aplicat la o intensitate moderată produce efecte dinamice fugace asupra sensibilităţii. Senzaţia subiectivă a bolnavului este aceea de vibraţie fină în zona electrodului, vibraţie ce devine din ce în ce mai slabă, ca după câteva secunde să dispară. În primele 15 – 20 sec. intensitatea creşte spontan fără ca bolnavul să sesizeze ceva. Dacă menţinem intensitatea curentului se instalează o inhibiţie senzitivă ( efect analgezic ) prin creşterea pragului de excitabilitate, cu care ocazie dispare senzaţia de vibraţie de la nivelul tegumentelor.Bolnavul percepe vibraţia fină în continuare, numai în cazul în care vom creşte progresiv intensitatea curentului, Senzaţia subiectivă poate să dispară din nou datorită fenomenului de acomodare ea reapărând prin creşterea repetată a intensităţii curentului.Acest fenomen este un proces complex de inhibiţie nervoasă şi se explică prin ridicarea continuă a pragului de excitabilitate.

12

Efectul analgezic ( de inhibiţie senzitivă ) este limitat din cauza fenomenului de acomodare ce se instalează destul de repede.Curentul DF la intensitate relativ mare este în măsură să declanşeze contracţii musculare. Inhibiţia motorie apare ceva mai târziu decât cea senzitivă şi poate fi înlăturată prin creşterea intensităţii până la apariţia de noi contracţii musculare.Curentul DF prin efectele inhibitorii importante este indicat în algiile spastice şi se aplică în general ca procedură prealabilă pentru toate celelalte forme de curent complexe.CURENTUL MF ( monofazat fix ) – produce efecte dinamice mult mai stabile decât DF. Senzaţia subiectivă este aceea a unei vibraţii forte, ceva mai rară ce nu dispare imediat după tratament, ci se menţine un timp oarecare.Conductibilitatea tegumentului nu se schimbă, intensitatea constantă produce o senzaţie persistentă ce nu îşi schimbă tăria.Curentul MF se caracterizează printr-o dinamică prelungită, o inhibiţie tardivă şi o acomodare întârziată.Analgezia obţinută prin MF este ceva mai tardivă, dar mai stabilă şi mai persistentă decât cea obţinută cu DF.Forma MF determină contracţii musculare chiar cu intensităţi slabe progresive.Inhibiţia motorie este mult mai tardivă decât cea senzitivă.CURENTUL CP ( scurta perioadă ) – se caracterizează prin efect dinamic motor ce produce contracţie dureroasă a muşchilor striaţi cu inervaţie normală fără leziuni patologice.Vom evita aplicarea acestei forme asupra abdomenului când există spasme ale musculaturii netede indiferent de localizarea lor.Curentul CP este indicat în atonii, redori musculare, tulburări trofice, algii traumatice cu edeme ( entorse ), celulite, varice.CURENTUL LP ( lunga perioadă ) – se caracterizează prin succesiunea formei MF şi DF în mod lent. Perioada de trecere durează 8 – 12 sec., iar aceasta face ca efectul dinamic, senzitiv şi motor să fie slab, în schimb acţiunea inhibitoare să fie foarte marcantă.Fenomenul de acomodare apare discret la circa 7 – 8 sec., dar este neutralizat curând prin schimbarea automată a frecvenţei ceea ce face ca efectul inhibitor să fie mai puternic.Prin LP se influenţează favorabil şi musculatura netedă a organelor interne din cavitatea abdominală.Curentul LP este indicat în durerile fără adinamie ( nevralgii, mialgii, torticolis, lumbago, dureri ale organelor interne ) ca şi în ptozele şi atoniile spastice.CURENTUL RS ( ritm sincopat ) – produce cele mai puternice efecte excitatorii şi dinamogene dintre toate formele de curenţi diadinamici.Acţiunea de contracţie musculară domină toate celelalte efecte şi nu este însoţită de fenomene de inhibiţie şi acomodare din cauza întreruperilor bruşte şi a alternanţelor de pauze ce se succed la intervale scurte.Curentul RS este indicat în terapia de gimnastică musculară electrică a acelor bolnavi ce nu prezintă leziuni morfologice neuromusculare.Curenţii diadinamici aplicaţi judicios pot produce asupra organismului efecte analgezice, trofice, excito motorii şi de influenţare a funcţiilor organelor interne. EFECTELE CURENŢILOR DIADINAMICI

1) Efecte analgezice Printre cauzele determinante ale multor dureri un loc important îl ocupă micile procese congestive perineurale, microedemele compresive, spasmele musculare ale fibrelor netede, afecţiunile ligamentelor prin atonie ( cazul ptozelor ), tracţiunile şi edemele traumatice.De semnalat faptul că toate durerile care au la bază mecanismele mai sus amintite, cedează rapid la aplicarea curenţilor diadinamici.Paralel cu instalarea analgeziei se observă şi relaxarea spasmelor musculare, revenirea la normal a laxităţilor ligamentelor, dispariţia stărilor congestive locale, a tulburărilor trofice şi a edemelor traumatice.

2) Efecte trofice Tulburările trofice ( edemele, celulitele ) care în esenţă se reduc la tulburări ale circulaţiei limfatice şi nervoase sunt determinate de tulburări neurovegetative şi sunt în general rebele la tratamentele obişnuite.Curenţii diadinamici pot reproduce în profunzimea ţesuturilor efectele masajului clasic, care de altfel este cel mai eficace tratament fizioterapic în aceste cazuri.Un efleuraj se poate realiza prin forma DF, vibraţia prin MF, iar frământarea intermitentă prin CP şi RS.Cu curenţi diadinamici obţinem efecte în profunzime prin contracţia musculaturii netede şi striate. Acest masaj electric profund se însoţeşte de o mai bună irigaţie sanguină, de o creştere a metabolismului tisular, de accelerarea schimburilor nutritive şi respiratorii şi de înlăturarea produselor catabolice.

3) Efecte excitomotorii Excitarea neuromotorie este una din caracteristicile dinamogene ale curenţilor diadinamici, MF, CP şi RS sunt cele mai active forme în acest sens.Eficacitatea lor maximă se manifestă în hipotrofii şi atrofii musculo – ligamentare ce survin după naşteri, imobilizări de lungă durată în urma fracturilor, luxaţiilor, entorselor sau a durerilor datorate poziţiilor vicioase.Prin terapia stimulativă cu formele mai sus amintite se obţine creşterea tonusului şi a volumului muscular şi dispariţia laxităţii musculare.

4) Efecte asupra organelor interne Acţiunea asupra fibrelor neuromusculare cu o cronaxie lungă curentul diadinamic produce o contracţie a musculaturii netede independent de formă.Putem creşte peristaltismul intestinal şi putem înlătura spasmele intestinale, biliare şi arteriale.

13

Prin modificarea pragului de excitabilitate curenţii diadinamici acţionează asupra fibrelor sistemului nervos vegetativ, diminuând sau chiar înlăturând durerile plexului solar, hipogastric sau lombalgiile reflexe.Curenţii diadinamici acţionează trofic stimulator asupra organelor abdominale.Complexitatea acţiunilor fiziologice ale curenţilor de joasă frecvenţă face ca şi aplicarea lor terapeutică să fie făcută cu multă atenţie.Este necesar să supraveghem permanent reacţia bolnavului pentru a fi siguri că suntem în zona intensităţii eficace, pentru a evita reacţii nedorite.Rezultatele favorabile obţinute în baza efectelor multiple se datorează unei judicioase alegeri a cazurilor, a tehnicii de aplicare corectă adecvată, de la caz la caz.INDICAŢIICurenţii diadinamici sunt indicaţi în afecţiunile aparatului locomotor, în primul rând afecţiunilor reumatice, traumatice articulare şi periarticulare, nevralgiile cu diverse etiologii ca şi unele sindroame vasculare trofice şi neurovegetative.

1) Leziuni traumatice- entorse- luxaţii- traumatisme musculo ligamentare- contuzii- redori articulare- anchiloze după imobilizări pentru fracturi- traumatisme ale umărului cu interesarea plexului cervico brahial, a nervului spinal şi circumflex

2) Afecţiuni reumatice- mialgii- nevralgii- lumbago- lombo sciatică- epicondilite- periartrită scapulo humerală- zona zoster- tendinite- bursite- celulite - spondiloze - artroze

3) Sindroame vasculare- tulburări circulatorii periferice- boala Raynond- acrocianoză- arterită obliterantă- varice

4) Sindroame trofice- sindromul fiziopoetic- osteoporoze dureroase- retracţii aponevrotice- edeme postraumatice- acroparestezii- atrofii musculare

5) Sindroame neuro vegetative- simpatalgii cu diverse localizări- epigastralgii- migrene

6) Afecţiuni abdominale- atonii veziculare- constipaţii atono spastice

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ion Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

14

SONOTERAPIA Capitolul de sonoterapie utilizează oscilaţii adică , vibraţii mecanice, frecvenţa lor variază de la câteva oscilaţii pe secundă până la cifre foarte mari.Orice vibraţie mecanică a unui obiect elastic ( lamă metalică, coardă ) este capabilă să producă sunete. Frecvenţa oscilaţiilor determină înălţimea sunetelor, cele cu o frecvenţă mică au o tonalitate joasă, iar cele cu o frecvenţă mai mare au o tonalitate mai ridicată.Din toată gama sunetelor existente în natură urechea omului poate recepţiona numai vibraţiile de o anumită frecvenţă si o anumită intensitate.Limita inferioară a frecvenţei percepute de ureche umană este de 16 Hz, iar limita superioară este apreciată la 20000 Hz ( 20 kHz ).Undele sonore percepute de receptorii auditivi din ureche reprezintă numai câteva octave ale vibraţiilor mecanice din natură.Vibraţiile cu frecvenţă mică poartă numele de infrasunete ( IS ), iar oscilaţiile cu frecvenţă mai mare de 20 kHz poartă numele de ultrasunete ( US ).Fizioterapia utilizează toată gama acestor oscilaţii.Infrasunetul (IS) este folosit sub formă de masaj vibrator general sau local, manual sau mecanic al mesei vibratoare sau al aparatelor de vibromasaj ( vibroterapia ) a căror oscilaţii rar ajung până la maximum de 50 Hz.Undele sonore propriu zise percepute de ureche umană sunt cuprinse între 16 Hz şi 20 kHz, undele muzicale sunt folosite în medicină sub numele de meloterapie.Undele ultrasonore (UUS) sau ultrasunetul (US) cu o frecvenţă foarte mare 500000 Hz până la 3000000 Hz (500 kHz – 3000 kHz) sunt utilizate în medicină pentru diagnostic şi terapie.INFRASUNETUL – IS ( sonoterapia – vibroterapia ) Folosirea în terapeutică a vibraţiilor mecanice de frecvenţă joasă constituie una din manevrele folosite în masaj.Aparatele mici de vibromasaj sunt des întâlnite în secţiile de fizioterapie ele aducându-şi contribuţia la menţinerea troficităţii tegumentului şi a tonicităţii musculare.Au fost construite aparate de vibromasaj care au o acţiune generală asupra organismului , mese vibratorii tip Pirogov sau Duflot, platforme vibratorii tip cântar, fotolii şi canapele vibratorii.Masa vibratoare – este metalică cu dimensiunile de aproximativ 2000 X 680 X 850 .Platforma orizontală este segmentată în trei părţi corespunzător, membrelor inferioare, abdomen, torace..Aceste trei plăci vibrează independent una de cealaltă, având fiecare câte un motor cu excentric. Fixarea platanelor (plăcilor) pe cadrul metalic se face prin intermediul unor arcuri şi amortizoare cu cauciuc.Pentru cap există un suport special care nu vibrează, iar fiecare platformă este tapiţată cu un burete microporos de 4 – 5 cm înălţime.Fiecare electromotor este prevăzut cu un sistem excentric cu o contragreutate ce poate fi mişcată pe un ax.Frecvenţa şi amplitudinea sunt reglate pentru fiecare platformă prin reostatele din panoul de comandă, care modifică turaţia motorului şi contra-greutatea excentricului, care modifică amplitudinea vibraţiei.Prin modificarea turaţiei motorului putem regla treptat frecvenţa de la 15 Hz – 50 Hz, dependent de amplitudinea vibraţiilor.

- A de 0,8 mm corespunde unei frecvenţe de 15 Hz – 35 Hz- A de 1,2 mm corespunde unei frecvenţe de 20 Hz – 40 Hz- A de 1,7 mm corespunde unei frecvenţe de 25 Hz – 50 Hz

Reglarea amplitudinii se face prin modificarea distanţei dintre contragreutate şi axul motorului.- contragreutatea aproape de ax = amplitudine mică- contragreutatea depărtată de ax = amplitudine mare

Amplitudinea vibraţiilor depind în mare parte şi de greutatea bolnavului.Vibraţiile mecanice realizează un micro masaj asupra ţesuturilor de suprafaţă şi în special a celor profunde prezentând un mare avantaj deoarece nu exercită nici un fel de presiune asupra musculaturii sau a organelor interne, spre deosebire de unele manevre de masaj manual. Acţiunile fiziologice ale vibroterapiei sunt în funcţie de frecvenţa şi amplitudinea oscilaţiilor, de durata de aplicare şi de reactivitatea organismului.Dependent de frecvenţa utilizată obţinem :

- efecte sedative cu frecvenţe mari- efecte tonifiante neuromusculare cu frecvenţe medii- efecte excitante asupra sistemului nervos cu frecvenţe joase

Gradul de excitabilitate neuromusculară este în raport de amplitudinea vibraţiilor :- amplitudinile mici au efecte sedative

15

- amplitudinile mari au efecte de excitare – stimulareDurata aplicării joacă şi ea un rol important în obţinerea efectelor urmărite.Acţiunea fiziologică a IS. a) Sistemul nervos central, periferic şi neurovegetativ este primul care receptează undele vibratorii şi răspunde în funcţie de dozare prin efecte de excitaţie sau inhibiţie, de sedare sau stimulare, de modificare a pragului de excitabilitate neuromusculară şi de echilibrare a sistemului nervos vegetativ.b)Acţiunea undelor vibratorii asupra sistemului nervos vegetativ se orientează în special asupra circulaţiei periferice.Prin efectele vasomotoare de vasodilataţie arterială şi arteriolară şi prin efectele de tonifiere a elementelor contractile din pereţii venelor şi vaselor limfatice mobilizează stazele şi favorizează rezorbţia edemelor şi exudatelor.Drept consecinţă este simulată viteza de circulaţie periferică, schimburile nutritive şi gazoase în ţesuturi şi astfel este îmbunătăţită troficitatea acestora. c) Musculatura striată şi netedă hipertonă răspunde prin scăderea tonusului muscular, iar cea atrofică răspunde prin tonifierea ei dependent de dozele folosite.De cele mai multe ori prin vibroterapie se urmăreşte efectul antispastic, decontracturant muscular şi de relaxare generală.Pentru a obţine cele mai bune rezultate în vibroterapie este necesar să se ţină seama de starea psihosomatică a bolnavului, de reactivitatea faţă de vibraţii şi de un diagnostic precis.Procedura de vibroterapie aplicată raţional nu trebuie niciodată să provoace o senzaţie dezagreabilă, dimpotrivă bolnavul trebuie să se simtă bine cu o stare generală euforică, cu o senzaţie plăcută de uşurare, de relaxare musculară şi psihică.Efectele tardive constau în reglementarea tulburărilor de somn.Tehnica de aplicareDozele folosite sunt în funcţie de frecvenţă, de amplitudine, de durata procedurii şi de reactivitatea bolnavului.Vom începe şedinţele cu regimul de funcţionare lent cu doze mici de scurtă durată întrerupte de pauze, iar prin tatonare vom creşte dozele. În general şedinţele de 5’ – 10’ vor fi fracţionate în secvenţe de 3’ – 4’ intercalând pauze de 1’ – 2’.Ritmul şedinţelor va depinde de reacţia bolnavului, în general se pot prescrie zilnic sau la două zile.Indicaţii :

- traumatismele recente- sechele după entorse, luxaţii, fracturi cu imobilizări în aparat gipsat- tulburări circulatorii, staze venoase periferice prin hipertonii vasculare, sechele după flebite uşoare, varice cu

edeme de stază, arterite obliterante în prima fază, staze şi congestii pelvine- tulburări de motilitate a tubului digestiv, atonii şi hipertonii gastrointestinale, spasme ale traiectului digestiv,

constipaţii- reumatismele abarticulare, neuromialgii difuze, celulite, tenosinovite, sechele după periartrite- tulburări metabolice – obezitate, hipotiroidism- afecţiuni nervoase – sechele după nevrite, nevralgii, stări de tensiune nervoasă, insomnii, anxietate

Contraindicaţii :- fazele acute şi febrile ale diverselor boli- TBC pulmonar activ- diatezele şi sindroamele hemoragice- anevrismele vaselor mari- hipertiroidismul- ginecopatii acute şi subacute- sarcină- arterosclerozele- HTA stadiul III- cardiopatii decompensate- tumori maligne

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan - Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1975ULTRASUNETUL ( US )

Tratamentul cu ultrasunet este transmiterea vibraţiilor penetrante de o frecvenţă mare produse de un generator de ultrasunet, pătrunderea şi absorbţia acestor vibraţii in corpul omenesc.Efectele lor sunt deosebite faţă de cele ale diverselor forme de curent electric ca şi faţă de energia calorică şi luminoasă a surselor de energie radiantă.Mecanismul de producere – ultrasunetele pot fi produse prin procedee :

- mecanice- magnetice- piezoelectrice

Procedee mecanice – sunt cele mai simple şi constau din punerea în vibraţie a unei lame metalice sau a unui diapazon care trebuie să aibă anumite dimensiuni.

Exemplu : o lamă de oţel de 10 cm produce ultrasunete cu o frecvenţă de 25 kHz Procedee magnetice – constau din generatorul magnetostrictiv la baza căruia stă principiul de schimbare a dimensiunilor unor metale prin magnetizarea periodică cu ajutorul unui curent alternativ. Efectul magnetostrictiv este deosebit de puternic la aliaje de fier, cobalt, vanadiu în anumite proporţii : Fe 49 %, Co 49 %, Va 2 % numit permedur.

16

Dacă frecvenţa curentului utilizat este mică obţinem unde sonore, iar dacă frecvenţa este mai mare de 20 kHz obţinem ultrasunete.Obţinerea amplitudinii maxime a barei de metal se realizează lucrând la frecvenţa de rezonanţă, care trebuie să fie egală cu frecvenţa proprie a metalului ( barei ), aceasta din urmă depinde de lungimea barei. Cu cât bara este mai scurtă cu atât frecvenţa de rezonanţă este mai înaltă, frecvenţa maximă înregistrată prin procedee magnetostrictive este de 175 kHz.Procedee piezoelectrice – se bazează pe proprietatea unor cristale de cuarţ (quartz), turmalină sau blendă tăiate într-un anumit fel de a se comprima şi dilata într-un anumit sens dacă sunt supuse unor variaţii de potenţial electric.Fenomenul invers de transformare a variaţiilor de potenţial electric prin intermediul cristalului poartă numele de efect piezoelectric inversat şi stă la baza construirii aparatelor de ultrasunet.Comprimarea sau dilatarea lamei de cuarţ este foarte mică de domeniul zecimilor de milionime de milimetru, o distanţă pe care se pot aşeza 10 – 15 atomi.Amplitudinile pot fi mărite dacă ţinem seama de faptul că fiecare plăcuţă de cuarţ are o frecvenţă de rezonanţă proprie.Dacă frecvenţa oscilaţiilor curentului electric alternativ utilizat corespunde cu frecvenţa proprie a vibraţiilor cristalului, lama de cuarţ intră în rezonanţă şi amplitudinile vibraţiilor cresc foarte mult atingând valori maxime posibile.Ele sunt în raport cu dimensiunile lamei de cuarţ.Aparatele de ultrasunet se compun dintr-un generator de înaltă frecvenţă cu un cablu de racord şi cap emiţător denumit şi traductor, proiector sau localizator.În câmpul condensator constituit din lamelele de pe cristal este intercalat cristalul piezoelectric din capul emiţător.Frecvenţa curentului alternativ, dată de generatorul de înaltă frecvenţă este o constantă de fabricaţie a aparatelor fiind stabilită la o frecvenţă de 800 kHz – 1000 kHz la aparatele de tip mai vechi şi de 1 MHz şi 3 MHz la aparatele de tip nou.Unitatea de măsură a ultrasunetului – Watt/cmp nu reprezintă cantitatea exactă de energie ultrasonică absorbită de organism ci este numai o apreciere prin etalonarea energiei care este emisă de capul emiţător pe suprafaţă de cmp.Dacă la început au fost încercate doze mari astăzi majoritatea autorilor sun de acord că dozele mici sunt cele mai eficace.Doza maximă permisă pe suprafaţa capului emiţător se apreciază la 10 – 12 Watt/cmp.Dozele obişnuite încep de la 0,05 Watt/cmp şi ajung până la 1,5 – 2 Watt/cmp.Majoritatea aparatelor produc unde ultrasonice continui constante, dar există posibilitatea să obţinem unde în impulsuri de 1/1 ; 1/2 ; 1/4 ; 1/8 ; 1/16 , sau modulate în frecvenţe de 50 Hz şi 100Hz.Pentru diminuarea efectului termic şi pentru punerea accentului pe efectul mecanic au fost intercalate perioade de pauză între perioadele de activitate a aparatului.Impulsurile sunt rectangulare şi se folosesc în acele cazuri în care nu dorim să obţinem un efect termic, adică în acele procese patologice în care se indică în special efectul mecanic căldura fiind contraindicată.Utilizarea impulsurilor este justificată în terapia extremităţilor şi în cazurile în care dorim să obţinem efecte de profunzime asupra diverselor regiuni pentru care avem nevoie de doze mari de US.Capul emiţător denumit şi traductor, proiector, localizator are forma unui ciocan cu mâner şi capul propriu zis de emisie.La modelele mai vechi de aparate capul emiţător era răcit cu un curent de apă, modelele mai noi care utilizează cristale de turmalină, titanat de bariu nu mai necesită răcirea cu apă.Prin aceasta ele au devenit mult mai uşoare şi mai comode de manevrat.Lama de cristal piezoelectric care-i montată în capul emiţător este prinsă între două lame metalice inoxidabile legate prin cablu de bornele generatorului de înaltă frecvenţăGrosime cristalului este de numai 3,6 mm identic la majoritatea aparatelor ce lucrează la o frecvenţă de 800 kHz. Această grosime corespunde la o frecvenţă proprie de rezonanţă egală cu cea a sursei de înaltă frecvenţă.Suprafaţa capului emiţător diferă de la aparat la aparat fiind cuprinsă între 1 – 10 cmp, iar unele aparate sunt dotate cu două capuri emiţătoare unul mic ( 1 cmp ) şi unul mare.(3-5 cmp sau mai mare ).Nu toată suprafaţa capului emiţător emite omogen, zona centrală din dreptul cristalului emite cu intensitate mai mare, pe când zonele periferice emit neomogen, inegal şi cu intensitate mai slabă mai ales la emiţătoarele cu suprafaţă mare.Întregul cap emiţător este etanş montat astfel încât poate fi scufundat în apă fără ca apa să pătrundă în el.Mânerul izolator împiedică propagarea vibraţiilor ultrasonice spre mâna operatorului. În unităţile medicale unde se fac multe tratamente este necesar ca personalul medical să folosească mănuşi de protecţie din bumbac sau lână a căror ţesătură să fie laxă, ca să cuprindă cât mai mult aer, cunoscut fiind faptul că ultrasunetul nu se propagă prin aer.Pot fi folosite şi mănuşi din cauciuc sau pe mâner se fixează un manşon de pâslă subţire.Tratamentele se fac plimbând capul emiţător pe tegument prin intermediul unui unguent sau prin intermediul unui strat de apă în vas speciale de porţelan sau plastic.Ca piese accesorii pentru tratamentul în apă sunt oglinzi concave şi mânere speciale de fixare a capului emiţător pentru tratamentul sub apă în băi speciale de şezut.Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan - Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

Efectele ultrasunetelor în aplicaţiile ştiinţifice şi tehnologice

Caracteristicile ultrasunetelor care stau la baza aplicaţiilor ştiinţifice şi tehnologice sunt lungimea de undă şi posibilitatea transmiterii unor energii de valori ridicate.În funcţie de parametrii de propagare şi proprietăţile rezultate din valoarea redusă a lungimii de undă, conferă ultrasunetelor analogii cu undele electromagnetice, iar din aceste comportări decurge întregul domeniu al aplicaţiilor pasive, cuprinzând şi

17

tehnicile ultrasonice de diagnosticare, în acest domeniu înscriindu-se procedeele şi metodele destinate obţinerii de informaţii despre proprietăţile fizico-chimice şi structurale ale mediilor investigate.Aplicaţiile active, provenite din posibilitatea realizării de energii ultrasonice mari, rezultă din interacţiunile câmpului acustic cu mediul de propagare în condiţiile unor intervenţii în structurile sistemelor prin transfer de energie.Tehnicile ultrasonice permit atingerea unor intensităţi acustice foarte ridicate, până la 1000 W/cmp, în general în domeniul aplicaţiilor active se utilizează intensităţi medii cuprinse în intervalul 1 W/cmp – 10 W/cmp.Mecanismele de acţiune a ultrasunetelor sunt procese complexe, unele din ele încă incomplet elucidate, rezultând dintr-o sumă de efecte care pot să acţioneze simultan sau mai rar singular.Intervenţia directă a ultrasunetului se manifestă prin efectele directe, fenomenele şi procesele declanşate de ele constituind efectele secundare.Efectele primare ale ultrasunetelor sunt :

- presiunea acustică- presiunea de radiaţie- vântul de cuarţ- efectul Riemann- absorbţia ultrasunetului- frecarea la interfaţă- cavitaţia

Presiunea acusticăPropagarea undei ultrasonice are loc prin variaţii de presiune, în timpul de comprimare are loc o creştere locală de temperatură, iar datorită frecvenţei ridicate a ultrasunetelor şi a valorilor reduse a conductibilităţii termice a fluidelor, procesul decurge în mod adiabatic, fără echilibrarea temperaturilor cu zonele mai reci.Creşterea temperaturii datorită acestui efect, chiar la intensităţi acustice foarte ridicate, rămâne foarte mică, de aproximativ 1 grad C, astfel încât acţiunea ultrasunetului asupra mediului rămâne neglijabilă.Presiunea de radiaţieAcţionând las suprafaţa de separare dintre două medii de contact, presiunea de radiaţie nu are nici o componentă în mediile omogene.Ea este dirijată dinspre mediul de presiune de radiaţie, respectiv densitate de energie mai mare, spre mediul de presiune de radiaţie, respectiv densitate de energie mai mică.În funcţie de valorile impedanţelor acustice şi a vitezelor de propagare a ultrasunetului se disting următoarele cazuri :

- impedanţele acustice ale celor două medii sunt egale, iar vitezele de propagare ale ultrasunetului diferă. În această situaţie nu se produce reflexie pe suprafaţa de separare deci intensitatea acustică va fi aceeaşi în cele două medii, în consecinţă presiunea de radiaţie la suprafaţa de separare va fi orientată dinspre mediul cu viteză mai mică spre mediul cu viteză mai mare

- impedanţele acustice ale celor două medii sunt diferite, iar vitezele de propagare ale ultrasunetului sunt egale. Ca urmare a reflexiei, intensitatea acustică şi densitatea de energie sunt mai mari în primul mediu, deci presiune de radiaţie va fi orientată spre mediul al doilea

- impedanţele acustice şi vitezele de propagare diferă în cele două medii. În acest caz presiunea de radiaţie ia naştere ca urmare a factorului de reflexie şi a diferenţei vitezelor de propagare în cele două medii, densitatea de energie acustică poate fi mai mare sau mai mică în cele două medii, efect ce se găseşte la originea fenomenului de producere a fântânii sub acţiunea ultrasunetului la interfaţa lichid – gaz sau lichid – lichid, cu o orientare impusă de considerentele menţionate, nu de sensul de propagare a ultrasunetului

Vântul de cuarţÎn lichidele şi gazele în care se propagă ultrasunetele, pe lângă mişcările oscilatorii ale particulelor care au ca rezultat presiunea acustică şi cea de radiaţie, are loc şi o deplasare a particulelor sub forma unui curent numit vânt de cuarţ sau vânt sonic. Apariţia acestui efect se datorează mecanismului de formare a fântânii pe baza gradientului presiunii de radiaţie, urmată de compensarea masei de fluid care a fost deplasată de particule provenind din părţile inferioare şi laterale ale vasului cu viteze dependente de intensitatea acustică. Exemplu : pentru I=20Wcmp viteza vântului de cuarţ în apă este de aproximativ 10 cm/s.Efectul RiemannLa intensităţi acustice mari, amplitudinea şi viteza particulelor mediului nu mai sunt neglijabile faţă de lungimea de undă, respectiv viteza de propagare a ultrasunetului. Ca urmare la propagarea unei unde longitudinale, în perioada de compresie, o parte a vitezei particulei dependentă de compresibilitatea mediului se adaugă la viteza de propagare, iar în semiperioada de destindere din cauza deplasării particulelor în sens invers propagării undei, o fracţiune din viteza particulei se scade din viteza de propagare. Astfel unda se deformează devenind asimetrică prin modificarea gradientelor de presiune proporţional cu distanţa de la sursă.Absorbţia ultrasunetuluiAtenuarea intensităţii acustice este determinată în mediile omogene de o sumă de efecte având drept consecinţă o disipare parţială a energiei undei sub formă de căldură, având ca urmare ridicarea temperaturii mediului.Frecarea la interfaţăMişcările oscilatorii ale particulelor sub acţiunea ultrasunetelor de intensitate mare, provoacă la suprafaţa de separare, efecte mecanice de frecare cu efecte termice secundare.Cavitaţia Cavitaţia constituie efectul cel mai complex cu numeroase consecinţe cu privire la efectele secundare şi la aplicaţiile active ale ultrasunetului.

18

Dacă asupra unui lichid acţionează forţe puternice de tracţiune, are loc ruperea prin crearea unor goluri microscopice, urmată de refacerea lichidului prin închiderea golurilor, proces numit cavitaţie.Cavitaţia survine la curgerea cu viteză mare a unui lichid în dreptul unui obstacol sau printr-o secţiune îngustă, ca urmare a exploziilor subacvatice, a undelor de şoc, a tensiunilor care iau naştere în lichidele supuse centrifugării, precum şi la propagarea ultrasunetelor de intensitate suficient de înaltă.Cavitaţia ultrasonică se datorează variaţiilor de presiune ale mediului la propagarea undei şi se găseşte la baza unui număr mare de efecte secundare.Efectele secundareEfectele secundare sunt :

- mecanice- termice- electrice- acustice- optice- chimice

Efectele mecaniceOrientarea particulelorParticulele unei suspensii se orientează într-un câmp ultrasonic astfel încât momentul presiunii de radiaţie să fie nul.Efectul de separareÎn cadrul unei distribuţii neomogene în funcţie de dimensiuni, oscilaţiile au ca efect separarea particulelor ca urmare a participării diferenţiate la mişcarea oscilatorie.CoagulareaÎntr-un sistem dispers de distribuţie neomogenă, în funcţie de dimensiuni, împreună cu forţele de atracţie hidrodinamică şi presiune de radiaţie se desfăşoară coagularea ultrasonică, ca urmare a creşterii frecvenţei ciocnirilor particulelor şi formarea unor agregate mai mari.DegazareaConsecinţă a fenomenului de cavitaţie, degazarea lichidelor are loc în două etape; în prima fază are loc formarea bulelor umplute cu gazul dizolvat în lichid, iar în faza a doua au loc efecte mecanice de separare în funcţie de dimensiuni şi de coagulare.UscareaPropagarea prin material a undelor ultrasonice se face prin zone de comprimare şi zone de destindere, în ultimele petrecându-se extragerea prin evaporare a lichidului din material, iar un al doilea factor de contribuţie la accelerarea procesului de evaporare provine din intensificarea de către ultrasunete a turbulenţei gazului deasupra suprafeţei materialului. Efectul de uscare a ultrasunetului îşi găseşte aplicaţii în cazul substanţelor care pot fi afectate de degradare termică ca unele produse chimice, alimentare, farmaceutice sau materiale biologice.Efectul de dispersieOpus efectului de coagulare, permite obţinerea unor sisteme disperse ca:

- aerosolii – fază solidă sau lichidă dispersată în mediu gazos- hidrosolii – solid dispersat în lichid- emulsiile – dispersie de lichid în lichid

Formarea de sisteme disperse lichide în gaze are loc sub acţiunea cavitaţiei la interfaţă, permiţând obţinerea unor distribuţii de particule extrem de fine sub formă de ceaţă, metodă ce permite realizarea de aerosoli atât din lichide volatile, cât şi din cele uleioase greu volatile în tratamentul unor afecţiuni respiratorii. Efectele termiceAbsorbţiaÎn urma absorbţiei o parte din energia ultrasunetului se transformă în căldură, proces care depinde de intensitatea acustică şi de coeficientul de absorbţie.Ridicarea de temperatură este pronunţată în substanţele caracterizate prin absorbţie puternică, aşa cum sunt masele plastice.Frecarea la interfeţeAre un caracter local şi este un efect termic ce ia naştere în urma frecării la suprafeţele de contact între două medii omogene, precum şi în interiorul oricăror medii neomogene.Fluctuaţiile de presiunePropagarea ultrasunetului prin variaţii adiabatice de presiune provoacă efecte termice locale, mai pronunţate în gaze şi neglijabile în lichide din cauza compresibilităţii lor reduse. Efectele termice de absorbţie, de interfaţă sau ale proceselor adiabatice de variaţie alternativă a presiunii sunt localizate diferenţiat în întregul volum al mediului în primul caz, superficial în al doilea şi local în al treilea caz.În general aceste efecte sunt specifice ultrasunetelor, nefiind echivalente cu cele survenite prin transfer de căldură din exterior. Efectele electriceSub acţiunea ultrasunetului la suprafeţele de separare solid-lichid, în urma deplasării stratului dublu electric, se produc tensiuni electrice alternative proporţionale cu intensitatea acustică, efectul fiind utilizat pentru măsurarea intensităţii câmpului ultrasonic.Un alt efect apare sub acţiunea ultrasunetului în soluţii de electroliţi conţinând ioni de diferite mărimi.

19

Ca urmare a efectului de separare a ultrasunetului are loc o variaţie periodică a distanţei dintre ionii de diferite mase şi în consecinţă un câmp electric alternativ, de frecvenţa ultrasunetului, numit efect Debye, cu consecinţe asupra conductibilităţii soluţiei.Efectele acusticeProcesul de cavitaţie este însoţit de producerea unui zgomot perceptibil şi cu urechea, care poate fi determinat şi cu ajutorul unui hidrofon.Astfel este posibilă evaluarea spectrului de frecvenţe care a permis elaborarea unor metode de cercetare a diferitelor tipuri de cavitaţie.Efectele opticeTransmiterea undelor ultrasonice printr-un mediu, datorită variaţiilor periodice ale presiunii, determină variaţii periodice ale densităţii şi implicit ale indicelui de refracţie.Astfel prin variaţia periodică a densităţii mediului se obţine o reţea optică ce permite realizarea difracţiei unei raze de lumină, efect utilizat pentru vizualizarea câmpului ultrasonic, respectiv măsurarea vitezei de propagare a ultrasunetului.În cazul intensităţilor mari care produc fenomenele de cavitaţie, unele lichide prezintă efectul de sonoluminiscenţă, iar intensitatea lui este influenţată de frecvenţa şi intensitatea ultrasunetului, scăzând cu creşterea temperaturii.

Efectele chimiceVarietatea efectelor chimice ale ultrasunetelor din mediile lichide cuprinde fenomene de oxidare, reducere, polimerizare, depolimerizare, sinteze care pot fi grupate în două categorii, una – producerea unor reacţii chimice şi doi – accelerarea unor reacţii chimice.Efectele fizico-chimice sunt dependente de frecvenţă, intensitate acustică, timp de tratare, temperatură şi concentraţia gazelor dizolvate.

Bibliografie : „Ultrasunetele în medicină şi biologie” sub redacţia : Vasile Vasilescu şi Nagy I. Iosif Editura Medicală BUCUREŞTI 1984

ACŢIUNEA ULTRASUNETELOR

Acţiunea ultrasunetelor poate fi grupată după următoarele efecte :- efecte fizice- efecte biologice- efecte fiziologice

Efectele fizice ale ultrasunetelor pot fi grupate la rândul lor în :- efecte mecanice- efecte termice- efecte de cavitaţie- efecte chimice

Efectele mecanice sunt legate de propagare, absorbţie şi amortizarea undelor ultrasonore.Spre deosebire de undele sonore cele ultrasonore nu se propagă decât în linie dreaptă sub forma unui fascicul de raze şi practic sunt transmise numai prin solide şi lichide.Deoarece propagarea lor prin aer este foarte mică undele ultrasonice pot fi generate la intensităţi foarte mari care depăşesc de sute de ori intensitatea undelor sonore.La o frecvenţă constantă de emitere, lungimea de undă variază în raport cu calitatea mediului prin care trec, propagarea depinde de felul şi forma sursei, de modul de cuplare cu mediul în care se propagă şi de frecvenţă.Propagarea ultrasunetului poate fi modificată de dimensiunea mediului prin care trec, de suprafaţa, de formă şi în special de structura interioară a mediului.Efectul mecanic al ultrasunetului este cel de vibraţie care poate fi cel mai bine observat în apă, prin ridicarea nivelului lichidului şi chiar apariţia unei coloane de apă în dreptul suprafeţei capului emiţător.Vibraţiile se transmit din aproape în aproape, fiecare moleculă fiind pusă în mişcare cu o frecvenţă egală cu cea a sursei, amplitudinea vibraţiei fiind direct proporţională cu intensitatea energiei transmise.In vivo efectele mecanice ale ultrasunetului sunt cele mai importante în terapeutică.Efectele termice – o parte din energia ultrasunetului se transformă în interiorul mediului traversat în energie calorică. Căldura obţinută astfel are două origini :

- prin absorbţia energiei ultrasunetului de către mediile neomogene, cu degajare de căldură şi amortizarea amplitudinii vibratorii

- prin fricţiunea particulelor mediului cu o frecvenţă mare, care se întâmplă mai ales la locurile de separare a două medii cu densităţi diferite

Efectul termic mai evident se remarcă în mediile cu densităţi neomogene.Efectul de cavitaţie – este un fenomen caracteristic şi important al ultrasunetului şi constă în formarea de goluri în interiorul mediului traversat manifestate vizibil prin formarea de bule de gaz.Ultrasunetul exercită compresiuni şi dilatări succesive asupra mediului străbătut, ruperea lichidului are loc în momentul dilatărilor, iar în perioadele de comprimări cavităţile dispar.Prin acest fenomen se eliberează mari cantităţi de energie cu efecte distructive, presiunea în aceste puncte poate să crească la mii de atmosfere iar temperatura la câteva sute de grade.

20

Fenomenul de cavitaţie apare la intensităţi ultrasonice foarte ridicate în medii lipsite de aer şi gaze, fiind dependent de frecvenţă, intensitate, viscozitate, temperatură şi presiunea lichidului.În practica terapeutică curentă cu dozele utilizate nu s-au putut pune în evidenţă fenomene de cavitaţie în ţesuturi sau sânge.Efectele chimice – substanţele chimice supuse acţiunii ultrasunetului suferă procese de oxidare, reducere, polarizare şi denaturare. Efectele biologice ale ultrasunetului pot fi grupate pe anumite nivele astfel : a) la nivel celular – ultrasunetele cresc permeabilitatea membranei celulare şi generează o serie de substanţe care ajută la

impermeabilizarea pielii. Introducerea unor substanţe prin tegument cu ajutorul ultrasunetului se numeşte sonoforeză în comparaţie cu ionoforeza care utilizează curentul continuu. Dozele mici provoacă o hiperemie tegumentară, dozele mari produc un eritem puternic, flictene, peteşii. Prin sonoforeză putem introduce în organism o seri de medicamente ca : fenilbutazona, hidrocortizonul folosite frecvent în practica medicală.

b) în ţesutul conjunctiv – ultrasunetele produc o vasodilataţie, hiperemie şi extravazare sanguină care poate să meargă până la rupturi capilare dacă energia folosită este foarte mare.

c) în muşchi apar reacţii exudative şi de degenerescenţă edematoasă, muşchii se încălzesc şi sunt supuşi microvibraţiilor mai ales la nivelul de separaţie a oaselor cu aponevrozele.

d) osul reacţionează diferit la intensităţi mari sau mici. La doze slabe osul reacţionează constructiv, adică prin fenomen de sclerozare şi depozitare de calciu, iar la doze mari apar edeme hemoragice şi necroze osoase. Osul prezintă importante zone de încălzire mai ales în regiunile de joncţiune dintre os şi ţesuturi, in canalul medular şi în toată zona spongioasă a osului în baza fenomenului de interferenţă. La nivelul de separare dintre os şi muşchi unde absorbţia este mare se formează mari acumulări de energie calorică de exemplu : suprafaţa osului se încălzeşte de 5 ori mai mult decât muşchiul spre deosebire de undele scurte care produc o încălzire a muşchiului de 16 ori mai mare decât a osului.

e) sistemul nervos central şi vegetativ reacţionează prin modificări funcţionale ca excitaţii sau inhibiţii trecătoare.f) în sângele supus iradierii cu ultrasunet se produc o serie întreagă de modificări legate de cantitatea de proteină totală sau

fracţiunile de proteină, precum şi modificări în structura hematiilor şi a leucocitelor.g) Mucoasa gastrică reacţionează la doze mari printr-o mai bună circulaţie şi instituirea unei vasodilataţii a capilarelor

mucoasei. Efecte fiziologice - tratamentul cu energie ultrasonică este o terapie nespecifică, ultrasunetul aplicat asupra organismului provoacă efecte mecanice manifestate sub forma unui micro masaj la nivelul ţesuturilor, celulelor şi chiar la nivelul moleculelor şi efecte termice caracterizate prin încălzirea ţesuturilor datorită absorbţiei energiei ultrasonice.Micro masajul acţionează prin excitaţie proprie ca organ endocrin prin excitarea terminaţiilor senzitive şi simpatice din ţesuturile interesate şi prin vibromasajul celulelor şi conţinutului spaţiului intercelular.Se influenţează circulaţia limfatică având drept consecinţă modificări de echilibru chimic şi coloidal tisular.Efectele sunt în funcţie de capacitatea de propagare prin ţesuturi şi cea de absorbţie a ţesuturilor şi organelor prin care trec.Absorbţia depinde de frecvenţa ultrasunetului, de calitatea mediului traversat şi de reacţia proprie a ţesuturilor.Propagarea şi absorbţia în corpul uman sunt dependente de noţiunea de injumătăţire a energiei în unitatea de spaţiu., altfel exprimat – profunzimea de propagare ( cm ) la care energia ultrasunetului de 1 Watt/cmp administrată la suprafaţa tegumentului devine 0,5 Watt/cmp.US de 1 Watt/cmp devine la :

- 2 cm - 0,5 Watt/cmp- 4 cm - 0,25 Watt/cmp- 6 cm - 0,16 Watt/cmp

Ultrasunetul suferă modificări de reflexie, interferenţă, dispersie mai ales la nivelul de trecere între două medii cu densităţi diferite.Efecte determinate de ultrasunet asupra ţesuturilor şi organelor sunt:

- efecte analgezice antispastice- efecte antiinflamatorii - efecte vasculare- efecte de stimulare a sistemului neurovegetativ- efecte fibrolitice şi de reanimare celulară

Efectele analgezice antispastice sunt cele mai evidente şi profunde acţiuni ale ultrasunetului. Ele dau rezultate bune în nevralgii, neuromialgii şi în cazurile în care nu există vreo compresiune mecanică asupra nervului.Mecanismul se poate explica prin acţiunea antispastică pe care le au vibraţiile ultrasonice asupra arterelor de nutriţie a nervilor.Efectele antispastice obţinute în mialgii chiar cu doze extrem de mici se explică prin acţiunea asupra terminaţiilor nervoase cu scăderea cronaxiei neuro musculare, fără să contăm pe efectele termice ale ultrasunetului.Efectele antiinflamatorii se explică prin acţiunea vibrator mecanică şi de creştere a metabolismului local celular prin micro masajul care se exercită asupra ţesuturilor şi spaţiilor interstiţiale, cu eliminarea produselor catabolice, ca şi prin stimularea circulaţiei de întoarcere venoase şi limfatice şi prin efectele vasomotoare asupra capilarelor şi arteriolelor, este vorba deci de o accentuare a rezorbţiilor şi îndepărtarea produselor catabolice şi patologice.Efectele vasculare se manifestă printr-o vasodilataţie locală, o stimulare a circulaţiei sanguine în capilare şi arteriole, deci o accentuare a circulaţiei periferice şi de întoarcere.Efectul vasodilatator se instalează în special prin suprimarea spasmului musculaturii vasculare.Efectele de stimulare a sistemului neuro vegetativ se manifestă prin efecte simpaticomimetice sau simpaticolitice dependent de terenul pe care pe care se acţionează cât şi de intensitatea ultrasunetului.

21

Efectele fibrolitice şi de reanimare celulară ale ultrasunetului sunt legate de fenomenele distructive, de rupere şi fragmentare ale ţesutului, de permeabilizare a membranei celulare, de creştere a metabolismului local celular prin fragmentarea moleculelor mari şi prin stimularea proceselor de oxido reducere însoţite şi de vasodilataţie locală.Acest efect se poate realiza folosind doze mari de 1,5 – 3 Watt/cmp timp de 10’ – 15’.Indicaţiile ultrasunetului

1) Afecţiuni reumatice – afecţiunile aparatului locomotor sunt bine influenţate de ultrasunet prin efectul analgezic imediat, prin efectul antispastic asupra contracturilor musculare, ca şi prin efectul fibrolitic şi de recâştigare a elasticităţii ţesuturilor peri articulare şi musculotendinoase. În urma acestui fapt redorile articulare sunt influenţate articulaţia recâştigându-şi mobilitatea. Se fac aplicaţii în doze de 0,1 – 1,5 Watt/cmp 4’ – 5’ zilnic sau 2/zi, artrozele suportă intensităţi mari de 1 – 2 Watt/cmp 4’ – 6’ serii de 10 – 20 şedinţe. Articulaţiile mici ale mâinilor şi picioarelor se tratează sub apă în aceleaşi doze. Epicondilitele 0,1 –0,5 Watt/cmp 3’ – 6’.În spondiloza cervicală, neuromialgii anexe şi periartrită scapulo humerală, nevralgii occipitale, sciatică, intercostale, nevrite fără procese de compresiune tratamente zilnice sau 2/zi 0,1 – 1,5 Watt/cmp.

2) Afecţiuni traumatice ale aparatului locomotor sunt bine influenţate şi cu rezultate spectaculoase în sechelele posttraumatice după :

- fracturi- entorse- luxaţii - contuzii- retracţii fibroase- cicatriciile vicioase- contracturi musculare

3)Afecţiuni dermatologice :- cicatriciile cheloide- procese scleroase locale dureroase după arsuri- sechele ale cicatriciilor postoperatorii- procese pruriginoase locale- ulcere trofice locale varicoase- maladia Dupuytren- herpes

4)Afecţiuni circulatorii- tulburări circulatorii periferice - arterita obliterantă- sindromul Raynond- sechele după flebite ( nu mai devreme de două luni de la procesul acut )- periflebitele – prudent cu doze mici

Contraindicaţiile specifice terapie cu ultrasunete :i. absolute

- epifiza oaselor în creştere – riscul extinderii leziunii ireversibile a zonei- gonade – dozele mici duc la deteriorare temporară, iar dozele mari la deteriorarea permanentă spermio-

genezei şi ovo-genezei- ochi- status post laminectomii – rădăcina spinală nu este complet acoperită de un înveliş osos după laminectomie,

aplicarea ultresunetelor poate duce la parapareză temporară sau permanentă- hemoragii noi în orice zonă

B) relative- creier, cord, organe parenchimatoase – nu sunt motive pentru aplicare la aceste organe- nervi periferici (situaţi imediat sub suprafaţă, pe os) – cuprinde nervul ulnar din zona cotului, zonele

încheieturilor, zonele inghinale, zonele retromaleolare interne şi externe – creşterile de intensitate duc la mărirea vitezei de propagare a impulsului şi la distrugerea ireversibilă a fibrelor nervului

- proeminenţele osoase aflate imediat sub piele .- proeminenţele gleznelor, condililor şi epicondililor- coloana vertebrală – dureri în periosteum, datorită refracţiei în jurul proeminenţelor spinale- emfizem, bronşiectazie- menstruaţie

Tehnica de aplicareEficacitatea şedinţelor de ultrasunet depinde de exactitatea tratamentului indicat, la un diagnostic bun, o aplicaţie bună un rezultat bun.Deoarece propagarea ultrasunetului se face în medii solide sau lichide este necesar ca între capul emiţător şi tegument să nu existe nici un strat de aer.Pentru aceasta este nevoie de un contact intim între cap emiţător şi tegument acesta fiind realizat prin intermediul uleiului de parafină, vaselină, lanolină sau orice alt unguent antireumatic.Viteza de deplasare a capului emiţător să fie foarte mică cu un maximum de 1 – 2 cm/sec.Este important ca să urmărim în permanenţă ca suprafaţa capului emiţător să fie toată în contact cu suprafaţa tegumentului, iar pentru aceasta se va exercita o presiune slabă asupra emiţătorului.

22

Pentru tratament alegem părţile cu mult ţesut, evităm zonele cu proeminenţe osoase pentru a nu produce concentrări de energie manifestate prin dureri periostale sau dezlipiri de periost.Tratamentul sub apă se face pe suprafeţele neregulate ale extremităţilor membrelor.Se foloseşte un vas din plastic sau porţelan cu puţină apă călduţă la o temperatură de maximum 37 grade Celsius şi vom iradia suprafaţa dorită la câţiva cm de tegument.Pentru tratamentul regiunii perineale există o baie specială de şezut, iar capul emiţător este montat pe un braţ special cu o oglindă reflectoare care face ca fascicolul de unde să fie reflectat la 90 grade.De asemenea ulceraţiile gambelor sunt foarte bine tratate cu ultrasunete sub apă.Manevrarea aparatelor de ultrasunete se face în funcţie de caracteristicile tehnice ale fiecărui tip de aparat, ca o regulă generală fiind aceea că se va evita cât mai mult posibil mersul în gol al aparatului.Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan - Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974 „Manual de utilizare BTL – 07p” - BTL România Piaţa Sf. Ştefan nr. 7 sector 2 BUCUREŞTI 2004

APARATUL DE ULTRASUNET BTL – 07P Aparatul de terapie cu ultrasunete BTL - 07p este realizat în vederea asigurării siguranţei pacientului şi a terapeutului. Este absolut necesar să urmaţi următoarele instrucţiuni de siguranţă :

1) asiguraţi-vă că parametrii sursei de alimentare corespund cu cei ai aparatului2) sursa de alimentare trebuie să funcţioneze în conformitate cu normele în vigoare3) dacă mutaţi aparatul dintr-un loc rece intr-un loc cald, aşteptaţi cel puţin o oră înainte de a pune aparatul în funcţiune4) dacă aparatul nu funcţionează atunci când este activat – chemaţi Departamentul de Service5) opriţi imediat terapia dacă aparatul prezintă vreun semnal de proastă funcţionare6) nu atingeţi părţile metalice ale capului emiţător în timpul aplicării terpiei7) nu acoperiţi aparatul în timpul funcţionării8) nu aşezaţi aparatul pe o suprafaţă moale care ar pute împiedica circulaţia aerului sub el

Parametrii tehnici ai aparatului de ultrasunet BTL – 07p- semnal maxim : - 2 W/cmp +/- 20 % în regim continuu - 3 W/cmp +/- 20 % în regim pulsatoriu- raport impuls/pauză : 1:1, 1:2, 1:4, 1:8, 1:16, cu o frecvenţă de 50 Hz sau 100 Hz - acurateţe RIP (raport impuls/perioadă) şi frecvenţă : +/- 20%- timpul terapiei : 0’ – 25’ în paşi de 0,5’ până la 10’ şi în paşi de 1’ de la 10’ până la 25’- clasa de siguranţă EN 60 601-1 : 1990 ; EN 55 011- condiţii de funcţionare : temperatura :de la 15 grade C – 40 grade C , umiditate relativă : 0 % - 90 %,

presiune atm. 700hPa – 1060hPa- protecţie IP 20- greutate aprox. 3,5 kg- dimensiuni L/l/î : 375 x 225 x 110- alimentare : 198 – 252 V ( conform EN ) ; 50Hz +/- 10 %- putere maximă : 50VA- indicator de sfârşit de terapie : semnal acustic- indicator de funcţionare : LED POWER aprins- indicator de contact : bara de LED uri CONTACT (proporţional )- indicator eroare : LED ERROR aprins roşu- accesorii standard : - cap emiţător cu arie efectivă de radiaţie (ERA) de 1 cmp - cap emiţător cu arie efectivă de radiaţie (ERA) de 4 cmp

Parametrii tehnici ai emiţătorilor multifrecvenţă :- aria efectivă de radiaţie (ERA) : 1 cmp sau 4 cmp- acurateţe : +/- 20 %, +/- 10 kHz- frecvenţa : 1 MHz sau 3 MHz- protecţie : IP 67- greutate : aprox. 300 gr.- BNR : (factor de neuniformitate a razei) < 5,0- Indicator de contact : LED verde/roşu

Atenţie !! - Fiecare aparat BTL – 07p are propriile capete emiţătoare de ultrasunete, care sunt produse şi stabilita pentru fiecare unitate în parte. Nu este posibilă utilizarea lor la o altă unitate cu ultrasunete fabricată de un alt producător. Protejaţi capetele emiţătoare de şocuri sau frig puternic, nu îndoiţi cablul, fiţi atenţi la zona de conectare a capului emiţător, dezinfectaţi capetele emiţătoare după fiecare utilizare cu orice dezinfectant obişnuit.Mecanismul de acţiune Dacă este eliminat golul de aer dintre capul emiţător şi suprafaţa corpului, vibraţia capului emiţător va fi mai uşor transferată în profunzimea ţesuturilor sub forma undelor longitudinale.Fiecare celulă din calea fascicolului ultrasonic va începe să oscileze, astfel se produce un micro-masaj uramt de transformarea din gel în sol ( structurile gelatinoase devenind lichefiate ) şi are loc transformarea puterii mecanice în putere termică, cu încălzirea în profunzime a ţesuturilor.Cantitate de căldură generată depinde de cantitatea de energie absorbită. Alte efecte ale ultrasunetului sunt neglijabile în comparaţie cu intensităţile şi dozele de ultrasunete utilizate în terapia fizică.

23

Profilaxia efectelor secundare ale ultrasunetelor trebuie să includă cunoaşterea faptului că oscilaţia moleculelor se produce numai pe traseul razei ultrasonice, dar ca rezultat al transportului de umoare spre zonele îndepărtate faţă de locul de aplicare, poate duce la re- instaurarea epistazei anterioare sau accelerarea menstruaţiei. Caracteristicile razei ultrasonice şi distanţa faţă de capul emiţător determină clasificarea câmpului ultrasonic drept câmp apropiat sau de distanţă.Variaţiile pronunţate ale intensităţii ultrasunetului, cauzate de efectele interferenţei şi de divergenţa scăzută a razei sunt caracteristici tipice ale câmpului ultrasonic apropiat. Lungimea câmpului ultrasonic apropiat este direct proporţională cu suprafaţa emiţătoare efectivă (ERA) a capetelor emiţătoare şi invers proporţională cu frecvenţa.De exemplu :

- lungimea unui câmp apropiat cu ERA 4 cmp şi frecvenţă 1 MHz = 10 cm- lungimea unui câmp apropiat cu ERA 1 cmp şi frecvenţă 1 MHz = 2 cm

Caracteristicile unui câmp ultrasonic de distanţă sunt : - creşterea divergenţei razei- scădere gradată a intensităţii fără apariţia nici unui proces de interferenţă.

Efectul terapeutic se produce în special într-un câmp apropiat, dar raza ultrasonică prezintă efecte de interferenţă remarcabile de unde rezultă o rază ultrasonică neuniformă prin interferenţa undelor aplicate şi reflectate care au un efect constructiv cât şi distructiv.Vârfurile de intensitate ale acestei raze ultrasonice (creşterea locală a intensităţii cauzate de interferenţa constructivă) pot atinge valori de mai multe ori mai mari decât valoare prestabilită prin apariţia undelor staţionare.Factorul de neuniformitate a razei (BNR) arată cât de des vârfurile de intensitate depăşesc valorile prestabilite. Această valoare este caracteristică unui cap ultrasonic când frecvenţa este fixată. Un cap de bună calitate nu trebuie să depăşească 6. Factorul de neuniformitate a razei (BNR) la o valoare prestabilită de 1 Watt/cmp nu trebuie să depăşească 6 W/cmp în orice zonă a razei ultrasonice.BNR la emiţătoarele de tip vechi este de 20 şi chiar mai mare.Aria efectivă de radiaţie (ERA) este întotdeauna mai mică decât aria reală a suprafeţei capului emiţător şi este determinată de mărimea cristalului piezoelectric sau a plăcii ceramice care generează ultrasunete prin oscilare, iar doza de ultrasunet ( cantitatea de putere emisă pe aria suprafeţei) este deci corelată cu ERA, nu cu aria reală a suprafeţei capului emiţător.Refracţia şi reflexia ultrasunetului urmează regulile obişnuite ale fizicii ondulatorii şi apar datorită :

- transmisiei undelor ultrasonice între ţesuturi- diferenţelor dintre vitezele de propagare ale vibraţiilor în ţesuturi - densităţii diferite a ţesuturilor

Aplicaţia terapeutică trebuie să includă eliminarea golului de aer dintre capul emiţător şi piele ( un gol de aer de 10 nm – nanometrii- grosime determină o reflexie de 99 % ). Pentru o valoare prestabilită a intensităţii de 1 Watt /cmp, ţesutul primeşte numai 10 nWatt/cmp – o energie fără nici un efect biologic.De aceea capetele ultrasonice moderne au încorporată o unitate optică şi/sau acustică, ce emite un semnal şi opreşte contorul de timp atunci când contactul devine insuficient.Puterea razei ultrasonice creşte sau scade ca rezultat al interferenţei în câmpul apropiat, care ajunge la un vârf ( până la 35% ) la limita dintre os şi ţesutul moale.Este necesară mişcarea capului emiţător în mod continuu pentru a preveni producerea leziunilor ţesutului la vârfuri de intensitate.BTL – 07 indică optic orice situaţie de producere a undelor staţionare şi încetează generarea de putere ultrasonică până când mişcarea suficientă a capului elimină undele staţionare.Ca rezultat al reflexiei şi al interferenţei constructive pot avea loc o creştere locală a intensităţii şi a temperaturii în special la limita dintre periost şi os. Această creştere poate cauza dureri ale periostului în timpul aplicaţiei, indicând reducerea imediată a intensităţii.Absorbţia ultrasunetului are loc în principal în ţesuturile de profunzime, iar aceste ţesuturi nu conţin termoreceptori ceea ce face ca să nu se perceapă creşterea locală a temperaturii. Receptorii nociceptivi sunt iritaţi si un pacient simte durere numai dacă temperatura locală depăşeşte 45 grade C.În ceea ce priveşte semnele clasice ale inflamaţiei : edem, eritem, creştere locală a temperaturii, durere – producerea căldurii suplimentare este contraindicată, iar în anumite cazuri pot fi aplicate numai ultrasunete pulsatorii (atermice ).În perioada acută a stărilor post traumatice ( până la 24 – 36 ore ) chiar şi aplicarea ultrasunetelor pulsatorii este contraindicată deoarece vibraţiile care rezultă obstrucţionează proliferarea capilară şi pot cauza sângerarea cronică.Efecte fiziologice terapeutice ale ultrasunetelor: ( micro masajul şi creşterea locală a temperaturii )

- îmbunătăţirea locală a circulaţiei- îmbunătăţirea metabolismului- ca urmare a creşterii temperaturii sporeşte vasodilataţia ( mai evidentă în cazul ultrasunetelor continui )- creşterea permeabilităţii capilare- absorbţia rapidă a edemelor- îmbunătăţirea locală a circulaţiei- relaxarea pronunţată a muşchilor - atenuarea durerilor cauzate de ischemia locală- transformarea gelului în sol ca urmare a transformării fibrinogenului în fibrină- hematoamele şi edemele se transformă în gel, iar ultrasunetul dizolvă acest gel şi grăbeşte reabsorbţia

( deoarece transformarea fibrinogenului în fibrină este o caracteristică fundamentală a procesului de

24

vindecare – formarea cicatricei – nu se recomandă aplicarea ultrasunetului în timpul perioadei acute posttraumatice

- creşterea capacităţii de regenerare a ţesutului, ca rezultat al efectelor mai sus menţionate Efecte fiziologice negative (non-terapeutice) :

- leziuni ale ţesutului - termică şi/sau mecanică – când intensitatea este prea mare- sensibilizare mărită a sistemului nervos (nervul periferic), care este situat chiar pe os (interferenţă) şi chiar

superficial (câmp apropiat)- la intensitate prea mare se poate produce decelerarea vitezei de propagare în nervul respectiv, urmată de

blocarea totală ( reversibilă) a propagării impulsului şi de dezintegrarea ireversibilă a neuronului ( se păstrează învelişurile de mielină)

- sensibilizarea proeminenţelor osoase aflate imediat sub piele (gleznă, epicondili)- deteriorarea mobilităţii leucocitelor poate fi minimalizată prin mişcarea suficientă a capului emiţător- alte efecte negative cauzate de supradozaj : scăderea glicemiei, oboseală accentuată, nervozitate, schimbări

de apetit, constipaţie, sensibilitate accentuată la răceli (obişnuite şi grave)Metode de aplicare :

i. modul de aplicare şi deplasarea capului emiţător - aplicare statică – un sistem special de prindere fixează capul emiţător pe locul de aplicare, fără a mai deplasa

capul emiţător – metodă mai puţin recomandată din cauza apariţiei efectelor adverse mai sus menţionate- aplicare semi-statică – folosită când aria locului de aplicare corespunde cu ERA capului emiţător, terapeutul

deplasează capul emiţător în mod continuu şi circular- aplicare dinamică – folosită când aria locului de aplicare este mai mare decât ERA capului emiţător,

terapeutul deplasează capul circular sau liniar, timpul de aplicare este prelungit proporţional cu ERA şi mărimea locului de aplicare

B) locul de aplicare - aplicare locală – este cel mai obişnuit, prin aplicare pe locul afectat (dureros) şi este indicat pentru tratarea

spasmului muscular, a edemelor cronice post-traumatice- aplicarea segmentară – prin aplicare la rădăcina nervului din locul afectat, metodă de aplicare paravertebrală

şi homolaterală, indicată pentru tratarea afecţiunilor membrelor ( braţe C5 – Th1 şi picioare L3 – S1)- aplicare neurală – bazată pe efectul scăderii vitezei de propagare în nervul periferic căruia i sa aplicat

ultrasunetul. Graniţa dintre reducerea conductivităţii şi vătămarea ireversibilă a nervului este foarte îngustă, de aceea aplicarea neurală este considerată riscantă şi nu este indicată frecvent.

- aplicarea radiculară – când ultrasunetul este aplicat la rădăcina spinală respectivă C) contactul capului emiţător cu suprafaţa corpului

- contactul direct – realizat printr-un mediu de contact, un gel special pentru terapia cu ultrasunete, unguent antireumatic, antiinflamator sau uleiul de parafină – metodă considerată obişnuită, de aceea nu este necesară menţionarea ei în prescrierea terapiei cu ultrasunete. Totuşi, deoarece uleiul de parafină nu conduce electricitatea, este necesar un gel conductiv în cazul aplicării combinate cu electroterapia

Emisia subacvatică – avantaje : utilizarea mai cu seamă a câmpului ultrasonic de distanţă, astfel încât riscul interferenţei este eliminat, nu este necesară presarea capului emiţător în scopul menţinerii unui contact suficient, presare ce poate fi neplăcută sau chiar dureroasă pentru un pacient post traumatic. Prin această metodă ultrasunetul se poate aplica foarte bine pentru articulaţiile inter falangiene, deoarece tratamentul nu este limitat de suprafeţele neregulateEmisia subacvatică – dezavantaje : manevrarea incomodă şi dificilă a rezervoarelor de porţelan, aplicarea este limitată la părţile acrale (extremităţi), terapeutul este supus riscului rănirii mâinilor datorită reflexiei şi interferenţei undelor ultrasonice, capetele emiţătoare deşi se precizează că sunt rezistente la apă nu au o protecţie de 100 %Frecvenţa ultrasunetului – aparatele de ultrasunet modele mai vechi operează cu o frecvenţă fixă de obicei de 800 kHz – 1 MHz, iar cele mai noi au capacitatea de a alege frecvenţa, nivelul frecvenţei este determinat de localizarea ţesutului afectat astfel 1MHz pentru ţesuturi de profunzime şi 3MHz pentru ţesuturile superficiale. Moduri de operare :

- ultrasunet continuu – predomină generarea căldurii în profunzimea ţesuturilor, metodă contraindicată în czurile de inflamare şi în care nu este dorită încălzirea locală

- ultrasunet pulsatoriu – scurtarea timpului impulsului este urmată de reducerea unei mărimi importante – raportul impuls perioadă – RIP , astfel este diminuat efectul termic, iar pentru un RIP mai mic de 1:8 ne putem aştepta la un efect termic. Timpul impulsului la BTL – 07 este caracterizat printr-un număr proporţional, care reprezintă de fapt o fracţie care exprimă o anumită parte din perioada emisiei de ultrasunet.

- Pentru 100Hz, timpul perioadei este de 10 ms - RIP 1:4 impuls de 2,5 ms pauză de 7,5 ms - RIP 1:8 impuls de 1,25ms pauza de 8,75 ms - Pentru 50Hz, timpul perioadei este de 20 ms - RIP 1:4 impuls de 5 ms pauza de 15 ms - RIP 1:16 impuls de 1,25 ms pauza de 18,75 ms

25

Mărimea capului emiţător : determină aria efectivă de radiaţie ERA 1 cmp şi 4 cmp, iar alegerea mărimii capului emiţător este determinată de mărimea locului de aplicare – emisia pe suprafeţe mari este dificilă pentru terapeut, durează prea mult şi doza nu este omogen distribuită.Capetele de ERA 1 cmp sunt folosite fie pentru tratarea punctelor de stopare a cicatricelor, fie pentru tratarea suprafeţelor mici neregulate care vor trebui tratate prin metoda subacvatică, în cazul în care capul emiţător este mai mare. Timpul de aplicare – aceşti timpi variază şi depind în special de stadiul bolii, în stările acute se foloseşte timpul de 3’ şi în stările cronice 5’ – timpul de aplicare este apoi mărit folosind metoda pasului pozitiv ne depăşind 10’. Când aria locului de aplicare este x ori mai mare decât ERA capului emiţător, timpul de aplicare trebuie prelungit de x ori şi se va aplica metoda dinamică. Intensitatea – în stările acute se utilizează iniţial o intensitate de 0,2 - 0,5 W/cmp, în stările cronice se utilizează iniţial o intensitate de 0,8 – 1,0 W/cmp , intensitatea este mărită folosind metoda pasului pozitiv urmărindu-se reacţia pacientului fără a depăşi 2 W/cmp pentru ultrasunetul continuu şi 3 W/cmp pentru ultrasunetul pulsatoriu. Nu se recomandă creşterea a doi parametrii în acelaşi timp (intensitate şi timp) Frecvenţa procedurii – în cazuri acute de 5 ori/săptămână, în cazuri cronice de 3 ori/săptămână, în unele cazuri este recomandabilă schimbarea frecvenţei procedurii în timpul tratamentului de exemplu de 3 ori/zi sau de 3 ori/la două zile.Numărul total între 1 – 9 proceduriInstrucţiuni pentru pacient – terapia cu ultrasunete este de obicei asimptomatică, dar poate fi simţită o senzaţie de încălzire moderată sau de căldură în zona tratată, o senzaţie de arsură a pielii în timpul tratamentului indică o cantitate insuficientă de mediu de contact, durere în timpul aplicării indică fie supra dozaj, fie deplasare insuficientă a capului emiţător. Terapia poate fi reluată la o intensitate mai mică, de obicei după o pauză de o zi.După prima procedură se poate produce o ameliorare temporară a bolii, o îmbunătăţire subiectivă dar şi obiectivă apărând nu mai târziu de a treia aplicare, Dacă nu se produce o ameliorare (în stări acute şi sub acute), terapia cu ultrasunete nu va mai continua.Dacă terapia cu ultrasunete este aplicată proceselor cronice sau pentru a schimba stări mecanice ale ţesutului (contracţie Dupuytren, aponevroză plantară la calcar calcaneu) nu pot fi aşteptate rezultate deosebite până la cea de a treia aplicare. Bibliografie : „Manual de utilizare BTL – 07 p” - BTL România Piaţa Sf. Ştefan nr. 7 sector 2 BUCUREŞTI 2004

CURENŢII DE FRECVENŢĂ MIJLOCIE (MEDIE) Sub denumirea de curenţi de frecvenţă mijlocie înţelegem o categorie de curenţi alternativi sinusoidali utilizaţi în electroterapie cuprinşi între curenţii de joasă frecvenţă şi cei de înaltă frecvenţă.În electronică limitele frecvenţelor mijlocii sunt cuprinse între 2500 Hz şi 50000 Hz.Electroterapia foloseşte un spectru mai restrâns, limita superioară fiind numai până la 10000 Hz, motiv pentru care aparatele medicale sunt construite între 2500 Hz – 10000 Hz.Graniţa între frecvenţa joasă şi cea mijlocie este arbitrară, curenţii de joasă frecvenţă conform limitelor fiziologice se pot întinde maxim până la 1000 Hz, frecvenţă pe care sistemul nervos o poate percepe ca stimul individual.Stimulii electrici de frecvenţe mai mari nu pot fi preluaţi de organism ca impulsuri individuale, motiv pentru care în practica de toate zilele curenţii de joasă frecvenţă au limita fiziologică şi terapeutică la 1000 Hz.Stimulatoarele electrice de frecvenţă joasă se construiesc până la frecvenţe de 2000 Hz – 3000 Hz.Încă din 1891 profesorul D’ Arnsonval a cercetat efectele fiziologice ale curenţilor sinusoidali de frecvenţe diferite ajungând la concluzia că efectele lor biologice sunt diferite dependenta de frecvenţă. Cu cât frecvenţa este mai joasă cu atât acţiunea excitantă asupra sistemului neuro muscular este mai importantă, frecvenţele mai ridicate produc efecte antialgice mai însemnate, efectele excito motorii rămânând secundare.În 1939 Le Go face primele cercetări de interferenţă cu curent alternativ sinusoidal de frecvenţă mijlocie.După 1950 mulţi autori studiază natura, proprietăţile fiziologice şi aplicaţiile terapeutice ale curenţilor de frecvenţă mijlocie.Dr. Nemek este acela care aprofundează cercetările înfiinţând o societate NEMECTRON în mai multe ţări din Europa.Au fost produse o serie întreagă de aparate care au la bază curenţii de frecvenţă mijlocie de 2500 Hz – 10000 Hz.Aparatele au două generatoare de curenţi de frecvenţă mijlocie care se pot folosi fie simplu în aplicaţie bipolară sau tetrapolar ( curenţi interferenţiali ).Aparate de curenţi de medie frecvenţă şi interferenţiali :

- Nemectron- Nemectrodin- Nemectroflux- Analgedin 2500 Hz - Miodinaflux 5000 Hz – 10000 Hz- Vectodinaflux 5000 Hz – 10000 Hz- Multidin - Interdin – P- BTL – 06- ATM - 21

Caracteristicile aparatelor sun diferite de la firmă la firmă fără ca să existe un tip de aparat standard reprezentativ.Pentru curentul de frecvenţă medie ( mijlocie ) există un singur generator dotat cu posibilităţi de modulare, pe când la aparatele cu terapie cu curenţi interferenţiali există două circuite dintre care unul cu frecvenţă fixă, iar celălalt cu o frecvenţă variabilă în limite de +/- 100 Hz.Ca forme de curent de frecvenţă medie amintim :

26

- frecvenţă medie simplă - cu durată şi frecvenţă constantă şi amplitudine modificată cu ajutorul unui potenţiometru

- salve de medie frecvenţă - sunt trenuri de oscilaţii întrerupte ce se succed alternativ şi a căror durată poate fi modificată

- frecvenţă medie modulată în perioadă lungă – reprezintă un curent cu o modulaţie de amplitudine urmată de aceeaşi perioadă de pauză (4’’ – 12’’)

- frecvenţă medie modulată în perioadă scurtă – în care succesiunea perioadelor de activitate cu modulaţia de amplitudine alternează cu perioade de pauză in frecvenţă de 10 – 100 modulaţii /sec.

- frecvenţă medie supra modulată prin lungă şi scurtă perioadă- toate formele de mai sus redresate ( polarizate )- curentul interferenţial – care ia naştere prin suprapunerea a două serii de oscilaţii sinusoidale de frecvenţe

apropiate. În urma acestui fenomen se obţine o oscilaţie rezultantă de frecvenţă egală cu semisuma frecvenţelor iniţiale şi a căror amplitudine variază după o sinusoidă. Interferenţa dă naştere fenomenului de bătaie, care în cazul nostru se succede cu o frecvenţă de la 0 – 100 Hz.

Aparatele de curenţi de medie frecvenţă, ca majoritatea aparatelor de electroterapie au în componenţă următoarele :- sistem de alimentare- sistem de transformare – redresare- potenţiometru pentru reglarea intensităţii curentului- aparate de măsură – un miliampermetru (mA) pentru intensitate şi frecvenţmetru (Hz) pentru măsurarea

frecvenţei- comutatoare pentru formele de curent- LED-uri semnalizatoare- sistem de racord cu pacientul

Există două circuite separate cu o frecvenţă de +/- 100 Hz, ce se pot folosi pentru aplicaţii bipolare sau tetra polare .Acţiunea fiziologică a curenţilor de medie frecvenţă medie Proprietatea principală a curenţilor sinusoidali de medie frecvenţă medie este de a produce importante efecte în profunzime fără a produce efecte semnificative de excitaţie asupra tegumentelor.Acţiunile principale sunt :

- analgezice- excitomotorii

Acţiunile secundare sunt :- vasodilataţie decontracturantă, spasmolitică, trofică, şi de influenţare a sistemului nervos vegetativ

Obţinerea unor acţiuni sau a altora depind de forma curentului ales, de frecvenţa fenomenului de bătaie, de locul de aplicare al electrozilor şi de intensitatea curentului.Acţiunea analgezică – se caracterizează printr-o scădere a excitabilităţii neuro musculare şi se obţine utilizând curenţi de frecvenţă medie simpli sau modulaţi în perioadă scurtă, ca şi curenţii interferenţiali a căror frecvenţă de bătaie este între 30 Hz – 100 Hz.Acţiunea analgezică se explică prin creşterea pragului de excitabilitate, efect ce corespunde cu modificarea percepţiei şi conductibilităţii dureroase.Acţiunea excito motorie – se caracterizează prin contracţii fiziologice nedureroase a musculaturii striate cu inervaţie normală şi se obţine prin folosirea curentului modulat în perioadă scurtă, perioadă lungă, supra modulat sau interferenţial cu o frecvenţă de bătaie între 0 – 15 Hz. Paralel cu acţiunea asupra sistemului neuro muscular, curentul de medie frecvenţă produce efecte vaso motoare importante manifestate prin înlăturarea spasmelor arteriale, prin creşterea circulaţiei arteriale şi capilare datorită vaso dilataţiei create ce se exteriorizează prin creşterea temperaturii cutanate şi ameliorarea curbelor oscilografice şi reografice.Acestea la rândul lor pot fi explicate şi prin acţiunea stimulator endogenă asupra sistemului nervos vegetativ.Acţiunea fiziologică a curenţilor interferenţială mai este importantă şi prin faptul că nu produce efecte locale asupra tegumentului, dar dă naştere unui stimul electric endogeni de joasă frecvenţă în interiorul ţesuturilor la nivelul la care se interferează câmpurile electrice.Stimulul electric endogen ia naştere în profunzimea ţesuturilor, prin interferarea frecvenţelor medii, care la rândul lor produc fenomenul de bătaie la o frecvenţă joasă de 0 – 100 Hz, asemănător nodurilor şi vânturilor din acustică (maxime şi minime de interferenţă acustică ).În raport cu această frecvenţă a stimulului endogen se constată şi o acţiune selectivă, astfel frecvenţele de bătaie joase sub 10 Hz – 15 Hz sunt excitomotorii şi stimulative asupra sistemului nervos vegetativ, iar frecvenţele de bătaie mai mari între 15 Hz – 100 Hz au o acţiune analgezică, simpaticolitică evidentă şi o acţiune vasodilatatoare. Mărimea şi profunzimea câmpului de acţiune al curentului interferenţial sunt determinate de :

- poziţia electrozilor – transversal, longitudinal- suprafaţa electrozilor - 5 cmp – 40 cmp

Caracterul răspunsului muscular depinde de intensitatea şi frecvenţa excitaţiei.Muşchii pot răspunde prin contracturi izolate lente sau rapide, ajungând până la tetanie incompletă sau completă.Spre deosebire de curenţii diadinamici, curenţii exponenţiali, ionizări sau galvanizări putem folosi intensităţi mai mari până la 20 mA – 50 mA fără a risca apariţia arsurilor de arsuri la nivelul tegumentului sau apariţia unor senzaţii dezagreabile şi dureroase.

27

La intensitate subliminală curentul interferenţial la frecvenţe de bătaie înalte produce importante efecte decontracturante pe care nu le putem obţine cu alte mijloace electro-terapeutice.Curenţii interferenţiali produc şi importante efecte tonice şi trofice asupra ţesuturilor profunde.Sunt favorabil influenţate depozitele de stază prin stimularea eliminării produselor catabolice din spaţiile lacunare şi interstiţiale, iar la nivel intra şi extra celular se produce o mobilizare a elementelor biochimice.Tehnica de aplicare . Bolnavul va sta în decubit dorsal sau ventral intr-o poziţie comodă şi relaxată.Electrozii se vor alege în funcţie de zona de tratament şi indicaţii medicale după dimensiune, iar aplicarea lor se va face şi în funcţie de forma de curenţi de frecvenţă medie, bipolar în aplicaţii transversale sau longitudinale şi în aşa fel ca liniile de forţă să se intersecteze în zona procesului patologic pentru curenţii interferenţiali.Electrozii se vor aplica pe tegument prin intermediul unui strat hidrofil şi se vor fixa cu ajutorul onor benzi elastice, saci cu nisip sau vid în cazul electrozilor speciali.După închiderea circuitului, vom proceda la alegerea formelor de curent recomandate şi la manevrarea lentă a potenţiometrului. Intensitatea curentului se apreciază subiectiv după cum urmează :

- intensitate slabă – uşoară furnicătură- intensitate medie – senzaţie de vibraţie fină- intensitate tare – contracţii musculare nedureroase- intensitate forte – contracţii musculare dureroase sau atenţie !!! – rupturi musculare

Este greu să se indice cu precizie intensitatea curentului în mA ţinând seama de faptul că intensitatea suportată este dependentă de mai mulţi factori ca :

- suprafaţa electrozilor- rezistenţa cutanată - reactivitatea bolnavului- sensibilitatea generală a bolnavului

Aceşti factori variază mult la acelaşi bolnav, de la o şedinţă la alta, chiar dacă folosim aceeaşi electrozi.Ca indiciu pentru dozare va rămâne aprecierea subiectivă a bolnavului mai sus menţionată.Rezistenţa electrică a ţesuturilor scade chiar în timpul aceleaşi şedinţe tratament, senzaţia iniţială se pierde pe parcurs, iar pentru a mări eficacitatea suntem nevoiţi ca în timpul procedurii să creştem lent intensitatea curentului până la limita menţinerii senzaţiei subiective iniţiale.Durata unei şedinţe este de 10’ – 20’ , în medie 15’ , pentru tratamentul algiilor şi de 30’ - 40’ pentru tratamentul tulburărilor trofice.În general se face câte 1 şed/zi, dar în unele cazuri putem face câte 2 şed/zi în primele zile, ulterior reducem la 1 şed/2 zile, numărul lor fiind în funcţie de rezultatele obţinute.Chiar dacă efectul analgetic se instalează în majoritatea cazurilor imediat, totuşi este nevoie să facem 6 – 10 şedinţe.În măsura în care fenomenele dureroase se exacerbează după primele şedinţe este necesar să suspendăm tratamentul.INDICAŢII Curenţii de frecvenţă medie sunt indicaţi în afecţiunile aparatului locomotor, afecţiunile reumatice, traumatice articulare şi peri articulare, nevralgiile cu diverse etiologii ca şi unele sindroame vasculare trofice.

1) leziuni traumatice- entorse - luxaţii- contuzii- redori articulare- anchiloze după imobilizări pentru fracturi

7) afecţiuni reumatice- mialgii - nevralgii- lumbago, lombosciatică- periartrită scapulo humerală- celulite- artrozele în general

8) sindroame vasculare- tulburări circulatorii periferice- boala Raynond- arterită obliterantă

Aceste sindroame vasculare beneficiază de efectul simpaticolitic al curentului interferenţial cu o frecvenţă de bătaie fixă de 35 Hz timp de 20’. 4) sindroame trofice

- osteoporoze dureroase- edeme posttraumatice- atrofii musculare- obezitate

1) afecţiuni abdominale- enurezis

28

- atonii veziculare- atonii uterine- constipaţii atono spastice

CONTRAINDICAŢII- fazele acute şi febrile ale diverselor boli- TBC pulmonar activ- tumorile maligne- ginecopatii acute şi sub acute- anevrismele vaselor mari- HTA stadiul II – III- artero sclerozele- cardiopatii decompensate- sarcină trim. II şi III

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan - Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1975

TRATAMENTUL PRIN CÂMPURI MAGNETICE

Magnetul este un corp din natură de compoziţie ferică aflat în stare de magnet care produce în spaţii mari un câmp magnetic.Prezintă două capete sau poli în care valoarea câmpului magnetic este maxim.După caracteristicile magnetizării magneţii pot fi :

- temporari- permanenţi

după modul de obţinere pot fi :- naturali - artificiali

Magneţii naturali sunt minereuri de fie - oxizi sau sulfuri (magnetita – Fe3 O4) care au proprietatea de a atrage pilitura sau orice alt obiect de fier.Magneţii artificiali sunt bare de oţel călit ce au fost magnetizaţi, adică li sa transmis magnetismul direct din magneţii naturali prin frecare sau prin influenţă.Magneţii permanenţi sunt magneţi artificiali sub formă de bară, potcoavă sau ace magnetice care păstrează polarizarea timp îndelungat.Magnetismul este proprietatea corpurilor de a interacţiona la scară macroscopică prin intermediul câmpului magnetic creat de magneţi sau de curenţii electrici.Magnetismul geografic – câmpul magnetic terestru unde acul busolei arată N (nord).Polii magneţilor sunt denumiţi după orientarea geografică terestră N (nord) şi S (sud).Polii magneţilor de acelaşi nume se resping, iar cei de nume contrar se atrag, polii magnetici N şi S sunt zone în care magnetul atrage pilitura de fier cu o intensitate mai mare, iar zona neutră este aceea în care proprietatea de a atrage este mai mică sau nu se manifestă deloc.Spectrul magnetic este figura formată de liniile de câmp magnetic, iar liniile de câmp magnetic sunt curbe închise în jurul magnetului.Purtătorii elementari ai magnetismului sunt particulele elementare ce posedă momente magnetice corespunzătoare momentelor de spin şi momentelor cinetice orbitale.Magnetismul corpurilor macroscopice se poate prezenta astfel :

- feromagnetism - Fe, Ni, Ca care au o permeabilitate magnetică foarte mare de ordinul 50000 – 60000- paramagnetis+-m – Mg, Al, Pt, Cr, N, O, aer care au o permeabilitate de 1 sau aproape de 1- diamagnetice – sticla, apa, Bi, Cu, H2 care au o permeabilitate mai mică de 1 şi care slăbesc câmpurile

magnetice Câmpul magnetic reprezintă forma fizică a materiei ce se manifestă prin forţa magnetică aplicată unui ac magnetic. Un conductor prin care trece un curent electric determină în jurul său un câmp magnetic cu linii concentrice, liniile magnetice sunt orientate au direcţie şi sens.Intensitatea câmpului magnetic este mai mare în apropierea conductorului unde şi liniile sunt mai dese.Forţa electromagnetică este acţiunea câmpului asupra unui conductor parcurs de un curent electric. Magnetodiafluxul (MDF)Este un aparat de electroterapie care generează câmpuri electromagnetice prin intermediul unor electromagneţi.Aparatul propriu-zis generează curenţi de o anumită formă şi ritmicitate, care odată ajunşi în bobine generează câmpuri electromagnetice cu formă şi ritmicitate asemănătoare.Un aparat de magnetodiaflux are în componenţa lui următoarele componente :

- sistemul de alimentare- sistemul de redresare- sistemul de divizare- aparate de măsură şi semnalizare

29

- sistemul de comutare a frecvenţei : - 50 Hz - 100 Hz - 50 Hz – 100 HzRegimurile de activitate sunt :

- regim fără întrerupere (continuu) cu efect sedativ- regim cu întreruperi ritmice cu efect de stimulare- regim cu întreruperi aritmice cu efect excitant

Regimul fără întrerupere (continuu) :- 50 Hz- 100Hz- 50 – 100 Hz --- 6’’- 50 Hz, 6’’- 100 Hz

Regimul cu întreruperi ritmice :- 50 Hz --- 3’’ 50 Hz, 3’’ pauză- 100 Hz --- 3’’ 100 Hz, 3’’ pauză- 50 – 100 Hz --- 3’’ 50 Hz, 3’’ pauză, 3’’ 100 Hz

Regimul cu întreruperi aritmice :- aleatoriu alternanţe de 50 – 100 Hz, timp aleatoriu 4’’- 5’’ - 6’’

Racordarea cu pacientul se face prin intermediul unor electromagneţi – bobine(self) :- una de dimensiuni mai mici (diametru aprox. 365 mm) pentru zona cervicală- una de dimensiuni mai mari (diametru aprox. 595 mm) pentru zona lombară- o pereche cubici polarizaţi N – S ( 200X100X60) pentru articulaţii- plăci de diferite dimensiuni simple, duble sau triple

Tehnica de aplicare este în general simplă prin aplicarea bobinelor (self) în zona cervicală, respectiv zona lombară, iar electromagneţii cubici atunci când este necesar în diferite zone ale corpului faţă în faţă cu ploii opuşi – aparatura modernă are pe lângă bobinele cervicale şi lombare plăcile electromagnetice simple, duble sau triple care pot fi aplicate la fel ca şi bobinele.Efectele biologice – câmpul electromagnetic constituie un excitant biologic adecvat organismului asemănător câmpurilor electromagnetice cosmice şi telurice.Dependent de modul de aplicare şi de regim de aplicare – continuu sau întrerupt obţinem efecte de excitaţie sau inhibiţie asupra funcţiilor organismului, efecte de asimilaţie şi dezasimilaţie fără să se producă modificări profunde ireversibile.Câmpul electromagnetic cu regim continuu - se adresează sistemului nervos central şi simptomatologiei locale neuromusculare, producând o stare de relaxare generală cu tendinţă la somn, o echilibrare a reacţiilor emotive cu reglarea tulburărilor neurovegetative, o scădere a tonusului muscular şi o uşoară scădere a tensiunii arteriale.Sub acţiunea câmpului electromagnetic continuu se echilibrează procesele fundamentale de excitaţie şi inhibiţie corticale fapt ce permite o bună adaptare a bolnavilor la excitanţi neobişnuiţi.Acţiunea tranchilizantă fără efecte secundare nedorite este de mare importanţă în procesele de refacere tisulară locală pe care le produc asupra sistemului neurovegetativ, a metabolismului general şi asupra circulaţiei cu rol general de normalizare neuro-umoral- endocrină.Acţiunea locală directă antiinflamatoare şi antialgică asupra ţesuturilor şi celulelor este destul de evidentă în aplicarea câmpurilor electromagnetice în regim continuu.La aceasta mai contribuie şi acţiunea termică locală, care prin hiperemia pe care o provoacă îmbunătăţeşte nutriţia şi oxigenarea ţesuturilor şi măreşte troficitatea acestora.Prin modificarea permeabilităţii capilare şi a membranelor celulare sunt crescute şi îmbunătăţite toate schimburile micro-biochimice dintre celulă şi interstiţiu în favoarea fenomenelor anabolice.Modificările biochimice produse de câmpurile electromagnetice continui se referă la dirijarea ionilor de K (potasiu) spre celulă, depunerea glucidelor şi proteinelor în ficat, acumularea de vitamină C în corticosuprarenală, creşterea absorbţiei fosfatazei alcaline, acumularea de substanţe polizaharide şi coloizi în hipofiză, scăderea funcţiei tiroidiene, scăderea funcţiei suprarenală şi testiculară, schimbărilor în concentraţie a Ca, Mg, Na, K intra şi extracelular.În general câmpurile electromagnetice continui produc efecte de sedare asupra sistemului nervos central, care se menţin circa 48 h de la efectuarea tratamentului.Câmpul electromagnetic cu regim întrerupt - produce efecte de excitare asupra sistemului nervos central, o creştere a tonusului muscular, o creştere uşoară a tensiunii arteriale în special la hipotensivi cu o scădere a reflectivităţii vagale şi în general predominant fenomenele catabolice.Modificările biochimice de la nivelul ţesuturilor produse de câmpul electromagnetic cu regim întrerupt se caracterizează prin schimbări ionice intra şi extracelulare (ionizarea moleculelor din protoplasmă şi nucleul celular), prin modificarea structurii interne a materiei vii, prin schimbarea raporturilor dintre citoplasmă şi nucleu şi dintre celule şi mediul intern.Sub influenţa câmpurilor electromagnetice cu impulsuri (ritmice, întrerupte) în prima fază creşte permeabilitate membranei celulare, ionii de K părăsesc celulele, cresc arderile glucidice, proteinele se descompun şi creşte consumul de vitamină C din ţesuturi.Câmpurile electromagnetice cu regim întrerupt readuc la normal stările febrile sau subfebrile, valorile crescute ale hipertensiunii arteriale, înlăturarea tulburărilor vegetative de acompaniament, ameliorează diureza deficitară şi normalizează tranzitul intestinal.

30

Efecte favorabile se obţin în procese patologice de tip reumatic prin dispariţia tumefierii articulare, a tulburărilor circulatorii şi ameliorarea durerilor în ceste cazuri.Câmpurile electromagnetice produc o stare de euforie generală, o creştere evidentă a puterii de muncă şi o ameliorare a capacităţii de învăţare, normalizarea somnului agitat, înlăturarea stării de oboseală matinală, a stării de irascibilitate accentuată şi a tendinţelor la plâns a nevroticilor.Câmpurile electromagnetice influenţează stările alergice cu urticarie , prurit chiar din prima serie de cură, dar după a II a serie se constată efecte de durată., creşte pofta de mâncare, diureza, scade tensiunea arterială.Modificările în tulburările afecţiunilor genitale se manifestă după 15 – 20 şedinţe, iar examenul local arată o decongestie cu diminuarea inflamaţiei, dispariţia durerilor şi normalizarea exudatului vaginal.Acţiunea nespecifică a câmpurilor electromagnetice se adresează funcţiilor de bază ale organismului producând modificări generale de stimulare anabolice şi catabolice ale întregii activităţi a organismului în sensul refacerii echilibrelor funcţionale.

Indicaţii :Afecţiuni ale sistemului nervos :

- nevroză astenică reactivă cu modificări funcţionale reversibile- nevroză reziduală- labilitate emotivă- sechele după hemiplegii

Afecţiuni ale aparatului locomotor :1. reumatice

- artrite şi artroze oligo şi poliarticulare - spondiloze C D L - nevralgii - sindroame algodistrofice - epicondilite

2. traumatice - entorse - luxaţii - întinderile ligamentelor - mioziteAfecţiuni ginecologice :

- sindrom dureros pelvian- dismenoree- anexite acute, sub acute şi cronice - metrite- endometrite cronice- cervicite- tulburări de climax- sechele post operatorii

Afecţiuni endocrine :- tulburări endocrine ce însoţesc nevrozele astenice cu hiper sau hipotiroidism

Afecţiuni dermatologice :- stări alergice- prurit

Alte afecţiuni :- hepatite cronice- afecţiuni dismetabolice în fază funcţională - distrofii de creştere ale aparatului locomotor la copii- stări prelungite de convalescenţă

Măsuri de protecţie şi securitate a munciiÎnainte de începerea procedurii se verifică :

- legătura cu pământul- patul şi aparatul să fi suficient de distanţat de obiectele metalice mari (dulapuri, calorifere)- duşumeaua să fie uscată- bobinele sau cordoanele lor de alimentare să nu fie în atingere cu obiecte metalice- învelişurile cordoanelor să fie intacte- carcasele bobinelor să nu fie fisurate

După punerea în funcţie a aparatelor este strict interzis !! : - a se umbla la aparat, conductori, bobine- a se conecta bobinele sau plăcile suplimentare- a se obtura sau acoperi orificiile de răcire ale aparatelor

Este de asemenea strict interzis !!! :

31

- punerea în funcţiune a aparatelor în atmosfere ce conţin pulberi bune conducătoare de electricitate, pulberi explozive sau corosive

- supunerea la şocuri violente a bobinelor, fapt ce ar duce la scurtcircuitarea, deteriorarea sau întreruperea lor Încăperile pentru tratamentul cu curenţi electromagnetici trebuie să fie spaţioase, luminoase, bine aerisite şi să nu aibă alte aparate de electroterapie ca : aparate de microunde, ultrascurte, ultrasunet, infraroşii şi în special de ultraviolete care ionizează atmosfera din cameră.Canapelele de terapie cu curenţi electromagnetici trebuie să fie confecţionate în întregime din lemn, prin lipire sau îmbinare cu cuie de lemn şi să fie amplasate la o distanţă de minimum 3 m între ele pentru a nu se influenţa şi interfera câmpurile magnetice.Pe cât posibil patul să fie amplasat cu capul spre N geografic.Pacienţii care au în corpul lor obiecte metalice introduse operator sau schije, gloanţe pot beneficia de tratament cu câmp electromagnetic, fără a i se aplica bobinele în aproprierea lor, iar timpul de tratament să nu depăşească 4’.Personalul medical care lucrează cu aceşti curenţi prezintă de obicei la început sau după terminarea serviciului o stare de somn fiziologică plăcut resimţită, care după câteva zile duce la reglarea stărilor de somn-veghe, dar dacă se lucrează mai multe ore este indicat ca să se stea cât mai puţin în preajma aparatelor atunci când se află în funcţiune şi să se facă rotaţia de la lună la lună.

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

FOTO-TERAPIA

Foto-terapia sau tratamentul prin lumină, este o metodă veche de tratament folosită din cele mai vechi timpuri de popoarele antice, greci, romani, egipteni. Lumina folosită era lumina solară de la care această terapie poartă numele şi de helioterapie. În perioada evului mediu metoda este uitată, vreme de sute de ani nu a mai fost folosită deloc.La sfârşitul secolului al XVIII - lea şi începutul secolului XIX apar mişcări în domeniu, medicii recomandând tratamentul cu soare (helioterapia).În Franţa, Germania medicii recomandă tot mai des tratamentul cu helioterapie în afecţiuni ca : rahitism, tuberculoză.În 1906 se construiesc primele aparate de ultraviolete, care sunt asemănătoare cu cele solare. După primul război mondial încep a se construi aparate care generează radiaţii ultraviolete (UV) şi infraroşii (IR).Soarele emite radiaţii vizibile ( spectrul luminii vizibile) şi radiaţii invizibile – infraroşii şi ultraviolete (raze chimice - actinice).Prin foto-terapie, actinoterapie, terapie cu lumină se înţelege acel capitol din fizioterapie care utilizează radiaţia luminoasă vizibilă şi invizibilă în scop terapeutic.Energia radiantă poate fi:

- naturală (solară)- artificială (furnizată de aparate)

Utilizarea energiei solare, după cum am arătat mai sus, în scop terapeutic poartă numele de helioterapie.Aparatele medicale ce furnizează energie radiantă luminoasă au o caracteristică comună anume : transformarea energiei electrice în energie luminoasă, adică folosesc curentul electric în mod indirect pentru a fi transformat în energie luminoasă prin intermediul filamentelor de carbon, wolfram, nichel în vid, aer sau medii inerte (aparate de IR) sau medii închise cu vapori de mercur pentru lămpile de ultraviolete (UV).Energia radiantă luminoasă reprezintă obiectul de studiu al opticii.Optica studiază lumina, natura ei şi fenomenele de propagare a luminii în capitolul de optică geometrică.Prin termenul de lumină în fizică se înţelege un ansamblu de fenomene de aceeaşi natură, ce constau în propagarea unor unde electromagnetice ce transportă energie sub fotoni.Această definiţie sintetizează cele două teorii asupra naturii luminii :

1) Teoria corpusculară – cuantică 2) Teoria ondulatorie – electromagnetică

O serie de proprietăţi ale radiaţiei luminoase se explică numai prin teoria corpusculară (cuantică), iar alte proprietăţi se explică numai prin teoria ondulatorie – electromagnetică.

Proprietăţi fundamentale ale luminiiÎn optica geometrică se consideră că proprietatea fundamentală a luminii este propagarea ei rectilinie (în linie dreaptă) într-un mediu omogen. Propagarea rectilinie reiese di faptul că în cazul unei surse mici de lumină obiectele opace lasă umbre cu contur bine definit.Forma umbrei corespunde cu forma proiecţiei geometrice. Dreapta geometrică ce porneşte de la sursa de lumină este denumită în optică rază de lumină (noţiune abstractă) deoarece nu există rază ci fascicole.Un alt fapt ce dovedeşte propagarea rectilinie este posibilitatea de a obţine imaginea unui obiect cu ajutorul unui mic orificiu într-o cameră obscură.Lumina se propagă rectiliniu cu o viteză de 300000 Km/s în vid, iar la trecerea ei prin medii diferite ca aer, apă, sticlă se propagă cu viteze mai mici ca în vid, dar tot rectiliniu

32

Când fascicolul de lumină întâlneşte o suprafaţă de separare a două medii transparente cu densităţi diferite, o parte din fascicul se reflectă, iar o parte se refractă..

Refracţia este deviaţia ce o suferă raza de lumină la trecerea ei prin suprafeţe de separare a două medii transparente cu densităţi diferite, raza refractată fiind în acelaşi plan cu raza de incidenţă – dar unghiul de refracţie este diferit de unghiul de incidenţă.Propagarea independentă este capacitatea razelor luminoase de nu se perturba reciproc atunci când se intersectează.La aceste proprietăţi ale luminii se mai adaugă fenomenele de :

- interferenţă- difracţie- polarizare

fenomene ce sunt studiate de optic ondulatorie.Interferenţa este fenomenul de compunere a undelor luminoase coerente, cu aceeaşi direcţie de propagare, care duce la formarea de franjuri alternative luminoase şi întunecate.Difracţia este fenomenul de curbare a traiectoriei luminii în regiune umbrei geometrice.Aceste două fenomene se obţin la trecerea luminii prin orificii înguste practicate la camera obscură sau ecran opac, precum şi în cazul în care fascicolul de raze de lumină întâlneşte obstacole sub milimetrice.Propagarea rectilinie a luminii a dus la ideea că lumina este un flux de particule emise de o sursă şi care într-un mediu omogen se deplasează rectiliniu şi uniform.Această ipoteză corpusculară nu putea explica proprietatea razelor luminoase de a nu se perturba reciproc atunci când se intersectează cu o altă rază de lumină şi nici fenomenele de interferenţă şi refracţie.De aceea pentru explicarea acestor fenomene s-a elaborat teoria ondulatorie (electromagnetică). Aceste două teorii au apărut la sfârşitul secolului al XVII lea.Teoria ondulatorie a luminii explică un mare număr de proprietăţi ale radiaţiei luminoase ca :

- reflexia - refracţia- interferenţa- difracţia- difuziunea

Alte fenomene nu au putut fi explicate decât admiţând că energia radiantă are o structură discontinuă (corpusculară), ceea ce a dus la concepţia existenţei unor particule de lumină denumite fotoni, fiecare foton posedând o anumită energie şi o anumită cantitate de mişcare.Energia fotonilor este în funcţie de frecvenţa luminii şi de o anumită constantă (Plank)Teoria fotonică şi cuantică se bazează pe faptul că lumina este emisă în cantităţi foarte mici discontinui de energie şi este absorbită în aceleaşi cantităţi discrete – Teoria lui Einstein – el a admis că lumina este un flux de particule numite fotoni sau cuante de lumină.Din cele arătate mai sus rezultă cele două aspecte (teorii) diferite ale luminii : teoria cuantică (corpusculară) şi electromagnetică (ondulatorie).Radiaţia electromagnetică sau monocromatică este o vibraţie electromagnetică transversală ce se propagă în vid cu viteză constantă.În spaţiu această radiaţie este constituită dintr-un câmp electric şi un câmp magnetic perpendicular pe direcţia de propagare.Caracteristicile calitative ale radiaţiei electromagnetice se exprimă prin :

- lungimea de undă – lambda – ce reprezintă perioada ei în spaţiu exprimată în unităţi de măsură- frecvenţa – numărul de vibraţii/secundă- perioada – durata pentru repetarea aceleaşi forme- intensitatea – cantitatea de energie transportată în unitatea de timp ce se exprimă în Watt sau erg/sec. Fizica

moleculară cunoaşte o gamă vastă de unde electromagnetice emise de oscilatori diferiţi şi înregistraţi prin metode diferite, dar alcătuiesc un tot unitar deoarece toate sunt de natură electromagnetică, se propagă în vid cu aceeaşi viteză, produc fenomene de interferenţă şi difracţie

În funcţie de lungimea lor de undă ele au o serie de deosebiri calitative esenţiale.Radiaţiile vizibile, radiaţiile infraroşii, radiaţiile ultraviolete – clasificareDatorită fenomenului de refracţie şi cu ajutorul unei prisme triunghiulare, lumina albă (vizibilă) a fost descompusă în toate culorile ei componente (monocromatice)Aceste radiaţii monocromatice sunt –

- roşu – 760 – 650 nm- oranj – 650 – 600 nm- galben – 600 – 560 nm- verde – 560 – 530 nm- albastru – 530 – 490 nm- indigo – 490 – 450 nm- violet – 450 – 400 nm

şi formează ceea ce se numeşte spectrul luminii albe (ROGVAIV).Între radiaţia limită a spectrului vizibil şi fascicolul invizibil (mai mic de 400 nm) se găseşte o zonă slab perceptibilă şi de asemenea dincolo de roşu (mai mare de 760 nm) se află o zonă internă slab perceptibilă de culoare brună ce trece spre banda invizibilă din infraroşu.

33

Fascicolul de infraroşu – IR – sau calorice au lungimea de undă = 760 nm şi 5 (microni) până la câteva zeci de microni. Acest fascicul cuprind IR îndepărtat cu lungimea de undă între 5 – 50 (microni) şi IR apropiat între 50 (microni) – 760 nm.Fascicolul de ultraviolete – UV – sau chimice cu lungimea de undă între 400 nm –100 nm, care ocupă partea externă din spectru şi au o acţiune chimică şi biologică intensă. Aceste lungimi de undă cuprind radiaţiile ultraviolete naturale sau artificiale. În terapie se utilizează în mod practic UV cuprinse între 390 nm – 290 nm, celelalte radiaţii cu lungimi de undă mai mici ce fac trecerea spre Rx (Rontgen) nu au valoare practică din punct de vedere medical. După lungimea de undă şi anumite proprietăţi UV se împart în trei grupe :

1) între 400 nm – 315 nm cuprinde 90% totalitatea UV solare, trec prin sticlă, au putere bactericidă slabă, nu produc eritem decât la persoanele sensibile şi ultrasensibile şi sunt emise de toate sursele de UV

2) între 315 nm – 280 nm denumite şi radiaţiile lui Dorna, nu trec prin sticla obişnuită doar prin sticla de quartz (cuarţ) , au putere bactericidă relativ mare, produc uşor eritem şi pigmentaţie , au rol în sintetizarea vitaminei D2 din piele. Razele solare cuprind puţine din aceste radiaţii, ele se găsesc în cantitate mare în emisia lămpilor de quartz (cuarţ) cu vapori de mercur (Hg) şi mai puţin în emisiunea lămpilor cu arc voltaic.

3) Între 280 nm – 100 nm nu trec prin sticlă, produc slab eritem, au putere bactericidă foarte mare şi sunt produse numai prin mijloace artificiale. Absorbţia lor de către protoplasma celulelor microbiene – coagulând-o – le dă marea lor putere bactericidă adică de a distruge microbii.

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1975

OPTICA FOTONICĂ

Optica fotonică analizează totalitatea fenomenelor ce dovedesc aspectul corpuscular al luminii prin fenomene de :- emisie - absorbţie - fotoelectricitate

Corpurile emit energia iradiantă prin două moduri :- incandescenţă (termică)- luminiscenţă

Emisia prin incandescenţă (termică) are loc când fenomenele de lumină şi căldură se produc prin încălzirea corpului emiţător. Energia radiantă emisă de corpurilor incandescente prin consumarea energiei calorice se numeşte radiaţie termică.Emisiunea de radiaţie infraroşie, luminoasă şi ultravioletă se face potrivit gradului de încălzire a corpului.Această emisie se face aparent în spectru continuu, sub forma unei radiaţii cu lungime de undă foarte apropiată, dându-i un aspect de omogenitate.Gradul de încălzire a corpului iradiant determină lungimea de undă a radiaţiei, intensitatea şi calitatea ei, astfel orice corp este capabil să emită radiaţii indiferent de temperatură.În general orice corp care are o temperatură mai mare de zero absolut ( - 273,15 grade C ) emite radiaţii infraroşii.Încălzind o bucată de fier ea va emite radiaţii infraroşii (calorice), când temperatura va ajunge la 500 grade C fierul devine luminos - roşu închis prin emiterea de radiaţii vizibile, la o temperatură de 700 grade C devine roşu vişiniu, iar cu cât creşte temperatura mai mult acesta emite radiaţii cu lungimi de undă din ce în ce mai mici, valoarea energiei radiante creşte proporţional astfel că la 1500 grade bucata de fier devine alb strălucitoare, emiţând toată gama de radiaţii infraroşii, luminoase şi ultraviolete.Fenomenele de mai sus se petrec unor legi cunoscute sub denumirea de „legile experimentale ale corpului negru”.Dacă pe suprafaţa unui corp cade un flux radiant, o parte din energia fluxului este reflectată sau difuzată, o parte este transmisă şi o altă parte este absorbită.Corpul alb este corpul care reflectă difuz toate undele.Corpul cenuşiu reflectă parţial şi cu aceeaşi intensitate toate undele.Corpul colorat absoarbe parţial şi selectiv undele.Corpul negru absoarbe complet toate radiaţiile. Datorită fenomenelor de absorbţie unele corpuri opresc în parte sau total radiaţiile.Sticla obişnuită (ordinară) lasă să treacă toate radiaţiile luminii vizibile şi pe cele infraroşii până la lungimea de undă de 300 – 400 nm.Radiaţiile ultraviolete cu lungime de undă mai mică de 315 nm sunt oprite de sticla ordinară. Sticla de plumb opreşte o mare cantitate de radiaţie infraroşie, iar unele varietăţi de sticlă cu săruri de cadmiu, cupru, crom opresc total radiaţiile infraroşii fiind folosite la fabricarea ochelarilor de protecţie în diferite ramuri ale industriei sau acolo unde este necesar.Sticla neagră şi ebonita absorb în totalitate radiaţiile luminoase vizibile dar lasă să treacă toată gama de radiaţii infraroşii.Radiaţiile ultraviolete nu sunt oprite de sticla de quartz (cuarţ), iar datorită acestei proprietăţi, sticla de cuarţ este folosită la fabricarea lămpilor de ultraviolete cu vapori de mercur, care lasă să treacă radiaţiile ultraviolete până la lungimea de undă de 150 nm.Se ştie că radiaţiile ultraviolete sunt oprite de majoritatea corpurilor chiar în straturi extrem de fine (stratul cornos al pielii), iar un strat extrem de fin de silicat de mercur depus pe pereţii tubului de cuarţ învechit (după 1500 – 2000 ore) opreşte 50 – 75 % din radiaţiile ultraviolete în special pe cele cu lungimea de undă de sub 250 nm.

34

Apa dulce absoarbe o cantitate mai mică de radiaţie infraroşie, apa sărată absoarbe o cantitate mai mare de radiaţie, iar aceste proprietăţi diferite de absorbţie sunt exploatate în fizioterapie şi recuperare prin lacurile helioterme, care sunt lacuri cu apă sărată care au la suprafaţă un strat subţire de apă dulce. Apa dulce permite absorbţia şi înmagazinarea unei mari cantităţi de radiaţie infraroşie în stratul de apă sărată ( până la 42 grade C). Emisia prin luminiscenţă sau emisiunea rece se produce fără consum de energie calorică din partea corpului emiţător şi nu are la origine energia termică.Caracteristica spectrală a acestei emisii este spectrul discontinuu incomplet, linia radiaţiilor fiind bine separate între ele fără aspect de continuitate.Razele luminiscente pot fi produse de corpuri la temperatura ambiantă, fără să fie necesară încălzirea corpului radiant.La fenomenele de luminiscenţă nu se aplică „legile corpului negru” .Sursele de producere sunt surse relativ reci, fenomenele de luminiscenţă pot fi produse de fenomene sau procese :

- mecanice- electrice- chimice- fosforescenţă - biologice.

Fenomene de luminiscenţă mecanice se produc în urma anumitor excitaţii mecanice ca : lovirea a două bucăţi de cremene sau zdrobirea în întuneric a granulelor de zahăr.Fenomene de luminiscenţă electrice (electroluminiscenţa) este fenomenul ce se obţine prin descărcări electrice în tuburi cu gaze rarefiate.Fenomene de luminiscenţă chimice sau fenomenul de fluorescenţă este caracterizat prin aceea că un corp iradiat cu o emisiune cu o lungime de undă mai mică este excitat şi poate să iradieze o energie luminoasă cu o altă lungime de undă. Această proprietate câştigată dispare odată cu suprimarea radiaţiei principale excitatoare, exemplu : ecranele radiologice, ecranele osciloscoapelor, ecranele televizoarelor.Fenomenele de fosforescenţă este identic celui de fluorescenţă cu deosebirea că, corpul iradiant continuă să emită radiaţii secundare luminiscente şi după încetarea acţiunii excitatoare, fosforul prezentând fenomene de fosforescenţă chimică prin oxidarea lui la temperaturi joase.Fenomene de luminiscenţă biologice – bioluminiscenţa sau biofotogeneza este emisia luminoasă a unor animale ca licurici, peşti, meduze sau bacterii fosforescente. Efectul fotoelectricPrin efect fotoelectric sau activo-electric se înţelege emiterea de electroni de către un corp sub acţiunea radiaţiei electromagnetice luminoase, acesta fiind un fenomen de interacţiune între corpuri şi radiaţii. Exemplu sunt sursele de energie electrică ale sateliţilor artificiali, rachetelor, navelor spaţiale.Efectul fotoelectric este supus următoarelor legi :

- prima lege - numărul de fotoelectroni emişi pe secundă este proporţional cu intensitatea radiaţiei incidente- a doua lege – viteza maximă cu care sunt emişi electronii nu depinde de intensitatea radiaţiei ci numai de

frecvenţa radiaţiei- a treia lege – un metal anumit nu emite electroni decât dacă frecvenţa undei incidente este mai mare decât

valoarea limitată.Lumina este o undă electromagnetică transversală ce transportă energie sub formă de fotoni.Producerea undelor electromagnetice este în funcţie de saltul electronilor de pe o orbită pe alta.În mod obişnuit atâta timp cât electronii nu se mişcă pe orbită el are o energie cinetică constantă, în aceste condiţii atomul nu emite unde electromagnetice.Se spune că orbita este staţionară şi corespunde unui anumit nivel de energie.Numărul ce caracterizează fiecare nivel de energie al atomului, adică fiecare orbită electronică se numeşte număr cuantic principal notat cu „niu”.În momentul când electronul absoarbe energie din afară, el sare de pe o orbită căreia îi corespunde o energie, pe o altă orbită căreia îi corespunde o energie mai mare.Se spune în acest caz că atomul este excitat.El rămâne extrem de puţin în această stare numai 0,1 ns, după care electronul revine pe orbita iniţială, fie direct, fie prin niveluri intermediare radiind excesul de energie.În felul acesta atomul emite energie, deci atomul emite radiaţii numai atunci când un electron sare de pe o orbită cu energie mai mică, pe o orbită cu energie mai mare.Energia eliberată se transformă în radiaţie de frecvenţă.Excitarea unui atom se poate determina prin mai multe procedee:

- absorbind energie prin ciocnire cu electroni acceleraţi- prin ridicarea temperaturii- prin iluminare cu radiaţii electromagnetice sub denumirea de ciocnire fotonică

Absorbţia cât şi emisia energiei radiante se fac cuantic (în salturi).După teoria lui Plank absorbţia energiei radiante se face discontinuu, cuantele ce se deplasează cu viteza luminii au mărimi variabile ce depind de frecvenţa (numărul vibraţiilor) electromagnetică, la frecvenţe mici corespund cuante mari şi invers.Mărimea cuantelor creşte de la infraroşu la ultraviolete. Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan - Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1975

35

ACŢIUNEA LUMINII

Acţiune luminii poate fi împărţită în :- acţiunea foto-chimică- acţiunea biologică

Acţiunea foto-chimică Lumina are proprietăţi de a produce transformări foto-chimice foarte variate, datorită în special acţiunii razelor ultraviolete.Razele infraroşii au un efect secundar, prin acţiune lor termică intensificând procesele foto-chimice.Acţiunea foto-chimică a luminii este guvernată de două legi fundamentale :

1) Numai radiaţiile absorbite pot avea acţiune chimică.2) În toate acţiunile biologice produsul dintre intensitate şi timp este constant. Prin dublarea intensităţii, timpul de

iradiere se reduce la jumătate.Atomul şi molecula de substanţă absorb cuante de energie radiantă şi capătă prin excitare proprietăţi de a face noi reacţii chimice. Moleculele excitate lovindu-se între ele produc perturbaţii cu dezvoltare de căldură.Moleculele excitate în prezenţa altor molecule ne excitate dau naştere la reacţii chimice ce se produc în mod indirectIradierile intensive cu ultraviolete (cuante în cantitate mare) vor produce efecte foto-chimice mari, pe când iradierile cu infraroşii nu vor produce efecte foto-chimice deosebite.Sub acţiunea ultravioletelor se produc o serie de efecte foto-chimice ca :

- oxidare - reducere - polimerizare- fotosinteză- fotoliză- disociere

Procesele foto-chimice pot fi reversibile sau ireversibile, reacţiile reversibile sunt cele ce permit trecerea unor corpuri dintr-o stare în alta şi revenirea lor la starea iniţială odată cu suprimarea radiaţiei luminoase, reacţiile ireversibile se produc sub acţiunea directă a luminii, modificările chimice instalate ne mai putând fi readuse la starea iniţială.Acţiunea biologicăModificările coloidale ale protoplasmei celulare determinate de radiaţiile ultraviolete sunt asemănătoare cu cele provocate de radiaţiile infraroşii.Absorbţia radiaţiei ultraviolete este diferită la nivelul protoplasmei faţă de absorbţia la nivelul nucleului celular.Ultravioletele cu lungimea de undă de 280 nm acţionează cel mai intens asupra protoplasmei celulare şi sunt absorbite mai intens de albuminele serului sanguin, cele cu lungimea de undă de 254 nm acţionează asupra nucleului celular.Cu cât lungimea de undă este mai mică cu atât efectele biologice sunt mai importante, dar şi nocivitatea lor creşte.Aceasta explică de ce organismele inferioare (bacterii, microbi) nu sunt influenţate de lumina vizibilă dar sunt distruse de radiaţiile ultraviolete.Asupra organismelor superioare ultravioletele determină efecte chimice ce se caracterizează prin foto-eritem şi modificări de ordin general.Efectele foto-chimice sunt condiţionate de structura celulelor vii, de starea bioelectrică a celulei şi de fenomenele de osmoză intercelulare.Acţiunea razelor ultraviolete asupra tegumentelor determină modificări importante ale permeabilităţii tisulare.În natură procesele de oxido-reducere se petrec sub acţiunea razelor solare – exemplu fotosinteza.Asemănător în tegument de produc o serie de reacţii foto-chimice sub acţiunea luminii în prezenţa unor substanţe numite foto-sensibilizatoare respectiv foto-catalizatori.Aceste substanţe pot fi introduse din afară dând naştere fenomenelor de foto-sensibilizare de tip exogen sau se pot găsi sau crea în interiorul organismului cu ocazia unei stări patologice realizând foto-sensibilizarea endogenă.Sensibilitatea pielii faţă de radiaţiile infraroşii, luminoase şi ultraviolete este diferită de la un individ la altul şi de la o regiune la alta a corpului.Gradul de sensibilitate a pielii la acţiunea ultravioletelor este în funcţie de grosimea stratului cornos, care are un rol protector.Pigmentaţia tegumentelor constituie un element de apărare numai împotriva luminii vizibile.Substanţele foto-sensibilizatoare joacă un rol important în biologie intervenind în mecanismele intime ale vieţii. Efectele depind de cantitatea de substanţă sensibilizatoare, de durata de expunere şi de intensitatea luminii în sensul că dozele mici şi medii au efecte vitale salutare, iar dozele mari pot determina fenomene toxice care pot duce chiar până la moarte.Accidentele de supra dozare, care în general se termină cu exitus sunt asemănătoare celor observate în arsurile intime ale pielii.Fenomenul de foto-sensibilizare se poate produce introducând în organism agentul respectiv prin ingestie, parenteral ( injectabil) sau prin aplicare pe tegument.De exemplu fluoresceina poate să aibă o mare putere de sensibilizare făcând să apară fenomene de intoxicare chir la doze mici de ultraviolete. Accidentele de sensibilizare prin substanţe aplicate pe tegument sunt foarte frecvente şi se observă pe pielea expusă la soare a persoanelor ce vin în contact cu diferite substanţe gudronate dând eritem şi ulceraţii însoţite de prurit.În procesele de sensibilitate endogenă agentul catalizator se găseşte în organism putând fi excitat de lumină cu ocazia unei stări patologice (rujeolă, variolă, scarlatină, pelagră, urticarie).

36

În unele boli ca hepatite, dispepsii predispoziţia la foto-sensibilizare este dată de incapacitatea ficatului de a distruge unele substanţe sensibilizatoare endogene sau exogene.Sensibilizarea actinică este rezultatul proprietăţii pielii de a absorbi şi transforma în energie biologică unele radiaţii care în mod normal trec prin tegument fără să producă modificări.Radiaţiile ultraviolete sunt absorbite în totalitate de piele spre deosebire de infraroşii care sunt absorbite într-o mai mică măsură.Din această cauză ultravioletele provoacă în piele modificări chimice foarte importante cu efecte locale şi generale.Fenomenul de sensibilizare la lumină este rezultatul acţiunii unui complex de fenomene în care rolul important îl are lumina şi substanţa catalizatoare, aceşti doi factori lucrează sinergic şi nu au nici o acţiune dacă sunt separaţi.Acţiunea bactericidă a radiaţiilor ultraviolete - se încadrează tot în acţiunea biologică. Radiaţiile ultraviolete cu lungimea de undă de 240 nm – 250 nm au cea mai mare putere bactericidă ce se manifestă prin oprirea dezvoltării culturilor microbiene.Puterea bactericidă scade la lungimi de undă mai mari aproape de violet şi este de 20 ori mai mică la lungimi de undă de 30 nm.Toate microorganismele sunt sensibile la acţiunea ultravioletelor, dar în grade diferite de sensibilitate, cele mai sensibile sunt germenii gram negativi şi cei mai rezistenţi sunt cei sporulaţi.Bacteriile devin mai sensibili prin expunerea prealabilă la frig şi umiditate, distrugerea lor este supusă unei legi exponenţiale în raport de doză.Prin aplicarea unei doze de radiaţie ultravioletă rămân în viaţă doar 10% din bacterii, la o doză dublă 1 % din bacterii, iar la o doză triplă mai rămân în viaţă doar 1 %0 .Pentru acţiunea lor bactericidă ultravioletele sunt folosite la sterilizarea şi dezinfecţia aerului din spitale în sălile de operaţii, în camerele de noi născuţi, în secţiile de septici, creşe, cămine precum şi pentru sterilizarea apei potabile.O doză mică de ultraviolete nu distruge bacteriile şi viruşii ci doar le atenuează virulenţa, efect folosit la prepararea vaccinurilor prin expunerea la ultraviolete.Acţiunea bactericidă a luminii explică sterilizarea apelor naturale expuse pe o suprafaţă întinsă, vara când iradierea este mai puternică.Se atribuie luminii solare o acţiune determinantă asupra apariţiei sezoniere a unor boli heliofobe ca viroze, pneumococitele, meningococitele care au o incidenţă mai mică vara.Efectul favorabil, profilactic şi curativ al foto-terapiei se explică atât prin acţiunea bactericidă a ultravioletelor, cât mai ales prin creşterea capacităţii de apărare a organismului, prin creşterea rezistenţei ne specifice faţă de boală.Acţiunea radiaţiilor ultraviolete asupra infecţiilor este un efect al mobilizării funcţiilor de apărare.Radiaţiile ultraviolete în ţesuturile superficiale produc substanţe de dezintegrare ce trec în circulaţie şi determină reflexe ce modifică reactivitatea organismului şi excită funcţiile de apărare locale şi generale.Radiaţiile ultraviolete naturale şi artificiale sunt folosite în tratamentul tuberculozei osteo- articulare şi seroase prin iradieri în timpul intervenţiei operatorii, la sterilizarea plăgilor profunde infectate cu diverşi microbi prin expuneri de scurtă durată cu ocazia pansamentelor.Acţiunea luminii asupra tegumentelor este în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor, permiţând pătrunderea în profunzime numai a anumitor radiaţii, restul fiind oprite la suprafaţă sau la mică adâncime.Puterea de pătrundere în ţesut este în funcţie de frecvenţă, radiaţiile infraroşii pătrund în tegument până în straturile profunde producând căldură, iar radiaţiile ultraviolete sunt oprite în straturile superficiale ale pielii unde sunt absorbite dând naştere unor importante efecte.Tabelul lui Hasselbock ne orientează asupra capacităţii de penetrare a ultravioletelor în funcţie de lungimea de undă.

Lungime de undăPenetrare

436 405 366 334 298

0,1 mm 55 % 55 % 19 % 42 % 0,0010,5 mm 7 % 5 % 3 % 1,3 % -1 mm 0,5 % 0,3 % 0,1 % 0,006 % -

S-a constatat că există o absorbţie selectivă a radiaţiilor cu diferite lungimi de undă de către diferite straturi ale tegumentului.Radiaţiile de 250 nm sunt cele mai penetrante, stratul cornos absoarbe radiaţiile de 280 nm, mucoasele absorb radiaţiile de 300 nm, iar radiaţiile de 240 nm – 270 nm sunt cele mai penetrante au acţiunea cea mai profundă.Eritemul actinic este reacţia de intensitate mai mare sau mai mică provocată la nivelul pielii de radiaţia ultravioletă.Apariţia eritemului este în funcţie de sensibilitatea fiecărui individ.Expunerea la soare sau la o lampă de ultraviolete şi infraroşii provoacă o roşeaţă şi o căldură a pielii.Acesta este eritemul caloric provocat de radiaţia infraroşie, apare chiar în timpul expunerii şi se menţine un timp scurt.El este urmat la câteva ore de un nou eritem însoţit de o uşoară senzaţie de arsură – acesta este eritemul actinic.Prin expunerea pielii la ultraviolete cu doze mici dar repetate se obţine un eritem uşor care apare la 4 – 6 ore de la iradiere şi atinge un maxim la 24 ore.Acest eritem se repetă după fiecare iradiere. La 3 – 4 zile apare o uşoară pigmentare care progresează ca intensitate pe măsură ce continuăm şedinţele, iar di ziua a 10 a apare o uşoară descuamare.Iradierea cu doză unică şi mare produce un eritem intens ce apare la câteva ore de la iradiere, durează 2 – 5 zile şi este urmat de o descuamare masivă.

37

În ceea ce priveşte intensitatea eritemului distingem patru grade de intensitate :- gradul I – eritem slab ce apare pe o suprafaţă mai mică decât suprafaţa expusă, de culoare roz, ne pruriginos,

dispare după 1 – 2 zile cu o pigmentaţie posibilă dar inconstantă ce dispare după 3 – 5 zile- gradul II – eritem roşu viu, ce apare pe suprafaţa expusă, persistă mai multe zile, este însoţit de prurit

moderat, dureros în contact cu îmbrăcămintea, însoţit de pigmentare la câteva zile de la expunere şi este urmat de exfoliere după zece zile

- gradul III – eritem cianotic cu edem şi prurit dureros, depăşeşte suprafaţa expusă, contactul cu îmbrăcămintea este insuportabil, pigmentare intensă din ziua a 4 a prin puncte roşii-brune ce maschează eritemul, durează mai multe săptămâni, iar la circa 15 zile apare o exfoliere masivă

- gradul IV – caracterizat prin apariţia de flictene cu roşeaţă, edem dureros, exfoliere masivă ce se termină către a 20 a zi, iar pigmentarea apare în pete neregulate alternând cu zone depigmentate

Modificările histologice ale pielii observate în eritemul actinic sunt analoge cu cele ale unei inflamaţii, caracterizate prin edem intra şi extracelular, vasodilataţie (reacţie vasculară), cu formare de lacuri sanguine prin ruperea pereţilor vaselor. Caracteristic pentru eritemul actinic este faptul că intensitatea leziunilor descreşte de la suprafaţă spre profunzime.Aspectul eritemului este variat în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei.Există două zone ale spectrului de ultraviolete care provoacă eritem :

- cu lungimea de undă între 240 nm – 270 nm specifică emisiei lămpilor cu vapori de mercur – eritem precoce cu debut în primele 3 – 6 ore, atinge maxim în câteva ore, nu ajunge niciodată la intensităţi mari, se şterge în 2 – 4 zile şi este urmat de o slabă descuamare, o pigmentaţie precoce, puţin intensă şi puţin durabilă (2 – 4 săptămâni)

- cu lungimea de undă între 290 nm – 310 nm specifică radiaţiei naturale solare, produce eritem după 4 – 8 ore, este stabil, nu se atenuează decât după mai multe zile şi este urmat de o pigmentaţie intensă

Reacţia vasculară participă în mare măsură la efectele produse asupra pielii, vasodilataţia capilară persistă multă vreme ceea ce explică efectele biochimice prelungite ale radiaţiei ultravioletă asupra tegumentului.Reacţiile mai sus menţionate determină încălzirea intensă a pilelii şi ţesuturilor profunde, ceea ce determină importante modificări biologice ale celulelor, creşterea schimburilor nutritive, iar ca urmare a vasodilataţiei şi creşterii temperaturii se produce o excitare a glandelor sudoripare cu apariţia unei transpiraţii abundente.Iradierile repetate cu ultraviolete determină în piele modificări vasculare persistente cu efecte favorabile în tratarea unor stări patologice în care circulaţia periferică arterială capilară este deficitară (arterita obliterantă).Vasodilataţia determină o mărire a diluţiei sanguine periferice capilare, o mai activă circulaţie locală cu o mai bună nutriţie şi oxigenare a celulelor din regiunea corespunzătoare suprafeţei tegumentare expuse.Această stare persistă timp îndelungat, efectul direct fiind o îmbunătăţire a troficităţii locale şi a zonelor învecinate influenţate prin circulaţia sanguină.Efectul vasodilatator al razelor ultraviolete este explicat şi prin modificările biochimice constatate, adică prin apariţia în piele a unor substanţe cu acţiune vasodilatatoare (histamină, acetil colină), aceste substanţe provenind din degradarea celulelor superficiale ale epidermei şi au un rol important în apariţia eritemului cu modificări vasculare.

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1975

ACŢIUNEA FIZIOLOGICĂ A LUMNII

După studiul acţiunii luminii asupra tegumentelor, la nivelul căruia se produc cele mai importante procese fizico-chimice, urmează efectele luminii asupra diferitelor aparate, sisteme şi funcţii ale organismului.Acţiunea luminii asupra proceselor metabolice Metabolismul general este influenţat direct de lumină, radiaţiile vizibile şi ultravioletele măresc procesele de oxidare din organism, iar în ansamblu se observă o modificare a consumului de O2 şi o eliminare de CO2..Dacă se asociază radiaţiile infraroşii cu ultravioletele variaţiile metabolismului sunt mai accentuate, echilibrul acido-bazic este influenţat astfel că după iradieri cu ultraviolete se observă o acidoză imediată urmată de o fază prelungită de alcaloză . Aceste modificări ale echilibrului acido-bazic sunt însoţite de modificări ale echilibrului hidric din ţesuturi, astfel în timpul acidozei se observă o hidremie (cantitate mică de apă în sânge), iar alcaloza va determina procesul invers.Acţiune luminii asupra metabolismului mineralMetabolismul mineral este influenţat de iradierile cu ultraviolete atât în ceea ce priveşte variaţiile cantitative ale compoziţiei minerale ale sângelui şi ţesuturilor cât şi eliminarea diferitelor elemente minerale.Calcemia şi fosforemia cresc sub influenţa radiaţiilor ultraviolete mai ales atunci când valorile calciului şi fosforului din sânge sunt mai mici sau normale.În rahitism unde valorile calciului şi fosforului sunt scăzute iradierile cu ultraviolete fac ca valorile lor să revină la normal, observându-se o eliminare a calciului şi o absorbţie mai intensă a lui de către ţesuturi.Aceste efecte observate în cazurile de rahitism sunt determinate de producerea de vitamină D2 în epidermă din ergosterol (ergosterolul este o substanţă biologică inactivă denumită provitamina D2).Sub acţiunea ultravioletelor cu lungimea de undă de 270 nm – 310 nm ergosterolul este transformat în vitamină D2, care mai este cunoscută şi ca vitamină antirahitică. Mai există şi provitamină D3 care sub influenţa radiaţiilor ultraviolete este transformată în vitamină D3, totuşi cea care are cel mai puternic efect antirahitic rămâne vitamina D2 provenită din ergosterol (provitamina D2).Acţiunea luminii asupra metabolismului glucidelor

38

Curba glicemică la diabetici şi sănătoşi scade în timpul eritemului actinic şi creşte apoi fără a ajunge la valorile iniţiale.Scăderea glicemiei este proporţională cu intensitatea radiaţiei.La diabetici paralel, cu scăderea glicemiei scade glicozuria şi eliminarea corpilor cetonici creşte, de asemenea depunerea de glicogen în ficat şi muşchi.Acţiunea luminii asupra metabolismului proteinelorProteinele suferă anumite modificări sub acţiunea radiaţiilor luminoase moderate printr-o creştere a eliminărilor de sodiu (Na) şi sulf (S), iar la iradieri intensive dimpotrivă scade eliminarea de Na total.Sub acţiunea luminii se accentuează metabolismul proteinelor, se modifică funcţia de sinteză a ureei din ficat şi în paralel scade eliminarea acidului uric prin urină.Acţiunea luminii asupra sângelui şi circulaţieiRadiaţiile ultraviolete determină modificări ale circulaţiei superficiale din tegument, precum şi modificări ale circulaţiei profunde însoţite de hipotensiune.Aceste modificări ale circulaţiei şi tensiunii arteriale sunt explicate prin acţiunea reflexă asupra simpaticului şi parasimpaticului ca şi prin scăderea cantităţii de adrenalină sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete.Scăderea tensiunii arteriale este pusă în legătură cu formarea substanţelor de tip histaminic în piele.Sub acţiunea luminii se accentuează pulsul, creşte debitul inimii drepte în perioada apariţiei eritemului.Radiaţia infraroşie acţionează direct asupra circulaţiei din tegument prin efectul căldurii pe care o provoacă şi acţiunii asupra circulaţiei profunde explicat printr-o serie de reflexe neuro vegetative.În afară de acţiunea radiaţiei luminoase asupra circulaţiei, radiaţia ultravioletă influenţează direct sângele acţionând asupra diferitelor componente ale acestuia.Radiaţiile cu lungimea de undă între 250 nm – 300 nm reduc hemoglobina în met-hemoglobină, accelerând disocierea carbooxihemoglobinei.Ultravioletele provoacă în eprubetă hemoliza sângelui, mai ales radiaţiile cu lungimea de undă sub 310 nm.Coagularea este influenţată de ultraviolete după o perioadă de latenţă de 5 – 10 ore, iar numai în cazul apariţiei eritemului creşte numărul de trombocite şi scade timpul de coagulare la cei cu tendinţă la hemoragii.Viteza de sedimentare (VSH) este accelerată cu lumina mai ales la tuberculoşi şi este încetinită în cazul menţinerii organismului la întuneric.Globulele roşii normale nu suferă modificări, însă în caz de anemie iradierile cu ultraviolete sunt urmate de o revenire la normal a numărului lor şi apariţia de forme tinere de globule ceea ce denotă o excitare a funcţiei hematopoetice.Dacă organismul este supus la iradieri zilnice intense numărul eritrocitelor şi valoarea globulară scade.Modificările sanguine observate sunt puse pe seama stimulării organelor hematopoetice de unele produse care iau naştere sub acţiunea iradierilor cu ultraviolete şi care trec în circuitul sanguin.Globulele albe se modifică de asemenea sub acţiunea ultravioletelor, astfel numărul leucocitelor creşte în capilare şi în sângele venos, creşterea fiind mai mare în primele 30’ după iradiere, iar după 5 – 6 ore revine la normal.Formula leucocitară se modifică de asemenea în sensul unei polinucleoze, aceste modificări ale leucocitelor şi hematiilor au fost observate în special la copii după expuneri la radiaţia solară.Acţiunea luminii asupra respiraţieiSub influenţa radiaţiilor ultraviolete cu lungime de undă mică (320 nm), însoţite de infraroşii sunt modificate schimburile gazoase prin mărirea absorbţiei oxigenului molecular (O2), respiraţia devine rară şi profundă îmbunătăţind ventilaţia pulmonară.Toate aceste modificări au loc pe cale reflexă prin excitarea centrului respirator, reflexe ce au ca punct de plecare importantele modificări de la nivelul pielii.Acţiunea luminii asupra aparatului digestivSecreţia gastrică este influenţată în sensul creşterii acidităţii mai ales în hipoaciditatea gastrică.Această influenţă se explică prin prezenţa histaminei care ia naştere în piele sub acţiunea ultravioletelor, se constată modificări ale funcţiilor glandelor salivare şi ale pancreasului.Ultravioletele influenţează funcţiile motorii ale stomacului şi intestinului în sensul creşterii mobilităţii, peristaltismului intestinal şi poftei de mâncare.Acţiunea luminii asupra sistemului nervos central şi vegetativRazele infraroşii aplicate în doze moderate au la început o acţiune excitantă asupra sistemului nervos, urmată de o fază de calmare, sedare prelungită care poate ajunge chiar până la somn. Sub acţiunea radiaţiilor infraroşii scade cronaxia (timpul minim pentru producerea unei contracţii musculare), iar contractibilitatea creşte la temperaturi normale şi scade la temperaturi ridicate.Radiaţiile vizibile influenţează de asemenea şi glandele anexe deoarece prin intermediul ochiului lumina influenţează centrii vegetativi subcorticali din hipotalamus şi hipofiză.Din spectrul luminii vizibile culoarea roşie are o influenţă net excitantă fiind utilizată pentru efectele ei stimulante la bolnavii deprimaţi, iar culoarea albastră are un efect sedativ, analgezic motiv pentru care are influenţă asupra bolnavilor cu astenie nervoasă sau pentru inducerea somnului. Radiaţiile ultraviolete mai au ca efect scăderea tonusului simpatic, determinat de acţiunile imediate ale radiaţiilor asupra terminaţiilor nervoase din epidermă, cât şi prin acţiunea asupra sistemului nervos vegetativ prin excitarea parasimpaticului de substanţe de tip histaminic care iau naştere în piele în cazul expunerii la radiaţiile ultraviolete.Scăderea tonusului simpatic explică hiperemia, hipotensiunea, hipoglicemia şi pigmenţii ce apar după expunerea cu ultraviolete.

39

Aceste modificări ale sistemului nervos vegetativ sunt specifice iradierilor cu ultraviolete şi nu se obţin cu radiaţii infraroşii sau luminoase.Radiaţiile ultraviolete au o acţiune netă de scădere a sensibilităţii dureroase a nervilor periferici, această acţiune analgetică periferică poate să meargă până la analgezii asemănătoare acelora date de substanţele narcotice ca : eter, cocaină, morfină. După radiaţiile cu ultraviolete curenţii de acţiune din terminaţiile nervoase revin la amplitudinea iniţială, spre deosebire de narcotice unde curenţii de acţiune nu mai revin la amplitudinea iniţială.Dozele eritem puternice de ultraviolete au efecte analgetice importante, motiv pentru care sunt folosite cu succes şi rezultate foarte bune în nevralgiile intercostale, în sciatică.Efectul analgetic asupra nervilor periferici se explică prin acţiunea ultravioletelor asupra filetelor nervoase simpatice vasomotoare din dermă, asupra capilarelor, vaselor superficiale precum şi printr-o serie de reflexe cu punct de plecare la nivelul pielii dar cu efect în profunzime, intervenind probabil şi alte mecanisme umorale şi endocrine.Acţiunea luminii asupra glandelor cu secreţie internăRazele ultraviolete au acţiune asupra glandelor cu secreţie internă prin intermediul substanţelor chimice produse în tegument în urma iradierilor, în felul acesta se explică acţiunea favorabilă a ultravioletelor în rahitism unde substanţele de tip histaminic care iau naştere în epidermă influenţează glandele parotide.Glandele parotide la rândul lor produc o hiper secreţie de hormoni para tiroidieni normalizând metabolismul calcic.Tot aşa sub acţiunea ultravioletelor, pancreasul endocrin excitat prin produşii histaminici îşi măresc funcţiile regulatoare ducând la hipoglicemie. În concluzie se poate spune că lumina şi în special ultravioletele manifestă o serie de acţiuni fiziologice importante asupra organismului, asupra metabolismului general şi mineral, asupra sistemului nervos, glandelor endocrine, funcţiei digestive şi sângelui.Toate aceste efecte fiziologice servesc pentru explicarea fenomenelor terapeutice ale diferitelor proceduri bazate pe lumină, infraroşii şi ultraviolete în vederea stabilirii indicaţiilor terapeutice.

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1975

Helioterapia

Utilizarea energiei radiante solare în scop terapeutic poartă numele de helioterapie.Helioterapia foloseşte radiaţiile solare directe şi difuze ca factor terapeutic principal la care se adaugă acţiunea aerului ca factor secundar.Aeroterapia – utilizează proprietăţile fizice ale aerului ca temperatură, umiditate, mişcare şi radiaţia difuză.Aeroterapia se poate aplica şi fără soare, dar băile de soare nu se pot separa de cele de aer cu care acţionează concomitent, motiv pentru care se studiază împreună.Uşurinţa cu care se aplică aceşti factori naturali justifică insistenţele ce se depun pentru folosirea lor pe scară largă, având în vedere efectele profilactice în călirea organismului.Fototerapia artificială oferă o cantitate mai mică de radiaţii infraroşii, dar este o sursă bogată de ultraviolete active.

Radiaţii Infraroşii Lumină vizibilă UltravioleteSolare 59 % 40 % 1 %Lămpi de UV 40 % 31 % 29 %

Cifrele din tabelul de mai sus îndreptăţesc preocuparea tehnicienilor şi medicilor de specialitate de a construi aparate generatoare de ultraviolete.Existenţa unei aparaturi performante ne dă posibilitatea de aplicare a ultravioletelor în doze exacte din punct de vedere duratei şi intensităţii, deoarece ele sunt în proporţie de 29 % mai mari decât în radiaţiile solare.În concepţia actuală pentru tratamentele aero – şi helio – nu este obligatoriu să trimitem pe cei interesaţi în staţiuni balneare, aero – helio – terapia se poate efectua fără indicaţii medicale pe orice teren amenajat corespunzător, după anumite norme, în apropierea spitalelor, pe plaja de la ştrand sau pe orice teren amenajat din punct de vedere igienico-sanitar.Eficacitatea acestei metode poate fi mărită prin combinarea ei cu proceduri de hidroterapie, kineto terapie, cură de teren şi ergoterapie.Aero – helio – terapia aplicate metodic în taberele de copii şi coloniile de copii necesită obligatoriu un control medical.Radiaţia solarăDupă spectru emis soarele se comportă ca un corp negru la temperatura de 6000 grade C.Radiaţiile solare emise sub formă de oscilaţii electromagnetice străbat spaţiile interastrale şi ajung la suprafaţa atmosferei terestre într-o cantitate mică împreună cu alte radiaţii cosmice formând un spectru complex.Spectru de emisie al soarelui este un spectru continuu pe care se suprapune un spectru discontinuu de absorbţie determinat de elementele chimice din atmosferă (benzile de absorbţie Trawn-Offen).În medie pământul primeşte 43 – 75 % din energia solară, radiaţiile spectrului solar cuprind 59 % infraroşii cuprinse între 780 – 30 nm, 40 % radiaţie vizibilă între 400 – 780 nm, 1 % radiaţii ultraviolete cuprinse între 280 – 400 nm.Din punct de vedere climatic radiaţiile terestre sunt alcătuite din trei categorii de elemente :

- radiaţie solară directă- radiaţie solară indirectă (difuză, radiaţia cerului)- radiaţiile absorbite de atmosferă şi cele reflectate de suprafaţa pământului

40

Importanţa radiaţiilor ultraviolete solare nu este datorată energiei sale calorice ci exclusiv efectelor biologice specifice.Radiaţia directă de care depinde răspândirea luminii şi căldurii variază în raport de diverşi factori.Modificările radiaţiei în raport cu mişcarea pământului – mişcarea de rotaţie zilnică are ca efect o variaţie diurnă a intensităţii şi a unghiului de incidenţă a razelor solare, paralel cu succesiunea orelor într-o zi, intensitatea diurnă a radiaţiei creşte în prima parte a zilei, atinge un maxim la ora 12 apoi scade. Înclinaţia axei terestre şi mişcarea de revoluţie – are ca efect repartiţia inegală a cantităţii de lumină şi căldură solară, sezoniere, corespunzând în zonele temperate celor patru anotimpuri, radiaţiile solare sunt mai mari în lunile de vară şi mai reduse în lunile de iarnă.Modificările calitative sunt în funcţie de intensitatea fenomenelor de difuziune şi absorbţie din atmosferă, o parte din energia radiantă fiind transformată în căldură, iar modificările cantitative sunt în funcţie de distanţa parcursă în atmosferă, de unghiul de incidenţă, de gradul de absorbţie a radiaţiei.Calitatea radiaţiei depinde de starea atmosferei şi de conţinutul în impurităţi, impurităţi care pot absorbi o mare cantitate de radiaţii.Intensitatea radiaţiei este în funcţie de poziţia soarelui faţă de pământ, conform legii unghiului de incidenţă – „intensitatea maximă este atunci când soarele se află perpendicular pe suprafaţa pământului”.Intensitatea scade la jumătate atunci când soarele se află la o înălţime de 30 grade faţă de orizontală şi scade mai mult de 30 de ori atunci când este la orizontală.Cu cât unghiul format de razele oblice cu planul corpului radiat va fi mai mare, cu atât suprafaţa radiată va fi mai mare, dar puterea energiei radiate va diminua din intensitate.Radiaţia anuală este radiaţia solară care ajunge pe pământ prin difuziune, procesul de difuziune creşte proporţional cu aria şi grosimea stratului atmosferic traversat.Difuziunea este moleculară şi corpusculară.Difuziunea moleculară se face prin moleculele aerului şi interesează în special radiaţiile albastre şi violete dând culoarea albastră a cerului, iar difuziunea corpusculară este produsă prin fenomenele de difracţie, reflexie, refracţie de particulele cu diametru mai mic de 5 microni şi prin vaporii de apă.Prin difuziunea corpusculară se produce împrăştierea radiaţiei în toate direcţiile. Absorbţia radiaţiei solare de către moleculele gazelor şi impurităţile din atmosferă are ca efect transformarea energiei radiante în energie calorică.Absorbţia radiaţiei în atmosferă se face de diferite gaze ca : oxigen, ozon, bioxid de carbon, vapori de apă şi diferite pulberi.Rolul cel mai important revine vaporilor de apă prezenţi în atmosferă.Bioxidul de carbon absoarbe benzi mari de radiaţii şi aproape 17 % din radiaţia infraroşie.Stratul de ozon situat la limita stratosferei absoarbe radiaţiile ultraviolete de tip C, aceste radiaţii sunt foarte nocive pentru organisme. Procesele de difuziune, reflexie şi absorbţie au loc nu numai în atmosferă ci şi la suprafaţa solului.Reflexia cea mai mare o produce solul acoperit cu zăpadă proaspătă, în acest caz procesul de reflexie este de 85 %, iar reflexia cea mai scăzută o are pământul negru.Difuziunea radiaţiei este mai mare la şes şi în depresiuni, în timp ce la altitudine mai mare difuziunea este mai redusă, deci radiaţiile sunt mai abundente.Cantitatea cea mai mare de radiaţii ultraviolete este atunci când radiaţia solară este maximă, adică vara la amiază, în acest timp însă şi cantitatea de infraroşii este maximă ceea ce face ca să nu poată fi suportate uşor motiv pentru care băile de soare se fac de obicei între orele 8 – 11 a.m.Atunci când radiaţiile ajung la suprafaţa corpului, o parte din raze sunt reflectate şi o altă parte sunt absorbite.Numai radiaţiile absorbite au acţiune asupra organismului fiind transformate în energie calorică sau chimică, epiderma absoarbe în mare măsură radiaţiile ultraviolete şi lasă să pătrundă în straturile profunde numai 20 – 30 %, constituind astfel un strat protector.Epiderma lasă razele luminoase să pătrundă într-o proporţie considerabilă şi care ajungând în straturile profunde sunt absorbite şi transportate.Radiaţiile infraroşii sunt de asemenea absorbite în epidermă. Radiaţia cea mai importantă a spectrului de unde electromagnetice din punct de vedere fiziologic este cea a ultravioletelor de tip B care acţionează pe cale chimică asupra organismului.Intensitatea radiaţiilor ultraviolete directe este influenţată de mai mulţi factor :

- anotimpul – intensitatea maximă este la solstiţiul de vară şi minimă la solstiţiul de iarnă- latitudinea – radiaţiile sunt mai intense la ecuator- perioada diurnă – radiaţiile sunt mai intense la prânz (ora 12 a.m.)- altitudinea – radiaţiile sunt mai intense pe măsură ce altitudinea creşte- dependenţa de factorii de reflexie

Factorii ce intervin în reacţiile pieliiÎn apariţia eritemului intervin o serie de factori care măresc sau reduc sensibilitatea pielii la ultraviolete.Pentru a preîntâmpina apariţia unor accidente, fototerapia cu ultraviolete trebuie aplicată cu foarte multă prudenţă ţinând seamă de reacţiile fiecărui pacient în parte.Există anumite raporturi între eritem şi pigmentaţie :

- 67 % din oameni reacţionează prin eritem şi pigmentaţie- 13 % fac numai eritem fără pigmentaţie- 20 % fac numai pigmentaţie

41

Nu există o corelaţie directă între apariţia, intensitatea eritemului şi apariţia pigmentaţiei chiar la indivizii sănătoşi, normali.Din acest punct de vedere indivizii se împart în următoarele categorii:

- cei la care eritemul şi pigmentaţia apar la doze obişnuite- cei la care eritemul apare puternic la doze mici, dar fără pigmentaţie- cei la care eritemul apare la doze puternice, iar pigmentaţia este foarte slabă sau lipseşte

Aceste variaţii ale reacţiilor pielii la ultraviolete sunt puse pe seama sensibilităţii individuale, a echilibrului neurovegetativ şi a stării funcţionale a glandelor endocrine.Sensibilitatea pielii este pe de o parte în funcţie de sursa generatoare de ultraviolete, de intensitatea emisiunii, de calitatea ei, iar pa de altă parte de doza şi tehnica iradierii.Sensibilitatea pielii mai este şi în funcţie de o serie de alţi factori ca:

- rasă – rasa neagră prezintă 1 %0 din sensibilitatea rasei albe - vârstă – copii mici au o sensibilitate redusă, creşte odată cu vârsta şi scade din nou la bătrâneţe- sexul – femeile au o sensibilitate cu 20 % mai mare decât bărbaţii- rezistenţa dobândită – cei care trăiesc mai mult în aer liber capătă o rezistenţă mai mare- anotimp – sensibilitate este mai mare primăvara decât vara- altitudine – sensibilitatea este mai mare la altitudini ridicate ca la şes- clima – sensibilitate mare la cei din zonele temperate şi reci faţă de cei din zonele ecuatoriale- regiunea corpului – s-a stabilit un indice de sensibilitate a corpului ; spatele, pieptul, abdomenul, regiunea

lombară au o sensibilitate între 100 – 75 % - pielea spatelui fiind considerată ca având o sensibilitate de 100 % - coatele, faţa exterioară a membrelor au o sensibilitate de 50 – 75 % - gâtul, fruntea, genunchi, coapsele 25 – 50 % - gambele, dosul mâinilor 10 – 25 %.

- stări fiziologice şi patologice – sensibilitate crescută la femei în perioada premenstruală, perioada de sarcină, hipertensivi, boala Basedow, arterite obliterante, eczeme sensibilitate scăzută la hipotiroidieni, cei cu afecţiuni dermatologice

- obişnuinţa – apare o obişnuinţă şi o toleranţă mai mare la ultraviolete ceea ce ridică pragul de eritem şi reduce timpul de expunere şi este persistentă la iradierile solare şi durează câteva zile la cele cu lămpi de ultraviolete

Mecanismele de producere a eritemului 1) vasodilataţia arteriolelor şi capilarelor prin paralizia nervilor vasomotori din tegument şi hipotonia nervilor simpatici2) acţiunea fotochimică a ultravioletelor prin formarea de histamină sau altă substanţă proteică cu efect vasodilatator3) în pielea iradiată cresc derivaţii lipidici cu rol în apariţia eritemului4) după unii autori existenţa în tegument a două substanţe generatoare de eritem

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1975

Pigmentaţia melanică a pielii prinaeroterapie – helioterapia

Pigmentaţia melanică a pielii este un fenomen obişnuit ce apare după expunerea la soare, ultraviolete artificiale, infraroşii sau radiaţii Rx ( Rontgen ).Lumina activează pigmentaţia în două condiţii :

1) prin iradiere directă cu doze ne eritematoase se obţine o pigmentaţie rapidă după 2 – 4 zile fără eritem2) pigmentaţie tardivă ce apare după eritemul actinic

De asemenea mai poate exista o pigmentaţie fiziologică ca aceea din jurul sânilor în timpul sarcinii, o pigmentaţie patologică în unele boli endocrine : Adisson, Basedow sau pigmentaţia poate să apară şi după ingerarea unor medicamente.Pigmentaţia este un proces pur biochimic cu mecanisme complexe de producere, total independente de acţiunea luminii.Pigmentaţia melanică se datorează prezenţei în piele a melaninei ce se găseşte sub formă de granulaţii fine de culoare brun închisă, abundentă în celulele bazale şi melanoblaşti din epidermă şi mai rare în celulele melanofore din dermă. Pigmentarea pilelii provocată de iradierea solară sau artificială este un fenomen trecător, după un timp pigmentul dispare prin îndepărtarea celulelor descuamate ale epidermei.S-a crezut multă vreme că pigmentul melanic ar avea rol protector faţă de ultraviolete, dar s-a dovedit că rezistenţa pielii nu este în funcţie de cantitatea de pigment melanic ci că rolul de protecţie a tegumentului faţă de ultraviolete îi revine cheratozei.Pielea iradiată îngroaşă stratul cornos cu cheratină paralel cu creşterea mai accentuată a părului.Pigmentului melanic i s-a atribuit un rol important în reglarea căldurii transmise corpului de radiaţiile vizibile şi infraroşii, pigmentul mobilizează mai activ mijloacele de apărare împotriva căldurii.Pigmentul melanic are şi un rol de factor excitant al activităţii pielii, de creştere a puterii antiinfecţioase faţă de diverşi microbi. Amenajarea locurilor pentru aero- şi helioterapie La amenajarea acestor locuri trebuie cunoscute o serie de date climatice ale localităţii respective ca :

- radiaţiile directe - lumina reflectată şi difuză- numărul zilelor cu cer senin- frecvenţa şi puterea vânturilor- presiunea atmosferică- umiditatea

42

Pentru efectuarea raţională a aero- şi helioterapiei sunt necesare locuri special amenajate numite şi aeralii şi solarii.Acestea nu pot fi amenajate în apropierea fabricilor, uzinelor din cauza poluării chimice şi în apropierea străzilor zgomotoase, cu poluare fonică.Locul destinat unui solar să fie fără plantaţii, cu teren gazonat şi pământul să fie bine bătători, direcţia predominantă a vânturilor să fie dinspre solarii spre oraş.În staţiunile balneoclimaterice solariile trebuie să fi amplasate acolo unde microclimatul este cel mai favorabil, ferit de curenţi şi poluare.Solariile de pe litoral se plasează mai aproape de mal, în timp ce aeraliile sunt ceva mai la distanţă.Solariile şi aeraliile mai pot fi amenajate şi pe malul fluviilor, lacurilor, râurilor sau în poieniţele însorite din păduri, de asemenea se pot amenaja şi pe terasele caselor, spitalelor, sanatoriilor.Este bine ca solariul să fie orientat spre sud sau vest, să fie împrejmuit cu un gard nu mai înalt de 2 m pentru o mai bună circulaţie a aerului, să fie vopsit în culori deschise pentru a reflecta culorile, cele mai indicate sunt totuşi gardurile vii.Suprafaţa solariului să fie puţin înclinată pentru o mai bună şi rapidă scurgere a apelor de ploaie, acoperită de preferinţă cu iarbă pentru a împiedica supraîncălzirea, pe litoral poate fi amenajat chiar pe plaja de nisip, iar pentru a se evita o aglomeraţie este bine ca numărul de locuri să fie calculat pentru fiecare persoană să-i fie alocaţi aproximativ 5 mp.Bolnavii care fac băi de soare trebuie să stea culcaţi pe canapele speciale din lemn, şezlonguri din pânză, saltele pneumatice sau în lipsa acestora pe cearceafuri sau prosoape din bumbac, orientaţi cu picioarele spre soare cu posibilităţi de înclinare pentru a favoriza o incidenţă optimă razelor solare.Pentru băile de soare de pe litoral sau malul râurilor este indicat să se amenajeze şi o parte umbrită prin instalarea unui cort din pânză, acoperiş din pânză sau folie din plastic ondulat sau diverse instalaţii din lemn.Uneori este necesar ca pacienţii să fie feriţi de radiaţiile directe şi pot fi expuşi numai radiaţiilor dispersate, iar în acest scop se amenajează un acoperiş sub formă de fagure ale cărui celule sunt deschise de jos în sus.Razele dispersate trec astfel prin acoperiş, se asigură o buna circulaţie a aerului, evitându-se astfel posibilitatea supraîncălzirii.Radiaţia dispersată se poate obţine şi la umbra unui copac înalt.În partea umbrită a solariului trebuie să existe locuri special amenajate pentru dezbrăcare, aşteptare şi odihnă, precum şi standuri cu băuturi răcoritoare, cabinete medicale şi post de prim ajutor, iar fiecare solar poate fi dotat cu aparatură medicală pentru electroterapie.Solariul trebuie să aibă obligatoriu în dotare instalaţii de apă potabilă, instalaţii de duş şi grupuri sanitare.Aeroterapie Factorii principali care acţionează în aeroterapie sunt : temperatura, mişcarea şi umiditatea aerului.Băile de aer se încep de la 5’, durata lor creşte zilnic 5’ – 10’ până la 2h.Bolnavii prea debilitaţi sau ne adaptaţi la aer nu vor face băi de aer pe vânt puternic şi nu vor începe tratamentul la o temperatură mai mică de 20 grade C.După ce bolnavul s-a adaptat băile pot fi continuate la temperaturi mai joase. Vara băile de aer se fac de preferinţă între orele 7 – 9 şi 18 – 20, iar primăvara şi toamna se fac între orele10 – 13.Băile de aer trebuie întrerupte dacă apare „pielea de găină” fenomen datorat temperaturii scăzute, iar în această situaţie băile se pot combina cu mişcări, gimnastică, alergare, jocuri.Băile de aer combinate cu mişcare au o acţiune excitantă mai puternică.După terminarea băii de aer se recomandă un duş, spălare sau fricţiune.Seria de băi de aer poate fi continuată 1 – 2 luni, se foloseşte atât ca procedură terapeutică independentă cât şi ca procedură pregătitoare câteva zile după care se încep băile de soare.Este indicat ca bolnavul să stea 10’ – 15’ la umbră, atât înainte cât şi după baia de soare şi pot fi folosite alternativ aer – soare.Baia de aer nu este numai o procedură excitantă ci şi o terapie uşoară de tonifiere, care are ca scop fortificarea organismului, iar baia de aer cu pacientul îmbrăcat se poate recomanda în orice anotimp, cu condiţia ca în timpul iernii acesta să fie bine învelit şi se poate repeta de câteva ori pe an.Băile de soareBăile de soare folosesc razele directe şi cele dispersate, pot generale când se expune întreg corpul sau parţiale, când expunem numai anumite regiuni.Ele încep de obicei după o pregătire prealabilă de câteva zile cu băi de aer mai ales la cei ne obişnuiţi cu soarele.Băile de soare nu se fac pe stomacul gol, preferabil la jumătate de oră după micul dejun, dezbrăcaţi, pe canapelele speciale, alternativ faţă – spate şi părţile laterale.Persoanele debilitate sau cele cu un sistem nervos mai labil vor începe băile de soare expunându-şi iniţial extremităţile inferioare, apoi cele superioare, spatele, pieptul şi în final părţile laterale.La băile parţiale partea corpului care nu trebuie expusă se acoperă cu un cearşaf, capul trebuie protejat pentru a evita supraîncălzirea printr-o umbrelă de soare la capătul canapelei, iar în rest se pot folosi pălării de soare din pânză albă, de asemenea nu este recomandată acoperirea capului cu prosopul deoarece se împiedică evaporarea transpiraţiei.Persoanele mai sensibile îşi pot proteja ochii cu ochelari de soare,La sfârşitul băilor de soare pacientul se va odihni 10’ – 15’ la umbră, după care se va face un duş.Cei rezistenţi pot să facă băi de soare de lungă sau scurtă durată pe malul râurilor sau lacurilor dependent de rezistenţa fiecăruia după, care urmează o pauză la umbră.Procedurile hidrice reci au o acţiune tonifiantă asupra vaselor şi sistemului nervos central, apa este folosită la o temperatură de 26 – 34 grade C.Când vântul este puternic, iar temperatura aerului scade sub 20 grade C procedurile hidrice sunt contraindicate.Dozarea băilor de soare

43

Pentru a obţine rezultate bune în helioterapie este nevoie de o dozare precisă, dozare care se face pe de o parte determinând intensitatea radiaţiei solare, iar pe de altă parte determinând doza individuală necesară pentru diversele scopuri.Schemele propuse de diferiţi autori se bazează pe obişnuirea treptată a bolnavului cu doze mici de câteva minute, ajungând la doze de ore.Paralel cu creşterea duratei de expunere se măreşte şi suprafaţa corpului expusă, începând cu picioarele şi trecând treptat la iradierea întregului corp.Ca exemplu amintim schema lui Rollier – expunere cu doze de 5’crescând cu câte 5’ în fiecare zi regiunea :

- picioare – braţe- gambe- coapse- abdomen - torace

astfel că în decurs de 10 zile expunerile sunt de 50’ pentru picioare şi cu câte 5’ mai puţin pentru gambe, coapse, abdomen şi torace.Această schemă de tratament în care expunerea este puţină într-o perioadă de tratament de 10 zile este indicată numai persoanelor sensibile şi ultrasensibile.O altă schemă de tratament recomandată pentru TBC : picioare, braţe, gambe, coapse, abdomen, torace în aşa fel crescând cu câte 15’ se ajunge la doze de 120’(doze pentru zonele alpine).O altă schemă de expunere pentru un adult sănătos : faţă, spate, lateral stânga, lateral dreapta câte 5’, se creşte câte 5’ de fiecare parte până la 15’ ajungându-se până la 1 h (4x15’=1h), se face apoi o pauză în care timp se recomandă plimbări sau băi, se repetă cele 60’ în funcţie de rezistenţa fiecărui individ faţă de radiaţiile solare, ajungând la doza maximă de 2 – 3 h.Cele mai bune ore de expunere sunt între orele 8 – 12 în sezonul de vară (după ora 12 temperatura crescută a aerului fac băile de soare mai greu de suportat), primăvara şi toamna ca şi în regiunile cu climat mai rece văile de soare se vor face la mijlocul zilei adică între orele 10 – 14 avându-se în vedere că intensitatea radiaţiei solare creşte până la amiază apoi descreşte. Doza indicată în minute pentru diferite ore ale zilei, precum şi pentru diferite anotimpuri nu va fi egală ci adaptată în funcţie de calitatea şi cantitatea energiei solare din momentul tratamentului.Durata băilor de aer, a băilor de soare şi a celor cu raze difuze se calculează în minute deoarece exprimarea în calorii pe cmp de suprafaţă este foarte anevoioasă.Băile generale de soare se fac zilnic, pe durata unei cure de 25 – 35 şedinţe, urmate de o pauză de câteva zile după care pot fi reluate.În cazul în care se fac băi parţiale de soare, pentru a intensifica efectul acestora asupra unor procese patologice locale de obicei se vor asocia cu băi generale de soare.Băile de soare se combină de cele mai multe ori cu băi de mare, de lacuri, de râuri, de nămol sau cu alte proceduri de fizioterapie.Ca o variantă la băile de soare avem aşa numitele expuneri intermitente, când după o baie de soare se trece la umbră la intervale de 15’ – 20’ apoi se face reîntoarcerea la soare.În felul acesta helioterapia poate fi accesibilă şi unor cardiaci, celor cu tulburări vasomotorii sau celor cu excitabilitate nervoasă mărită. Dacă aceste băi cu toate precauţiile luate provoacă totuşi palpitaţii, dispnee, cefalee, insomnie, inapetenţă şi scădere în greutate băile de soare se întrerup, cele de aer se limitează, iar la bolnavii slăbiţi, la începutul tratamentului se fac pauze de o zi după 2 – 3 zile de tratament.Dintre factorii meteorologici ce acţionează concomitent cu băile de soare, amintim presiunea, temperatura şi umiditatea atmosferică.Variaţiile bruşte de presiune atmosferică au o acţiune total nefavorabilă asupra generale a organismului, iar gradul de umiditate a aerului are importanţă în special când temperatura aerului este mare.În acest caz umiditatea crescută şi temperatura ridicată sunt foarte greu de suportat, deoarece imposibilitatea sau greutatea evaporării transpiraţiei de la suprafaţa pielii are ca efect o stare de slăbiciune, din cauza supraîncălzirii.Un oarecare grad de mişcare a aerului, briza marină, este favorabil în gradul de suportabilitate a băilor de soare.Urmărind evoluţia transpiraţiei bolnavului, dacă transpiraţia nu se evaporă destul de repede, pe lângă o temperatură mare şi vânt slab se presupune o umiditate mărită a aerului.Pe lângă evoluţia afecţiunii principale, trebuie luate în considerare o serie de fenomene negative care pot să apară în timpul băilor de soare şi care impun întreruperea lor.Dintre acestea amintim :

- înrăutăţirea stării generale a organismului- senzaţia de slăbiciune- inapetenţa- scăderea în greutate- palpitaţii- hipotensiune- ameţeli- insomnii

Acţiunea negativă a băilor de soare se poate manifesta şi printr-o scădere a cantităţii de hemoglobină şi a numărului de eritrocite.

44

În ceea ce priveşte helioterapia la copii reacţia generală poate fi mai mare, deoarece supraîncălzirea este mai greu de suportată de ei datorită reactivităţii mărite a organismului.Pentru aceste motive dozarea la copii până la vârsta şcolară se face cu mare precauţie, începând cu 2’ – 3’ şi mărind doza tot cu 2’ – 3’ până la durata totală de 30’ – 40’.

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1975

Aparate generatoare de infraroşii şi lumină vizibilă

Există anumite categorii de aparate ce pot fi grupate după felul radiaţiei produse.Astfel avem :

- aparate ce produc infraroşii – calorifer, sobe, radiatoare cu rezistenţe din nichelină pentru spaţii libere sau închise prin băi de aer cald

- aparate ce produc infraroşii şi lumină vizibilă – lămpi cu filamente de metal sau cărbune, băile de lumină şi solux

- aparate ce produc lumină vizibilă – lămpi pentru cromo-terapie (terapia prin culori)- aparate ce produc ultraviolete şi lumină vizibilă – lămpile de ultraviolete cu vapori de Hg (mercur), lămpile

cu arc voltaic- lămpi ce produc infraroşii, lumină vizibilă, ultraviolete – lămpi moderne combinate

Aparate de infraroşiiAceste aparate sunt cele care emit radiaţii infraroşii fără lumină vizibilă, încadrându-se între lungimile de undă electromagnetice cuprinse intre microunde şi lumina vizibilă.Exemplu : sobe de teracotă sau alte materiale refractare, calorifere cu aburi, apă caldă sau supraîncălzită, calorifere cu rezistenţe electrice în baie de ulei etc.Aparate medicale propriu zise sunt :

- băile cu aer cald- radiatoarele cu rezistenţă electrică- lămpile de infraroşii cu rezistenţă electrică

Aceste aparate sunt confecţionate în principiu dintr-o rezistenţă electrică a cărui fir este confecţionat dintr-un aliaj inoxidabil cu o mare rezistivitate şi de aceea la trecerea curentului electric dezvoltă o temperatură ridicată conform legii Joulle-Lenz.Firul ne izolat confecţionat din aliajele mai sus amintite este răsucit în spirală pe un material izolant rău conducător de căldură şi electricitate din ceramică, şamotă, steatită sau alte materiale refractare.Există unele piese cilindrice şamotate pe care nichelina este înfăşurată şi a căror contacte se fac prin dulii standard motiv pentru care pot fi utilizate în locul becurilor obişnuite.Aparatele medicale, modele de masă sau pe stativ pe lângă suportul în care se fixează rezistenţa au şi un reflector care serveşte la direcţionarea radiaţiei de căldură, sursa de energie infraroşie fiind plasată în focarul oglinzii concave.Aceste radiatoare cu reflector dau infraroşii bogate în unde electromagnetice cu lungimea de undă între 2 – 8 microni care nu au o mare putere de pătrundere.Aparate de infraroşii şi lumină vizibilă în spaţii închiseDintre sursele electrice generatoare de infraroşii şi lumină vizibilă folosite în terapeutică amintim becurile obişnuite cu filamente de cărbune sau metalice.Ele sunt alcătuite dintr-un balon de sticlă în care s-a realizat un vid relativ, dintr-un filament cu rezistivitate mare electrică care devine incandescent la trecerea curentului electric.De asemenea mai are un dispozitiv de racordare la reţeaua electrică, care constă dintr-o dulie standard sau Golliat.Spectru de radiaţii emis de aceste aparate conţine aproximativ 95 % radiaţii roşii şi infraroşii şi 5 % lumină vizibilă.Prima lampă folosită în medicină a fost o lampă cu filament de cărbune – lampa Minin, care are un bec de 50 – 100 W montat într-un reflector conic prevăzut cu mâner.Lămpile cu filament metalic utilizează de obicei metale cu rezistivitate electrică mare ca tungsten, wolfram, iar filamentul lor ajuns la incandescenţă atinge temperaturi mult mai ridicate decât acela al filamentelor de cărbune, motiv pentru care şi spectrul lor de emisie este al radiaţiei luminoase strălucitoare spre alb mult mai puternică.Pe lângă infraroşii ele emit radiaţii vizibile în cantitate mai mare, au o putere de pătrundere mai mare, de 30 – 40 ori decât cele cu filament de cărbune şi lungimea de undă este cuprinsă între 0,760 – 2,5 microni.Becurile folosite în terapie pot fi :

- 25 – 40 – 60 W în cazul băilor de lumină generale sau parţiale- 300 – 500 W în cazul lămpilor solux portative modele de masă- 1000 – 1500 – 2000 W în cazul lămpilor solux mari cu stativ

Băile de lumină – sunt proceduri de fototerapie care utilizează acţiunea radiaţiilor infraroşii şi luminii vizibile emise de lămpi cu incandescenţă în spaţiu închis cu ajutorul unor dispozitive speciale, radiaţia infraroşie acţionează direct asupra organismului prin încălzirea aerului din spaţiul închis cât şi indirect prin intermediul aerul cald care determină o încălzire importantă a organismului declanşând o transpiraţie abundentă, a cărei consecinţă este scăderea în greutate.

45

Din această cauză baia de lumină este considerată o procedură de termoterapie intensă, realizându-se în interior o încălzire a aerului până la 60 – 80 grade C.Aceste temperaturi nu sunt nocive pentru organism, nu provoacă arsuri deoarece aerul are o capacitate termică relativ redusă şi deci cantitatea de căldură cedată organismului pe unitatea de suprafaţă şi timp este mică, spre deosebire de apă care având o capacitate calorică mare cedează rapid o cantitate mare de energie, ceea ce explică de ce apar fenomene de combustie la temperaturi de 45 grade C ale apei.Dispozitivele utilizate pentru băile de lumină sunt diferite în funcţie de destinaţia lor, unele sunt adaptate pentru băi de lumină generale sau complete, în care lumina acţionează asupra întregului corp şi altele mai mici pentru băi parţiale de lumină, în care lumina acţionează numai asupra anumitor regiuni ale corpului.Băile de lumină generale (complete) au forma unor dulapuri hexagonale, octogonale sau cilindrice prevăzute pe una din laturi cu o uşă prin care poate intra pacientul şi un capac cu un orificiu circular pentru cap, iar în interior se află un scaun reglabil pe înălţime, cu pereţii căptuşiţi cu material izolant şi prevăzut cu aproximativ 40 – 80 becuri de 25 – 60 W, cu filament de cărbune sau metalic.Pe unul din pereţi avem montat un tablou de distribuţie, siguranţe şi comutatoare corespunzătoare pe grupuri de becuri, iar pe capac avem montat un termometru a cărui sondă se află în interior.Băile de lumină parţiale sunt dispozitive mai mici care au forma unui coviltir, de asemenea căptuşit pe interior ci material izolant şi prevăzut cu 6 – 8 becuri cu filament de cărbune sau metalic cu putere de 25 – 60 W.Tehnica de aplicareBaia de lumină generală – bolnavul se dezbracă complet şi se aşează pe scaunul adaptat la înălţimea corespunzătoare în interiorul băii de lumină.Închidem uşa laterală, cel două jumătăţi ale capacului, învelim în jurul gâtului pacientului un cearşaf în aşa fel încât aerul din interior să nu poată ieşi prin spaţiul rămas liber, aplicăm o compresă rece pe frunte sau o compresă rece cu termofor.Se aprind apoi becurile cu ajutorul comutatoarelor de pe peretele lateral fie în totalitate, fie parţial în funcţie de efectul pe care-l urmărim, durata tratamentului fiind între 15’ – 20’.Uneori când baia de lumină este indicată ca procedură de încălzire în vederea altui tratament, durata de tratament poate fi între 5’ – 10’, alteori la pacienţi rezistenţi cu o stare generală bună la care urmărim o sudaţie puternică şi scăderea în greutate durata de tratament poate depăşi 20’.În timpul procedurii se urmăreşte temperatura din interiorul băii, starea pacientului, iar la expirarea timpului alocat se aplică o procedură de răcire (redresare vasculară) de obicei spălare sau duş la o temperatură de 22 grade C. Baia de lumină parţială – poate fi superioară când se aplică în jumătatea superioară a corpului şi inferioară când se aplică în jumătatea inferioară a corpului.Bolnavul dezbrăcat se aşează pe canapea în decubit ventral sau dorsal după scopul urmărit şi se aşează baia peste regiunea dorită, iar pentru a crea un spaţiu închis se acoperă baia şi pacientul cu un cearşaf şi o pătură.În cazul unei aplicaţii superioare se acoperă şi partea inferioară, invers în cazul unei aplicaţii inferioare se acoperă şi partea superioară, se aplică compresa rece pe frunte durata procedurii fiind între 5’ – 20’.La terminarea timpului se aplică o procedură de redresare vasculară prin spălare cu apă rece sau duş. Aparate de infraroşii şi lumină vizibilă în aer liber Terapia cu infraroşii în spaţiul liber este un tratament în care radiaţiile infraroşii emise de o sursă sunt dirijate de la distanţă spre o regiune a corpului care nu este acoperită.Existând o zonă de aer liber în mişcare de circa 40 – 60 cm între sursă şi pacient, terapia este mai uşor suportată deoarece nu provoacă o transpiraţie abundentă.Radiaţiile acestor aparate acţionează asupra tegumentului numai prin infraroşii şi lumină vizibilă directe ce sunt emise de lampă şi indirecte prin cele reflectate de oglinda concavă, nu şi prin căldura aerului din jurul corpului ca în cazul băilor de lumină.În felul acesta temperatura locală a tegumentului iradiat creşte constant, pacientul având o senzaţie plăcută de căldură progresivă care se însoţeşte de un eritem urmat de o uşoară pigmentaţie.Cel mai cunoscut aparat de acest tip este lampa solux, existând un model mic de masă şi unul mare cu stativ.Lampa solux mare – este formată dintr-un bec cu filament metalic (tungsten, wolfram) cu o putere de 1000 W – 2000 W, un reflector sferoid, un suport cu diverse mecanisme pentru regalarea poziţiei lămpii şi cablurile electrice de racordare.Pe reflectorul sferoid care concentrează şi reflectă radiaţia becului se poate monta şi un localizator sub forma unui trunchi de con cu rol de a orienta radiaţiile spre regiunea tratată, iar in porţiunea distală se află un dispozitiv suport de filtru care permite efectuarea de tratament cu filtre de lumină roşii sau albastre.Lampa este montată pe o tijă metalică fixară pe un piedestal prin intermediul unor pârghii cu diferite articulaţii, piedestalul se sprijină la rândul lui pe trei roţi din cauciuc pentru o manevrabilitate uşoară.În interior piedestalul are un transformator cu care putem modifica tensiunea curentului pentru cele trei poziţii ale comutatorului corespunzătoare unei intensităţi slabe, medii şi puternice.Lampa poate fi mobilizată pe verticală, de-a lungul tijei metalice cu ajutorul unui glisor cu contragreutate.Mobilizarea în celelalte direcţii se face prin intermediul unui sistem articular în aşa fel încât fascicolul de radiaţii să poată fi proiectat asupra oricărei regiuni a corpului, indiferent de poziţia pacientului. Cu ajutorul filtrelor se pot selecţiona anumite fascicole de lumină colorate în roşu sau albastru, iar în funcţie de efectul pe care dorim să-l obţinem utilizăm, albastru – efect sedativ superficial, roşu – efect excitant şi caloric profund. Lampa solux de masă – are o structură asemănătoare dar de dimensiuni mai mici, de putere mai mică şi mai uşor manevrabilă.

46

La aceste lămpi un element de noutate constă în aceea că becurile folosite sunt becuri speciale de infraroşii cu reflectorul în interiorul becului, astfel îi creşte puterea dar greutatea şi gabaritul sunt mai mici.Aparatele moderne pot avea în componenţa lor şi cronometre cu semnalizare acustică şi întreruperea curentului la expirarea timpului de tratament.Tehnica de aplicareAplicarea soluxului este relativ simplă prescripţia medicală conţine :

- regiunea asupra căreia se aplică - distanţa la care se aplică- durata- intensitatea dacă aparatul are comutator în trepte- culoarea filtrului acolo unde este cazul

Pacientul va fi aşezat pe canapea într-o poziţie comodă sau pe un scaun dacă regiunea de tratat o solicită, se aduce lampa la distanţa dorită de tegument ( obişnuit 40 cm – 60 cm ), se închide circuitul cu ajutorul comutatorului şi se fixează timpul între 5’ – 20’, iar după unii autori cel puţin 30’.ATENŢIE !!!

- nu lăsăm pacientul ne supravegheat, deoarece în timpul tratamentului datorită efectului analgetic important al lămpii pacientul nu-şi dă seama când se pot produce arsuri

- interogăm pacientul în permanenţă asupra senzaţiei pe care o percepe atât în momentul aplicării cât şi după câteva minute, pentru a se avita producerea de arsuri care pot fi chiar şi de gradul II şi gradul III

- nu apropiem lampa la o distanţă mai mică de 40 cm- datorită modelelor moderne cu localizator şi filtre cel mai indicat mod de aplicare este ca unghiul de

incidenţă să fie la 45 grade, astfel încât dacă se produc defectări ale lămpii prin spargerea becului sau a filtrelor cioburile rezultate să nu cadă pe pacient

IndicaţiiTratamentul cu radiaţii infraroşii ocupă un loc important în majoritate disciplinelor medicale dovedindu-se indisponibilitatea atât în staţionare cât şi policlinici.Hiperemia locală produsă de hipertermia radiaţiei, contribuie la accelerarea proceselor de vindecare.În procesele patologice în care trebuie să obţinem rapid o vascularizaţie mai bogată atât superficială cât şi profundă vom recurge la termoterapia cu baia de lumină sau solux.Ameliorarea circulaţiei locale determină diminuarea imediată a durerilor atât în timpul cât şi după tratament, modificând pozitiv simptomatologia subiectivă a pacientului.Prin aceasta putem reduce sau chiar suspenda medicaţia antialgică, iar datorită efectelor benefice, radiaţiile infraroşii sunt folosite astăzi în aproape toate specialităţile medicale.

1) medicină internă – în afecţiuni pulmonare :- bronşite- pleurite- sclero emfizem- astm bronşic

Se recomandă solux cu filtru roşu şi băi de lumină superioare, iar soluxul cu filtru alb dă bune rezultate în tulburări circulatorii şi trofice ale extremităţilor ca :

- arterită obliterantă însoţită de tulburări trofice- hipotermia şi cianoza extremităţilor- tromboflebitele cronice- afecţiuni gastrointestinale predominant spastice- inflamaţii cronice ale vezicii biliare

2) afecţiuni ale aparatului locomotor- mialgii - artrite- artroze- bursite- spondiloze- tenosinovite

În special sunt indicate în afecţiunile locale însoţite de edeme inflamatorii cu stază superficială în care căldura are efect vasodilatator care face ca edemul să cedeze şi în celulitele care însoţesc numeroasele stări patologice ale aparatului locomotor 3) afecţiuni neurologice - afecţiunile nervilor senzitivi periferici

- nevralgiile occipitale- nevralgiile de trigemen- nevralgiile intercostale- migrene

soluxul se aplică de preferinţă cu filtru albastru9) tulburări metabolice

- obezitatea- hipotiroidia

47

- diateza urică- intoxicaţiile cronice

sunt favorabil influenţate prin tratamentul cu băi generale de lumină şi aer cald care stimulează atât metabolismul energetic cât şi transpiraţia fără ca inima să fie interesată

10) afecţiuni ginecologice – inflamaţii sub acute şi cronice ale sferei genitale la femei- anexite - metroanexite- perimetrite

răspund favorabil la băile parţiale de lumină11) afecţiuni dermatologice

- furunculoze- foliculite- hidrodermite- tricofiţie

unde procesul de rezorbţie este accelerat de solux12) chirurgie

- plăgi superficiale- arsuri uşoare- leziunile sportive ca :entorse, luxaţii, hematoame în fază sub acută şi cronică

13) O.R.L.- otite medii simple cronice- sinuzite cronice- rinofaringite

14) stomatologie- dureri post extracţii- dureri post rezecţii apicale- periodontită- periostită- gingivită- stomatită

15) oftalmologie- cherato conjunctivita cu blefaro spasm concomitent- conjunctivita cronică

beneficiază de tratament cu lampa solux cu filtru albastru sau roşu

ContraindicaţiiTermoterapia cu infraroşu este contraindicată în general numai în procesele hiper acute şi cele hiper algice ca şi în afecţiunile cu tendinţă la hemoragie.

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan Şcoala Sanitară Postliceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1975

Aparate generatoare de ultravioleteTehnica de aplicare a ultravioletelor

Primele aparate generatoare de ultraviolete au fost lămpile cu arc voltaic de diferite tipuri, urmate de becurile de ultraviolete cu mercur (Hg) lichid.Aceste tuburi în care exista mercur lichid au fost folosite multe decenii până la înlocuirea lor cu lămpi mult mai eficiente.Tratamentul cu ultraviolete s-a simplificat astăzi foarte mult în comparaţie cu câteva decenii în urmă, când aparatura era complicată, cu gabarit mare, greutate mare, incomode de manevrat, iar tehnica de aplicare era greoaie necesitând şi o puternică sursă de curent continuu.Fizioterapia foloseşte astăzi pe scară largă lămpile de ultraviolete cu vapori de mercur şi gaze nobile ca : neon (Ne), argon (Ar), xenon (Xe) la joasă sau înaltă presiune.Becurile de ultraviolete sunt tuburi din sticlă de cuarţ, drepte sau în formă de potcoavă, de dimensiuni diferite, având doi electrozi metalici fixaţi la cele două capete unde există şi armătura de fixare la o sursă de curent alternativ de la reţea.La stabilirea contactului electric în tub are loc o descărcare luminiscentă în gazul nobil, care face ca temperatura să crească şi să vaporizeze mercurul din tub.Vaporii de mercur încălziţi determină o emisie de ioni care vor izbi alternativ electrozii punând în libertate electroni, care în drumul lor formează un arc luminos în tub emiţând radiaţii ultraviolete. Pentru a uşura aprinderea electrozii se acoperă cu un strat de oxizi ai metalelor alcalino teroase. Aceste becuri sunt mici, uşoare, rezistente, se transportă fără dificultate, funcţionează în orice poziţie şi utilizează curentul alternativ de la reţea.Dependent de presiune din interiorul tubului pot exista lămpi de mică, mijlocie şi înaltă presiune.Modelele fabricate diferă între ele atât prin calitatea becurilor, puterea lor, forma diferită.După format există modele mici de masă, modele mari cu stativ, modele ce pot fi fixate pe tavan sau pereţi.

48

Dintre modelele deosebite de lămpi de ultraviolete amintim :- lămpile bactericide – folosite pentru distrugerea florei microbiene din încăperi locuibile, săli de operaţii,

saloane de nou născuţi, saloane de tuberculoşi – lămpi cu becuri la presiune scăzută, sunt tuburi lungi de 40 – 100 cm , degajând o radiaţie ultravioletă slabă cu lungimea de undă de 254 nm cu mare putere bactericidă, de montat pe perete sau tavan

- lămpile Kromayer – special construite pentru iradieri de contact a pielii şi mucoaselor – constau dintr-un tub mic protejat de o carcasă metalică de formă cilindrică fixată pe un stativ, iar ultravioletele dirijate în sensul axului cilindric întâlnesc în calea lor două plăci de cuarţ între care circulă apă, de aceea ultravioletele generate nu sunt însoţite de radiaţii calorice, lampa poate fi utilizată direct pe mucoasă sau tegument cu suprafaţa laterală a plăcii de cuarţ fără a produce arsuri. Pe lampă se pot monta o serie de accesorii confecţionate din sticlă de cuarţ care permit iradierea comodă prin contact direct a mucoaselor endonazale, bucale, vaginale

- lampa cu xenon – o lampă tub cu Xe la mare presiune, generează ultraviolete de mare putere cu lungimea de undă între 300 – 400 nm asemănător spectrului solar

- lămpi de ultraviolete cu incandescenţă – lămpi cu filament de Tungsten (Tg) sau Wolfram (Wf) şi o picătură de mercur (Hg), din sticla de cuarţ, singura care permite trecerea radiaţiei ultraviolete, funcţionează prin evaporarea mercurului generând radiaţii combinate de infraroşii cu ultraviolete

- lampa de cadmiu – compusă dintr-un tub de cuarţ, cu argon, pe suprafaţa interioara a tubului exista un strat subţire de cadmiu, iar la extremităţile lămpii sunt doi electrozi din wolfram – lampa emite cu o intensitate radianta foarte mare

Tehnica aplicării radiaţiilor ultraviolete Sensibilitatea la radiaţiile ultraviolete este diferită de la individ la individ, de la o regiune a corpului la alta, de la o vârstă la alta şi în funcţie de sexul individului.Această sensibilitate individuală a pacienţilor faţă de radiaţiile ultraviolete ne obligă să alegem cu deosebită atenţie doza pentru tratamentul general sau local pentru fiecare pacient în parte deci o individualizare strictă a tratamentului.Radiaţiile ultraviolete au lungimi diferite de undă, deci vor avea şi diferite acţiuni biologice.Pentru ca două radiaţii să aibă acelaşi efect biologic trebuie să aibă aceeaşi acţiune, iar acţiunea unei radiaţii este egală cu doza pe unitate de timp, la rândul ei doza unei radiaţii este produsul dintre acţiune şi timp.Deoarece radiaţiile ultraviolete sunt foarte complexe problema măsurării lor a rămas ne rezolvată deşi sau propus mai multe metode.Metodele de măsurare a radiaţiilor ultraviolete se împart în :

- metode fizico chimice – care folosesc unităţi fizice ale altui tip de energie (calorie sau ergi)- metode biologice – în care se apreciază reacţia biologică prin doza eritem sau biodoza

Metodele fizico chimice – utilizează diferite dispozitive care pot da un răspuns la acţiunea radiaţiilor ultraviolete prin intermediul :

- receptorilor termici – care sunt dispozitive ce absorb radiaţiile ultraviolete şi se transformă în căldură, răspunsul este proporţional cu cantitatea de căldură pe unitatea de timp

- receptori foto electrici – celulele foto emiţătoare şi celulele foto electrice- receptorii foto chimici – se bazează pe proprietatea luminii de a declanşa reacţii chimice

Aparatele ce permit măsurarea globală a radiaţiei ultraviolete sunt actinometrele, iar ele se bazează fie pe termoelemente, fotoelemente sau procese chimice.Metodele biologice – se bazează pe efectul bactericid sau pe efectul de producere a unui eritem minim pe tegument.Astăzi se foloseşte metoda foarte simplă care constă în măsurarea timpului necesar pentru obţinerea celui mai slab eritem pe tegument.Metoda se numeşte biodozimetrie şi se utilizează în practica medicală curentă a aplicării ultravioletelor, precedând în mod obligatoriu orice tratament cu ultraviolete.Biodozimetria constă în stabilirea unei biodoze, iar o biodoză este timpul minim necesar pentru obţinerea celui mai slab eritem produs de ultraviolete cu o anumită lampă, la o distanţă fixă de 50 cm. (fiecare lampă va determina apariţia unei biodoze tipic ei)Biodozimetrele sunt dispozitive prevăzute cu o serie de orificii circulare sau dreptunghiulare care se descoperă succesiv în timpul expunerii la interval de câte un minut.Citirea biodozimetriei se face după 6 h respectiv 12 h.Ţinând seama de biodoză, notând şi lampa la care s-a efectuat vom evita dozele care dau arsuri neplăcute sau dozele prea slabe care nu sunt ineficace.Aplicaţiile generale – individuale şi colectiveAplicaţiile individualePacienţii vor fi complet dezbrăcaţi protejaţi numai de ochelarii speciali pentru ultraviolete, fiind aşezaţi sau în picioare, imobili sau în mişcare.Când se fac aplicaţii din şezând şi imobil, expunerea se va face pe faţa anterioară, posterior şi pe cele două părţi laterale, avându-se în vedere ca radiaţiile să cadă cât mai perpendicular posibil.Aplicaţiile din picioare şi în mişcare se fac prin expuneri cu lămpile centrale şi laterale la o distanţă de 1,5 m, minimum 60 cm, iar în timpul tratamentului se fac mişcări de gimnastică pentru a fi expuse toate părţile corpului.Dozele se aplică progresiv crescând câte 1’ la fiecare şedinţă, până la doza maximă de 15’ în şedinţe zilnice, la două zile uneori numai de două ori pe săptămână, întrerupându-se atunci când apare un eritem mai intens şi se reiau după 1 – 2 zile.

49

Numărul total de şedinţe poate fi între 15 – 20, repetarea lor se poate face după un minim de 4 – 6 săptămâni.Aplicaţiile colectivePacienţii vor fi de asemenea dezbrăcaţi protejaţi numai de ochelarii de protecţie speciali, aşezaţi pe canapele sau în picioare, imobili sau în mişcare.Sursele de ultraviolete sunt de asemenea lămpile centrale şi laterale, deosebirea cu aplicaţiile individuale constă în aceea că sunt amenajate în încăperi mai mari şi cu mai multe surse, iar tehnica este identică. Aplicaţiile locale – doze eritemSunt aplicaţii în câmpuri pe suprafeţe limitate 10x10 cm, 15x15 cm, 20x20 cm, 10x20 cm cu doze mari de ultraviolete care provoacă un eritem puternic (3 – 5 biodoze).Obligatoriu dozele eritem se aplică numai după stabilirea biodozei, iar în funcţie de scopul urmărit se prescriu 2 – 3 – 5 biodoze.Cele mai frecvente aplicaţii cu doze eritem sunt în afecţiunile respiratorii ca astmă şi bronşite în câmpuri 20x20 cm pe torace antero-posterior, în cardiopatiile ischemice 10x10 cm precordial, lombar şi paravertebral lombar în nevralgii, precum şi pe traiectul nervului sciatic în lombosciatică ( Atenţie !!! – se evită regiunea poplitee). Indicaţii : Pediatrie În ceea ce priveşte aplicaţiile la copii trebuie să avem în vedere câteva date foarte importante, deoarece copii au o sensibilitate diferită faţă de ultraviolete în comparaţie cu adulţii.Copii foarte mici nu se pigmentează sau se pigmentează foarte puţin, pragul lor de eritem este foarte ridicat şi toleranţa lor nu este pe măsura reacţiei eritematoase.De aceea la copii vom începe tratamentul cu un sfert de biodoză , iar mărirea duratei se va face progresiv lent.Copii sunt foarte sensibili la radiaţiile ultraviolete.Eritemul îi oboseşte, nu pot să doarmă sunt agitaţi, în timp ce dozele mici suberitematoase îi calmează şi le îmbunătăţeşte starea generală.De aceea tratamentul va fi condus cu prudenţă în şedinţe scurte, rare şi mai numeroase.Principala indicaţie a ultravioletelor în pediatrie o constituie rahitismul la care vom asocia tratament cu calciu şi vitamina D2. În rahitism se aplică doze mici, dozele antirahitice suficiente fiind a 10 a parte dintr-o biodoză pe o suprafaţă de 25 cmp, deci nu sunt necesare doze mari, iar eritemul este complet inutil.Alte indicaţii pediatrice sunt tetania şi spasmofilia ce de obicei însoţesc rahitismul, rinofaringitele repetate cu adenopatii cervicale, enterocolitele spastice, hipotrofiile primei copilării şi tulburările generale.Tulburări ale stării generaleUltravioletele au o acţiune benefică la cei cu stare generală alterată după boli infecţioase, carenţe alimentare, la pacienţii anemici, la cei cu inapetenţă, la cei care scad în greutate, la cei cu insomnii, la cei cu oboseală care scade capacitatea de muncă fizică şi intelectuală.La aceştia ultravioletele se aplică ca tonic şi trofic general, la început în doze mici care se măresc progresiv, în aplicaţii la două zile şi un număr de 15 – 20 şedinţe, eventual în asociaţie cu calciu şi vitamina D2. Boli infecţioase croniceIndicaţiile cu ultraviolete joacă un rol important în tratamentul tuberculozei extra pulmonare şi infecţiile stafilococice.Rezultate foarte bune s-au obţinut în special în tuberculoza osteoarticulară, ganglionară (scrofuloza), tuberculoza cutanată (lupus), tuberculoza peritoneală prin iradieri generale progresive cu ultraviolete naturale sau artificiale. Atenţie !!! – TBC pulmonar este total contraindicat pentru tratament cu ultraviolete.Infecţiile stafilococice, mai ales datorită rezistenţei la antibioticele obişnuite şi datorită variabilităţii mari a stafilococilor sunt boli care beneficiază mult de tratament cu ultraviolete de exemplu furunculoza prin aplicaţii locale şi generale.Aplicaţii în scop analgeticAceste aplicaţii se bazează pe acţiunea analgetică şi desensibilizantă a radiaţiilor ultraviolete locale în doze eritem.În artropatiile reumatismale se pot aplica doze intense, 4 – 6 – 8 biodoze, în regiunile învecinate articulaţiilor dureroase, asociate şi cu infraroşii. În nevralgii şi nevrite se aplică doze eritem moderate, 2 – 3 biodoze, de exemplu în sciatică doze eritem la 2 – 3 zile interval, lombosacrat, fesier, coapsă posterior (cu evitarea spaţiului popliteu), gambă, plantar.În nevralgiile intercostale se aplică doze eritem în câmpuri mici de-a lungul coastelor, în nevralgiile cervicobrahiale se aplică câmpuri care încep de la ceafă, supraclavicular, deltoidian, braţ şi antebraţ.Ultravioletele analgetice se mai pot face şi în alte cazuri ca mialgii, periartrite, epicondilite, sechele după entorse, luxaţii, tenosinovite, lombalgii, dureri sacroiliace.Leziunile posttraumaticeTratamentul cu ultraviolete este eficace în osteomielitele cronice, fracturi, chiar şi în cazul fracturilor deschise producând o accelerare a proceselor de resorbţie a exudatelor, hematoamelor reziduale, edemelor şi a inflamaţiei locale, stimulează regenerarea ţesutului osos prin reglementarea metabolismului fosforului şi calciului în procesul de osificare.Sindroame neurovegetative şi endocrineUltravioletele au efecte de normalizare a tulburărilor neurovegetative, dintre acestea amintim hipersimapticotoniile manifestate prin tahicardii, extrasistole, sindroame spastice gastro intestinale, colitele spastice.Ultravioletele sunt eficace şi în tulburări endocrine – hipertiroidii, obezitate, tulburări de menopauză, în aceste cazuri se fac aplicaţii generale în doze slabe în asociere cu infraroşii, la un interval de 2 – 3 zile, 15 – 20 şedinţe.Bolile alergice

50

Aceste afecţiuni beneficiază de tratament cu ultraviolete mai ales în aplicaţii locale cu doze eritem care atenuează fenomenele alergice.Diateza exudativă este bine influenţată, iar cel mai mult beneficiază astmul bronşic prin aplicaţii locale în doze eritem, câmpuri 20x20 cm, pe torace anterior şi posterior, la 2 – 3 zile, uneori criza astmatică este întreruptă chiar de la prima şedinţă.Afecţiunile genitale cronice la femeiEndo – peri – para – metritele, anexitele, salpingitele reacţionează pozitiv la o terapie bine dozată, iar amenoreea, hipomenoreea, oligomenoreea şi dismenoreea pot fi corectate printr-o terapie corespunzătoare.DermatologiePrincipalele indicaţii sunt : psoriazisul, acneea juvenilă, alopeciile, cicatricile vicioase, piodermitele, micoze, eczeme subacute, foliculite.Pentru psoriazis se utilizează trei metode consecutiv :

- aplicaţii generale- aplicaţii locale în doze mari exfoliante- tratamente locale cu substanţe medicamentoase

Contraindicaţiile tratamentului cu ultravioleteAplicaţiile generale şi locale pe suprafeţe mari sunt contraindicate în :

- tuberculoza pulmonară- neoplasmele de orice tip- la cei cu tendinţă la hemoragii- tromboflebitele- afecţiunile miocardice decompensate sau la limita de compensare- caşexie (debilitate fizică avansată)- stări de denutriţie

Contraindicaţii relative- neurastenii severe- hipertensiuni avansate stadiul III- tulburări severe de climacteriu- hipertiroidii complicate cu alte afecţiuni

Trebuie avută în vedere sensibilitatea deosebită a anumitor persoane la ultraviolete, la care efectuarea tratamentului poate să ducă la apariţia unor accidente, dintre care amintim :

- eritem actinic acut – este intens, neaşteptat de precoce şi prelungit, urmat de edem şi flictene- urticaria actinică- fotodermatoze care pot fi acute sau cronice unele ajungând până la forme eczematoase- tulburări de pigmentaţie – melanodermii- tulburări vaso motorii cerebrale de tipul congestiilor sau hemoragiilor cerebrale

Bibliografie : „Curs de electroterapie” Dr. Tyerha Ioan Şcoala Sanitară PostlicealăPitar Moş BUCUREŞTI 1975

Placebo, Placebo-terapia, definiţie şi precizări

Pentru început este nevoie să precizăm înţelesul termenilor de placebo (sau remediu placebo), de placebo-terapie (sau tratament placebo) şi mai departe, de efect placebo, fenomen placebo. Termenul de placebo, care în limba latină înseamnă „voi place” şi care a fost adoptat în medicină la sfârşitul secolului al XVIII-lea, este definit în Hoper’s Medical Dictionnary din 1811 ca un „calificativ dat oricărei medicaţii prescrise mai mult să placă bolnavului, decât pentru a-i fi utilă”. Sensul actual al termenului şi al noţiunii s-a schimbat şi deşi termenul a rămas acelaşi, sugerând plăcerea, locul acesteia a fost luat de utilitate, placebo a devenit calificativul dat unei medicaţii anodine, lipsită de acţiune specifică, de eficacitate proprie, într-o anumită boală, dar care se foloseşte totuşi în aceasta cu speranţa de a produce un efect util, pe cale psihologică sau după definiţia dată de Kissel şi Barrucand, „măsură terapeutică de eficacitate intrinsecă nulă sau slabă, fără raport logic cu boala, dar acţionând, dacă bolnavul gândeşte că primeşte un tratament activ, printr-un mecanism psihologic sau psiho-fiziologic”.Trebuie adăugat că în înţelesul actual, noţiunea de placebo mai comportă şi unele caractere condiţionale, şi anume :

- caracterul lucid- caracterul conştient- caracterul intenţional şi corect

al folosirii acestui remediu.Dacă în trecut prescrierea şi administrarea unor medicamente lipsite de valoare, de acţiune proprie, aveau un caracter inconştient şi empiric, constituind un fenomen terapeutic general, curent, azi medicaţia placebo se foloseşte numai în anumite cazuri, ca o medicaţie specială, cu conştiinţa lipsei ei de valoare proprie, dar cu bună intenţie şi în mod cinstit, cu scop benefic în urmărirea unui efect util, a unui rezultat favorabil.De aceea o definiţie mai completă şi mai cuprinzătoare privind medicamentul placebo ar fi : „substanţă sau metodă lipsită de acţiune terapeutică proprie intrinsecă şi fără raport direct, logic cu boala, dar care se aplică totuşi unui bolnav, dându-se drept remediu activ, specific de mare eficacitate în mod intenţionat şi cu bună ştiinţă, pentru a determina la acesta efecte utile prin mecanisme psihologice de amăgire, de iluzie”.

51

În ceea ce priveşte placebo-terapia, aceasta poate fi definită astfel : „prescrierea şi administrarea la un bolnav, în mod intenţionat şi cu bună-ştiinţă a unei substanţe sau metode practic lipsite de efect terapeutic propriu în boala de care cel suferă, pentru a crea acestuia iluzia că este supus unui tratament real, activ, specific şi prin aceasta a obţine eventual un rezultat favorabil”. În concepţia actuală, placebo înseamnă nu un medicament, ci un pseudo-medicament, un mijloc terapeutic fals, simulat, inactiv prin el însuşi, dar cu încărcătură psihologică constând în „promisiunea vindecării” .Poate fi vorba de placebo-uri pure, adică de substanţe total inactive, inerte sau placebo-uri impure, substanţe cu oarecare activitate farmacologică, dar nesigură, dubioasă. Ca placebo-uri pot fi utilizate şi metode fizice, mecanice, de asemenea intervenţii chirurgicale.Placebo-terapia reprezintă o metodă terapeutică fictivă, falsă, iluzorie, mincinoasă, dar cu suport obiectiv, material (folosind anumite elemente concrete), având la bază intenţia medicului de a înşela pe bolnav, însă cu scop util şi în mod corect, fără a-i aduce prejudicii, fără a-i dăuna, din contră cu scopul de a obţine pe căi psihologice, prin iluzie, prin mijloace simple, anodine, efecte favorabile asupra bolii lui sau a unora din simptomele acesteia, o terapie de sugestie cu suport obiectiv.Barrucand definea placebo-terapia „o terapie sugestivă încarnată într-o practică materială” sprijinită pe elemente concrete, care dau iluzia că se aplică o farmacoterapie.Este vorba de o terapeutică specială, prin aceea că se situează la răscrucea dintre farmacoterapie şi psihoterapie, mai precis reuneşte într-o formulă sintetică cele două forme menţionate, o psihoterapie ascunsă sub masca unei farmacoterapii, bazându-se aşadar pe amăgire, o terapie aparte, care se situează la limita dintre ficţiune şi adevăr, dintre iluzie şi realitate, dintre sinceritate şi minciună, dintre corectitudine şi şarlatanie, o terapeutică modernă prin numele ei, prin pretenţiile ei ştiinţifice şi prin caracterul ei conştient şi intenţional, dar veche de când este lumea şi de când există medicina, prin aparenţa ei de farmacoterapie, dar cu acţiune psihoterapică în realitate.Placebo-terapia este o formulare înnoită, modernizată, sub o etichetă care îi conferă un iz ştiinţific şi un gir oficial, a unei forme de tratament care a dominat empiric şi inconştient medicina timp de milenii, de la începuturile ei şi până cu puţin înainte de epoca noastră, fiindcă mai toată terapia trecutului a fost în realitate, placebo-terapie inconştientă.Efectul placebo Prin această expresie se înţelege acţiunea fericită a unui mijloc lipsit de acţiune farmacodinamică, asupra unei stări patologice prin mijloace nespecifice, lipsite de valoare, de acţiune directă obţinut aşadar prin mecanisme psihologice şi anume prin încrederea bolnavului, prin amăgirea lui, prin aceea că bolnavul crede că este vorba de un remediu real, specific, de mare eficienţă.Efectul placebo este un efect real, obţinut printr-un mijloc care nu posedă însă o acţiune terapeutică reală, intrinsecă, prin el însuşi. Mii de ani acest efect placebo a stat, în mod inconştient, la baza eficienţei mijloacelor terapeutice folosite în timpurile respective, constituind forţa necunoscută care a dat putere acţiunii medicamentelor vremii, medicamente care nu aveau, în marea lor majoritate, vreo eficienţă proprie, vreo acţiune specifică intrinsecă.Sub raportul esenţei, efectul placebo este un efect psihologic, de mistificare, un efect obţinut pe căile spiritului, un efect ce se bazează pe impresia pe care o are bolnavul asupra eficienţei remediului, pe încrederea pe care o are în acesta şi în medic, un efect care deşi este bazat pe mijloace şi procedee fictive, iluzorii, bazat pe amăgire este totuşi util, binefăcător, tămăduitor destul de frecvent şi este superior efectului sugestiv al cuvântului simplu, al psihoterapiei verbale. Este o „psihoterapie regizată”, realizând un transfer susţinut obiectiv, între medic şi pseudomedicament, pe de o parte şi bolnav pe de altă parte.Mecanismul psihologic care stă la baza efectului placebo nu este însă unic şi nici simplu, este multiplu şi variat de la un bolnav la altul şi în imensa majoritate a cazurilor se bazează pe sugestie, pe heterosugestie şi autosugestie.Remediul poate influenţa asupra producerii efectului placebo prin anumite atribute ale lui, astfel un efect mai bun se obţine dacă el este de culoare roşie, amar, prezentat în tablete foarte mari sau pilule foarte mici, prin injecţii decât prin preparate destinate administrării orale, prin ordinea prescripţiei, prin costul remediului, prin renumele lui. Medicul contribuie şi el la geneza efectului placebo, uneori chiar în mod apreciabil prin notorietatea, autoritatea, reputaţia, titlurile medicului, siguranţa atitudinii şi acţiunilor lui, puterea lui de sugestionare, de persuasiune, de simpatie, de optimizare, de a sădi bolnavului încredere în medicament – într-un cuvânt personalitatea lui, atmosfera de mit, de magie ce există în jurul persoanei sale. De aici slabele efecte placebo pe care le obţine orice medic (oricât de bun ar fi el) în familia lui deoarece în mediul familial el este „demitificat”, personalitatea lui nu mai joacă nici un rol, nu mai are influenţă Chiar şi onorariul ridicat are influenţă în obţinerea efectului placebo şi în orice caz, mare importanţă are calitatea raporturilor ce s-au stabilit între medic şi bolnav, profunzimea transferului afectiv realizat între medic şi pacient.Pacientul influenţează mai ales calitatea răspunsului la remediile placebo, eficacitatea acestora depinzând în bună parte de el şi tot el joacă rolul esenţial în geneza efectului placebo prin personalitatea lui.În general, ca şi pentru sugestie şi hipnotism, există pacienţi sensibili, reactivi, dotaţi în acest sens - placebo-sensibili – şi alţii insensibili, areactivi – placebo-rezistenţi – şi mai există o categorie de pacienţi care reacţionează chiar negativ, cu fenomene de tip patologic, nedorite la remediile placebo, deşi acestea sunt inofensive, sunt placebo-negativi sau noceboreactivi. Fără o regulă absolută, răspunsul la placebo depinde în mare măsură de temperamentul, caracterul şi personalitatea pacientului. Placebo-sensibilii sunt indivizii calmi, timizi, pasivi, emotivi, lipsiţi de iniţiativă, lipsiţi de încredere în ei, influenţabili, sugestibili, deseori anxioşi, mai accesibili la sentimente decât la raţionamente, sensibili la educare, apropiindu-se de tipul slab, sentimental, relativ cooperanţi şi uşor de satisfăcut, mulţumiţi de îngrijirile ce li se dau. Placebo-rezistenţii sunt în genere indivizii mai rigizi, mai curioşi, încăpăţânaţi, mai activi, de un nivel intelectual mai ridicat, deseori suspicioşi, uneori chiar ostili, agresivi, dificili, capabili de critică şi autocritică, capabili de un bun control emoţional,

52

uneori temperamente chiar nevrotice, deseori mai mult raţionalişti, nemulţumiţi, puţin cooperanţi, rezistând deseori chiar şi la remediile şi tratamentele clasice, reale, bine indicate.Placebo-negativii sunt mai totdeauna persoane cu tendinţe nevropatice, cu stigmate nevrotice, cu personalitate aparte, prin unele din caracterele ei.Regulile de aplicare a placebo-terapieiRegulile deontologice : să existe în această acţiune corectitudine, cinste, sinceritate, să nu existe vreun interes personal al medicului sau al unei rude, prieten al bolnavului (interes de ordin economic, moral), conştiinţa medicului să poată răspunde în orice clipă de buna ei credinţă, de modul corect în care s-a procedat, de intenţiile justificate, caritabile, de indicaţiile reale care i-au stat la bază, care au determinat aplicarea placebo-terapiei.Regulile psihologice : să nu ştie nimeni, nici chiar personalul care administrează, să se însoţească această terapie de acţiuni sugestive, întăritoare, să nu se insiste dacă efectele întârzie să apară, dacă ele nu se arată cu promptitudine.

Bibliografie : „Probleme vechi şi noi de terapeutică medicală” Dr. A. Păunescu Podeanu Editura medicală BUCUREŞTI 1973

Homeopatia

Situată între terapia alopatică, a dozelor apreciabile de medicamente şi terapia placebo, homeopatia sau terapia cu doze infime de medicamente constituie ca şi placebo-terapia o terapie mult discutată. Se pune astfel următoarea întrebare : „Este terapia cu doze infime o terapie reală, activă prin ea însăşi sau este tot o terapie iluzorie, de pură impresie, acţionând cel mult psihologic ?” Există de peste un secol şi jumătate o şcoală medico terapeutică specială, bazată pe principii proprii care foloseşte pentru tratarea bolilor, doze infime de medicamente, după anumite criterii particulare, care sunt cu totul altele decât cele ale medicinii clasice, alopatice.Aceasta este homeopatia, formă de medicină care priveşte în mod special atât patologia, cât şi modul de a trata şi preveni bolile, medicină cu puncte de vedere proprii originale, care se concentrează în trei principii fundamentale :

- principiul similitudinii – „similia similibus curantur”- principiul diluţiei remediilor şi al dozelor infinitezimale- principiul individualizării în terapie

Indiferent de principiile conexe ale doctrinei, cel care dă loc cel mai mult la discuţii este cel al dozelor infime. Doze infinitezimale de care se serveşte homeopatia sunt diluţii de ordinul – 5 până la – 30 , adică de ordinul milionimilor şi miliardimilor, iar întrebarea care se pune este „Pot avea ele o acţiune terapeutică ?” şi dacă au „Prin ce mecanism o exercită ?”.Cu alte cuvinte „Au remediile o limită de acţiune ?”, „Există sau nu doze liminare ?”. Adversarii homeopatiei spun sub raport teoretic şi logic, „că este de necrezut că doze de ordinul – 10, – 20, – 30, să poată avea vreun efect asupra organismului, când substanţa activă aproape că nu mai poate fi găsită, apreciată în masa enormă a substanţei diluante !”. Într-adevăr, într-o diluţie de ordinul – 30, o picătură de substanţă activă se află diluată în 300.000.000 litrii de apă, încât în cantitatea administrată unui bolnav nu se ştie dacă conţine urme vagi de substanţă activă, măcar o moleculă. Iată însă că timpul şi noile descoperiri în ştiinţă, în chimia fizică, în mecanica ondulatorie, în atomistica modernă vin să aducă elemente de sprijin tot mai multe în favoarea acţiunii reale a dozelor infime. Concepţia atomică şi electronică arată că un metal sau metaloid poate fi identificat prin reacţii specifice în diluţii de 1/7 miliarde, iar biologia a descoperit şi ea că simţurile omului pot fi impresionate de doze infime în diluţii foarte mari, astfel gustul poate percepe stricnina într-o diluţie de 1/1 milion, iar iodul în diluţie de 1/250.000. La animale, anumite simţuri pot fi influenţate de doze şi mai mici, de exemplu mirosul câinelui, al rechinului care percepe mirosul sângelui de la kilometrii în largul mării. Prin cantităţi infinitezimale acţionează fermenţii şi hormonii, de exemplu : tiroxina şi insulina activează oxidarea celulară, chiar la a 18-a diluţie zecimală, iar cantitatea de acetilcolină necesară pentru a determina transmiterea influxului nervos de la un neuron la altul corespunde diluţiei zecimale a 21-a Pentru întreţinerea anumitor procese celulare, fermenţii organici acţionează în doze infime, iar acţiunea lor poate fi întreruptă de cantităţi neglijabile, insesizabile de substanţe toxice. Prin doze infime enzimele pot declanşa procese de importanţă hotărâtoare pentru organism, fără ca ele să se modifice, fără ca ele să intre în procesul chimic, iar reacţiile declanşate de ele pot continua în lanţ timp îndelungat, modificând radical substanţa vie în caracterele ei cele mai însemnate, ceea ce duce la concluzia că nu se poate nega puterea dozelor infime, acţiunea concentraţiilor extrem de slabe asupra celulelor cu care vin în contact, asupra reacţiilor biologice pe care le modifică numai prin prezenţa lor. Acţiunea dozelor infime depinde şi de reactivitatea organismului, care poate căpăta uneori forme manifeste de răspuns la doze imponderabile de substanţe străine. Noţiunea de alergie ilustrează foarte clar acest lucru şi demonstrează ce rol poate juca disreactivitatea sau hiperreactivitatea organismului în prezenţa unor cantităţi infime de substanţe aparent anodine, în general inactive şi fără nocivitate prin ele însele, la fenomenele ample ce pot lua naştere numai la contactul cu urme din aceste substanţe. Desensibilizarea şi vaccinarea se obţin tot cu microdoze în general, ceea ce confirmă puterea de acţiune a dozelor infime, mai mult chiar, relevă rolul reactivităţii organismului în mecanismul lor de acţiune terapeutică, „vaccinoterapia acţionează homeopatic, este o homeopatie ştiinţifică”(după dr. Much), cu atât mai mult cu cât acţionează şi pe principiul similitudinii.

53

Cel puţin două procese pe care le cunoaştem – cel de cataliză şi cel de hipersensibilitate şi hiperreactivitate a organismului – ne arată că fiinţa vie este influenţată de duze minime de substanţe străine ei. Din punct de vedere al realităţilor obiective trebuie să admitem că rezultatele practice ale terapiei cu doze infime, aplicate după principiile homeopatiei, există şi că dă rezultate bune, uneori chiar surprinzătoare, neaşteptate, chiar în cazuri în care terapia alopatică a eşuat. Pentru a explica efectul microdozelor, acesta s-a atribuit şi se atribuie receptivităţii organismului, excitabilităţii lui particulare. Se menţionează că eficienţa medicamentelor este în funcţie de coincidenţa lor cu reactivitatea specifică a bolnavilor şi că în vederea acestui lucru este necesar a se căuta faza optimă a organismului sau a se crea în prealabil o stare de reactivitate anumită, uniformă, pentru a favoriza efectul dozelor infinitezimale. În acest sens se pretinde că medicamentele homeopatice ar reprezenta excitanţi slabi, corespunzând reacţiei paradoxale a organismului, ele ar acţiona pe baza principiului de izoritmie, în concordanţă cu starea funcţională a organismului, fiind asimilate de acesta, dozele foarte mici ar juca rolul de informatori ai organismului, stimulând reacţiile biologice naturale, punând în mişcare un curent de excitaţie nervoasă şi endocrină, un transport de energie, făcând posibilă rezonanţa organismului şi reconversia reacţiilor deviate, influenţând factorii enzimatici şi procesele metabolice inaparente, întărind dominanta prin excitaţii slabe, care nu depăşesc pragul de toleranţă al celulelor, determinând inhibiţia supraliminară a substratului morfofuncţional al bolilor analoge. Şi dacă cu toate insuficienţele ei dogmatice, explicative, homeopatia şi terapia homeopatică au încă adepţii lor, aceasta se datorează credinţei într-o dogmă, care se naşte şi se întreţine nu întotdeauna prin argumente perfect clare, iar adeziune la o idee ţine deseori de elemente logice greu de înţeles, de motive greu de explicat, mecanismele şi atitudinile spiritului având uneori aspecte, resorturi şi laturi necunoscute. În fine, ca un element pozitiv pentru acceptarea homeoterapiei, în sensul de a i se acorda credit, a fi privită cu bunăvoinţă se înscrie şi faptul dozele infinitezimale ale homeopatiei nu au cel puţin inconveniente. „Terapia cu doze infinitezimale oferă superioritatea de a nu pune în eşec reacţiile curative spontane ale naturii” (după dr. Fiessinger) sau „sunt bune, mai ales, pentru că nu fac nici un rău” (după dr. Theohari) . În sprijinul aceste idei se menţionează ca argument faptul că, în cursul epidemiei de gripă spaniolă din 1916, homeopaţii au pierdut mai puţini pacienţii decât alopaţii. Din aceste fapte, unii au mai tras concluzia că terapia homeopatică mai prezintă avantajul că învaţă pe medic prudenţa în tratament şi spiritul de măsură, care sunt de multe ori foarte utile, mai ales în bolile cronice. O menţiune totuşi, cu privire la lipsa de inconveniente a terapiei homeopatice, aceasta poate fi dăunătoare atunci când are pretenţia de a rezolva, cu dozele ei infinitezimale, cazuri de boli severe grave, în care intervenţia promptă şi energică a alopatiei poate aduce infinit mai mult. Nu trebuie deci de aşteptat la terapia homeopatică şi nici de insistat cu ea în stări infecţioase grave, septicemice (neglijând din această cauză antibioticele) şi nici în cazuri de cancer surprinse la debut (pentru a nu pierde momentul util al terapiei radicale). În asemenea cazuri perseverarea terapiei homeopatice este condamnabilă.Concluzii Este greu a se trage o concluzie, a lua o atitudine faţă de terapia homeopatică pentru faptul că ea are pe cât de mulţi detractori pe atât de mulţi adepţi. Evident că rezultatele ei bune, chiar dacă nu sunt multe, dese, regulate, chiar dacă sunt obţinute prin sugestie, prin efect placebo, ne fac să constatăm că teoria homeopatică constituie o realitate, şi că nu putem să o negăm, că trebuie să o acceptăm ca atare. Ea şi-a afirmat viabilitatea şi prin capacitatea ei de a străbate secole, de a polariza în jurul ei mii de credincioşi şi ne impune să o luăm în considerare, chiar dacă nu putem pătrunde în intimitatea mecanismelor ei de acţiune, chiar dacă nu putem admite explicaţiile pe care homeopaţii le oferă (uneori curioase, bizare). Fiind vorba însă de o terapie aparte, bazată pe dogme şi interpretări proprii speciale, ea nu constituie o terapie valabilă, o realitate decât în mâinile homeopaţilor, ale iniţiaţilor, ale credincioşilor ei, ale celor care o practică cu pricepere şi onestitate. Terapia cu doze infime nu poate fi acceptată decât în cadrul practicii homeopatiei, prin prisma interpretărilor homeopatice, aplicată fiind de către medicul homeopat pe baza ştiinţei homeopatice. Anamneza în homeopatie joacă un rol fundamental, ea urmărind a crea posibilitatea înţelegerii bolnavului pe baza tuturor simptomelor subiective şi obiective, în funcţie de condiţiile de mediu şi reactivitatea organismului. Interpretarea simptomelor prezentate de către bolnav se face după formule speciale, medicul homeopat ştiind să recunoască în ele indicii ale unor tulburări patologice de ordin general, clasificate şi denumite în mod special, propriu homeopatiei, recunoscând în ele după criterii proprii disciplinei homeopatice, faza evolutivă a bolii, sensul în care se îndreaptă procesul patologic, precum şi orientarea adaptativă a organismului, descifrând uneori boala chiar în faza precoce, incipientă, preclinică. Tot prin interpretarea simptomelor şi prin deducţiile respective medicul homeopat ştie să orienteze tratamentul, să aleagă medicamentul potrivit şi diluţia necesară pentru efectul urmărit. Terapia homeopatică merită să fie acceptată ca o realitate, tot aşa cum este acceptată ca o realitate şi medicina tradiţională chineză, sau cel puţin trebuie să fie respectată, luată în considerare, deoarece şi această formă de terapie reprezintă un efort spre binele bolnavului prin echilibrarea lui şi alinarea suferinţelor. Terapia cu doze infime de medicamente poate fi admisă ca o formă specială de terapie, în mâna medicilor homeopaţi adevăraţi, verificaţi, care o practică nu în concurenţă cu medicina alopatică, ci în strânsă legătură cu aceasta, în completarea ei. Bibliografie : „Probleme vechi şi noi de terapeutică medicală” de A. Păunescu PodeanuEditura medicală BUCUREŞTI 1974

54

Meloterapia şi estetoterapia – terapia prin muzică şi artă

Asupra spiritului omenesc muzica exercită influenţe variate, iar prin aceste influenţe , acţiune ei se răsfrânge asupra întregului complex organic al fiinţei umane. Răsunetul muzicii asupra psihicului şi asupra întregului organism explică pentru ce aceasta constituie fundalul tuturor momentelor esenţiale ale existenţei, la naştere, în leagăn, în copilărie şi adolescenţă, în muncă, la şcoală, în armată, la sport, dar mai ales la petrecere. Muzica exprimă durere, bucurie, speranţă, ironie, linişte, agitaţie, triumf, disperare, ea poate induce sentimente variate celui ce o ascultă, învăluie în vis, creează extaz, potoleşte frământări, face să se uite de mizeriile vieţii, evocă amintiri, poate acoperi momentan impresii neplăcute, poate combate senzaţii penibile, poate înlătura sau atenua suferinţe fizice şi psihice, poate schimba radical dispoziţia sufletească şi comportamentul, poate emula, poate calma, poate reconforta, poate deprima şi în mod indirect influenţează munca, repausul, odihna, influenţează sănătatea, capacitatea de efort, influenţează modul de a privi viaţa, ajută în bună măsură dezvoltării şi perfecţionării omului, întăreşte simţul social, facilitând stabilirea şi întreţinerea legăturilor dintre oameni, apropierea inimilor lor. Strecurându-se insidios în simţurile noastre şi prin ele în mintea şi sufletul nostru, în activitatea noastră şi mai departe, în corpul nostru, în sistemele lui vitale, muzica influenţează atât conştientul cât şi inconştientul şi pe aceste căi întreaga fiinţă psihică, afectivă, vegetativă şi viscerală. Efectele multiple ale muzicii, consecinţele ei multilaterale, calităţile ei variate au făcut pe gânditorii tuturor timpurilor să îmbrace muzica în gânduri, reflecţii, idei, maxime, cugetări din cele mai frumoase, mai profunde, mai înălţătoare. Faptul că poate crea stări odihnitoare, că poate alina dureri fizice şi morale, că poate combate depresiunea, constituind un factor adânc modificator al fiinţei umane, faptul că atunci când este mânuită cu abilitate şi folosită cu tact este capabilă să aducă foloase sănătăţii fiinţei, să-i influenţeze favorabil echilibrul biologic, a făcut ca muzica să fie utilizată uneori ca factor terapeutic, să fie luată ca ajutor de către medic în lupta lui cu boala. Istoric Folosirea muzicii în scopuri medicale terapeutice este tot atât de veche ca şi medicina şi omul. Cunoscut din vremuri străvechi, efectul pozitiv al muzicii asupra organismului uman a fost folosit sistematic ca mijloc terapeutic de milenii. Utilizarea muzicii în scop de tămăduire a început odată cu primele încercări ale omului de a se opune bolii, de la primele mijiri ale conştiinţei, odată cu primele rudimente de spiritualitate, cu primele înmuguriri ale religiei. Medicina primitivă se baza foarte mult pe terapia muzicală, omul preistoric utiliza incantaţiile spre a obţine vindecarea în caz de boală, de suferinţă, şi tot ea ocupa un loc important în ceremoniile destinate să înlăture acţiunea spiritelor rele, să obţină vindecarea fiind în raporturi foarte strânse cu religia cu practicile acesteia, cu medicina, aşa cum era ea concepută în acele vremuri. Mitologia a legat şi ea muzica de arta tămăduirii prin câteva din figurile ei ilustre, astfel Apolo, zeul soarelui, al poeziei şi muzicii era medic, fiul lui Asklepios este zeul medicinii, un alt personaj mitologic, Orfeu vindeca boli şi alina dureri prin versurile şi muzica vrăjită a lirei sale, iar Homer povesteşte în Odiseea, că fii lui Autolicos au oprit sângele din rănile lui Ulysse prin cântări magice. De-a lungul timpurilor, muzica a jucat un rol important în arta tămăduirii, ea fiind amestecată în acest scop un timp lung cu religia şi magia. Platon recunoaşte că muzica are darul de a influenţa pe om, Aristotel subliniază înrâurirea morală pe care o au sunetele asupra omului, iar Pitagora care era filozof, medic şi muzicant utiliza muzica pentru odihnă, calmare, stimulare, prescriind anumite melodii şi anumite instrumente pentru din fiecare din scopurile urmărite, iar sistemul lui combină armonia şi tonurile muzicale. Grecii se serveau de muzică pentru a influenţa favorabil moravurile barbarilor cu care veneau în contact pentru a înlesni civilizarea lor.În evul mediu sunt utilizate „remedii muzicale” diferite în raport cu diversitatea bolilor şi existau chir medici-muzicanţi ambulanţi care foloseau diferite cântece lecuitoare. În secolele al XVIII – lea şi al XIX – lea muzica era folosită mai ales de către neuropsihiatrii, spitalele de psihiatrie aveau angajaţi muzicanţi special pentru a cânta bolnavilor. După cum se vede aplicarea muzicii în medicină ca mijloc terapeutic este foarte veche, ea coincide cu începuturile religioase şi tămăduitoare ale omenirii, iar muzica a devenit o disciplină terapeutică, oarecum raţională, abia în ultimele 4 –5 secole şi baze cu adevărat ştiinţifice a dobândit abia în ultimele decenii, epoca noastră fiind mai mult supusă studiilor şi cercetărilor adunându-se azi multe fapte care să-i confere deja girul ştiinţei.

Influenţe ale muzicii asupra organismului Observaţiile adunate de-a lungul vremii au adus o mulţime de precizări asupra efectelor pe care muzica le are asupra organismului uman, dând astfel un suport ştiinţific meloterapiei. Efectele muzicii asupra omului sunt , în primul rând, de ordin psihic, influenţa muzicii se exercită cu predilecţie asupra sufletului omului, asupra afectivităţii lui, asupra echilibrului şi tonusului diferitelor funcţii cerebrale. Modificările produse, transformările rezultate pot fi uneori, deosebit de importante, extraordinare, radicale, acţiunea liniştitoare poate ajunge până la hipnoză, până la completa deconectare, influenţa emoţională poate să determine frisoane, stări de extaz, contracturi, stimularea poate ajunge la entuziasm, la elanuri neobişnuite, la acţiuni de încordare, de violenţă, de forţă. Pentru aceasta muzica s-a folosit şi se foloseşte la anumite împrejurări, marşurile militare înviorează, semnalul de atac al trompetei „toarnă flăcări în artere”, muzica profundă, solemnă, plină de maiestate care însoţeşte un ceremonial are influenţă

55

adâncă asupra sufletului, iar pentru aceste motive este utilizată în armată, în practica religioasă, în diferite alte ceremonii, la petreceri, pentru aceste motive există imnul naţional, pentru aceasta se cântă copilului în leagăn, se cântă în toate împrejurările vieţii, pentru aceasta se dansează după muzică şi numai după ritm de tobe ca la unele popoare. Efectele muzicii asupra creierului se extind uneori şi asupra intelectului, asupra ideaţiei, putând la anumite persoane să stimuleze chiar creativitatea. Aceste efecte au fost puse în evidenţă cu mijloace fine, ştiinţifice prin înregistrări electroencefalografice, modificări ale undei alfa producându-se chiar de la primele sunete, ele variind cu răsunetul afectiv asupra bolnavului. Răsunetul psihic afectiv al muzicii variază cu genul şi natura cesteia, muzica calmă, senină, dulce calmează spiritul şi destinde, cea vibrantă te scoate din toropeală, tonurile înalte sunt excitante în timp ce tonurile grave au efect contrar. Asupra sistemului nervos vegetativ şi a funcţiilor vitale, influenţa muzicii este de asemenea multiplă şi variată, s-au evidenţiat prin înregistrări grafice, faptul că muzica determină la cel ce o ascultă modificări circulatorii evidente, modificări de puls, de tensiune arterială, vasoconstricţie periferică, vasodilataţie cerebrală. Ca şi modificările psihoafective, modificările vegetoviscerale, vasculare, distrofice produse de muzică sunt variate de la un bolnav la altul, în raport cu reactivitatea lui vegetativă, cu sensibilitatea lui faţă de muzică şi în bună parte cu genul de muzică. Aşa se explică pentru ce muzica utilă în nenumărate împrejurări trebuie adaptată acestora, în timpul mesei o anumită muzică pentru a stimula pofta de mâncare, în timpul lucrului o alta pentru a antrena şi spori energia, în timpul odihnei alta pentru a uşura destinderea psihică şi vegeto-organică.Raporturi între calităţile muzicii şi efectele ei în organism Vorbind despre anumite efecte ale muzicii, trebuie menţionat întotdeauna caracterul acesteia, genul ei, instrumentul şi piesa muzicală despre care este vorba pentru a fi mai precişi, mai ştiinţifici. În ceea ce priveşte tonalitatea se poate aprecia că sunetele dulci sunt calmante, cele violente deşteptă, excită, îmbată, că muzica zgomotoasă stimulează, muzica liniştită, calmă, lentă, senină destinde spiritul, deconectează, sunetele ascuţite, înalte mai ales când sunt repetate au efect excitant, în timp ce sunetele grave, prelungite, profunde acţionează liniştitor. Tempo-ul muzicii exercită de asemenea evidente influenţe, un tempo rapid însufleţeşte, agită, înveseleşte, excită, un tempo de marş stimulează, îmbărbătează, antrenează, un tempo lent creează atmosferă de vis, de calm, de înălţare, dar şi de pasivitate. Instrumentele muzicale au şi ele efecte psihofiziologice diferite, astfel vioara încântă, linişteşte, antrenează fantezia, dispune, oboiul ar exercita un bun efect simulant asupra astenicilor, iar trompeta ar constitui un stimulent mai puternic încă, putând să irite chiar, ăpe indivizii irascibili, nervoşi mai ales prin sunetele ei înalte, flautul şi clarinetul ar produce cele mai însemnate modificări în ritmul inimii şi funcţionalitatea vasculară, bateria ar fi un bun analeptic, euforizant, în timp ce contrabasul ar fi un bun tranchilizant. Ritmul, dintre toate atributele muzicii este apreciat ca fiind cel mai important prin influenţele pe care le exercită asupra organismului, fiind factorul dominant în răsunetul psihoorganic al muzicii, contează în primul rând cantabilitatea sau linia melodică şi celelalte atribute ale muzicii constituind accesorii cu valoare estetică conexă a muzicii. Muzica clasică este profund disciplinatoare, ea imprimă senzaţia de simetrie şi siguranţă, stimulează spiritul creator. Muzica romantică aduce sufletului şi corpului o impresie de odihnă, de visare, care poartă pe auditor deasupra frământărilor de moment, îi antrenează fantezia, îl poate duce chiar la atitudini de inhibiţie asupra înclinaţiilor nevrotice şi hiperemoţionale. Muzica impresionistă este greată de spiritele răvăşite, incoerente dar celor echilibrate liniştite le poate produce reacţii de disconfort, dezagreabile, iar asupra temperamentelor mai irascibile poate exercita efecte nocive de iritaţie. Muzica de dans şi muzica populară are efecte subordonate nu atât genului cât stilului, ritmului, tempo-ului, piesele vesele antrenează, cele lente destind, valsul duce la euforie.Încercări de „Farmacopee muzicală” Faptul că muzica nu constituie un panaceu universal aplicabil oriunde şi oricum a făcut ca în folosirea ei să se recomande oarecare grijă, oarecare discernământ. Iată câteva din datele mai serioase demne de considerare ale lui Schaffler şi Lacroix, ele se raportează la piesele muzicale care sunt de folos în diferite forme de patologie, date care ar putea purta titlul de „îndreptar de farmacopee muzicală” şi care se raportează la piesa muzicală cea mai adecvată pentru o anumită stare patologică, , la indicaţia cea mai potrivită şi la forma cea mai utilă în ceea ce priveşte „medicamentul muzică”.Sunt indicate astfel (după Schaffler) :pentru oboseală nervoasă şi surmenaj :

- poemele simfonice „Vltava” de Smetana- „Dimineaţa” de Grieg

pentru stări de depresiune :- „Regele piticilor” de Schubert- „Carnavalul” de Dvorak

împotriva stărilor de furie :- „Corul pelerinilor” de Wagner

împotriva stărilor de melancolie :- „Oda bucuriei” de Beethoven

pentru liniştirea marilor suferinţe morale :- sonata „Patetica” de Beethoven- „Concertul de violoncel” de Dvorak- „Studiul în sol major” de Chopin

iar o altă serie de indicaţii (după Lacroix) :

56

pentru stări de depresiune nervoasă şi irascibilitate :- „Nocturna nr. 5” de Chopin- uvertura la opera „Parsifal” de Wagner

pentru stări de deznădejde :- „Romanţa în fa major” de Beethoven- „Clar de lună” de Debussy

pentru stări de oboseală cu slăbirea atenţiei :- una din „Fugile” lui Bach

pentru stări de enervare :- „Sonata lunii” de Beethoven- „Sonata în re” de Prokofiev- „Cantata nr. 2” de Bach- „Simfonia” de Cesar Frank

împotriva stărilor de agitaţie :- mazurci şi preludii de Chopin- valsuri de Strauss- „Melodia” de Rubinstein

pentru tonifierea sistemului nervos :- „Preludiul şi fuga în mi minor” de Bach- uvertura „Egmond” de Beethoven- partea a III-a din „Simfonia a VI-a” de Ceaikovski- „Preludiul op. 28, nr. 1” de Chopin- „Rapsodia ungară nr. 2” de Liszt

pentru calmarea sistemului nervos :- partea a II-a din „Simfonia a VI-a” de Beethoven- „Ave Maria” de Schubert- „Clar de lună” de Debussy- „Nocturna în re minor” de Chopin

împotriva hipertensiunii esenţiale :- „Concertul în re minor” pentru vioară şi orchestră de Bach- „Sonata pentru pian” de Bella Bartok- „Nocturna în re minor” de Chopin- „Cvartetul în fa” de Ravel

împotriva durerilor de cap :- opera „Fidelio” de Beethoven- opera „Don Juan” de Mozart- „Rapsodia ungară nr. 1” de Liszt- „Un american la Paris” de Gershwin

Meloterapia, după cum se vede mai sus, cere o muzică judicios aleasă, impune ca principiu indispensabil o bună selecţie şi un bun dozaj al muzicii, iar aşa se explică pentru ce rezultatele ei sunt tot mai bune, aplicare ei devine tot mai largă şi studiile cu privire la ea sunt tot mai numeroase şi mai serioase. Alte forme de estetoterapie : dans, literatură, teatru Asupra organismului uman şi în primul rând asupra psihicului lui şi alte arte pot exercita influenţe binefăcătoare. Dansul, artă tot atât de veche ca şi muzica, are şi el o mare acţiune modelatoare asupra omului, dovadă caracterul lui universal, folosirea lui largă, comună, indiferent de cultură, de educaţie. Prin intermediul ritmului, prin efectele lui antrenante, prin consecinţele lui derivative, deconectante au făcut ca dansul să devină ca şi muzica un mijloc comun de terapie socială, cu aplicare empirică , instinctivă, omul recurgând la dans ca şi la muzică în mod inconştient, instinctiv, ca să se liniştească, să se înveselească, să se distreze, să se antreneze. El este de folos pentru creşterea şi educarea armonică a tânărului, iar la adulţi şi bătrâni este de folos pentru menţinerea formei fizice, a supleţei motorii, în plus ameliorează respiraţia, circulaţia sângelui, activitatea inimii şi o dată cu plăcerea estetică, realizează o destindere nervoasă, dezvoltă capacitatea de acţiune, iniţiativa, coordonarea psihomotorie. Lectura de versuri sau proză are de asemenea efecte foarte bune asupra persoanelor deprimate, asupra neurastenicilor uneori cu rezultate direct surprinzătoare ( chiar salvări de la sinucidere). Teatrul activ jucat de bolnav, poate constitui un mijloc terapeutic, jucând scenete cu momente din biografia lor, bolnavii se ameliorau în mod evident, iar în alt mod E. Dart, actor şi om de teatru francez a elaborat o formă de terapie teatrală, punând pe bolnavul-actor ca sub masca eroului literar, să interpreteze situaţii şi să trăiască sentimente analoge celor legate de sănătatea lui, să interpreteze personaje de o mare robusteţe morală obţinând redresări şi tonifieri surprinzătoare ale bolnavilor . Estetica ambianţei, ca factor terapeutic este la ora actuală la mare preţ, prin grija de parcuri, peisaje, aranjamente estetizante, în sanatorii şi staţiuni balneare, prin decorarea pereţilor cu desene vioaie, colorate, antrenante în spitalele de copii. Influenţa binefăcătoare a ambianţei, a mediului, se resimte nu numai prin sporirea dragostei de frumos, prin atragerea către o viaţă mai elevată, dar şi prin efectele ei înviorătoare, tonifiante asupra omului. Concluzii Efectele minunate ale muzicii asupra omului au fost exprimate de gânditorii tuturor timpurilor în cele mai frumoase cuvinte :

57

- George Enescu – „Muzica este un grai izvorât din inimă şi menit să aducă dragoste şi înfrăţire printre cei pe care îi despart credinţe şi obiceiuri deosebite. Muzica este un grai în care se oglindesc, fără posibilitate de prefăcătorie, însuşirile psihice ale oamenilor, ale popoarelor”

- Beethoven – „Muzica trebuie să facă să ţâşnească focul din creierul oamenilor”- Shakespeare – „În muzica dulce este o asemenea putere, că necazurile inimii şi grijile ucigătoare, ascultând-

o adorm şi mor”- Guilhot – „Audiţia de opere muzicale, alese pentru valoarea lor emoţională, liniştitoare, stimulantă sau

divers inductoare, exercită, prin intermediul adaptării detaliilor şi grupării bucăţilor alese, potrivit fiecărui caz individual, o putere de activare afectivă notabilă, care o face să poată fi aşezată, ca eficacitate, în contextul de ansamblu a unei cure psihoterapice”

- Octavian Goga – „De multe ori arta este un sanatoriu, în care se vindecă rănile pe care ni le-a dat viaţa” Dar cum expresiile frumosului în viaţă sunt multiple şi multiple sunt şi valorile lui, ca şi răsunetul lui asupra organismului, medicina trebuie să ştie să utilizeze, pentru binele bolnavilor, toate resursele pe care le oferă acest frumos multiplu, polivalent. Estetoterapia trebuie luată serios în considerare de medicina actuală. Şi în cadrul ei cu deosebire muzicoterapia.

Bibliografie : „Probleme vechi şi noi de terapeutică medicală” de A, Păunescu Podeanu Editura medicală BUCUREŞTI 1973

Masajul

Prin noţiune de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale variate, aplicate sistematic la suprafaţa organismului în scop terapeutic sau igienic.

58

Originea cuvântului „masaj” este în limba arabă unde cuvântul arab „mass” înseamnă a frământa.La început masajul era aplicat în mod empiric, fără o explicaţie fiziologică, fiind bazat numai pe observaţiile şi experienţa celor care practicau masajul.Medicina modernă, bazată pe cunoaşterea profundă a anatomiei şi fiziologiei pielii, a circulaţiei tegumentare, a reflexelor superficiale şi profunde cu punct de plecare la nivelul pielii, a rolului pielii şi anexelor ei în elaborarea anumitor substanţe, între care unele de tip hormonal, a dat explicaţii ştiinţifice din punct de vedere anatomic şi fiziologic masajului, care a devenit astfel o metodă terapeutică preţioasă.Masajul se compune dintr-o suită de prelucrări mecanice manuale la suprafaţa organismului, manipulări care se succed într-o anumită ordine, în funcţie de regiune asupra căreia acţionăm, de scopul urmărit şi de starea pacientului.Aceste manevre de masaj poartă diferite denumiri ca: netezire, apăsare, frământare, stoarcere, fricţiune, vibraţie, batere etc. care vor fi descrise fiecare în parte.Condiţii şi reguli de practicare a masajului Pentru ca masajul să fie aplicat corect, cu rezultate bune este nevoie :

- de o stăpânire corectă a tehnicii şi metodologiei masajului- de o cunoaştere profundă a tehnicii masajului- de asigurare a unor condiţii optime de lucru- de respectare a tuturor condiţiilor igienico-sanitare de practicare a masajului

Locul şi mobilierul necesarÎn săli special amenajate :

- pe lângă servicii de consultaţii şi tratamente- pe lângă bazele sportive- în cadrul serviciilor de C.F.M. (cultură fizică medicală)- în sanatorii şi staţiuni balneare- în săli speciale mari împărţite cu paravane- la domiciliul pacientului sau maseurului

Aceste săli obligatoriu să fie :- curate perfect- luminoase - încălzite (max. 20 – 24 grade C)- aerisite- pereţii din faianţă sau vopsiţi în ulei ( sau materiale ce pot fi uşor curăţite şi dezinfectate)- pardoseala să fie din gresie sau linoleum

Mobilierul să fie simplu, un strict necesar de :- banchetă de masaj- scăunel - măsuţă cu substanţe pentru masaj- un dulap - un cuier- o chiuvetă cu apă caldă şi rece- duşuri şi instalaţii sanitare separate pentru personal şi pacienţi- spaţiu de odihnă pentru personal- eventual un vestiar şi o sală de aşteptare pentru pacienţi

Masajul se execută pe :- banchete de lemn sau metal tapisate cu material impermeabil- pe un cearşaf curat- în saloane la patul bolnavului- în aer liber (masajul sportivilor înainte sau în timpul competiţiilor)

Reguli pentru cel ce masează :- să fie dotat cu oarecare forţă musculară- să aibă suficiente cunoştinţe despre forma şi structura organismului- să cunoască temeinic tehnica, metodica şi efectele masajului- să efectueze masajul cu o curăţenie corporală şi a echipamentului perfectă- înainte şi după masaj să-şi spele mâinile- să aibă unghiile scurte şi bine îngrijite- fără inele, ceasuri, brăţări sau alte bijuterii ale mâinilor sau antebraţelor- fără parfumuri sau pomezi cu miros puternic- să nu fumeze în sălile de masaj- să nu consume alcool- îşi va îngriji în mod deosebit mâinile- nu va masa în condiţii de oboseală- va respecta cu stricteţe sentimentul de pudoare al pacienţilor- va da dovadă de tact, înţelegere, seriozitate, conştiinciozitate- va fi bine dispus întotdeauna- va fi comunicativ, cuviincios, discret

59

- nu va dezbrăca pacientul mai mult decât este necesar- va acoperi părţile masate cu un cearşaf- va păstra o poziţie comodă relaxată fără încordări fizice şi psihice- va urmări reacţiile subiective şi obiective ale celui masat

Reguli pentru cel masat :- să se prezinte cu nevoile fiziologice satisfăcute- să facă masajul cu două ore înainte sau după masă- să fie curat corporal- să fie relaxat fizic şi psihic

Mâna maseurului nu trebuie să fie niciodată rece şi umedă, iar pentru ca masajul să fie mai uşor, se vor întrebuinţa materiale alunecoase, îndeosebi pudra de talc, care lasă pe piele o unsoare sidefie strălucitoare care nu se alterează, aceasta favorizând alunecarea mâinilor pe piele şi face posibilă, şi mai uşoară apăsarea, asigură un contact uşor şi regulat al mâinilor cu tegumentul, iar pentru aceasta se mai pot utiliza glicerina, vaselina, lanolina sau mai nou diferite creme concepute special pentru masaj cu extracte din plante medicinale, sau medicamente uşor absorbabile prin piele.Este important ca, înainte de a începe masajul, să se controleze starea tegumentului bolnavului, urmărindu-se în special, eventual unele infecţii ale pielii care contraindică aplicarea masajului, precum şi eventualele echimoze care denotă că şedinţele anterioare de masaj nu au fost efectuate corect.Indicaţii generale În ceea ce priveşte durata şedinţelor şi durata tratamentului, ele nu pot fi determinate precis dinainte, ci sunt în funcţie de boala pentru care este tratat pacientul, de evoluţia acesteia, de regiunea la care se aplică masajul, de sensibilitatea lui şi de starea sa generală.Frecvenţa este de obicei de una şedinţă pe zi, uneori la două zile, mai rar de două ori pe zi, durata unei şedinţe variază între 5’ – 25’, iar în cazuri excepţionale 30’ – 40’.În afecţiunile recente şi dureroase se aplică şedinţe scurte de 3’ – 5’, masajul local al membrelor în jur de 10’, masajul unor regiuni mai întinse 5’ – 20’, iar un masajul general între 20’ – 30’ de preferinţă dimineaţa.Durata şedinţelor, repetarea lor, genul de masaj aplicat vor fi recomandate totdeauna de către medicul curant, durata tratamentului poate fi variabilă în funcţie de afecţiune şi poate fi între 2 – 4 – 6 săptămâni, uneori chiar mai mare, ca în cazul afecţiunilor ortopedice sau reumatismale.Ordinea în care se face masajul se va arăta concomitent cu prezentarea manevrelor de masaj, în general se începe masajul în jurul regiunii bolnave, se masează mai întâi părţile periferice apoi trunchiul.Contraindicaţii

a) generale- definitive- temporareb) parţiale

Contraindicaţiile generale definitive- cancer - debilitate accentuată- stări nevrotice grave- anchiloze

Contraindicaţiile generale temporare- stări febrile- fracturi- inflamaţii - infecţii

Contraindicaţii parţiale- hipertensiunea arterială- septicemia- abcese, furuncule- stări cu dureri acute abdominale

Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. N. Teleki Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

Tehnica masajului

Numeroasele şi variatele mişcări ce stau la baza procedurilor de masaj impresionează prin diversitatea şi complexitatea lor, iar comparând elementele lor comune le putem grupa în categorii distincte.Manevrele de masaj au căpătat denumiri sugestive după felul mişcărilor executate sau influenţa lor asupra ţesuturilor.Manevrele masajului sunt :

A) manevre principale (fundamentale) - netezirea (efleurajul)- fricţiunea- frământatul (petrisajul)- baterea (tapotamentul)

60

- vibraţiileB) manevre secundare (ajutătoare)

- cernutul- rulatul- presiunile- tracţiunile- tensiunile- scuturările- procedee diverse – pensări, ciupiri, ridicări

Manevre principale (fundamentale)Netezirea (efleurajul) – constă din alunecări uşoare şi ritmice asemănătoare cu mângâierile ţesuturilor, în realitate sunt acţiuni de împingere sau tragere a mâinilor pe suprafeţe mai mult sau mai puţin întinse ale pielii cu o anumită apăsare, cu un sens bine determinat şi cu un ritm ce variază după necesităţi.Tehnica – se execută cu faţa palmară sau dorsală, cu degetele apropiate sau depărtate, cu o mână pe suprafeţe mici sau cu două pe suprafeţe mai întinse.Presiunea – variază, pentru piele alunecări uşoare, pentru ţesutul subcutanat cu o mână peste alta, pentru ţesuturile profunde cu rădăcina mâinii, cu marginea cubitală sau chiar cu pumnii închişi, iar când se execută cu dosul mâinii sau cu nodozităţile articulare efectul este în profunzime.Intensitatea apăsării – pentru piele, nervi şi vase o apăsare redusă, pentru ţesutul subcutanat apăsare medie, pentru ţesutul profund o intensitate mare.Sensul – este determinat de circulaţia de întoarcere a sângelui prin vene şi de scurgerea limfei în spaţiile interstiţiale şi vasele limfatice, iar pentru a nu stânjeni circulaţia arterială este indicată manevra sacadată.Viteza – să depăşească cu puţin viteza de scurgere a sângelui prin vene.Întinderea – manevre lungi şi foarte lungi, manevre medii, manevre scurte şi foarte scurte.Ritmul – este determinat de timpul de umplere şi golire a vaselor cu limfă şi sânge.Direcţia – în linie dreaptă de-a lungul membrelor, grupelor de muşchi sau vase sau acolo unde configuraţia ţesuturilor determină sensul, forma şi întinderea manevrelor.Efectele netezirii (efleurajului) sunt :

- mecanice – prin activarea circulaţiei sanguine în capilare şi venele superficiale, accelerarea circulaţiei limfatice în spaţiile intercelulare şi pe căile limfatice

- reflexe - efecte rezultate din acţiunea asupra terminaţiilor receptoare ale nervilor periferici determinând reacţii vasomotoare umorale şi nervoase care reglează circulaţia în întregul organism, efecte persistente cu vasodilataţie (hiperemie) de durată

Netezirea influenţează şi alţi nervi periferici senzitivi şi motorii, executată lent şi ritmic însoţită de vibraţii linişteşte, scade durerile şi contracţia musculară ceea ce o indică ca manevră introductivă pentru masaj, obţinându-se o toleranţă mai bună şi mai eficace a lui.Reducerea sensibilităţii duce la o scădere a încordării psihice pe care o întâlnim în practica masajului la persoane emotive, copii fricoşi sau cei ce fac pentru prima oară un masaj.Stimulând circulaţia şi funcţiile nervii periferici, netezirea activează schimburile nutritive şi favorizează funcţiile multiple ale pielii.Executată viguros şi insistent, apăsând în profunzime spaţiile dintre muşchi (spaţii cu vase mari şi trunchiuri nervoase) influenţează circulaţia de adâncime, funcţiile şi ţesuturile organelor locale.În muşchi ajunge sânge oxigenat şi substanţe energetice şi se elimină rapid şi complet reziduurile toxice, se combate astfel oboseala şi se refac proprietăţile funcţionale ale ţesuturilor.Netezirile lente, ritmice şi profunde au asupra muşchilor efect relaxant, cele scurte şi energice excită nervii şi stimulează întregul organism.Fricţiunea – se adresează ţesuturilor profunde de sub piele şi constau din apăsarea pielii şi a ţesuturilor moi subcutanate pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur osos şi prin deplasarea lor circulară sau liniară atât cât permite elasticitatea proprie.Tehnica – cu vârful degetelor indicator, mijlociu şi inelar sau cu întreaga mână cu marginile sale, cu pumnul închis sau rădăcina mâinii.Porţiunile mai sensibile se prelucrează cu partea cubitală a palmei, regiunile mai cărnoase cu faţa dorsală a mâinii pumnul fiind închis, suprafeţele reduse cu o mână cele mai întinse cu ambele mâini, simultan şi simetric, concentric şi excentric şi alternativ cu mâinile relaxând câte un braţ.Sensul – este de sus în jos, mai ales în masajul recuperator când după executarea fricţiunii sunt indicate câteva neteziri pentru a introduce în circuitul lichid (sânge, limfă) rezultatele fricţiunii.Direcţia – circular, liniar, dute-vino pe porţiunile sărace de ţesuturi moi, în jurul articulaţiilor, în lungul ligamentelor şi tendoanelor, în lungul spaţiilor inter- osoase şi intra-musculare.Fricţiunea „în cleşte”, cutele de piele şi ţesuturi fiind cuprinse şi comprimate între degetul mare (police) şi restul degetelor sau între marginile cubitale ale palmelor, în zigzag de-a lungul coloanei de la ceafă spre regiunea fesieră.Pentru a obţine efecte favorabile indiferent de tehnică fricţiunile vor avea un caracter continuu.Presiunea – variază după necesităţiIntensitatea – poate fi superficială, medie sau profundă şi se reglează prin unghiul de atac al degetelor sau mâinii.Efectele fricţiunii sunt :

- mecanice – prin mobilizarea ţesuturilor moi, mărindu-le supleţea şi redându-le elasticitatea

61

- reflexe – prin activarea circulaţiei locale, stimularea schimburilor nutritive, încălzirea până la roşire (eritem) a pielii Executată lent şi prelung scade sensibilitatea locală, reduce contractura şi diminuează încordarea generală, iar executată viguros stimulează sistemul nervos central şi periferic.Această manevră de masaj este indicată în sechelele posttraumatice sau postoperatorii pentru stimularea proceselor de vindecare prin :

- regenerarea ţesuturilor- activarea nutriţiei locale- dezagregarea formaţiilor fibroase sau grăsoase- dislocarea infiltratelor şi depozitelor patologice- desprinderea şi îndepărtarea produselor post inflamatorii şi a reziduurilor seroase- desfacerea aderenţelor cicatriciale- favorizează dezvoltarea unor ţesuturi noi

Nu este necesară utilizarea substanţelor alunecătoare, dar atunci când dorim pătrunderea unor substanţe medicamentoase, le folosim.Frământatul (petrisajul) – constă din prinderea sub formă de cută a muşchilor şi ţesuturilor, ridicarea lor atât cât permite elasticitatea proprie, stoarcerea prin comprimare între degete şi palmă sau prin presiune pe planul profund.Tehnica – cu o mână sau cu două mâini, variază după regiune, segment sau scop, pe regiunile întinse prin ridicarea şi prinderea între degete şi rădăcina mâinii a unei cute care este stoarsă prin ducerea înainte a mâinii spre degete, prin comprimarea acesteia cu partea cărnoasă a rădăcinii mâinii precum şi prin apăsarea ei pe planul dur profund.Pe membre, ambele mâini se aplică în arc sau brăţară la acelaşi nivel pentru coapse sau etajat pentru gambe, braţe şi antebraţe, muşchii sunt prinşi şi strânşi între degete şi palme apoi sunt presaţi pe planul profund, iar după fiecare presiune muşchii se relaxează.Forţa – este mijlocie şi mică după rezistenţa muşchilorSensul – pe regiunile plane în lungul muşchiului, iar pe membre se preferă de la rădăcină spre extremităţi şi se urmăreşte ca presiunile să se orienteze în sensul circulaţiei de întoarcere a sângelui şi limfei.Presiunile – se fac strângând ţesuturile cu ambele mâini deodată sau alternativ.Pe marile mase cărnoase frământatul se execută formând o cută lungă de muşchi care este prinsă între degete şi podul palmei, strânsă ca într-un cleşte ridicată şi apoi presată pe planul profund fără a o scăpa din mâini şi fără a desprinde palmele de pe piele.După ce se prelucrează o porţiune, mâinile se deplasează încet din aproape în aproape pe toată regiune sau segmentul ce trebuie masat.În regiunea abdominală frământatul se execută numai dacă sunt ţesuturi grase abundente, în cută sau val care constă dintr-o mişcare de ridicare şi stoarcere a ţesuturilor, ori de ducere înainte şi înapoi a cutei din ţesuturile grase prinse între degete şi palme.Manevra de frământare a cutei abdominale se aseamănă cu mişcările pe care le fac gospodinele când spală şi storc rufele.Efectele frământatului sunt :

- mecanice – ridicarea ţesuturilor cărnoase stimulează vitalitatea celulelor şi circulaţia profundă, stoarcerea muşchilor dezvoltă elasticitatea, presiunile şi stoarcerile comprimă vasele profunde, activând circulaţia, îmbunătăţind schimburile nutritive, eliminând substanţele toxice, produsele de uzură din ţesuturi rezultate din procesele inflamatorii sau catabolice

- reflexe – stimulează contractibilitatea, excitabilitatea, conductibilitatea nervoasă, funcţiile muşchilor, iar excitarea motorie provoacă contracţii fibrilare în undă

Frământatul este indicat în atonii musculare, atrofii, insuficienţe musculare după imobilizări prelungite posttraumatice. Baterea (tapotamentul) – sunt cele mai intense şi mai excitante manevre de masaj ce se execută cu degetele palmele şi pumnii.Forme – tocatul, cu partea cubitală a mâinii sau cu degetele „mănunchi de nuiele” pe porţiunile cărnoase, percutatul sau ciocănitul cu vârful degetelor uşor îndoite care cad perpendicular pe regiunea masată, plescăitul cu suprafaţa palmelor sau palmele în „cupă”, bătătoritul, cu palmele şi degetele întinse şi apropiate de suprafaţa corpului cu palma „ventuză” sau pumnul incomplet închis. Intensitatea – este dată de greutatea mâinii şi înălţimea de la care cade.Efectele baterii (tapotamentului) sunt :

- mecanice – creşte elasticitatea şi supleţea ţesuturilor, stimulează vitalitatea celulelor şi circulaţia periferică şi profundă- reflexe – excitant puternic, aplicat îndelungat, ritmic şi uniform influenţează ramurile periferice ale nervilor senzitivi

în sensul reducerii sensibilităţii Prin excitarea firişoarelor motorii se produce o creştere a tonusului muscular şi chiar o contracţie locală a miofibrilelor, iar lovirile uşoare determină o contracţie parţială fără efecte mecanice, stimulează proprietăţile fiziologice specifice ale muşchiului sporindu-i funcţionalitatea, în timp ce lovirile puternice, cu ritm intens şi durată mare determină contracţia unui număr mare de fibre musculare tot fără efect mecanic, şi acţionează asupra nervilor vasomotori provocând un aflux crescut de sânge, stimulând funcţiile nutritive locale.Vibraţiile – constau din mişcări oscilatorii ritmice şi intermitente executate foarte frecvent şi uniform cu ajutorul mâinilor sau a unor aparate speciale numite vibratoare.Aceste mişcări realizează deplasări mici, milimetrice şi presiuni ondulatorii ale pielii şi ţesuturilor.

62

Manual – se execută cu vârful degetelor sau faţa lor palmară, cu podul palmei, cu toată palma cu degetele întinse, cu pumnul închis sau deschis, manevră greu de executat, foarte obositoare şi care necesită un exerciţiu îndelungat, mâna fiind instrumentul ideal pentru că este caldă, moale şi se adaptează perfect după forma regiunii masate.Mecanic – mişcările sunt mai rapide, mai uniforme, perfect ritmice şi se pot menţine ritm îndelungat, aparatele pot fi mici, mari sau chiar mese vibratoare care permit reglarea frecvenţei şi amplitudinii oscilaţiilor, contactul cu pielea se face prin dispozitive speciale din metal, ebonită, cauciuc, material plastic sau benzi din pânză tare, piele.Tehnica – depinde de regiune şi necesităţi, presiunea vibratoare se poate aplica pe un singur punct sau deplasa liniar, la rădăcina sau traiectul unui nerv, la inserţia unui tendon sau muşchi, în jurul unei articulaţii, de-a lungul unei vene.Când aceste oscilaţii sunt executate cu amplitudine şi intensitate mare se numesc trepidaţii, şi pot fi executate manual sau mecanic.Efectele vibraţiilor sunt :

- mecanice – încălzirea pielii, activarea circulaţiei locale, calmant relaxator şi decongestiv- reflexe – acţiune liniştitoare de redare a sensibilităţii nervoase de relaxare a pielii şi ţesuturilor superficiale

Manevre secundare (ajutătoare)Aceste manevre se intercalează printre cele principale sau se adaugă la sfârşitul şedinţelor cu rol de a întregi acţiunea manevrelor principale de a îmbogăţi tehnica masajului şi sunt :

- cernutul - rulatul- presiunile- tracţiunile- tensiunile- scuturările- procedee diverse – pensări, ciupiri, ridicări

Cernutul – se aplică la membrele superioare după procedee puternice ca baterea, frământatul sau în masajul liniştitor după netezire şi fricţiune, se execută cu ambele mâini, de jos în sus prin ridicări şi presiuni alternative în ritm viu şi insistent, din aproape în aproape, în sus şi în jos de-a lungul segmentului cu efect relaxator asupra muşchilor, măreşte supleţea ţesuturilor şi activează funcţiile locale.Rulatul – se execută într-un fel asemănător cu cernutul, dar cu degetele întinse şi cu palmele apăsând pe ţesuturile moi tare ca la cernut, masa de ţesuturi moi se prinde între palme sub diverse unghiuri şi se rulează în ritm foarte viu în toate sensurile cu efecte asemănătoare cernutului, manevre ce se pot combina între ele,Presiunile – procedee vechi ce se folosesc în masajul periostal, în masajul general, care întăresc acţiunea netezirii, fricţiunii şi frământatului, iar în mod independent se aplică pe spate de-a lungul coloanei (nu se aplică la femei şi copii), se aplică palmele cu degetele întinse de o parte şi de alta a coloanei, se apasă o dată sau de mai multe ori în acelaşi loc, apoi se deplasează palmele în sus sau în jos din aproape în aproape şi au o eficacitate crescută când sunt însoţite de trepidaţii executate cu precauţie fără schimbări bruşte de intensitate, dau o senzaţie plăcută de destindere.Procedeele pe periost şi pe nervi sunt speciale, masajul periostal constă din aplicarea unor presiuni simple sau vibrante foarte puternice pe anumite puncte sau porţiuni mici din periost, manevra trebuie să producă o durere cel puţin egală cu cea acuzată, durează 2’ – 3’ şi se repetă de câteva ori până ce durerile si simptomele de contractură au cedat, efectele se obţin după 2 – 3 şedinţe.Tracţiunile – acţionează asupra articulaţiilor şi periarticular, se execută la sfârşitul masajului segmentar sau articular, ele se fac în sensul axei lungi şi se urmăreşte realizarea unei întinderi şi alungiri în limite fiziologice a elementelor articulare şi periarticulare precum şi o degajare de sub presiune a elementelor intraarticulare, au indicaţii în prevenirea şi combaterea redorilor articulare, a îngroşărilor patologice în ţesuturile periarticulare, în procesele articulare degenerative sau proliferative.Tensiunile – sunt mişcări active sau pasive ce întregesc mişcarea metodică a articulaţiilor şi care dau o senzaţie de căldură locală.Scuturările – constau din mişcări oscilatorii ample executate pe regiuni ale membrelor, pe membrul întreg sau pe întreg corpul, scuturarea spaţiilor interosoase la mâni şi picioare înlocuiesc frământatul, au efect relaxant când sunt executate cu blândeţe sau de înviorare când sunt executate energic.Procedee diverse – pensările – se apucă o cută de piele şi ţesut subcutanat, se ridică atât cât permite elasticitatea, se eliberează priza şi se face alta, au efecte excitante, ciupirile – se adresează în special pielii, ridicările – se adresează pielii, ţesutului subcutanat şi muşchilor cu efecte excitante.

Acţiunea fiziologică a masajului Efectele masajului sunt multiple, acestuia atribuindu-se efecte locale şi efecte generale.Efectele locale sunt :

- acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, musculare sau articulare- acţiune hiperemiantă locală- îmbunătăţire a circulaţiei locale care se manifestă prin încălzirea şi înroşirea tegumentului asupra căruia se exercită

masajul- înlăturarea lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor de resorbţie în regiunea masată

Efectele generale sunt :- stimularea funcţiilor aparatului circulator şi respirator- creşterea metabolismului bazal- efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului, cu îmbunătăţirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare

63

Toate aceste efecte se explică prin acţiunea exercitată de masaj asupra pielii îndeosebi, organ bogat vascularizat şi mai ales inervat, în piele existând numeroase terminaţii nervoase (exteroreceptori) punct de plecare a unei serii de reflexe.La cestea trebuie adăugate şi efectele excitante pe care le exercită masajul asupra terminaţiilor nervoase din muşchi, ligamente şi tendoane (proprioceptorii). Cel mai important mecanism de acţiune a masajului este reprezentat deci de mecanismul reflex.Acesta pleacă de la exteroreceptorii din tegument şi proprioceptorii din muşchi şi tendoane la nivelul cărora iau naştere stimuli de diferite intensităţi, care pornesc spre sistemul nervos central.Aceste reflexe explică efectele generale ale masajului, precum şi o parte din acţiunile lui locale.Trebuie adăugat de asemenea că organele interne în suferinţă se manifestă prin senzaţii dureroase ale peretelui toracic sau abdominal, deci superficiale, fiecărui organ corespunzându-i o anumită zonă cutanată.Topografia acestor zone metamerice cutanate a fost stabilită de Head şi de aceea poartă numele de „zone Head”Cunoaşterea acestor zone este necesară maseurului care, acţionând asupra lor, influenţează pe cale reflexă starea funcţională a organelor profunde în suferinţă ( acest tip de masaj constituie un capitol deosebit, care face obiectul de studiu al anumitor specialişti). Concomitent cu acţiunea nervoasă reflexă pe căile rahidiene, manevrele de masaj determină o serie de reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare.Cum vasele cutanate conţin mai mult de un sfert din cantitatea totală de sânge din organism, pielea fiind un adevărat organ-rezervor de sânge, masajul exercită o influenţă considerabilă asupra circulaţiei superficiale şi indirect profunde a organismului.Un alt mecanism de acţiune a masajului este reprezentat de apariţia în urma compresiunilor, ciupirilor, frământărilor sau baterii a unor reacţii întinse în piele, cu formarea în cadrul metabolismului pielii a unor substanţe metabolice care trec în circulaţia generală.Unii autori au descris „substanţa H” asemănătoare histaminei, cu acţiune vasodilatatoare capilară, alţi autori susţin că iau naştere substanţe asemănătoare colinei care stimulează peristaltismul, iar alţi autori pun aceste efecte vasodilatatoare pe seama unor substanţe acide care iau naştere în ţesuturi în timpul masajului.Un alt mod de acţiune a masajului este efectul lui mecanic asupra lichidelor interstiţiale.Când acest lichid este în exces în spaţiile şi interstiţiile ţesutului conjunctiv, masajul poate să intervină favorabil, ajutând la resorbţia lui în sânge, pentru a fi eliminat.Rezultă o îmbunătăţire a condiţiilor circulatorii şi o reducere a muncii inimii, care are de mobilizat o masă de lichid mai mică.Toate aceste acţiuni ale masajului explică indicaţiile largi într-o serie de afecţiuni, precum şi utilizarea lui în scop igienic, ca şi în viaţa sportivă (masajul sportiv).Indicaţiile terapeutice vor fi făcute numai de medici, pentru asistenţii de fizioterapie fiind necesară cunoaşterea contraindicaţiilor masajului, ca să nu se comită greşeli.Contraindicaţiile masajului sunt :

- bolile infecţioase acute- furunculoze- piodermite- eczeme- psoriazis - boli parazitare- periostite- osteite- osteomielită- artrite infecţioase acute- tuberculoza pulmonară- tuberculoza osteo-articulară- arteroscleroza (fragilitatea arteriolelor)- flebitele- tromboflebitele- bolile hemoragipare- hemoragiile recente- inflamaţiile acute ale organelor abdominale- ulcerul gastric sau duodenal- toate tipurile de cancer

Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. N Teleki Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

Tehnici şi metode de executare a masajului ţesuturilor

Ţesuturile au structuri şi funcţii deosebite, sunt dispuse neuniform la suprafaţă sau profunzime, iar grosimea şi constituţia variază de la o regiune la alta.

64

Sensibilitatea şi reacţiile la acţiunea masajului sunt inegale pentru că circulaţia sângelui şi a limfei, precum şi dispoziţia reţelei nervoase sunt de asemenea variate şi inegale.Aceste particularităţi determină adaptări tehnice şi metodice ale masajului, pentru a obţine efectele maxime şi îndeplinirea scopului urmărit.Masajul pielii Pielea cu o suprafaţă de 1,5 mp şi în care se găseşte ¼ din cantitatea de sânge din organism este primul ţesut ce realizează protecţia şi relaţia cu mediul înconjurător, are o importantă funcţie în termoreglare, secreţie şi captare a excitanţilor mediului.Pielea reprezintă ţesutul de contact în orişice formă de masaj.Masajul influenţează acest ţesut şi prin intermediul său ţesuturile şi organele interne, fiindu-i indicate manevre uşoare superficiale ca netezirea, fricţiunea, dar şi baterea, vibraţiile, pensări şi ciupiri. Netezirea – se execută cu scop de a activa circulaţia, de a mări cantitatea de sânge circulant la suprafaţa corpului obţinându-se o degajare a circulaţiei profunde, stimulează schimburile nutritive locale contribuind la reglarea circulaţiei limfei şi umorilor, iar ca sens se orientează după dispoziţia reţelei vasculare superficiale venoase.Viteza şi ritmul vor fi adaptate scopului, manevrele mai repezi pentru circulaţia venoasă, încete sau întrerupte pentru circulaţia limfatică şi pentru a nu stânjeni circulaţia arterială.Apăsarea depinde de grosimea pielii, de profunzimea reţelei vasculare, iar întinderea de suprafaţa dorită a fi masată.După scopul urmărit netezirile se împart în excitante sau stimulatoare şi se execută viguros şi rapid cu durată relativ scurtă, iar cele calmante sau relaxante se execută uşor şi lent cu o durată prelungită.Fricţiunea – mobilizează pielea în raport cu straturile profunde atât cât permite elasticitatea ei sunt circulare, semicirculare, liniare şi se execută cu vârful degetelor sau faţa palmară cu o presiune uşoară pentru a nu depăşi straturile profunde ale pielii, ritmul este viu sau lent în funcţie de scopul urmărit,Fricţiunea solicită mecanic elasticitatea şi mobilitatea pielii atunci când vrem să desfacem aderenţele formate între piele şi straturile profunde şi se execută energic, iar durata este în funcţie de scopul urmărit, mai scurtă când sunt încadrate într-un complex de manevre de masaj şi mai lungă când se execută ca manevră singulară.Baterea (tapotamentul) – se execută sub forma percutărilor uşoare sau a plescăitului tangenţial, care influenţează terminaţiile senzitive motorii şi mai ales trofice, cu efect persistent de încălzire a tegumentului.Vibraţia – se foloseşte ca manevră independentă sau se asociază cu alte manevre, are ca efecte încălzirea pielii, scăderea sensibilităţii, iar aplicarea îndelungată a vibraţiilor mecanice au ca rezultat o senzaţie particulară asemănătoare cu amorţeala ( parestezie).Pensările şi ciupirile – se folosesc pentru efectul lor excitant prin prinderea şi ridicare unei mici cute în ritm rapid. Efectele masajului asupra pielii sunt :

- îmbunătăţeşte calităţile pielii ca : elasticitatea, consistenţa, legătura cu ţesuturile profunde- ajută la îndepărtarea celulelor cornoase pe cale de descuamare- stimulează creşterea celulelor tinere- favorizează deschiderea canalelor de excreţie a glandelor sudoripare şi sebacee- stimulează introducerea în curentul circulator general a unei bune cantităţi de sânge din piele prin dilatarea capilarelor

venoase şi arteriale- sângele din profunzime este atras la periferie, contribuind la păstrarea echilibrului dintre circulaţia profundă şi

periferică- activează circulaţia internă pentru toate ţesuturile ceea ce duce la o intensificare a schimburilor nutritive

Prin masarea unor zone sau regiuni cutanate bine delimitate ale pielii, putem influenţa în sens fiziologic sau curativ ţesuturile şi organele profunde, acest tip de masaj se numeşte masaj segmentar sau masaj reflexogen şi se aplică în tratamentul unor afecţiuni ale aparatului circulator, respirator sau digestiv, cărora le corespund pe piele şi în ţesuturile subcutanate puncte sau zone de sensibilitate maximă.Masajul ţesuturilor conjunctive Ţesuturile conjunctive sunt formate din celule dispuse în straturi, irigate de sânge cu numeroase terminaţii nervoase care desăvârşesc funcţia de protecţie a organismului şi contribuie la realizarea funcţiei de sprijin şi mişcare.Din punct de vedere fiziologic asigură apărarea organismului de agenţii patogeni fizici, chimici, biologici, contribuie la vindecarea ţesuturilor după leziuni traumatice, intervenţii chirurgicale afecţiuni inflamatorii fiind şi locul de bază pentru formarea depunerilor grase.Netezirea – se execută puternic folosindu-se procedeul „în pieptene”Fricţiunea – se execută în funcţie de regiune cu degetele, palmele, cu partea cubitală a mâinii, cu rădăcina mâinii sau chiar cu pumnul închis fiind indicată pentru combaterea aderenţelor, dezagregarea şi dezorganizarea formaţiunilor patologice.Frământatul – se face în cută şi este indicat în special pentru depozitele grase.Vibraţiile – se execută ca atare sau asociate cu alte manevre şi au efecte calmante, relaxatoare.Efectele masajului asupra ţesuturilor conjunctive sunt:

- acţiune mecanică directă de întreţinere şi refacere a elasticităţii şi elementelor sale- acţiunea asupra circulaţiei contribuie la menţinerea echilibrului circulator în organism- stimulează schimburile nutritive şi excreţia- grăbeşte evacuarea reziduurilor metabolice- contribuie alături de exerciţiile fizice la resorbţia şi scăderea depozitelor grase din ţesuturi- combate manifestările patologice locale de fibrizare, sclerozare, cicatrizare prin stimularea resorbţiei infiltratelor din

jurul leziunilor ajutând la refacerea rapidă a ţesuturilor lezate- combate retracţiile şi redorile cicatriciale

65

- în cadrul masajului reflexogen influenţează favorabil evoluţia spre vindecare a organelor suferinde- s-au găsit în structura ţesutului conjunctiv subcutanat modificări ca simptom al îmbolnăvirii organelor interne, fapt ce

a pus bazele masajului reflexogen (segmentar)Masajul elementelor aparatului locomotor Muşchii aparatului locomotor pot fi masaţi pe regiuni, grupuri, segmente sau lanţuri musculare.Netezirile – sunt puternice executate în lungul fibrelor de la o inserţie la alta apăsând mai uşor pe porţiunile tendinoase şi mai tare pe partea musculară, fasciile şi aponevrozele sunt prelucrate cu vârful degetelor şi cu palmele, formaţiunile profunde cu partea dorsală a mâinii, partea cubitală sau nodozităţile pumnului.Fricţiunile – se adresează atât muşchiului cât şi formaţiunilor aponevrotice, tendoanelor, tecilor, inserţiilor tendoanelor, joncţiunilor tendo-musculare şi se fac liniare pe tendoane şi circulare pe inserţii şi joncţiuni.Cernutul şi rulatul – se fac datorită efectelor lor relaxante.Vibraţiile – se folosesc simple sau asociate cu fricţiuni când dorim un efect liniştitor.Baterea, plescăitul, ciupitul, scuturările – executate viguros au efecte excitante. Efectele masajului asupra aparatului locomotor

- îmbunătăţesc proprietăţile muşchilor – elasticitate, excitabilitate, contractibilitate - activează circulaţia sângelui şi limfei în profunzimea muşchilor- favorizează adaptarea muşchiului la efort- combate atonia, atrofia şi contractura musculară- combate sechelele posttraumatice- are aplicaţii largi în reumatologie combătând durerea

Masajul articulaţiilor Este o formă de masaj ce capătă caracteristici de masaj special datorită structurii funcţionale a articulaţiilor.Netezirea – folosim forme scurte circulare sau liniare, adaptate la forma anatomică a articulaţiilor, executate cu intensitate medie şi mică.Fricţiunea – este manevră de bază, se execută insistent prelucrând ţesuturile articulare, capsula articulară precum şi elementele peri-articulare.Vibraţiile – se execută manual cu neteziri şi fricţiuni vibrante.Tensiunile şi tracţiunile – se execută la articulaţiile mici şi mijlociiEfectele masajului asupra articulaţiilor sunt :

- activează circulaţia sângelui şi nutriţia locală- întreţine supleţea ţesuturilor peri-articulare- contribuie la resorbţia şi repunerea în circulaţie a lichidelor seroase sau serului sanguin din articulaţii- ajută la împrăştierea infiltratelor patologice din ţesuturile peri-articulare- previne şi combate aderenţele, retracţiile, redorile, cicatriciile vicioase, depozitele patologice peri-articulare şi alte

urme ale accidentelor şi afecţiunilor articulare Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. N. Teleki Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

Masajul aparatului cardio-vascular şi nervilor periferici

Masajul a fost considerat ca o metodă de activare a circulaţiei periferice a sângelui şi limfă pentru că aceste manevre exercită asupra capilarelor arteriale, venoase şi limfatice acţiuni directe cu caracter mecanic şi efecte stimulatoare.Procedeele de masaj acţionează diferenţiat asupra circulaţiei în diferitele ţesuturi astfel :

- vascularizaţia pielii şi a ţesuturilor superficiale este stimulată prin manevre de netezire- în ţesuturile mai profunde circulaţia este activată prin fricţiuni- în muşchi circulaţia este activată mai mult prin frământat- efecte vasomotoare produc şi baterile uşoare şi ritmice, vibraţiile, cernutul sau rulatul

Prin masaj urmărim să activăm circulaţia de întoarcere de la periferia corpului spre cord, efectele locale sau superficiale se răsfrâng şi asupra circulaţiei profunde şi mai ales asupra cordului uşurându-i activitatea.Prin evacuarea rapidă şi completă a vaselor de la suprafaţa corpului, se golesc mai rapid şi vasele profunde, lăsându-se loc liber sângelui pompat de inimă, în acest mod se îmbunătăţeşte circulaţia în întreg organismul.Prin aceste efecte masajul indicat şi executat corect a fost socotit pe bună dreptate, ca o „inimă periferică”, acţiunea de favorizare a circulaţiei a fost explicată iniţial prin aceste efecte mecanice, fapt care a influenţat foarte mult şi tehnica principalelor manevre.Prin apăsare şi împingere a undei sanguine în sens centripet (de la periferie spre inimă) manevrele de netezire golesc vasele de sânge şi de limfă, fricţiunea creşte şi scade alternativ presiunea asupra ţesuturilor şi vaselor acţionând ca o pompă de refulare, iar frământatul stoarce ritmic conţinutul vaselor profunde.S-a constatat că efectele masajului se menţin şi după ce manevrele au încetat, activarea circulaţiei în profunzime, în regiunile vecine sau simetrice nu poate fi explicată numai prin efectele mecanice, iar activarea circulaţiei prin manevre de masaj ca : tocatul, plescăitul, vibraţiile nu pot fi explicate numai prin acţiunea mecanică a masajului.Fără a exclude cu desăvârşire acţiunea mecanică a masajului asupra vaselor, astăzi o serie de efecte sunt explicate prin mecanisme reflexe nervoase şi umorale, efectele de durată atribuindu-se acestora, iar cercetările recente au arătat că manevrele de masaj declanşează o serie de reacţii în sistemul de reglare biodinamică nervoasă a circulaţiei.

66

Secreţiile hormonale din piele şi din ţesutul conjunctiv subcutanat, declanşate de masaj, acţionează asupra sistemului nervos vegetativ cu rol vasomotor, aceste efecte nu se limitează la efecte locale, ci pot contribui prin mecanisme derivative la reglarea circulaţiei din întreg organismul.Masajul are şi efecte de echilibrare a circulaţiei superficiale şi profunde, procedeele de masaj produc la începutul aplicării o reacţie de vasoconstricţie de scurtă durată (ca reacţie de apărare), urmată de o vasodilataţie de durată, reacţiile vasomotoare stau sub controlul permanent al funcţiilor de coordonare a sistemului nervos. Influenţele masajului se răsfrâng şi asupra conţinutului vaselor, cercetările privind compoziţia sângelui după o şedinţă mai lungă de masaj au scos în evidenţă modificări în sensul creşterii uşoare a hemoglobinei şi a numărului de globule roşii şi albe.Aceste modificări se explică prin stimularea reflexă a organelor hematopoetice dar şi prin mobilizarea sângelui din organele în care se află în rezervă (splina).În condiţii fiziologice normale circulaţia în capilarele venoase şi limfatice se face mai greu ca în capilarele arteriale, de acest lucru ne dăm seama în condiţii patologice când este stânjenită şi încetinită circulaţia (stază şi edeme), iar masajul este unul din mecanismele cu care se înlătură aceste tulburări.Prin masaj putem combate tumefierile din ţesuturile aflate la extremităţi, putem obţine o intensificare a circulaţiei într-o anumită regiune şi decongestionarea alteia.Masajul nervilor periferici Masajul modern se aplică pe nervi în anumite zone sau puncte de excitaţie situate la nivelul rădăcinilor sau a locului de trecere prin diverse ţesuturi, pe traiectul lor sau la nivelul ramificaţiilor în ţesuturile superficiale.Netezirile uşoare şi superficiale sau alunecările întinse şi ritmice aplicate pe regiunea sensibilă şi încordată au scopul de a reduce durerea şi contractura musculară, de a pregăti ţesuturile pentru manevrele următoare.Se execută în continuare alunecări apăsate pe traiectul nervilor pentru a activa circulaţia şi a decongestiona teaca lor, de a combate infiltratele şi stazele ţesuturilor conjunctive interesate.Fricţiunea se aplică fie pe toată zona dureroasă, fie numai pe trunchiul nervului şi atunci are un aspect liniar de intensitate mică sau medie, iar ca efect se activează circulaţia şi schimburile locale, reducând în acelaşi timp sensibilitatea.Presiunile se aplică sub forme şi intensităţi variate, uneori este continuă şi uniformă timp de 1’ – 2’, alteori se aplică în acelaşi loc deplasându-se pe nesimţite din aproape în aproape, poate fi intermitentă cu intensităţi variate căpătând chiar un aspect vibrator.Baterile ritmice se aplică pe zone sensibile sau chiar pe traiectul nervilor mari şi acoperiţi de ţesuturi protectoare, ca de exemplu regiunea sacrată sau de-a lungul nervului sciatic, ele exercită la început o acţiune de excitaţie, care depinde de sensibilitatea nervilor şi de intensitatea manevrelor, iar după atingerea unui anumit nivel al excitaţiei sensibilitatea scade treptat, uneori până la dispariţie.Manevrele mai puternice şi de durată lungă produc o vasodilataţie reflexă, caracterizată prin încălzirea şi înroşirea pielii, iar aplicate asupra nervilor motorii pot provoca contracţii fibrilare fără efecte mecanice.Aceste efecte funcţionale şi trofice sunt foarte utile în tratamentul muşchilor atonici şi cu atrofie sau parestezici.Vibraţiile manuale sau mecanice aplicate timp îndelungat scad sensibilitatea, repetate metodic ele activează circulaţia în teaca nervului favorizând nutriţia şi stimulând activitatea funcţională şi se folosesc în combinaţie cu netezirea şi fricţiunile. Vibraţiile sunt indicate în scop terapeutic fie ca tonic şi stimulent în atonii, atrofii sau insuficienţe funcţionale ale muşchilor, fie ca relaxant şi calmant al crampelor musculare şi durerilor.Dacă până nu de mult masajul era considerat benefic numai datorită influenţelor sale asupra circulaţiei şi nutriţiei, astăzi el este definit ca „arta de a produce reflexe de intensitate dorită într-o zonă bine determinată a corpului”, fiind vorba şi de efectele reflexe ale masajului aplicat pe segmentele reflexogene ale pielii.Acţiunea reflexă a masajului constituie baza fiziologică a efectelor sale, manevrele de masaj acţionând diferenţiat asupra terminaţiilor nervoase periferice.Manevrele de masaj executate cu energie şi într-un ritm viu produc efecte stimulatoare, executate lent şi uşor au efecte liniştitoare, iar reacţiile determinate se produc atât la nivel senzitiv cât şi motor.Masajul general sau chiar masajul regional pe zone mai întinse provoacă atunci când este bine executat efecte subiective traduse în cazul masajului stimulator printr-o senzaţie de bună dispoziţie, de încărcare energetică, iar masajul liniştitor printr-o stare de relaxare, destindere, deconectare.Aceste efecte psihice rezultă mai ales din reflexele vegetative realizate de masaj, cel stimulator indicat persoanelor astenice, obosite, inhibate iar cel liniştitor indicat persoanelor încordate, agitate.Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. N. Teleki Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

Masajul reflexogen (segmentar)

Prin masarea unor zone sau regiuni cutanate bine delimitate, putem influenţa în sens fiziologic sau curativ ţesuturile şi organele profunde, acest tip de masaj se numeşte masaj reflexogen sau masaj segmentar şi se aplică în tratamentul unor afecţiuni ale aparatului circulator, respirator sau digestiv, cărora le corespund pe piele şi în ţesuturile subcutanate puncte şi zone de sensibilitate maximă. Bazele ştiinţifice ale masajului reflexogenOrganismul uman constituie o unitate, un „tot” fizico psihic.

67

Toate componentele sale şi acest „tot” se influenţează reciproc într-o interdependenţă ce se bazează pe relaţii inter-funcţionale şi sisteme de dirijare ale organelor şi nici o maladie nu este local limitată, ci afectează întreg organismul.Fiecare proces patologic condiţionează apariţia unor fenomene reflexe la nivelul ţesuturilor şi organelor, strâns legate între ele, cu predilecţie în segmentele inervate de aceleaşi zone medulare.Aceste modificări, reflexe condiţionate, pot acţiona asupra focarului primar sau pot să se transforme în focare patologice, întreţinând ca atare stări morbide.Înlăturarea lor de la nivelul pielii, ţesuturilor conjunctive, muşchilor şi periostului prin masaj, contribuie la reglarea proceselor fundamentale, constituind un factor important în cadrul fiecărui tratament local.Aceste noţiuni fiziopatologice formează baza ştiinţifică a masajului reflexogen, cunoaşterea corelaţiilor existente reprezintă condiţia esenţială pentru indicare corectă şi dozarea masajului, pentru aplicarea unei tehnici manuale optime.Bazele anatomice şi fiziologiceUn mijlocitor al tuturor corelaţiilor de mai sus îl reprezintă sistemul nervos deoarece este prezent în cele mai mici părţi ale organismului.Sistemul nervos din organism se împarte în :

- sistemul nervos central - sistemul nervos vegetativ

Sistemul nervos central este compus din :- creier- măduvă- nervii periferici motorii şi senzitivi

şi serveşte la perceperea impresiilor senzoriale, la inervaţia musculaturii striate adică asigură relaţia dintre organism şi mediu.Sistemul nervos vegetativ – autonom sau trofic coordonează funcţiile vegetative ca :

- respiraţie- digestie- circulaţie- metabolism - secreţia glandelor endocrine- funcţia de reproducere

reglând activitatea acestora şi funcţionare lor involuntară şi necondiţionată de activitatea altor formaţiuni nervoase.La rândul său sistemul nervos vegetativ se împarte în :

- sistem nervos simpatic- sistem nervos parasimpatic- sistemul nervos vegetativ periferic- centrele supraordonate ale sistemului nervos vegetativ

Sistemul nervos simpatic – marele simpatic se compune din 22 – 25 ganglioni nervoşi legaţi între ei prin fibre nervoase în forma unei scări din funie.Lanţul ganglionilor simpatici paravertebrali se întinde de la baza craniului până la osul coccigian şi se grupează în regiunea cervicală 1 (C1) până la dorsal 12 (D12) şi sacrată (S), iar numărul lor corespunde în general numărului nervilor rahidieni ce părăsesc măduva spinării.Mai mulţi ganglioni se pot contopi formând un plex, acest fapt se remarcă la nivelul regiunii cervicale unde celor opt nervi spinali le corespund trei ganglioni simpatici, de asemenea în regiunea lombară celor cinci nervi spinali le corespund trei ganglioni simpatici.Ambele lanţuri simpatice paravertebrale comunică la nivelul regiunii lombare şi sacrate prin intermediul unor ramuri, şi prin ele trunchiul simpatic comunică cu sistemul nervos central.Astfel fibrele ce părăsesc măduva prin cornul lateral ajung sub forma ramurilor comunicante albe până la trunchiul spinal.Zona de origine a sistemului nervos simpatic se limitează totdeauna la segmentul mijlociu al măduvei spinării de la C7 sau D1 până la L2 sau L3, deoarece numai în această porţiune s-a dezvoltat coloana inter-medio-laterală.Ramurile comunicante ajung nu numai până la ganglionii de la acelaşi nivel ci şi la ganglionii de deasupra sau imediat inferiori, fiecare ganglion conţine fibre provenind din mai multe segmente medulare.Deoarece de la nervii cervicali nu pornesc ramuri comunicante ganglionii cervicali sunt inervaţi de nervii simpatici a căror traiectorie se îndreaptă dinspre D1.Ramurile comunicante cenuşii leagă trunchiul marelui simpatic cu nervii spinali, însoţindu-le până la periferie unde inervează vasele musculaturii netede, striate şi ganglionii, fibrele izolate ale unei ramuri comunicante cenuşii merg până la periostul vertebrelor, vase şi teaca dura-mater a măduvei.Intestinele şi vasele de sânge sunt inervate de ramuri foarte lungi cu originea în diferiţi ganglioni ai marelui simpatic, iar imediat după emergenţa lor aceste fibre constituie plexuri peri-arteriale, iradiind aproape întotdeauna în aşa numiţii ganglioni pre-vertebrali.Fibrele nervoase ce părăsesc aceşti ganglioni pre-vertebrali ajung până la intestine şi vase intercalându-se pe traiectul lor cu plexuri şi ganglioni nervoşi mici.O parte din fibrele simpatice ce se îndreaptă spre periferie nu se alătură arterelor ci formează un sistem de inervare propriu „nervii splanhnici”, aceştia constituie continuitatea nemijlocită a ramurilor comunicante albe străbătând ganglionii trunchiului simpatic ajungând până la ganglionii pre-vertebrali sau cu localizare periferică.Fibrele nervoase simpatice cu origine în trunchiul simpatic, în ganglionii vegetativi de la periferie sau în ganglionii spinali se întorc la măduvă constituind astfel „centrul reflex”.

68

Sistemul nervos parasimpatic – este strâns legat de cel simpatic intervenind în reglarea activităţii vegetative la aceleaşi organe, iar unitatea morfologică este mai puţin evidentă decât cea a sistemului nervos simpatic cu excepţia nervului pneumogastric şi cel pelvian.Fibrele nervoase ale sistemului parasimpatic nu au o traiectorie independentă, ci utilizează aceeaşi cale cu a nervilor cranieni şi medulari pentru a ajunge la intestine, vase, glande, musculatura netedă a vaselor şi tegument. Sistemul nervos parasimpatic se subdivide în trei grupe :

- cefalică- spinală- sacrată

Celulele de origine ale porţiunii cefalice se află în mezencefal şi encefalul posterior, fibrele nervoase urmează calea nervilor cranieni III, VII, X , inervând musculatura pupilei, ganglionului lacrimal, salivar şi vasele din regiunea feţei.Nervul vag inervează viscerele toracelui şi abdomenului restul nervilor organele capului.În porţiunea spinală pătrund din toate regiunile măduvei fibre parasimpatice prin rădăcinile anterioare şi posterioare însoţind nervii spinali până la organul efector, nucleul lor de origine se presupune a fi localizat în zona intermediară.Celulele de origine ale porţiunii sacrate se află în unghiul dintre cornul posterior şi anterior, care pornesc de la S2 ajungând până la porţiunea terminală a măduvei spinăriiFibrele lor traversează doar rădăcinile până la plexul condensator de unde merg la nervii pelvieni, la plexul pelvian inervând viscerele bazinului.Sistemul nervos vegetativ periferic – ramurile lui periferice nu se mai separă din punct de vedere anatomic în fibre simpatice şi parasimpatice, ambele componente formează o reţea de neurofibrile numită reţea terminală neurovegetativă care atinge toate celulele corpului pierzându-se în ramificaţii foarte fine delimitate foarte slab de plasma celulară.Centrele supraordonate ale sistemului nervos vegetativ – deşi zonele periferice sunt autonome, există la nivelul creierului centre de dirijare supraordonate.Ele sunt localizate mai ales la baza diencefalului, în zona hipotalamică, în partea superioară a celui de-al treilea ventricul cerebral şi în substanţa cenuşie mezencefalică.Aceste zone constituie centrul de coordonare a tuturor reacţiilor vegetative, ele reglează uniform respiraţia, circulaţia normală a apei, substanţelor minerale şi reglarea termică.Sistemul nervos vegetativ se află în permanenţă sub influenţa scoarţei cerebrale, existând de asemenea o corelaţie strânsă între centrele vegetative ale diencefalului şi sistemul hormonal (în special glanda hipofiză).Căile principale prin care acţionează sistemul nervos vegetativ sunt :

- pe calea vaselor al căror lumen este dirijat de nevul vag şi simpatic- pe cale musculaturii netede a organelor cavitare a căror tonus poate fi modificat pe cale vegetativă- pe calea metabolismului, care este influenţat cantitativ prin modificările de vascularizaţie şi calitativ prin substanţele

active specifice- pe calea influenţelor trofice generate de modificările vasculare metabolice, eliminarea sensibilităţii dureroase şi prin

fibre nervoase trofice specialeTulburările funcţionale ce se instituie astfel pot fi neînsemnate, dar pot fi declanşate şi leziuni organice foarte grave.Activitate organelor interne, a vaselor, a musculaturii netede se desfăşoară involuntar, în timp ce secţionarea unui nerv spinal anulează funcţia organului efector, secţionarea unui filet vegetativ nu modifică activitatea pasivă a organului supus coordonării sale :de exemplu cordul izolat continuă să bată în condiţii artificiale de vascularizaţie. Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. N. Teleki Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

Bazele clinice ale masajului reflexogen (segmentar)

Pe baza datelor anatomice vom alege anumite zone de pe suprafaţa corpului, înţelegând şi ţesutul subcutanat, musculatura, sistemul vascular, sistemul osos şi ţesuturile conjunctive,Ele sunt strâns legate prin sistemul nervos de anumite organe interne, participând astfel în general la fiecare proces patologic ce se desfăşoară la suprafaţa corpului, iar la rândul lor procesele patologice ale organelor interne cointeresează şi ţesuturile zonei reflexogene periferice. Simptome morbide reflexe (segmentare) la nivelul suprafeţei corpului în maladiile organelor interneModificări ale tegumentului

- afecţiunile biliare produc o hiperestezie cutanată localizată la nivelul toracelui superior în dreptul D7 – D8- angina pectorală dă dureri la atingere în porţiunea laterală stângă a toracelui ce iradiază în tot braţul stâng- afecţiunile pancreasului dă zone hiperalgice în D7 – D9 cu valoare de diagnostic- procesele inflamatorii la nivelul coloanei determină atrofii cutanate circumscrise ce apar sub formă de pete sau dungi

în regiunea vertebrală- afecţiunile pulmonare şi hemiplegiile dau fenomene de transpiraţie unilaterală- pneumoniile, pleuritele şi tuberculoza pulmonară determină temperaturi cutanate crescute pe partea afectată

Tulburări de vascularizaţie- afecţiunile pulmonare sunt însoţite de dilataţii vasculare la nivelul coastelor D2 – D3- afecţiunile stomacului dau modificări profunde evidenţiate prin examen capilar microscopic la nivel D5 – D9

Modificări ale ţesutului subcutanat- în afecţiunile abdomenului şi pleurite s-au constatat edeme ale ţesutului subcutanat localizate în segmentele respective

69

Modificări musculare- apendicita acută produce contracţia circumscrisă a peretelui abdominal în partea dreaptă abdominală- afecţiunile pulmonare dau modificări ale tonusului muscular la nivelul centurii scapulo-humerale- angina pectorală este însoţită întotdeauna de hipertrofia muşchiului pectoral- colecistitele dau o hipertonie accentuată a muşchiului psoas şi musculaturii spaţiilor intercostale D7 – D9

Modificări ale ţesutului conjunctiv- afecţiunile reumatice şi vasculare dau retracţii şi tumefieri ale ţesuturilor conjunctive

Modificări nervoase- pielonefritele determină modificări în ganglionul aortico renal- în ulcerul ventricular au fost descrise modificări accentuate grave la nivelul celulelor ganglionare şi fibrelor nervoase

simpaticeModificări osoase

- afecţiunile pulmonare sunt însoţite de devieri laterale ale apofizelor spinoase pe partea afectată corpurile vertebrale rămânând intacte

- calculozele renale sunt însoţite cu regularitate de scolioze- afecţiunile pulmonare determină tumefieri claviculare deasupra plămânului afectat- afecţiunile cronice biliare sau ulcerul gastric produc tumefieri dureroase ale periostului arcurilor costale- afecţiunile cardiovasculare produc îngroşări la nivelul coastelor

Modificări ale organelor interne- afecţiuni acute ale organelor interne sunt însoţite de vărsături reflexe, colici renale , biliare, apendicite- angina pectorală primară poate declanşa reflexe abdominale, meteorism, vărsături, retenţie urinară - afecţiunile abdominale pot condiţiona reflex apariţia sindromului de angină pectorală

Simptomele morbide reflexe ale organelor interne în afecţiunile diferitelor ţesuturi reflexogene (segmentare)Afecţiunile dermatologice

- procesele purulente la nivelul pielii localizate în zonele D7 – D8 pot da puternice dureri gastrice- furunculoza poate determina apariţia durerilor dentare- vezicule de arsură din segmentele D12 – L1 determină deseori tulburări ale vezicii urinare- o lovitură puternică pe torace poate declanşa un stop cardiac- pe de altă parte se poate aplica un stimul moderat în scop terapeutic

Modificări ale ţesutului conjunctiv- induraţiile în ţesutul conjunctiv ale zonelor segmentare sunt o cauză a crizelor cardiace, iar tratamentul local al acestor

modificări înlătură fenomenele patologice cardiaceModificări musculare

- mialgiile şi zonele hipertone în al II lea spaţiu intercostal determină tulburări cardiace- contracţiile musculaturii fesiere şi şoldului sunt însoţite de constipaţii rebele

Modificări vasculare şi ale circulaţiei sanguine- afecţiunile vasculare de origine organică şi funcţională au influenţă asupra altor ţesuturi segmentare a organelor lor

aferente- arterita obliterantă care determină apariţia claudicaţiei intermitente

Afecţiunile sistemului osos- leziunile coloanei vertebrale la nivelul discurilor constituie cauza tulburărilor cardiace pseudo-anginoase, a unor

afecţiuni organice ale miocardului, hipertensiune, cefalee, periartrită- spondiloza şi artrozele pot determina apariţia unor tulburări gastro-intestinale, modificări de tonus la nivelul

stomacului şi intestinului subţire, tulburări secretorii, nevralgii de plex şi atalgii, lumbago şi tulburări vasculareModificări nervoase

- poziţia dominantă a sistemului nervos face ca excitarea sau inhibarea lui, sau a nervilor în parte, să aibă influenţă asupra ţesuturilor şi organelor segmentare aferente

- sistemul nervos formează prim verigă a oricărui lanţ patologicObservaţii cliniceDin antichitate se cunosc şi se utilizează posibilităţile de influenţare a organelor interne prin măsuri terapeutice aplicate la suprafaţa corpului.Efectele metodelor de fizioterapie se bazează pe corelaţiile funcţionale strânse ce există între toate sistemele şi organele corpului uman.Efecte terapeutice obţinute pe calea influenţării :tegumentelor

- prin dilataţie vasculară segmentară stric delimitată la nivelul plămânului, prin cataplasme, fricţiuni, aplicaţii locale de substanţe revulsive

- prin influenţă benefică asupra diferitelor procese morbide ca astmă, sciatică prin aplicarea razelor ultraviolete în doză eritem, pe tegument

ţesutului subcutanat - prin anestezia terapeutică cu novocaină în zonele hiperalgice corespunzătoare au dat rezultate în cele mai diferite

afecţiuni în decursul a numai câteva secunde în colici biliare, afecţiuni renale, angină pectoralăvaselor

- prin efectuarea stazelor active şi pasive în afecţiuni reumatice, afecţiuni purulente şi inflamatorii

70

sistemului nervos- prin medicaţie ce acţionează asupra sistemului nervos vegetativ, – histamina – asupra parasimpaticului, – adrenalina şi

atropina – asupra simpaticului injectate în plexul nervos vegetativ aferent sau prin operaţii de rezecţii asupra sistemului nervos vegetativ în tulburări vasculare, afecţiuni digestive, pulmonare, neurologice

sistemului osos- prin masajul periostal, elongaţiile coloanei cervicale sau lombare pot înlătura durerile şi modificările patologice

periferice, sciatalgii, brahialgii, periartrite Efecte obţinute prin masajÎn cadrul acestui proces reflex, masajul are diferite puncte de atac, astfel a apărut masajul punctelor dureroase sau nevralgice în diferite boli, masaj ce cuprindea fricţiuni circulare şi vibraţii, mişcări de rulare, apăsări vibrante, stoarceri puternice pe tegument, părţile mai profunde şi periost până la dispariţia durerii.Unele afecţiuni abdominale localizate în zone delimitate au fost tratate prin fricţiuni şi vibraţii fine.Un rol important revine masajului, după descrierea fenomenelor şi modificările musculare, prin faptul că masajul anatomic a contribuit la îmbunătăţiri evidente terapeutice, în hipertonia musculară determinată de tulburările funcţionale la nivelul organelor interne.Masajul muscular se practică prin rulări puternice şi fricţiuni cu caracter punctiform, de asemenea în cazurile de hipertonii musculare s-a putut obţine un tonus normal prin manipulări relaxante, vibraţii, frământări, scuturări şi gimnastică activă.Un loc important îl ocupă şi masajul periostal ce constă din apăsări punctiforme executate ritmic, ce se aplică pe periostul suprafeţelor corespunzătoare.Acesta influenţează afecţiunile periostului, oaselor, articulaţiile şi în mod reflex procesele patologice şi fiziologice ce se desfăşoară la nivelul altor organe.Practica terapeutică a dovedit că dinspre fiecare verigă a lanţului segmentar (sau supraordonat) se pot obţine efecte terapeutice.

Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. N. Teleki Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974Corelaţiile sistemului nervos vegetativ

Procesele vitale interne sunt dirijate practic de inervaţia vegetativă simpatică şi parasimpatică, în timp ce simpaticul accelerează, excită parasimpaticul diminuează, inhibă. Sistemul nervos simpatic mobilizează funcţiile vitale, determină desfăşurarea proceselor catabolice şi de apărare a organismului, stimulează dezvoltarea energiei, activitatea organelor, are efecte mai mult generale putând fi stimulat ca un „tot unitar”.Sistemul nervos parasimpatic are o acţiune discretă, uneori difuză comparativ cu cea a simpaticului, intervenind în reglarea activităţii vegetative a vieţii obişnuite.Sistemul nervos vegetativ favorizează digestia şi absorbţia intestinală ca urmare a stimulării activităţii de secreţie a glandelor digestive, a intensificării motilităţii intestinale, inhibă activitatea organelor, efortul şi consumul energetic, iar în codiţii normale ambele componente tind să menţină un echilibru funcţional optim denumit şi „tonus vegetativ”.Acesta caracterizează reactivitatea fiecărui organ în parte, reprezintă o constantă şi punct de plecare pentru toate capacităţile vegetative.Coordonarea anumitor activităţi se efectuează împreună cu alte sisteme de reglare influenţându-se reciproc, existând o corelaţie strânsă între sistemul nervos vegetativ şi procesele umorale. Nervii simpatici şi parasimpatici sunt capabili să producă neurohormoni, iar pe de altă parte reacţionează la alte substanţe cum ar fi : acetilcolina, histamina, adrenalina.Substanţele umorale reprezintă deseori pentru centrele vegetative un excitant specific, astfel cantitatea mai mare de acid carbonic din sângele circulant stimulează centrul respirator, temperatura sângelui reglează centrul termic, metabolismul mineral exercită influenţe asupra simpaticului şi parasimpaticului.Există o strânsă îmbinare între funcţiile sistemului nervos vegetativ şi glandele cu secreţie internă (endocrine), acestea primind o inervaţie vegetativă foarte bogată, legătura funcţională apare pregnantă la nivelul diencefalului, hipofizei, iar la periferie conexiunea este constituită de suprarenale şi sistemul celulelor deschise.Eliminarea hormonilor se poate produce pe baza unui stimul nervos, hormonii la rândul lor acţionează asupra sistemului nervos vegetativ astfel încât se constituie un circuit funcţional şi chiar după secţionarea traiectului nervos hormonul poate acţiona asupra organului efector, la fel cum aceasta s-ar produce la excitarea sistemului vegetativ, prin acest lucru cercul neuro hormonal este dublu asigurat.Pavlov a demonstrat că şi procesele involuntare sunt influenţate de scoarţa cerebrală, emoţiile, frica, teama declanşează reacţii vegetative, modificări ale tensiunii arteriale şi secreţiei gastrice.Echilibrul psihic, dispoziţia noastră sunt influenţate nu numai de acţiune mediului extern ci şi de senzaţiile proprii, foame, durere, iar starea vegetativă a centrilor encefalici are influenţă asupra dispoziţiei şi a întregii stări psihice.Afecţiunile organice grave dezechilibrează psihic bolnavul, procesele de reglare se desfăşoară nu numai de la periferie la centru ci şi de la centru la periferie, în acest fel viaţa internă a organismului este legată nemijlocit de mediul înconjurător.Se constată corelaţii strânse nu numai în cadrul sistemului nervos, dar şi între acesta şi sistemul endocrin, metabolismul mineral, echilibrul acido bazic şi procesele fizico chimice de la nivelul organelor, în toate împrejurările existând o influenţă reciprocă între centru şi periferie.

Zonele inervate de diferite segmente ale măduvei spinăriiSegment coloană

Piele Muşchi Organe

71

C1 m. mică a cefei C3 – C4 – pulmonC2 – C3 occipit, ceafă, gât m. cefei, m. trapez -

C4 ceafă, partea inferioară a gâtului, deasupra claviculei

m. scaleni, m.diafragm, m. ridicători ai scapulei, m. romboid, m. supra şi inter spinos

C3- C4 – stg. cord, pancreas, splină, stomac, duodenC3 – C4 – dr. ficat,vezică biliară, intestin

C5 ceafă, claviculă, omoplat, faţa palmară a braţului şi antebraţului până la regiunea carpiană

m. deltoid, biceps, coraco brahial, brahial, brahio radial, supinator, pectoral mare şi mic, supra şi intraspinos

C6 ceafă, omoplat extern, braţ extern, latura radială antebraţ inclusiv police

m. pectoral mare şi mic, marele dorsal, rotundul mare, subscapular, deltoid, marele dinţat, pronator şi triceps

C7 partea posterioară umăr, braţ, antebraţ, porţiunea palmară şi dorsală a degetelor II şi III, oblic deasupra omoplaţilor, porţiunea cubitală a braţului şi antebraţului inclusiv degetele IV şi V

Extensorii mâinii, flexorii, extensorul lung

D1 oblic faţă axilă, dorsal anterior aproape de orizontal, subclavicular, zona palmară a braţ şi antebraţ până la regiune carpiană

m. mici ai mâinii şi degetelor D1 – D5 – cord

D2 – D6 teg. spatelui oblic, cranial medial, spre craniul lateral, anterior aproape orizontal

D2 - D12 – m. spatelui şi intercostali

D8 – D11 – dr. ficat, vezică biliarăD – D9 – stg.Stomac

D7 – D9 vertebre 7 – 9 oblic spre extern în jos, iar în faţă de la coasta a VII a până deasupra ombilicului

m. spatelui şi abdominali D7 – D10 – dr. duoden

D10 – D12 dorsal de la v. 10 – 12 oblic în direcţia dorsală caudală, în faţă de la ombilic până la ligamentele inghinale

D3 – D5 – pulmonD7 – D9 – stg.pancreasD8 – D10 – stg.Splină

L1 oblic spre exterior şi în jos regiune inghinală, regiunea vezicii urinare

m. abdominali inferiori, pătratul lombar paravertebral, croitor

D9 – D12 – intestinD10 – L2 – rinichiD12 – L2 – ovare

L2 pe creasta iliacă, pe coapsă lateral spre medial jos, deasupra croitorului

m. iliopsoas, cvadriceps femural

L3 de la L3 - 1/3 superioară a ilionului, continuă traiectul spre regiunea medială a genunchiului şi gambă medial

m. psoasoiliac, cvadriceps femural, adductori coapsei, pronatorii coapsei

L4 spre vârful trohanterului mare, 1/3 mijlocie laterală a coapsei, suprafaţa anterioară a articulaţiei genunchiului, 1/3 internă a gambei

m. cvadriceps femural

L5 regiunea fesieră latero posterioară spre regiunea laterală a genunchiului, oblic peste gambă până la dosul piciorului, continuă de la degetul piciorului 1 – 4 la talpa piciorului cuprinde doar marginea internă inclusiv primul deget

m. fesier mijlociu şi mic, semimembranos, biceps femural, tensorul fasciei lata, tibialul anterior

72

S1 partea cranială a sacrului şi reiunea fesieră, 1/3 medie a coapsei dorsale, fosa poplitee, ½ lateral posterior a gambei, talpa piciorului, degetele 2, 5 plantar, dorsal numai degetul 5 şi marginea laterală a feţei plantare

m. marele fesier, pătratul femural, extensorul piciorului, tibialul anterior, extensorul lung al halucelui

S2 porţiune medie a sacrului, regiunea fesieră, suprafaţa intern post. a coapsei şi gambei până la maleola internă

m. fibularis, flexor şi extensor al halucelui, tibial posterior şi muşchii mici ai piciorului

vezica urinară şi rect

S3 porţiunea medială a regiunii fesiere perineu sacrat şi penis

m. popliteu, m. striată a uterului, rectului şi organele genitale

S4 – S5 regiune rectală şi perineală m. voluntari ai urinării şi defecaţiei

Nervul cranian trigemenRamura Piele Muşchi Organe

I frunte, creştet, pleoapă superioară dorsală nas

m. masticatori Cornee, conjunctivă, faringe, mucoasa bucală şi nazală

II buza superioară şi partea superioară a obrajilor

m. articulari ai gurii

III partea inferioară a obrajilor, tegumentul deasupra osului temporal, bărbia

m. maseter

Inervaţia segmentară a organelor interneOrganele Segmente medulare

Plămânii C2 – C3, D3 – D9Cord, aortă C3 – C4 maxim C5, D1 – D8Esofag D3 – D5 bilateralStomac C3 – C4 stg., D5 – D9 Intestin subţire C3 – C4, D9 – L2 Colon ascendent D9 – L1, D10 – L1 Apendice C3 – C4, D11 – D12 dr.Colon descendent C3 – C4, L1 – L2 – S2 – S5 Ficat, vezică biliară C3 – C4, D6 – D10 dr. Pancreas C3 – C4, D7 – D9 stg.Rinichi, ureter C4, D10 – L2 Vezica urinară D11 – L3

Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. N. Teleki Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

Hidroterapia

Prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi terapeutic a unui număr foarte variat de proceduri, care au ca bază apa la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregare (solidă, lichidă, gazoasă), ca şi unele tehnic strâns legate de aceasta.Astfel, în afară de procedurile care folosesc apa simplă, aşa cum se întâmpla la începuturile hidroterapiei, astăzi sunt incluse în acest capitol şi acelea care utilizează unele ingrediente ca : bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, diferite extracte de seminţe, plante medicinale şi substanţe chimice.Unele proceduri termice cum sunt : aerul cald, lumina, nămolul, parafina, a căror tehnică de aplicare este in strânsă legătură cu procedurile hidrice, intră de asemenea în cadrul hidroterapiei, care în felul acesta îşi lărgeşte şi mai mult sfera, căpătând denumirea corectă de hidrotermoterapie.Factorul cel mai activ, care intră în consideraţie în hidroterapie este factorul termic, la acesta se adaugă la unele proceduri factorul mecanic şi într-un grad mai puţin important, factorul chimic.

73

Aceşti factori influenţează numeroasele terminaţii nervoase din piele, iar impulsurile reflexe care iau naştere ajung pe căile centripete până în sistemul nervos central, de unde pe căile centrifuge se răspândesc în organism, variatele reacţii de răspuns.Hidroterapia ca şi celelalte ramuri ale balneofizioterapiei, este o terapie nespecifică, cu ajutorul căreia putem să obţinem fie aceeaşi reacţie de răspuns la diferite proceduri, fie diferite reacţii uneori contrarii, la una şi aceeaşi procedură, în funcţie de dozarea excitantului şi de reactivitatea pacientului.Luând drept criteriu temperatura putem să împărţim hidroterapia în trei ramuri :

- crioterapia – terapia prin frig, care utilizează temperaturi sub zero grade Celsius- hidroterapia propriu-zisă – care foloseşte temperaturi aproximativ între 5 – 42 grade Celsius- termoterapia – care foloseşte temperaturi între 42 – 80 grade Celsius

Bazele fizice ale hidroterapieiApa este mediul fizic indispensabil în hidroterapie, de proprietăţile ei depind caracterul excitantului termic şi gradul influenţei pe care acesta îl are asupra organismului, iar cele mai importante sunt :

- capacitatea termică mare – cantitatea de căldură necesară încălzirii cu un grad a unui kilogram de apă (1 calorie mare) este suficientă pentru a încălzi cu un grad 33 kg mercur, 8 kg fier, fapt ce demonstrează superioritatea capacităţii calorice a apei faţă de cele două medii, ceea ce înseamnă că se pot transporta cantităţi mari de energie calorică cu cantităţi mici de apă

- termoconductibilitate mare – prin aceasta se înţelege capacitatea pe care o are apa de a transmite energia calorică (într-o unitate de timp apa cedează sau primeşte o cantitate mare de căldură), în comparaţie cu aerul apa are o termoconductibilitate de 25 ori mai mare, asta explică de ce la o temperatură de 50 grade C, apa aplicată pe tegument provoacă arsuri, pe când aerul uscat este suportat chiar şi la temperaturi de peste 100 grade C

- temperatura de indiferenţă – este condiţionată de primele două şi este temperatura unui mediu fizic extern care asupra organismului nu dă nici senzaţia de frig, nici de cald, depinde de proprietăţile mediului fizic şi temperatura tegumentelor, este de 34 – 35 grade C şi este condiţionată de starea de nutriţie a organismului şi de irigaţia tegumentului. Pentru stabilirea temperaturii de indiferenţă trebuie să ţinem seama de consecutivitatea acţiunii termice, în sensul că după o baie fierbinte, baia de temperatură de indiferenţă dă senzaţia de rece şi invers, după baia rece, baia la temperatura de indiferenţă dă senzaţia de cald

Greutatea specifică, capacitatea termică şi capacitatea de reţinere a căldurii mediilor fizice folosite în scop terapeutic

Mediul fizic Greutatea specifică

Capacitatea calorică (calorii)

Termo conductibilitate

Reţinerea căldurii

(secunde)Apă 1 1 0,00148 -Nămol sapropelic 1,20 – 1,60 0,800 0,00179 450Nămol de turbă 1,05 – 1,15 0,790 0,00108 800Lut 1,40 – 1,70 0,420 – 0,740 0,00183 380Parafină 0,9 0,775 0,00059 1120Ozocherită 0,9 0,797 0,00038 1875

Funcţiile tegumentuluiPielea reprezintă primul organ influenţat de hidroterapie, structura ţi funcţiile ei explică relaţiile dintre mediul extern şi mediul intern al organismului.Proprietăţile cele mai importante sunt :

- de a recepţiona – prin bogatul aparat neuroreceptor tegumentar excitaţiile termice transmise sub formă de stimul nervos pe căile aferente, ajung la creier şi de acolo prin căile eferente se întorc la organele efectoare determinând fenomene vasomotorii, secretoare şi trofice

- de a influenţa schimburile de căldură – organismul prin tegument cedează mediului înconjurător 80 %, astfel prin aport sau import de căldură, cu ajutorul unei proceduri de hidroterapie putem să influenţăm metabolismul general

- de a influenţa termoreglarea – prin funcţia glandelor sudoripare care se adaptează nevoilor în sensul creşterii sau scăderii pierderilor de apă din tegument

- de a influenţa schimburile minerale – prin eliminarea substanţelor minerale şi acizilor aflaţi în straturile superficiale, lucru în mare măsură determinat de creşterea secreţiei sudorale care la unele proceduri poate să ajungă până la 1 – 2 litri/zi, din întregul depozit hidric al organismului, plasmă, spaţii intercelulare, substanţe coloidale, piele, ţesut celular subcutanat

- de a participa la procesele de imunitate – prin bogăţia de ţesut reticuloendotelial pielea joacă un rol important în metabolismul intermediar şi procesele imunologice

- de a absorbi anumite gaze şi substanţe organice – ca bioxidul de carbon, radonul care au acţiune locală şi generală- de a influenţa repartiţia sângelui – prin bogata reţea vasculară pilea poate absorbi până la o treime din masa totală de

sânge când vasele se află în dilatare accentuată, procedurile de hidroterapie în funcţie de temperatură influenţează relaţiile dintre circulaţia periferică şi cea centrală

Funcţiile normale ale pielii asigură succesul reacţiilor determinate de hidroterapie asupra organismului, la rândul ei hidroterapia influenţează în bine troficitatea pielii.

74

Învelişul cutanat are o importanţă hotărâtoare în aplicarea procedurilor de hidroterapie, atât pentru efectele imediate, cât şi pentru efectele îndepărtate, de aceea trebuie să-i acordăm o atenţie deosebită stării lui, temperaturii, aspectului şi reacţiei la diferiţi excitanţi.Tegumentul este oglinda reacţiei dermato-vasculare, care ne va conduce în dirijarea şi dozarea procedurilor aplicate.Bazele fiziologice ale hidroterapieiAcţiunile hidroterapiei asupra organismului sunt datorate următorilor factori :

- termic- mecanic- chimic

Factorul termicSub acţiunea excitantului termic se modifică temperatura tegumentului, volumul vaselor, viteza de circulaţie şi presiunea capilară, reacţia vasculară generală se datorează excitării elementelor contractile ale vaselor prin intermediul termoreceptorilor, arcul reflex producându-se la nivelul centrilor nervoşi superiori şi în scoarţa cerebrală.Experienţele cu excitant termic cald sau rece, pe diferite regiuni ale corpului, au precizat modul în care este influenţată temperatura cutanată.Sub acţiunea excitantului rece, temperatura cutanată scade brusc în cursul primului minut, în următoarele două minute continuă să scadă dar mai puţin, iar după aceasta se menţine la acelaşi nivel, restabilirea se face destul de repede, în genere după 20’ – 30’ temperatura se apropie de cea iniţială.Creşterea cea mai mare se înregistrează în 1’ – 2’, după care se constată o ridicare lentă şi treptată a temperaturii.Sub acţiunea excitantului cald, temperatura cutanată creşte, ridicarea cea mai importantă are loc în primul minut, în minutele următoare are loc chiar o scădere a temperaturii, iar după îndepărtarea excitantului cald, temperatura revine spre normal, scăderea mai marcată fiind în primele 2’.Creşterea temperaturii în ţesuturi este cu atât mai rapidă cu cât ţesutul este mai superficial, stratul adipos mai slab reprezentat, iar aportul sanguin mai deficitar.Excitantul rece determină apariţia histaminei în piele, iar excitantul cald apariţia acetilcolinei.Eliberarea acetilcolinei în ţesuturi se face sub acţiunea unui tonus crescut al parasimpaticului, în timp ce procedurile reci ar acţiona în sensul unui tonus crescut al simpaticului. Factorul mecanicExcitantul mecanic chiar dacă ocupă locul al doilea, nu este un factor neglijabil şi uneori imprimă procedurii căreia îi este asociat caractere deosebite, care influenţează reacţia de răspuns a organismului.Acţiunile mecanice legate de procedurile de hidroterapie se împart în :

- acţiunea de împingere în sus – corpul scufundat într-un lichid potrivit legii lui Arhimede duce la diminuarea greutăţii acestuia, astfel un om cu o greutate de 70 kg, scufundat în apă dulce cântăreşte doar 7,9 kg, iar în apă sărată capătă o greutate negativă de 2,8 kg, ceea ce explică de ce în leziunile aparatului locomotor, mişcările ce se pot efectua în apă, nu se pot efectua în aer

- presiunea hidrostatică – acţionează concomitent cu acţiunea de împingere în sus mărind acţiunea mecanică, exercitându-se asupra părţilor compresive ale organismului, cavităţilor şi circulaţiei venoase şi are drept consecinţă modificări importante asupra circulaţiei, respiraţiei şi metabolismului

- factori mecanici adăugaţi – în această categorie intră o serie de manevre realizate artificial care favorizează, datorită reacţiei vasculare puternice utilizarea procedurilor la o temperatură cu 2 – 3 grade C mai mică, dintre aceştia amintim valurile artificiale, curgerea continuă a apei, presiunea duşurilor, fricţiunea, periatul, curentul de aer şi bulele de diferite gaze (aer, bioxid de carbon, oxigen)

Factorul chimicExcitantul chimic ocupă locul al treilea şi constă din introducerea în apă de diferite substanţe ca:

- decocturi de plante medicinale- diferite săruri minerale de baie- iod- sublimat- diferite substanţe medicamentoase

Acţiunea procedurilor de hidroterapie asupra diferitelor organe şi funcţii

Procedurile de hidroterapie, prin factorii descrişi în capitolul factorilor fiziologici, determină asupra diferitelor sisteme şi organe reacţii de răspuns.

Acţiunea asupra sistemului nervosProcedurile de hidroterapie au influenţă asupra celor trei sisteme :

- sistemul nervos central- sistemul nervos periferic- sistemul nervos vegetativ

Sistemul nervos prin reţeaua de receptor cutanaţi este primul care sesizează excitanţii termici, aceştia ajung la sistemul nervos central pe căile fibrelor aferente sub formă de stimul nervos, iar de aici sub formă de impuls se întorc prin căile eferente, determinând manifestări funcţionale atât în sistemul nervos, cât şi în alte sisteme şi funcţii, iar reflexele vasculare şi trofice care iau naştere pot fi folosite în scop terapeutic în anumite stări patologice.

75

Dacă blocăm sectoarele periferice ale analizatorilor, excitanţii termici cutanaţi pot să micşoreze, iar uneori pot să întrerupă total senzaţiile dureroase, împiedică pătrunderea impulsurilor patologice în sistemul nervos central, fapt care are o influenţă favorabilă asupra stării scoarţei cerebrale şi în consecinţă asupra evoluţiei procesului patologic.Temperatura cutanată oscilează în limite destul de mari la acelaşi individ, dar în opoziţie cu aceasta temperatura internă se caracterizează printr-o constantă remarcabilă, aceasta fiind condiţia obligatorie a evoluţiei normale a proceselor vitale din organism.Sistemul nervos central este acela care asigură termoreglarea, pe cale reflexă, ca rezultat al excitaţiei terminaţiilor nervoase corespunzătoare şi în mod direct, sub influenţa modificărilor de temperatură a sângelui care îl irigă.Orice excitaţie locală provoacă reacţii de răspuns, care se extind la regiunea corespunzătoare şi chiar asupra organismului întreg, dar sunt unele regiuni mai sensibile care, excitate, determină reacţii mai puternice din partea sistemului nervos central, acestea sunt partea din posterior a gâtului (zona gulerului Scerbak) şi regiunea dorsală superioară.În funcţie de temperatură şi durata lor, procedurile de hidroterapie pot fi excitante sau calmante pentru sistemul nervos.Căldura şi răceala aplicate scurt timp cresc excitabilitatea nervilor senzitivi periferici şi a sistemului nervos central, căldura aplicată pe o durată mai mare diminuează sensibilitatea nervoasă, iar răceala aplicată în aceleaşi condiţii poate să ducă la anestezie (crioanestezie).Între sistemul nervos vegetativ şi procedurile de hidroterapie există relaţii strânse în sensul că procedurile calde cresc tonusul vagului, iar cele reci pe ale simpaticului.În afară de reflexele necondiţionate care caracterizează reacţiile sistemului nervos la excitantul termic absolut, hidroterapia poate să provoace şi reflexe condiţionate, dar apariţia lor depinde de structura nervoasă a bolnavului, de condiţiile de mediu şi de corectitudinea tehnicii de aplicare. Acţiunea asupra sistemului circulatorExcitanţii termici determină asupra sistemului circulator reacţii intense şi complexe.Se ştie că o procedură caldă face să apară o coloraţie roşie (eritem) a tegumentului, ca rezultat al vasodilataţiei reactive în timp ce o procedură rece determină apariţia palorii tegumentare ca rezultat al vasoconstricţiei.Reacţia la cald sau la rece nu este întotdeauna la fel, ea este determinată de gradul temperaturilor, în funcţie de aceasta, băile fierbinţi pot să determine apariţia vasoconstricţiei, iar băile reci pot să determine apariţia vasodilataţiei.În general reacţia dermo-vasculară la excitantul termic se caracterizează prin apariţia succesivă a trei faze : a) sub acţiunea excitantului rece

- faza I – vasoconstricţie, care durează 1’- 2’ în mod normal, caracterizată prin apariţia palorii şi anemiei- faza a II – a de vasodilataţie activă, a arteriolelor, venulelor şi capilarelor , pielea este caldă, are o coloraţie roz-

roşiatică ca rezultat al hiperemiei active, torentul circulator este intensificat, iar tonusul vascular este păstrat- faza a III – a vasodilataţie pasivă, de stază, cu vasodilataţie capilară, concomitentă cu vasoconstricţia arteriolelor şi

venulelor, pielea este rece cu o culoare violacee din cauza schimbului crescut de gaze dintre sânge şi ţesuturib) acţiunea excitantului cald

- faza I – vasoconstricţie care durează 10’’ – 20’’ (ca reacţie de apărare)- faza a II – a vasodilataţie activă, cu durată variabilă 2’ – 10’ – 20’ - faza a III – a vasodilataţie pasivă, când se utilizează agentul termic cald peste un anumit timp (este şi în funcţie de

fiecare organism), caracterizată prin culoarea roz- violacee a tegumentelorReacţiile dermo-vasculare se răspândesc pe cale reflexă pe toată suprafaţa tegumentului, cât şi asupra mucoaselor şi sunt răspunzătoare de unele modificări printre care amintim :

- mecanismul de reglare a circulaţiei – dilataţia vaselor periferice ca rezultat al excitaţiei termice face ca să crească cantitatea de sânge la periferie, ceea ce ar determina o anemiere a organelor interne cu scăderea tensiunii arteriale şi colaps, dar aşa ceva nu se întâmplă în mod normal, deoarece organismul uman pune în funcţie mecanismele lui de reglare

- mecanismul mobilizării sângelui din depozitele sanguine – mărirea sau micşorarea bruscă a masei torentului sanguin din tegument este combătută prin eliberarea sângelui din depozite (ficat, splină, plex venos subpapilar) în timpul vasodilataţiei tegumentare sau împingerea acestuia din circulaţia periferică în depozite în timpul vasoconstricţiei tegumentare

- schimbarea temperaturii pielii la distanţă – primul contact cu excitantul rece sau cald face ca temperatura restului tegumentului care nu vine în contact cu direct cu excitantul, să scadă brusc la început, apoi să crească treptat tot timpul băii, iar o creştere paralelă a temperaturii tegumentului cu cea a băii are loc numai în timpul băilor parţiale ascendente

- rezistenţa periferică – scade proporţional în timpul procedurilor calde şi creşte în timpul celor reci, în funcţie de temperatură

- viteza de circulaţie – în arterele periferice, viteza de circulaţie creşte puternic în băile calde şi se micşorează în cele reci

- timpul de reîntoarcere al sângelui – în comparaţie cu valoarea medie de repaus (22’’), timpul de reîntoarcere a sângelui scade în funcţie de temperatură, cu cât aceasta creşte, timpul se scurtează

- viteza undei pulsatile în aortă – sub influenţa diferitelor temperaturi, viteza undei pulsatile se modifică, astfel la cald creşte cu 17 – 18 %, iar la rece scade cu 4 – 5 %

- munca inimii – excitantul cald măreşte munca inimii prin creşterea volumului-bătaie şi a minut-volumului, se înregistrează o creştere de aproximativ 30 % în băile de 39 grade C, 40% în băile hiperterme, iar în băile reci sub 28 grade C, minut-volumul scade cu 25 %, creşterea şi scăderea minut-volumului depind de frecvenţa pulsului, fiind direct proporţionale cu creşterea lui în băile calde şi scăderea în cele reci

76

Tensiunea arterială suferă o serie de modificări în funcţie de temperatura agentului termic:- în băile calde (36 – 40 grade C), tensiunea sistolică scade cu valori neînsemnate, iar cea diastolică marchează coborâri

importante- în băile fierbinţi, peste 40 grade C tensiune sistolică creşte proporţional cu creşterea temperaturii, iar cea diastolică

rămâne neschimbată sau creşte într-o măsură foarte mică- în băile reci, cresc ambele tensiuni, dar cel mai mult creşte cea diastolică- în băile parţiale ascendente, tensiunea sistolică şi cea diastolică rămân neschimbate

Acţiunea asupra sângeluiProcedurile de hidroterapie influenţează compoziţia sângelui, modificând elementele figurate, factorii de coagulare, pH sângelui, densitatea :

- procedurile generale reci – fac să crească numărul hematiilor cu valori până la 800.000, hemoglobina cu 14 %, iar leucocitele până la de trei ori valoarea iniţială

- procedurile generale calde – determină scăderea hematiilor, hemoglobinei şi creşterea leucocitelor până la 30.000- 40.000 în baia fierbinte, fenomene explicate printr-o serie de mecanisme reflexe determinate de factorii termici, care duc la mobilizarea sângelui din depozite

- factorii de coagulare – procedurile fierbinţi măresc coagularea , iar cele reci o scad- pH acid (acidoza) – se măreşte în băile reci prin creşterea bioxidului de carbon din arteriole şi alveole, ca rezultat al

amplificării proceselor de ardere a grăsimilor şi hidraţilor de carbon prin termoreglarea chimică, pH alcalin (alcaloza) – se măreşte în băile calde şi fierbinţi, prin scăderea bioxidului de carbon datorită hiperventilaţiei, pierderii unor anioni acizi prin transpiraţie, diureză crescută şi eliminării bioxidului de carbon prin piele

- densitatea – băile calde duc la o diluare a sângelui datorită trecerii unor lichide sărace în albumină din spaţiile interstiţiale, la care se adaugă mobilizarea depozitelor sanguine, determinând o creştere a masei, băile reci duc la o concentrare a sângelui cu scopul de a împiedica pierderea de căldură

Acţiunea asupra aparatului respiratorExcitanţii termici influenţează în mod reflex ritmul şi amplitudinea respiratorie în cadrul mecanismului complex al termoreglării.Aplicaţiile reci sau fierbinţi de scurtă durată, care interesează regiuni intinse ale pielii sau zone deosebit de sensibile (ceafă, regiunea dorsală superioară, abdomenul şi toracele), provoacă în primul moment o inspiraţie profundă, apoi o oprire scurtă în inspiraţie, urmată de respiraţii sacadate, superficiale şi neregulate, asemănătoare unei stări de hipoxie, în continuare se măresc frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor respiratorii ca apoi totul să reintre în normal.Băile de diferite temperaturi determină diferite tipuri de respiraţie :

- băile hipoterme (31 – 32 grade C) – determină o respiraţie superficială şi neregulată- băile reci (18 – 28 grade C) – determină o creştere a volumului respirator- băile calde (33 – 41 grade C) – determină apariţia unei respiraţii profunde, care se accentuează pe măsura creşterii

temperaturii, fără ca frecvenţa să se mărească apreciabil- băile fierbinţi (42 – 44 grade C) – determină apariţia unei respiraţii de tip Cheyne- Stokes, aerul respirator şi minut-

volumul cresc foarte mult- băile ascendente parţiale – determină apariţia unei respiraţii profunde şi rare

În general, mecanica respiratorie influenţează prin intermediul diafragmului circulaţia abdominală, şi în mod special, ficatul.Factorul termic influenţează funcţia respiratorie şi schimbul de gaze, sub influenţa procedurilor reci, datorită pierderilor de căldură se declanşează termoreglarea chimică, ceea ce face să crească consumul hidraţilor de carbon şi a grăsimilor, manifestate prin creşterea bioxidului de carbon eliminat şi a oxigenului absorbit.Procedurile cuprinse între 35 – 38 grade C („zona de temperatură metabolic indiferentă”) fac ca volumul respirator şi consumul de oxigen să atingă valori minime, procedurile foarte calde fac ca tensiunea parţială a bioxidului de carbon să scadă până la 16 mm, datorită hiperpneei şi hiperventilaţiei care survin.Sub acţiunea băilor de diferite temperaturi au loc modificări şi în valorile coeficientului respirator, acestea se explică atât prin modificările în consumul de oxigen şi a eliminării de bioxid de carbon, cât şi prin natura substanţelor arse în organism.Un rol important îl au efectele mecanice şi circulatorii ale băilor, respectiv golirea depozitelor sanguine.Acţiunea asupra sistemului muscularExcitanţii termici influenţează atât musculatura netedă cât şi cea striată.Aplicaţiile reci de scurtă durată cresc randamentul muşchilor striaţi înlăturând oboseala, iar aplicaţiile fierbinţi de scurtă durată au efecte asemănătoare, dar de o intensitate mai mică.Aplicaţiile reci măresc tonusul musculaturii striate, determină apariţia contracţiilor clonice exteriorizate sub formă de tremurături involuntare, iar tegumentul ia aspectul caracteristic de „piele de găină” datorită influenţei elementelor lui contractile.Aplicaţiile calde (36 – 37 grade C) scade tonusul muscular, diminuează forţa musculară, înlătură spasmele musculaturii striate şi au o acţiune calmantă asupra sistemului nervos.Aplicaţiile termice locale sau generale influenţează musculatura netedă a tubului digestiv, în funcţie de starea normală sau patologică a organelor.În stare normală aplicaţiile calde pe pielea abdomenului ca şi baia caldă determină o creştere a tonusului gastric şi intestinal, o mărire a vitezei mişcărilor peristaltice, însoţită de o hiperemie a mucoaselor, iar aplicaţiile reci au efecte contrarii.La bolnavii cu un tonus crescut, aplicaţiile calde duc la scăderea tonusului şi motilităţii, iar aplicaţiile reci cresc tonusul şi motilitatea.Starea funcţională a proceselor corticale condiţionează modul de răspuns al organelor digestive la excitanţii termici.

77

Acţiunea asupra termoreglăriiTemperatura organismului uman este în medie de 37 – 37,2 grade C în interior şi de 36,4 grade C în axilă şi prezintă variaţii până la 1 grad C în 24 h legate de activitatea ritmică a organismului, cu un maxim între orele 16 – 18 şi un minim noaptea între orele1 – 4.Orice excitant termic din mediul exterior, mai mare sau mai mic decât temperatura de indiferenţă, declanşează, prin excitarea termoreceptorilor funcţia de termoreglare.Procedurile de hidroterapie, prin variaţiile termice, pun organismul în situaţia de a se apăra, mecanismele fiind următoarele :

- termoreglarea chimică- termoreglarea fizică

Termoreglarea chimică – constă în creşterea sau diminuarea producerii de căldură proprie, astfel de câte ori temperatura organismului tinde să scadă din cauze interne sau prin scăderea temperaturii mediului înconjurător, se declanşează în organism intensificarea proceselor metabolice, mai ales din musculatura scheletică şi ficat, iar dacă temperatura exterioară creşte, prin diminuarea metabolismului termoreglarea nu are loc decât în foarte mică măsură, deoarece metabolismul nu poate să scadă decât cu cel mult 10 % sub metabolismul de bază.Termoreglarea fizică – constă în reglarea schimburilor calorice dintre organism şi mediu, schimburi ce se fac prin convecţie, radiaţie şi evaporare.Dacă temperatura corpului este mai mare decât a mediului, pierderea de căldură a organismului se face prin convecţie şi radiaţie, iar dacă temperatura mediului este mai mare decât a organismului, pierderea de căldură se face prin evaporarea lichidelor din piele şi mucoase.Termoreglarea este un proces fizic complex, în care rolul principal îi revine scoarţei cerebrale, pielea participă în mod obligatoriu în calitate de organ principal al schimburilor calorice cu aparatele ei nervoase şi vasculare.Termoreglarea chimică – necesită o stare normală a funcţiei metabolice şi umorale.Termoreglarea fizică – necesită o bună funcţionare a sistemului cardiovascular.Acţiunea supra metabolismuluiProcedurile hidroterapice influenţează metabolismul în sensul creşterii sau scăderii în funcţie de creşterea dau scăderea temperaturii ţesuturilor.

- procedurile cuprinse între 35 – 38 grade C, aşa zisa „zonă metabolică indiferentă”, cu durată de 10’ – 15’, nu modifică metabolismul oamenilor sănătoşi, ele influenţează metabolismul convalescenţilor

- procedurile calde cuprinse între 38 – 40 grade C, determină uşoare creşteri ale metabolismului, pe seama arderilor hidraţilor de carbon şi a grăsimilor

- procedurile calde prelungite între 39 – 40 grade C, cele fierbinţi peste 40 grade C, duc la creşterea temperaturii corpului şi, prin aceasta, măresc considerabil metabolismul atât prin creşterea consumului de hidraţi de carbon şi grăsimi cât şi prin arderea substanţelor proteice

- procedurile reci, chiar de scurtă durată (fricţiuni complete, duşuri generale), determină o creştere foarte accentuată a metabolismului

Modificările metabolice se traduc prin variaţii ale volumului respirator, ale consumului de oxigen şi eliminarea de bioxid de carbon, creşterea metabolismului are loc într-o mai mare măsură dacă procedurile termice se combină cu manopere mecanice intense.O cură hidroterapică mai prelungită face să crească asimilarea proteică, fapt care se pune în evidenţă prin conţinutul mai puţin azotat al fecalelor.În acelaşi timp creşte şi dezasimilaţia, care se traduce prin creşterea considerabilă a azotului ureic din urină, eliminările de acid uric cresc până la 20 % şi de asemenea creşte eliminarea amoniacului, în sânge creşte Ca şi scade Na, iar prin urină, mai ales după procedurile hiperterme se elimină fosfaţii, sulfaţii şi clorurile.Acţiunea asupra sistemului endocrinExcitantul termic cald sau rece are de asemenea influenţă asupra sistemului endocrin, se pot obţine atât accentuarea funcţiilor unor glande cu hiposecreţie cât şi reducerea producerii de hormoni la glandele cu hipersecreţie. În hiperfuncţiile tiroidiene se obţin ameliorări prin proceduri de hidroterapie care se traduc mai ales prin echilibrarea diferitelor mecanisme vegetative dereglate.Metabolismul bazal şi iodocaptarea au pus în evidenţă modificările cantitative ale glandei în caz de hiperfuncţie sau hipofuncţie tiroidiană, suprarenala reacţionează printr-o eliminare crescută de 17-cetosteroizi, hipofuncţia glandelor sexuale poate fi şi ea ameliorată simţitor cu ajutorul procedurilor de hidroterapie.Se remarcă de asemenea o mai bună toleranţă la hidraţii de carbon, la bolnavii diabetici, fapt care explică o bună influenţă a hidroterapiei asupra pancreasului.Reacţia la hidroterapiePrin reacţie în hidroterapie se înţelege totalitatea răspunsurilor organelor şi diferitelor sisteme la acţiunea excitanţilor termici.Oglinda reacţiei întregului organism este reacţia dermo-vasculară, ea serveşte ca indicator şi ne orientează în aplicarea practică a hidroterapiei.Manifestarea unei bune reacţii dermo-vasculare ne arată că modificările funcţionale ale celorlalte organe, sisteme şi funcţii au loc şi se dezvoltă în sens fiziologic, iar obţinerea ei este obligatorie.Obiectiv – se manifestă prin apariţia unei coloraţii roz-roşiatice a tegumentului însoţită de încălzirea pielii.Subiectiv – se traduce printr-o senzaţie de căldură plăcută, bună dispoziţie, apetit crescut şi dorinţă de mişcare.Lipsa de reacţie dermo-vasculară se traduce prin :Obiectiv – apariţia palorii tegumentare, a „pielii de găină”, a aspectului albăstrui sau albastru marmorat şi a răcelii tegumentare.

78

Subiectiv – senzaţia de frig, frison sau tremurături, cefalee, nervozitate, moleşeală şi scăderea apetitului.Fizioterapeutul trebuie să urmărească cu atenţie pacientul, să evite lipsa reacţiei dermo-vasculare prin adăugarea la procedurilor de hidroterapie a manevrelor mecanice ajutătoare.O metodă pentru punerea în evidenţă a reacţiei dermo-vasculare este cea pusă în evidenţă de Dalmady, astfel se comprimă cu degetul tegumentul iar apoi se urmăreşte timpul scurs până la dispariţia petei palide produsă de apăsare.Se apreciază înainte şi după procedură şi se consideră o reacţie bună, dacă dispariţia petei palide, produsă de apăsare, are loc în 2’ – 5’ şi ca reacţie rea dacă dispariţia palorii are loc după 8’ – 10’.În timpul curei hidroterapice se observă o îmbunătăţire a reacţiei dermo-vasculare ca urmare a îmbunătăţirii reactivităţii şi a unei mai bune circulaţii.Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. E. Berlescu Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

Tehnica specială de hidroterapie (partea I)

Procedurile de hidrotermoterapie se împart în :- comprese- hidrofoare- cataplasme- împachetări- fricţiuni- perieri- spălări- afuziuni- duşuri- băi- termoterapie- enterocleaner sau baia intestinală

Reguli generale de practicare a hidrotermoterapiei Pentru ca hidrotermoterapia să realizeze un maximum de efecte curative şi profilactice, trebuie să ţinem seama în aplicarea ei de anumite reguli.

1. Pacientul va fi amănunţit examinat înainte de aplicarea oricărei proceduri de hidroterapie chiar dacă nu este la primul său tratament, deoarece apariţia unor fenomene supraadăugate impun întreruperea tratamentului contrar voinţei lui care, de obicei, doreşte continuarea.

2. Procedurile de hidroterapie nu vor fi aplicate imediat după mese abundente, eventual după o uşoară gustare, cu ½ oră înainte de aplicarea procedurii.

3. Procedurile mari se vor indica obligatoriu în orele de dimineaţă.4. Dacă se vor aplica în cursul aceleiaşi dimineţi două proceduri, este obligatoriu ca între ele, să se

facă o pauză de cel puţin două ore.5. Se va evita prescrierea unui număr prea mare de proceduri, pentru ca reacţiile unei noi proceduri

să nu se suprapună pe acţiunea unei proceduri deja efectuate.6. Este contraindicat să se aplice proceduri de hidroterapie mari după eforturi intelectuale şi fizice

mari, nopţi nedormite, colici şi stări de irascibilitate.7. Apariţia menstruaţiei este o indicaţie de întrerupere totală a tratamentului în prima zi, iar în zilele

următoare se pot indica proceduri parţiale care se referă la trunchi şi membrele superioare.8. Înaintea procedurilor mari pacientul îşi va goli vezica urinară şi intestinul gros.9. Fizioterapeutul va putea adăuga proceduri suplimentare ca periat, fricţiuni pentru a grăbi apariţia

reacţiei dermo-vasculare, dar nu-i va fi permis să aplice excitanţi puternici fără o informare temeinică a stării generale a pacientului.

10. Procedurile de hidroterapie reci nu se vor aplica pacienţilor cu tegumente reci, decât după o prealabilă procedură de încălzire.

11. După procedurile calde şi fierbinţi şi după procedurile de sudaţie este obligatoriu să se aplice o procedură de răcire, pentru a combate relaxarea şi atonia vasculară periferică determinată de căldură (redresarea vasculară).

12. După procedurile de hidroterapie este obligatoriu să se facă ştergerea tegumentului cu un cearşaf, încet sau energic, în funcţie de intenţia de a accentua sau diminua reacţia dermo-vasculară.

13. Fizioterapeutul trebuie să respecte cu stricteţe indicaţiile din prescripţia de cură, în ceea ce priveşte temperatura, durata, intensitatea, topografia procedurii şi să aplice tehnica corectă.

14. Fizioterapeutul trebuie să asigure pacientului în timpul efectuării tratamentului condiţii optime de confort, să evite discuţiile nepotrivite, zgomotul, mirosuri neplăcute, aşteptare îndelungată.

15. Dacă în timpul procedurii apare un accident, o intoleranţă fizioterapeutul să explice pacientului cele întâmplate şi să-i recâştige încrederea în terapia aplicată.

Sala de hidroterapie şi dotarea ei O secţie de hidroterapie trebuie să fie foarte bine împărţită pentru ca munca fizioterapeutului şi condiţiile de confort pentru bolnav să fie optim realizate.

79

În lini mari, o secţie de hidroterapie trebuie să cuprindă :- o cabină de dezbrăcare şi camere pentru diferite proceduri generale şi parţiale hidrice şi termice, iar diferitele puncte

de tratament în interiorul aceeaşi camere să fie separate de pereţi despărţitori incompleţi pentru a asigura pacientului condiţii optime de confort şi de asigurare a intimităţii

- suprafaţa necesară pentru o baie este de 8 mp- pentru duşuri 3 – 4 mp şi o distanţă de 3 – 3,5 m la duşul scoţian şi afuziunea fulger între tehnician şi pacient- camerele de împachetări se calculează câte 3,5 – 4 mp pentru fiecare pat de 0,8 mp- înălţimea sălii 2,5 – 3,5 m, pereţii acoperiţi cu faianţă albă până la cel puţin 2 m, duşumeaua din mozaic, gresie de

preferinţă în culori deschise cu pantă de scurgere şi grătare de lemn- iluminatul să fie foarte bun, dacă nu se poate realiza un iluminat natural corespunzător, vom utiliza lămpi fluorescente

pentru ca reacţia dermo-vasculară să fie vizibilă- temperatura sălilor de tratament să fie de 22 – 23 grade C, iar a sălilor de dezbrăcare şi de odihnă de 20 grade C- în fiecare încăpere să fie termometre de cameră- ventilaţia încăperilor trebuie să asigure un mediu favorabil, umiditatea să nu depăşească 75 %- alimentarea cu apă rece şi fierbinte să fie asigurată în permanenţă- conductele să fie larg dimensionate pentru a asigura un debit constant, iar scurgerile şi robinetele de umplere să fie

supra dimensionate pentru a asigura umplerea şi golirea în maximum 3’– 4’- fiecare punct de tratament obligatoriu să fie dotat cu ceasuri semnalizatoare - în pavilionul de hidroterapie trebuie păstrate o curăţenie şi ordine desăvârşite- în bazele de tratament moderne se impune ca sălile să fie dotate cu instalaţii de sonorizare pentru a asigura o ambianţă

plăcută prin meloterapie sau pentru informareFizioterapeutul (asistentul)Asistentul este figura cea mai importantă şi cu rolul cel mai mare în bunul mers al secţiei de hidroterapie şi în reuşita tratamentelor aplicate.

- trebuie să aibă o ţinută corespunzătoare, echipament alb ireproşabil, şorţ de cauciuc pentru procedurile care necesită acest lucru

- să fie politicos cu pacienţii, să nu arate o figură plictisită sau enervată când i se cer explicaţii- să nu poarte discuţii, indiferent pe ce teme, cu colegii în timpul lucrului- să respecte planificarea procedurilor pentru a evita aglomerările sau golurile de producţie, care generează nemulţumiri

în rândurile pacienţilorRespectarea regulilor expuse, face să crească prestigiul asistentului care lucrează în secţia de hidroterapie, să crească în faţa pacientului şi, odată cu aceasta, încrederea în tratamentul aplicat, reuşita terapiei depinde de asistent, care are la îndemână tehnica şi condiţiile de aplicare a tratamentului.

CompreseleDefiniţie. Compresele sunt cele mai simple şi răspândite proceduri de hidroterapie, ele se realizează cu ajutorul unor bucăţi de pânză, variate ca formă şi dimensiune, înmuiate în apă la diferite temperaturi şi aplicate asupra diferitelor regiuni ale corpului.Clasificare. Compresele se clasifică după :

- temperatură - regiunea de aplicare

După temperatură :- reci - calde- alternante- stimulante- cu aburi

După regiune :- cap- ceafă - gât- torace- precordiale- trunchi- abdominale- genitală- gambe - longhete (degete şi antebraţ)

Tehnica de aplicareReguli generale.

- compresa trebuie să fie intim aplicată pe tegumente să nu permită pătrunderea aerului- umiditatea să fie corespunzătoare felului compresei, cele reci şi calde – stoarse pe jumătate, în aşa fel încât să nu se

scurgă pe tegument, cele stimulante – stoarse foarte bine astfel ca să se evite umezirea compresei de acoperire

80

- compresele uscate de acoperire trebuie să depăşească compresele umede cu 1 – 2 cm- compresele să nu fie prea strânse pentru a nu da tulburări de circulaţie, compresiuni venoase la extremităţi sau

senzaţie de presiune pe torace- dacă compresele stimulante nu se încălzesc după 10’ – 15’ sau aplicarea lor provoacă frisoane, se întrerup şi se aplică

pe aceeaşi regiune numai după fricţionarea sau perierea acesteia- compresele nu se aplică decât pe tegument sănătos, deoarece umezeala şi aplicaţiile repetate pot provoca maceraţii ale

tegumentului, favorizând pătrunderea microbilor patogeni în cazul unor piodermite existente Tehnica de aplicare în funcţie de temperatură şi mod de acţiuneCompresele reci Se înmoaie compresa în apă rece(12 – 16 grade C), se stoarce, se împătureşte de 5 – 6 ori, apoi se aplică pe regiunea interesată, iar din 5’ în 5’ se schimbă, menţinându-se temperatura scăzută, lucru cer se poate realiza şi prin combinarea compresei cu hidrofor sau aplicare de pungă cu gheaţă.Durata – variază în raport cu boala, încadrându-se între minim 20’ şi maxim 60’.Modul de acţiune – local, interesează organele şi zonele de aplicare, pe baza efectului termic cu următoarele proprietăţi : vasoconstricţie, antihemoragică, antiinflamatoare, antitermică.Compresele caldeSe aplică la fel ca şi compresele reci, temperatura fiind între 38 – 43 grade C pentru compresele calde, şi 45 – 55 grade pentru compresele fierbinţi.Durata – minim 20’, maxim 60’- 90’.Modul de acţiune – antispastic, analgezic, hiperemiant, rezorbtiv (mai ales în inflamaţiile cronice).Compresele alternanteSe aplică conform tehnicii compresei calde de 40 – 50 grade C, cu o durată de 2’ – 3’, după care, pe acelaşi loc, se aplică o compresă rece de 12 – 16 grade C, pe o durată de 30’’ – 1’.Modul de acţiune – local prin stimularea circulaţiei sanguine şi tonifierea sistemului neuromuscular.Compresele stimulante sau compresele PriessnitzSunt necesare două bucăţi de pânză asemănătoare, una din ele fiind ceva mai mare şi dintr-un material mai plin (niciodată impermeabil), apă la temperatura camerei (max. 22 grade C) Se înmoaie bucata de pânză mai mică în apă, se stoarce foarte bine, se aplică pe regiunea interesată, iar peste aceasta se aplică a doua compresă uscată, în aşa fel ca să depăşească cu 2 – 3 cm compresa umedă.Durata – 2 – 6 ore sau până la uscare.Modul de acţiune – stimularea activităţii nervoase şi a aparatului circulator cu modificarea proceselor biologice.Compresele cu aburiSunt necesare două bucăţi de flanelă, o bucată pânză simplă sau prosop, o pânză impermeabilă, apă la temperatura de 60 – 70 grade C.Se plasează pe regiunea interesată o flanelă uscată, se aplică bucata de pânză sau prosopul înmuiate în apă fierbinte, peste care se aplică cealaltă bucată de flanelă şi totul se acoperă cu bucata de pânză impermeabilă sau se aplică termofor.Durata – minim 20’ – maxim 60’ Modul de acţiune – rezorbtiv, analgezic, antispasticTehnica de aplicare în funcţie de regiuni, modul de acţiune, indicaţii şi contraindicaţii Indiferent de regiunea la care ne referim, tehnica generală de aplicare a compreselor în funcţie de temperatură rămâne aceeaşi.Compresele la cap şi ceafă – pot fi calde, reci sau stimulante, cel mai frecvent sunt utilizate primele două.Indicaţii Compresele reci la cap sunt indicate în : congestii cerebrale, hemoragii cerebrale, meningite şi în timpul procedurilor de termoterapie pentru evitarea congestiei cerebrale. O remarcă pentru compresele reci la ceafă este aceea că pe lângă reacţia locală , au şi o acţiune generală, reflexă, la distanţă, asupra activităţii inimii, respiraţiei şi sistemului nervos în sensul sedării.Compresele calde la cap sunt indicate în nevralgii acute sau cronice, migrene, durerile reumatismale şi în durerile cauzate de angiospasme. Compresele la gât – pot fi calde, reci sau stimulante.Indicaţii Compresele reci la gât sunt indicate în inflamaţiile acute amigdaliene (amigdalite acute), flegmoane, laringite, difterie.Compresele calde sunt indicate în inflamaţii ale regiunii amigdaliene însoţite de edem şi cianoză. Compresele la torace – pot fi calde, reci sau stimulanteIndicaţiiCompresele reci la torace sunt indicate în hemoptizii, procese acute ale organelor din cutia toracică ca : bronşite, congestii pulmonare, pneumonii.Comprese calde la torace sunt indicate în mialgii şi nevralgii cronice intercostale, bronşite şi pleurite cronice cu resturi de exsudate şi aderenţe pleurale, spasme ale organelor abdominale (colite, colecistite).Compresele stimulante la torace (comprese cruciate) sunt indicate în bronşite acute şi cronice, pleurezii acute şi cronice, tuberculoză pulmonară, diverse pneumopatii.

Compresele precordiale – se aplică de obicei reciIndicaţii Compresele reci precordiale întăresc sistola, lungesc diastola şi fac să dispară aritmiile, şi sunt indicate în aritmii funcţionale, palpitaţii, miocardite însoţite de tahicardie în cursul bolilor infecţioase, în reumatismul Sokolski- Bouillaud.

81

Contraindicaţii Compresele precordiale sunt contraindicate în leziuni miocardice avansate.Compresele la trunchi – pot fi reci, calde şi stimulanteIndicaţii Compresele reci la trunchi sunt indicate în stări febrile, hemoptizii, inflamaţii acute ale organelor toracice.Compresele calde sunt indicate în aceleaşi afecţiuni ca şi compresele calde la torace, cu deosebirea că zona interesată este mai mare.Compresele stimulante se pot combina cu hidrofoare pe abdomen şi regiunea precordială şi sunt indicate în stări febrile, bronşite acute, boli acute infecţioase, pneumonii, pleurite acute, mialgii şi nevralgii intercostale.Comprese abdominale – pot fi calde, reci şi stimulanteIndicaţii Compresele reci abdominale sunt indicate în inflamaţii acute ale organelor abdominale (peritonite acute, apendicite, colecistite, anexite) sau hemoragii abdominale.Compresele calde abdominale sunt indicate colici hepatice sau intestinale, inflamaţii cronice ale sferei genitale feminine ca : periuretrite, parametrite, salpingite, salpingoovarite.Compresele stimulante abdominale sunt indicate în afecţiuni cronice ale abdomenuluiCompresele genitale – pot fi reci şi stimulanteIndicaţiiCompresele reci şi stimulante sunt indicate în hemoroizi, orhite, epididimite, prurit vaginal, vulvite şi alte afecţiuni ale sferei genitale.Compresele la gambe – cel mai des folosite sunt cele stimulanteIndicaţii Compresele stimulante la gambă sunt indicate în astenie nervoasă, insomnii, flebite şi varice, afecţiuni congestive ale creierului.Compresele longhete – (se înfăşoară fiecare deget în parte şi antebraţul) pot fi reci şi stimulante Indicaţii Compresele reci sunt indicate în combustii ale degetelor, fenomene inflamatoare în cadrul reumatismului Sokolski-Bouillaud.Compresele stimulante sunt indicate în artritele reumatice, însoţite de redori articulare, cu scopul stimulării circulaţiei.

HidrofoareleDefiniţieHidrofoarele sunt nişte dispozitive de cauciuc sau metal, formate din tuburi aranjate circular sau paralel, cu ajutorul unor benzi de pânză sau tablă elastică şi la care unul din capete este conectat la o sursă de apă (vas sau robinet), situat la un nivel mai ridicat (aproximativ 1 m ), iar celălalt conectat la un vas de scurgere sau canal situat mai jos.Clasificare – se folosesc două criterii în funcţie de :

- regiunea unde se aplică- forma hidroforului

În funcţie de regiunea unde se aplică hidrofoarele se împart în hidrofoare pentru cap, ceafă, gât, coloana vertebrală, inimă, abdomen, spate, extremităţi, uretrale, vaginale, rectale.În funcţie de formă hidrofoarele se împart în hidrofoare circulare (pentru cap), rotunde (pentru inimă), dreptunghiulare (pentru coloană vertebrală), ovale (pentru abdomen) şi hidrofoare de formă specială pentru uretră, vagin şi rect.Tehnica de aplicare Principiul de funcţionare se bazează pe curgerea continuă a apei prin tuburi la temperatura dorită, identică cu a compreselor cu care se aplică de obicei pentru a menţine constantă temperatura acesteia.Factorul pe care se bazează acţiunea hidrofoarelor este factorul termic, rece în afecţiunile acute, cald şi fierbinte în afecţiunile cronice şi stimulant când urmărim activarea funcţiilor organelor dintr-o anumită regiune.Modul de acţiune, durata de aplicare şi indicaţiile sunt identice cu cele ale compreselor.Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. E. Berlescu Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

Tehnica specială de hidroterapie (partea II – a)

CataplasmeleDefiniţie Cataplasmele sunt proceduri care constau în aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a diverselor substanţe de natură organică sau minerală, la o anumită temperaturăClasificareCataplasmele se împart în :

- umede- uscate

iar din punct de vedere al temperaturii :- calde- reci

Cele mai folosite cataplasme sunt cataplasmele umede şi calde.Cataplasmele umede

82

Materiale necesare – substanţe organice sau anorganice variate, diverse plante medicinale care capătă prin preparare un aspect păstos (pâinea, tărâţele de grâu, seminţele şi făina de in, făina de grâu, orz, ovăz sau porumb, muşeţel, flori de fân, salcie, mentă, nalbă, hrean, boabele şi făina de muştar, nămol de toate tipurile şi lut (argilă), sare, nisip, două bucăţi de pânză sau saci mici şi o sursă de căldură. Cataplasmele uscate Materiale necesare – tărâţele de grâu, secară, porumb sare, nisipModul de preparare Materialele enumerate mai sus se încălzesc într-un vas la o temperatură suportabilă, pentru cele umede preparate sub forma unei paste suficient de consistente, se introduc între bucăţile de pânză sau în saci mici şi se aplică pe regiunea interesată.Modul de acţiuneAcţiunea cataplasmelor se bazează pe factorul termic, cu efect predominant local, hiperemiant, rezorbtiv, antispastic şi analgezic, iar la cataplasmele cu plante medicinale, pe lângă factorul termic, se adaugă şi factorul chimic, reprezentat de uleiurile eterice pe care le conţin.Indicaţii (identice cu cele ale compreselor)Cele mai frecvente indicaţii sunt : mialgiile, nevralgiile cu diverse localizări, artralgiile reumatismale acute şi cronice, perivisceritele abdominale, cataplasmele cu hrean şi muştar sunt indicate pentru efectul lor derivativ (revulsiv) important, mai ales în afecţiunile cu caracter inflamator acut şi cronic ale organelor abdominale şi toracice în nevralgii, spasme şi contracturi musculare

Împachetările

Definiţie Împachetările sunt proceduri de hidroterapie care constau din învelirea unei părţi sau în întregime a corpului conform unei anumite tehnici.Clasificare În funcţie de tehnica de aplicare, împachetările se împart în :

- împachetări umede- împachetări uscate- împachetări cu parafină- împachetări cu nămol- împachetări cu nisip

Împachetările umedeÎmpachetările umede constau în învelirea unei părţi întinse sau a corpului în întregime, într-un cearşaf muiat în apă la temperatura de 18 – 20 grade C, bine stors şi peste care se aplică o pătură.În funcţie de regiunea pe care se aplică împachetările umede sunt :

- complete – tot corpul- trei sferturi – de la axilă în jos, cuprinzând trunchiul şi membrele inferioare lăsând libere membrele superioare care se

acoperă cu un cearşaf uscat- inferioare – de la ombilic în jos, membrele superioare acoperite cu un cearşaf uscat- superioare – cuprinde braţele şi partea superioară a corpului până la nivelul la care degetele ating coapsa, restul fiind

acoperit de cearşaf şi pătură- de trunchi – porţiunea dintre axilă şi pubis, restul de asemenea acoperit de cearşaf şi pătură - modificate – o împachetare de jumătate combinată cu o compresă cruciată

Modul de acţiuneÎmpachetările umede sunt proceduri care au o acţiune generală importantă asupra organismului, factorul pe care se bazează este factorul termic, şi care se poate diferenţia în trei faze, care depind de durata procedurii Faza I – numită şi fază de excitaţie apare datorită contactului dintre tegument şi cearceaful umed şi rece, contact ce determină o excitaţie a sistemului nervos, la nivelul vaselor cutanate se produce vasoconstricţie, contracţiile inimii devin mai puternice, respiraţia mai profundă şi mai accelerată, temperatura creşte uşor, pacientul are senzaţia de frig.După 1’ – 3’ , vasoconstricţia este înlocuită de vasodilataţie periferică activă şi de creşterea a vitezei de circulaţie a sângelui.Senzaţia de frig este înlocuită cu o senzaţie plăcută de căldură, corpul cedează treptat căldura cearceafului până ce cele două temperaturi se egalizează.Aceasta face ca la bolnavii afebrili, prin acţiunea de termoreglare, arderile să fie stimulate, la cei febrili, temperatura să scadă cu 1 – 2 grade C, dacă schimbăm împachetarea de câteva ori, iar dacă apare frison împachetarea se întrerupe.Această fază durează 15’ – 20’ şi are un efect tonifiant asupra organismuluiFaza a II – a – apare ca rezultat al continuării procedurii, cearceaful se încălzeşte mai departe, căldura umedă moderată determină o dilataţia a vaselor cutanate, care are ca rezultat scoaterea sângelui din organele interne şi trimiterea lui la periferie, scăderea temperaturii, rărirea pulsului şi a respiraţiei şi dă o senzaţie plăcută cu tendinţă de somn, are caracter de fază sedativă, apare după 15’ şi durează până la 50’.Faza a III – a – apare dacă se continuă procedura, cearceaful se încălzeşte, căldura se acumulează din cauza păturii, iar procedura devine hipertermă, bolnavul transpiră abundent, procedura devine excitantă pentru sistemul nervos, pulsul şi respiraţia se accelerează, durează 50’ – 90’. IndicaţiiÎn funcţie de durată şi deci de fază au indicaţii diferite.

83

Împachetări umede de scurtă durată 10’ – 15’ sunt indicate : - la bolnavii febrili- în cursul bolilor infecto-contagioase (se pot repeta de mai multe ori/zi)- în tulburări funcţionale ale sistemului nervos central - stări depresive- astenie generală- în complexele terapeutice de stimulare a metabolismului

Împachetările umede de durată medie 20’ – 50’ sunt indicate :- pentru efectul lor calmant- la bolnavii obosiţi- în caz de insomnii- în caz de nevroze motorii (coree, ticuri, constipaţii spastice)- boală ulceroasă- prurit

Împachetări umede de lungă durată 50’ – 90’ sunt indicate :- în tulburări metabolice- obezitate- gută- neuromiozite- polinevrite- în intoxicaţii cu metale grele

Contraindicaţii- boli de inimă decompensate- boală hipertonică în fază înaintată- tuberculoză pulmonară- boli de piele cu caracter inflamator

Împachetări uscateÎmpachetările uscate constau în învelirea unei părţi întinse sau a corpului în întregime într-o pătură de lână, aplicată direct pe corp, cu aplicare unei comprese reci frontale şi precordiale.Împachetările uscate pot fi :

- parţiale - complete

Cel mai des utilizată este împachetarea uscată completă, care se efectuează numai cu pătura direct pe tegument fără cearşaf, după aceeaşi tehnică ca la împachetarea umedă, durata fiind de 1h 30’.Deoarece împachetarea uscată este o procedură de sudaţie puternică, putem mări retenţia de căldură determinată de împachetare prin adăugarea pe părţile laterale ale corpului peste pătură de termofoare sau sticle cu apă caldă. Pentru a stimula şi mai mult sudaţia, administrăm pacientului în timpul împachetării un pahar cu apă rece.Împachetarea se termină întotdeauna cu o procedură de răcire (spălare, duş sau baie rece de scurtă durată. Fiind o procedură energică trebuie să supraveghem în permanenţă pacientul, iar în caz de apariţie a fenomenelor de ameţeală, cefalee, palpitaţii, nelinişte procedura se întrerupe şi îi administrăm o procedură de redresare vasculară arătată mai sus.Împachetările parţiale se execută conform aceleiaşi tehnici.Modul de acţiuneÎmpachetările uscate au o acţiune generală, efectul lor terapeutic se datorează factorului termic important, realizat prin acţiunea mecanică a păturii aplicată direct pe tegument, cât şi prin retenţia de căldură realizată de aceasta, iar aceste proceduri de sudaţie cresc metabolismul, măresc arderile şi sub influenţa lor pulsul şi respiraţia se accelerează.Indicaţii

- hipotiroidism- obezitate- diateză cronică- intoxicaţii cronice- reumatism cronic

Contraindicaţii- toate bolile cronice sau acute cu efecte de caşexie- tuberculoză- sindroame miocardice

Împachetările cu parafinăÎmpachetările cu parafină constau în aplicarea conform unei anumite tehnici pe o regiune limitată de corp, a parafinei topite sau solidificată parţial.Aplicarea parafinei se face conform mai multor tehnici, preferarea uneia sau alteia este determinată de forma regiunii asupra căreia trebuie să acţionăm.Se utilizează parafina sau ozocherita (fracţiuni solide obţinute din distilarea ţiţeiului) şi care au proprietatea de a înmagazina o mare cantitate de căldură (50 – 60 grade C), pe care apoi o pot ceda regiunii unde este aplicată, şi deoarece primul strat în contact cu pielea se solidifică constituind un strat izolator, restul căldurii din placa de parafină este cedat lent, ceea ce duce la încălzirea în profunzime a ţesuturilor.

84

Modul de acţiuneÎmpachetarea cu parafină are o acţiune locală, care se datorează pe de o parte factorului termic, pe de altă parte compresiunii vaselor superficiale, provoacă o încălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor, suprafaţa pielii ajungând la 38 – 40 grade C, iar la locul de aplicare se produce o hiperemie puternică şi o transpiraţie abundentă, cu o durată de 20’ – 30’.Indicaţii Afecţiuni ale aparatului locomotor

- contuzii- osteomielite cronice- artrite sub acute şi cronice- artrite infecţioase şi deformante

Afecţiuni ale aparatului digestiv şi glandelor anexe- hepatite cronice- gastrite- boală ulceroasă- periviscerite

Afecţiuni ale sistemului nervos periferic- nevralgii- nevrite

Afecţiuni ginecologice- anexite cronice

Contraindicaţii - piodermite- eczeme- tuberculoză- tendinţe la hemoragii- tumori maligne

Împachetările cu nămolÎmpachetările cu nămol constau în aplicarea pe o regiune limitată sau pe întreg corpul a nămolului, încălzit la o anumită temperatură (40 – 42 grade C).Modul de acţiuneModul de acţiune al nămolurilor se datorează mai multor factori şi anume : excitării nervilor cutanaţi de către factorul termic, reacţiilor reflectorii, formării în piele de substanţe de tip H (histamină), creşterii permeabilităţii cutanate şi acţiunii specifice a substanţelor resorbite în organism.Indicaţii Afecţiunile aparatului locomotor

- reumatism secundar- reumatism degenerativ- celulite- bursite - mialgii- sechele rahitice- sechele poliomielitice

Afecţiuni ginecologice- afecţiuni cronice utero anexiale- sterilitate

Contraindicaţii- hipertensiunea şi hipotensiunea arterială- astmul bronşic- afecţiunile renale- reumatisme cu evoluţie febrilă- contraindicaţiile generale

Băile de nămol Băile de nămol sunt aplicaţii generale de nămol care se realizează în căzi, cu durată de 20’ – 30’ – 50’.Modul de acţiuneModul de acţiune este asemănător cu cel al împachetărilor cu nămol la care se adaugă acţiunea presiunii hidrostatice.Indicaţii

- identice cu împachetările de nămolContraindicaţii

- identice cu împachetările de nămol- vârsta înaintată- stări de denutriţie- convalescenţa după anumite boli

Ungerile cu nămol (oncţiunile cu nămol) Ungerile cu nămol sunt proceduri practicate pe litoral sau pe lângă lacurile sărate cu nămoluri sapropelice.

85

Modul de acţiuneUngerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe elementul termic alternant, rece la început, apoi cald, datorită încălzirii nămolului la soare şi din nou rece datorită băii în lac sau mare, şi reacţiei vasculare, al doilea element este reprezentat de acţiunea specifică a substanţelor resorbite în organism.Sunt proceduri de călire, destul de solicitante şi ca atare trebuie recomandate cu atenţie.Indicaţii

- atrofii musculare după imobilizări - artroze latente- obezitate- hipertiroidism- psoriazis

Contraindicaţii- vârstă înaintată- ateroscleroză- hipertensiune arterială- afecţiuni renale- afecţiuni reumatismale în fază activă

Împachetările cu nisipÎmpachetările cu nisip sau baia cu nisip este o procedură care constă în învelirea corpului cu nisip la o anumită temperatură (45 – 50 grade C), cu o durată de 20’ – 40’ urmată de un duş rece 20- 22 grade C.Modul de acţiuneFactorii pe care se bazează acţiunea acestei proceduri sunt factorul termic şi cel mecanic produs de iritaţiile pe care le produc firicelele de nisip pe tegument, nisipul absoarbe transpiraţia şi pentru a fi re utilizat, se spală în instalaţii speciale, iar în lipsa lor acesta se aruncă.Procedura se încadrează în categoria procedurilor de termoterapie cu acţiune generală asupra organismului, cu indicaţiile şi contraindicaţiile identice cu ale acestora.

Tehnica specială de hidroterapie (partea a III – a)Fricţiunile

Definiţie Fricţiunile sunt proceduri de hidroterapie cu acţiune tonifiantă, al căror efect se bazează pe factorul termic şi mecanic.ClasificareFricţiunile se împart în funcţie de temperatură în :

- reci - alternante (niciodată calde)

în funcţie de regiunea pe care se aplică în :- parţiale – când interesează separat sau împreună membrele superioare şi inferioare- complete – când interesează întreaga suprafaţă a corpului pe segmente sau complete propriu-zise

Modul de acţiuneFactorii pe care îşi bazează acţiunea fricţiunile sunt factorul termic şi factorul mecanic.Excitantul rece sau alternant provoacă o excitaţie a sistemului nervos, creşterea mişcărilor respiratorii şi profunzimea lor, o creştere uşoară a activităţii cardiace, intensificarea circulaţiei cu tendinţa la pierdere de căldură şi o uşoară stimulare a metabolismului.Fricţiunile parţiale şi parţial complete sunt considerate proceduri de tonifiere a aparatului neuro muscular, au o acţiune sedativă generală şi de reglare a somnului.Indicaţii

- surmenajul- astenii nervoase- stări febrile ne diagnosticate- convalescenţa după boli febrile- boli de inimă compensate- tulburări ale circulaţiei periferice- acrocianoze- atrofii musculare - redori articulare- pareze şi paralizii

Fricţiunile complete au o acţiune asemănătoare cu cele parţiale şi parţial complete dar, mult mai intense, astfel în prima fază sub influenţa excitantului rece, pe o suprafaţă întinsă, apare o vasoconstricţie tegumentară intensă, care are drept consecinţă o îngreunare a activităţii cardiace şi o accelerare a ritmului cardiac, iar în faza a doua vasoconstricţia este urmată de o vasodilataţie care uşurează activitatea cardiacă, favorizează pierderea de căldură şi stimulează metabolismul.Fricţiunile complete cer o rezistenţă mare a organismului şi sunt considerate proceduri puternic excitante. Indicaţii

- obezitate - diateza urică- hipertiroidism

86

- neurastenia depresivă- bronşitele cronice- emfizem pulmonar

Contraindicaţii ale fricţiunilor parţiale şi parţial complete- hemoragii- afecţiuni dermatologice- nevralgii acute şi cronice- arterioscleroza generalizată- afecţiuni cardiace decompensate- boala hipertonică

PerierileDefiniţie Perierile sunt proceduri care se adresează circulaţiei periferice şi al căror efect se datorează factorului mecanic, realizat cu ajutorul unor perii de formă ovală, dreptunghiulară sau specială cu o asprime moale, medie sau aspră.Clasificare Perierile se împart în :

- uscate - umede

şi pot fi executate de fizioterapeut sau chiar de pacient (auto-perieri), iar din punct de vedere al suprafeţei sunt : - parţiale - complete

Perierile sunt proceduri de sine stătătoare, dar pot fi folosite şi ca proceduri care preced fricţiunile, în scopul măriri efectului dermo-vascular, au o durată totală de 8’ – 10’, iar de la caz la caz pot fi prelungite până la 30’ – 45’.Modul de acţiunePerierile acţionează asupra circulaţiei tegumentare provocând o vasodilataţie care uşurează munca inimii, scoţând o parte din sânge din circulaţia centrală, este o procedură excitantă atât pentru sistemul nervos, cât şi pentru aparatul cardiovascular.Se foloseşte ca procedură de tonifiere (călire), deoarece, prin pierderea de căldură care are loc datorită vasodilataţiei periferice, duce la creşterea metabolismului.Indicaţii

- tulburări de circulaţie periferică în cadrul afecţiunilor reumatismale- insuficienţe cardiace uşoare (perieri parţiale)- convalescenţa după boli febrile- astenie nervoasă- obezitate- hipotiroidism

Contraindicaţii- hipertiroidism- eczeme - varice- insuficienţă cardiacă pronunţată- arterioscleroză generalizată- hipertensiune arterială

SpălărileDefiniţie Spălările sunt proceduri de hidroterapie cu acţiune moderată, al căror efect se bazează pe factorul termic.ClasificareÎn funcţie de temperatură spălările se împart în :

- reci – 18 – 22 grade C ( cele mai utilizate)- calde – 38 – 40 grade C- alternante

şi în funcţie de regiunea corpului pe care le aplicăm, spălările se împart în :- spălări parţiale – extremităţile superioare şi inferioare, jumătatea superioară a corpului, jumătatea inferioară a corpului- spălări complete – interesând întreaga suprafaţă a corpului

Modul de acţiuneModul de acţiune se aseamănă cu al fricţiunilor cu deosebirea că, aici lipsind factorul mecanic, acţiunea este mult mai blândă.Indicaţii

- la pacienţii cu reactivitate mărită- stări febrile- la pacienţii foarte slăbiţi în perioada de convalescenţă- ca proceduri de răcire, după proceduri termice puternice, cu scopul restabilirii tonusul vascular şi de a transforma

vasodilataţia paralitică (pasivă sau cianotică) în vasodilataţie activă

87

AfuziunileDefiniţie Afuziunile sunt proceduri care constau în proiectarea, fără presiune, a unor coloane de apă asupra diverselor regiuni ale corpului, cu un efect predominant termic.ClasificareÎn funcţie de temperatură afuziunile se împart în :

- reci – 18 – 20 grade C- alternante – 18 – 22 grade C şi 38 – 42 grade C

şi în funcţie de regiunea pe care se aplică afuziunile se împart în :- afuziuni parţiale – inferioare – gambe, genunchi, coapse, braţe şi superioare – spate, ceafă- afuziuni generale – afuziunea generală şi afuziunea fulger

Afuziunea fulger – procedură incorect numită afuziune, pentru că este un duş, se aplică de la o distanţă de 3 – 6 m şi sub o presiune de 1,5 atm şi este folosită ca procedură de redresare vasculară după procedurile hiperterme.Modul de acţiune Afuziunile îşi bazează efectul pe factorul termic, la locul aplicării are loc o vasoconstricţie puternică şi bruscă, după care urmează o vasodilataţie imediată, iar în lipsa lor afuziunea este contraindicată.Afuziunile se pot aplica ca proceduri de sine stătătoare sau ca proceduri de redresare vasculară după procedurile hiperterme.Indicaţii

- staze circulatorii periferice (varice)- acrocianoză- pareze şi paralizii ale membrelor inferioare- stări depresive- surmenaj fizic şi intelectual- aderenţe pleurale şi pericardice- astmă

Contraindicaţii- metroragii- anexite sub-acute şi acute- cistite acute- graviditate- nefrite şi pielite- calculoză renală şi biliară

Duşurile

Definiţie Duşurile sunt proceduri de hidroterapie reprezentate prin coloane de apă, abur, sau aer cald, de diferită temperatură şi presiune, proiectate de la o anumită distanţă, pe anumite suprafeţe ale corpului sau pe tot corpul.ClasificareÎn funcţie de temperatură duşurile se împart în :

- reci- calde- alternante- cu aburi- cu aer cald

în funcţie de forma jetului :- rozetă- sul- scoţian- evantai

în funcţie de direcţia coloanei de apă :- vertical (ascendent sau descendent)- orizontal- circular

mai există o categorie de duşuri speciale :- duşul masaj- duşul subacval

Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. E Berlescu Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

BăileDefiniţie Băile sunt proceduri de hidroterapie care se practică cu apă simplă la diferite temperaturi sau cu apă la care se adaugă diferite ingrediente.Clasificare

88

Băile se clasifică pe mai multe criterii în funcţie de caracterul lor :- băi simple- băi medicinale

în funcţie de temperatură :- băi reci (sub 20 grade C)- băi răcoroase (între 21 – 33 grade C)- indiferente (între 34 – 35 grade C)- calde (între 36 – 40 grade C)- fierbinţi (peste 40 – 45 grade C)- alternante (rece 18 – 20 grade C, cald 38 – 40 grade C)

în funcţie de durată :- de scurtă durată (până la 5’)- de durată medie (între 10’ – 20’)- de lungă durată (peste 20’)

în funcţie de suprafaţă :- băi parţiale- băi generale

Tehnica de aplicareReguli generale

- băile generale sunt proceduri majore şi ca atare vor fi recomandate numai în prima parte a zilei, până la prânz- băile se vor indica după ½ oră de la micul dejun sau, în cazul în care bolnavul a consumat o cantitate mai mare de

alimente, numai la după 2 – 3 ore după aceasta- nu sunt indicate băile imediat după un efort fizic prelungit de muncă sau sport, după stări de tensiune nervoasă

importantă- pacientul să se aşeze încet în baie, apa acoperindu-i umerii sau atingând un nivel inferior în funcţie de indicaţiile din

prescripţie- în baie, pacientul trebuie să stea liniştit şi comod, în acest scop , este necesar să i se pună sub cap un prosop împăturit,

o pernă cu aer comprimat sau din material plastic, picioarele le va sprijini pe pereţii băii, sau când aceasta este prea mare se va introduce un dispozitiv special pentru picioare

- bolnavului i se va aplica o compresă rece pe frunte pentru a se evita congestia cerebrală, în cazul băilor cu o temperatură mai ridicată

- bolnavul nu va intra în baie până ce nu va fi verificată temperatura, cu termometrul- bolnavul va fi în permanenţă supravegheat în timpul băii, iar la apariţia unor senzaţii, chiar slabe de ameţeală,

palpitaţii, frison etc. tehnicianul va întrerupe baia- după baie, pacientul se şterge cu un cearşaf, se îmbracă şi se odihneşte 10’ – 15’- după fiecare pacient cada se spală, se dezinfectează şi se pregăteşte pentru următorul

Tehnica specială de aplicare a băilorPe lângă criteriile de clasificare de mai sus, mai există o clasificare după unele aspecte speciale ale băilor :

- baia cu valuri- baia de jumătate (Halbbad)- baia cu peria- baia kineto-terapeutică- baia cu masaj- băile de picioare- băile de mâini- băile ascendente de mâini (Hauffe)- băile de şezut- băile medicinale (băi cu ingrediente chimice, băi cu plante medicinale şi substanţe organice înrudite, băi cu diverse

gaze, băi cu substanţe radioactive)Băile medicinale se împart :Băile cu ingrediente chimice :

- băi cu iod- băi cu sublimat (dezinfectant)- băi cu săpun- băi cu sare

Băi cu plante medicinale şi substanţe înrudite :- băi cu muşeţel sau cu mentă sau combinate- băi cu malţ, tărâţe de grâu sau amidon- băi cu muştar- băi cu cetină, coajă de molid, stejar, castan

Băi cu diverse gaze :- băi cu bule de oxigen, bule de aer- băi cu bioxid de carbon - băi cu bioxid de carbon uscate (mofete generale şi parţiale)

89

Băi cu substanţe radioactive :- băile cu radon (concentraţia radonului între 50 – 400 unităţi Mache)

Modul de acţiuneFactorii pe care se îşi bazează acţiunea băile sunt factorul termic, presiunea hidrostatică, factorul mecanic (perie, valuri, fricţiuni, masaj), factorul chimic, excitaţia provocată de masa de apă asupra organismului se execută prin intermediul circulaţiei cutanate.Indicaţii

- nevroze- nevrite - nevralgii- afecţiuni dermatologice infecţioase, micotice, eczeme, cu prurit, urticaria, sclerodermite- boală hipertonă în fază neurogenă- astenie nervoasă- astenie fizică- insomnii- boli infecţioase cu febră ( proceduri reci)- sechele după hemiplegii- atonii gastrice şi intestinale- enterite- hemoroizi- boli reumatismale cronice- intoxicaţii cronice- obezitate- astm bronşic cronic- angină pectorală- arterioscleroze- constipaţii- amenoree, dismenoree- impotenţă- incontinenţă urinară- colici vezicale şi intestinale- atonii şi prolapsuri uterine- insuficienţe ovariene

Contraindicaţii- stări de debilitate accentuate- reacţii dermo-vasculare patologice- contraindicaţiile generale ale balneofizioterapiei

TermoterapiaDefiniţieTermoterapia este acea parte din hidroterapie care cuprinde procedurile cu temperaturi cuprinse între 40 – 80 grade C, folosite în scop terapeutic.Mediile care permit utilizarea acestui excitant termic important sunt acelea cu conductibilitate mai redusă : vapori de apă, aer încălzit, nisip, băi de soareClasificare În cadrul termoterapiei intră :

- băile de aer cald- băile de abur - băile de lumină- băile de soare - băile de nisip

Tehnica de aplicareReguli generale

- fiind proceduri foarte solicitante se indică numai înaintea prânzului- obligatoriu în timpul procedurii se aplică compresă rece la cap, ceafă şi precordial pentru a preveni congestia

retroactivă- după orice procedură de termoterapie este obligatorie aplicarea unei proceduri de răcire (redresarea vasculară)- la apariţia celor mai mici semne de intoleranţă (ameţeli, vertij, palpitaţii, tahipnee) procedura se întrerupe- nu se vor aplica mai mult de 3 proceduri de termoterapie pe săptămână- este obligatoriu supravegherea pacientului pe toată durata efectuării procedurii

Modul de acţiuneFactorul principal pe care îşi bazează acţiunile termoterapia este temperatura ridicată, umedă sau uscată, care determină o excitaţie puternică a organismului, cu creşterea metabolismului, mărirea sudaţiei şi solicitarea sistemului circulator, apoi alţi

90

factori mai sunt radiaţiile infraroşii, luminoase şi ultraviolete precum şi influenţa unui complex de factori meteorologici ca temperatura aerului, umezeala, viteza vântului şi radiaţia solară difuză.Aceşti factori se adresează mai ales mecanismelor de termoreglare şi sistemului nervos, iar sub influenţa lor tensiunea arterială creşte şi metabolismul se intensifică.Indicaţii

- boli ale aparatului cardiovascular- boli ale aparatului respirator (TBC, afecţiuni cronice catarale ne-TBC, - boli ale sângelui (anemii, cloroze)- tulburări funcţionale ale sistemului nervos

Contraindicaţii - arterioscleroză cu hipertensiune- nefrite cronice- TBC pulmonar cu tendinţă la hemoptizii

Enterocleaner sau baia intestinalăDefiniţie După cum este şi denumirea enterocleaner nu înseamnă altceva decât o baie intestinală sau altfel spus clismă.Pentru efectuarea acestei proceduri avem nevoie de o instalaţie specială, cele mai uzuale modele pot fi folosite într-o cadă de baie emailată.Băile intestinale subacvale se aplică numai la prescripţia şi sub supravegherea medicului, tratamentul este contraindicat pentru bolnavii la care există un pericol mai mare de perforare a intestinului în urma unui proces patologic existent.Se recomandă baia intestinală la 2 – 3 ore după ultima masă, în nici un caz după o masă mai abundentă. Temperatura apei pentru baie trebuie să fie de 35 – 37 grade C şi a lichidului pentru spălătură între 37 – 42 grade C, soluţia pentru spălătură este o soluţie de clorură de sodiu, în concentraţie de 0,6 % ( 180 g sare de bucătărie la 30 l apă) sau o soluţie de apă de mare cu o concentraţie corespunzătoare. Se va evita folosirea apei de conductă, distilată sau pură în special pentru cardiaci şi bolnavi cu circulaţie labilă.La soluţia de sare se mai pot adăuga în caz de nevoie infuzii de ceai sau extracte de plante, cel mai des fiind recomandate în funcţie de indicaţii muşeţelul, menta sau valeriana.Pentru o spălătură intestinală corectă avem nevoie de cel puţin 10 – 25 l de lichid de spălătură.Dacă apa din conductă este clorurată şi nu există instalaţie de declorurare, prepararea lichidului de spălătură este mai complicată deoarece apa clorurată poate să provoace leziuni ale mucoasei intestinale şi modificări ale florei, în acest caz întreaga cantitate de lichid de spălare trebuie fiartă întâi, după care se adaugă sarea şi eventual medicamentele.Durata medie a unei băi este de 45’ – 60’.

Terapia respiratorie Prin terapie respiratorie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativ a unui număr variat de proceduri care se adresează organelor aparatului respirator şi sunt caracteristice acestuia.Luând drept criteriu obiectivele pe care le au diferitele proceduri utilizate, putem să împărţim terapia respiratorie în :

- Kinetoterapia respiratorie- pneumoterapia- terapia cu aerosoli şi inhalaţii

Bazele fiziologice ale terapiei respiratoriiKinetoterapia se adresează mai ales tulburărilor mecanismului respirator extern şi are ca obiectiv corectarea poziţiei corporale vicioase, modificarea hipertoniei musculare, coordonarea mişcărilor respiratorii în mişcare şi repaus.Metodele care se folosesc sunt : imobilizarea, elongaţiile, şi exerciţiile de postură, masajul (mai ales vibrator), terapia prin mişcare.Cele arătate mai sus tratează disfuncţiile mecanismului respirator prin influenţarea mişcărilor respiratorii cu participarea conştientă a bolnavului şi în mod secundar, pe cale reflexă.Pneumoterapia se adresează, atât mecanismului respirator intern, cât şi mecanismului respirator extern, în funcţie de sistemul utilizat, şi îşi bazează aplicarea pe proprietăţile şi modul de acţiune a aerului comprimat şi rarefiat.Aparatul respirator poate să fie pus sub influenţa acestuia, fie prin intermediul camerei pneumatice, fie prin intermediul aparatelor pneumatice.Terapia cu aerosoli şi inhalaţii – prin ea se înţelege introducerea pe cale inspiratoare, în diferite porţiuni ale aparatului respirator, a anumitor substanţe solide, lichide sau gazoase, sub formă pulverizată (ceaţă).În funcţie de mărimea particulelor dispersate vom avea două feluri de proceduri :

- inhalaţii – în care mărimea particulelor depăşeşte 5 microni- aerosoli – în care mărimea particulelor se situează între 0,01 – 5 microni

Este necesar să menţionăm faptul că după unii autori aerosolii sunt particule între 0,01 – 15 microni, iar inhalaţiile particule peste 15 microni. Acţiunea aerului comprimat şi rarefiatAcţiunea asupra mecanismului respiratorPrin creşterea presiunii aerului, frecvenţa respiraţiilor scade, la o presiune de ½ atmosferă, frecvenţa respiratorie scade cu trei respiraţii pe minut, scădere ce se accentuează prin repetarea acestei acţiuni, atingând cifra de 4 – 5 respiraţii.

91

Suprapresiunea influenţează inspiraţia care devine mai scurtă şi mai uşoară, iar expiraţia mai dificilă şi mai încetinită din cauza destinderii forţate a pereţilor elastici alveolari.Sub influenţa suprapresiunii capacitatea vitală se măreşte, la ½ atm. capacitatea vitală creşte cu 300 – 400 cmc şi creşte de asemenea presiune negativă din cavitatea pleurală.Sub influenţa aerului rarefiat, frecvenţa respiratorie creşte, apărând o tahipnee, capacitatea vitală a plămânului şi aerul complementar scad, iar aerul curent şi aerul de rezervă cresc.Acţiunea asupra aparatului circulatorSuprapresiunea determină o creştere a tonusului vagal, cu scăderea concomitentă a debitului cardiac, a frecvenţei pulsului şi a tensiunii arteriale.Are loc o acumulare de sânge în depozite, cu diminuarea conţinutului vascular, mai ales în sistemul venos, concomitent se reduc stazele, iar sub influenţa aerului rarefiat se constată o scădere a tonusului vagal şi o creştere a simpaticotoniei. Debitul cardiac creşte concomitent cu frecvenţa pulsului şi a minut-volumului, tensiunea arterială în circulaţia mică creşte, de asemenea apare o hiperemie pulmonară, iar volumul total de sânge circulator este mai mare decât cel din depozite.Acţiunea asupra schimburilor gazoaseSuprapresiunea determină o creştere a presiunii parţiale a oxigenului, care are drept consecinţă o creştere mai mare decât în condiţii normale a acestuia în aerul alveolar.Absorbţia chimică a oxigenului în sânge nu se face, acesta fiind saturat cu oxigen la presiunea normală a aerului, absorbţia fizică însă va creşte, concentraţia de CO2 scade, pH sanguin se modifică. Sub influenţa aerului rarefiat are loc o scădere a oxigenului alveolar şi scăderea rezervei alcaline.Alte acţiuniSub influenţa aerului comprimat, pacientul are o senzaţie de dispariţie a oboselii, costată o creştere a randamentului muscular după efort şi o creştere a apetitului.La începutul şedinţei de tratament pacientul simte o senzaţie de apăsare neplăcută şi uneori dureri în urechi datorită presiunii care creşte, iar sub influenţa aerului rarefiat se pot întâlni fenomene caracteristice bolii de zbor, greţuri, vărsături, somnolenţă şi scăderea tonusului muscular.Aparatele pneumatice îşi bazează indicaţiile pe alternanţa dintre acţiunea aerului rarefiat şi comprimat, care are ca efect o ventilaţie pulmonară mai bună şi activarea unor funcţii inhibate în unele boli ca de exemplu hipoexcitabilitatea centrilor nervoşi respiratori la emfizematoşi. Aparatele pneumatice realizează o bună gimnastică respiratorie prin tonifierea musculaturii care participă la respiraţie, reglarea ritmului şi a fazelor respiratorii, mai ales la astmatici.Tehnica specială de aplicare a pneumoterapieiCamera pneumaticăDefiniţie : Camera pneumatică este o încăpere în care organismul uman poate să fie supus acţiunii unor presiuni mici, mari sau sub presiune realizate cu ajutorul unor instalaţii şi mecanisme speciale.Acestea sunt de regulă de formă cubică, pot să asigure tratamentul de la 4 până la 30 bolnavi sau pot fi de o singură persoană, confecţionate din tablă groasă de fier sau mai rar din beton armat, ferestrele au geamuri din sticlă foarte groasă închise ermetic, uşă rezistentă cu sisteme de închidere care asigură o etanşeitate perfectă.Toate aceste precauţii sunt necesare deoarece la numai ½ atm., din interior se exercită asupra pereţilor o presiune de 12 tone.Există camere pentru aer rarefiat, comprimat sau camere mixte cu instalaţii care realizează ambele posibilităţi.Părţile componente :

- camera propriu-zisă de tratament, care are un interior asemănător unei camere de locuit, cu măsuţe, fotolii, telefon, apă curentă, sonerie şi un mic dulăpior cu medicaţie de urgenţă

- anticamera mică – construită pe acelaşi principiu ca şi camera mare dar fără nici un fel de mobilier, ea servind la scoaterea pacienţilor care nu suportă tratamentul

- instalaţiile anexe – compresoare, ventile de admisie şi evacuare a aerului, manometre de supra sau sub-presiune, 2 ceasuri cu cadrane pe care sunt notate timpul şi presiunea corespunzătoare, telefon care are legătură cu cel din interiorul camerei, comutatoarele electrice care controlează lumina din interior

Aerul este filtrat, comprimat, curăţit de apă şi ulei, filtrat din nou, încălzit sau răcit, aromatizat cu extracte de brad şi apoi este introdus în camera pneumatică.Obligatoriu cel care supraveghează şi manevrează instalaţia nu are voie să o părăsească atâta timp cât in interior se află pacienţi şi va fi secondat de un alt cadru medical care să intervină în caz de urgenţă.Şedinţele se pot indica zilnic sau intercalate cu pauze la 3 – 4 zile, o cură are 14 – 24 şedinţe şi se pot repeta la câteva luni.Aparatele pneumaticeDefiniţie : Sunt aparate construite pe principiul alternării acţiunii aerului comprimat şi rarefiat în cele două faze ale respiraţiei.Există mai multe tipuri de aparate, dar cel mai uzitat este aparatul Heyer.Tehnica de aplicarePacientul este invitat să manevreze ventilele aparatului în aşa fel ca să inspire aer comprimat şi să expire aer rarefiat, iar pentru a evita ieşirea pe nas a aerului cu presiune modificată i se aplică o pensă nazală.Este indicat să se înceapă tratamentul cu diferenţe mici de presiune, apoi să se crească presiunile pozitive şi negative progresiv.Modul de acţiuneTratamentul cu aer rarefiat şi comprimat în camera pneumatică se bazează pe proprietăţile acestuia, o saturaţie mai bună cu oxigen datorită creşterii presiunii parţiale a O2 şi favorizarea ventilaţiei pulmonare.Aparatele pneumatice îşi bazează acţiunea pe proprietăţile asociate ale aerului la supra şi sub presiune de înlăturare a edemului pulmonar, combaterea stării de hipoxie şi înlăturarea spasmului bronşic.

92

Indicaţii - astm bronşic- emfizem funcţional- bronşită cronică- simfize pleurale- tuse convulsivă- bronşiectazie- scop clinico diagnostic pentru aprecierea capacităţii de muncă la scleroemfizematoşi- procedură de antrenare pentru piloţi şi sportivi

Contraindicaţii- afecţiuni purulente şi cronice ale urechii mijlocii- sinuzite şi catare tubare- pneumotoraxul- tuberculoza pulmonară activă- afecţiunile cardiovasculare decompensate- afecţiuni pulmonare febrile- hemofilia- stări după infarct recent- stări angină pectorală- ulcer gastric şi duodenal

Terapia cu inhalaţii şi aerosoliDefiniţie Prin terapie cu inhalaţii şi aerosoli se înţelege introducerea pe cale inspiratoare, în diferite porţiuni ale aparatului respirator, a anumitor substanţe solide, lichide sau gazoase, sub formă pulverizată (ceaţă).În funcţie de mărimea particulelor dispersate vom avea două feluri de proceduri :

- aerosoli – cu particule cuprinse între 0,01 – 5 microni (după unii autori 15 microni)- inhalaţii – cu particule peste 5 microni ( 15 microni )

Proprietăţi fizico-chimice Acţiunea inhalaţiei şi a aerosolilor depinde de o serie de factori, stare de aerosol este rezultatul combinării unui mediu gazos obligatoriu, numit „fază dispersată”, cu o substanţă lichidă sau solidă foarte fin dispersată, care alcătuieşte „faza dispersă”.Acţiunea aerosolilor este determinată de o serie de factori :

- masa lor mică 0,01 – 5 microni- proprietatea de a se sedimenta lent, o particulă de 1 micron are o viteză de cădere de 1 cm în 10’ la o temperatură de

15 grade C- prezenţa unei sarcini electrice care dinamizează particula, sarcină electrică pe care o pierde în momentul fixării ei în

organism- nu condensează pe suprafeţe reci- pot să străbată un strat lichid fără să se dizolve- se resorb prin epiteliul bronhoalveolar cu mare rapiditate- au o mare dispersie, substanţele medicamentoase pot să atingă cantitatea de 100 mg/l

Acţiunea fiziologică şi efectul terapeuticEfectul general şi local al aerosolilor depinde de o serie de condiţii şi anume :

- frecvenţa respiratorie – la o respiraţie superficială şi cu o frecvenţă de 30 resp./minut se depun pe căile respiratorii 10 % din cantitatea de aerosoli inspiraţi, la o respiraţie amplă şi rară de 5 resp./minut se depun 50 – 60 % din cantitatea de aerosoli, se creează condiţii optime de depunere dacă se intercalează după o inspiraţie o mică pauză apneică

- dimensiunea căilor respiratorii – bronhospasmele împiedică pătrunderea aerosolilor, de aici rezultă necesitatea de a aplica în prealabil un tratament bronhodilatator, spasmolitic

- secreţiile – prezenţa unui strat de secreţie împiedică resorbţia, de aceea se impune aplicarea în prealabil a unui tratament mucolitic

- ventilaţia segmentelor afectate – buna ventilaţie a segmentelor afectate poate să fie împiedicată de îngroşări pleurale, malformaţii, de aceea se impune efectuarea în prealabil de exerciţii de gimnastică respiratorie

Tehnica de aplicare a terapiei cu inhalaţiiÎn funcţie de modul de administrare inhalaţiile se clasifică :

- inhalaţiile de cameră – proceduri prin care bolnavul introduce în organism pe cale respiratorie gaze, substanţe medicamentoase, ape minerale pulverizate într-o atmosferă artificial creată

- inhalaţiile individuale – sunt proceduri prin care bolnavul prin care pacientul introduce în organism pe cale respiratorie, prin intermediul unor piese bucale sau nazale, substanţe medicamentoase sau ape minerale pulverizate cu ajutorul unor aparate speciale

- inhalaţiile în aer liber – sunt proceduri prin care pacientul introduce în organism pe cale respiratorie aerul atmosferic încărcat cu diverse particule pulverizate, cu ajutorul aparatelor de pulverizaţii sau pe cale naturală

Aparate utilizate în terapia cu inhalaţiiOricare ar fi forma şi caracteristicile aparatelor utilizate în terapia cu inhalaţii, principiul potrivit căruia ele pulverizează lichidul sub formă de ceaţă este acelaşi.

93

Aceasta constă în trecerea unui curent de aer comprimat, furnizat de un compresor, printr-un tub subţire, al cărui capăt foarte efilat se află la o distanţă de câţiva milimetri în faţa unui alt tub care are o înclinaţie de 90 grade faţă de acesta, celălalt capăt al lui se află scufundat în lichidul pe care dorim să-l pulverizăm.Aerul care iese cu presiune din primul tub, creează vid în cel de-al doilea şi atrage substanţa, care va fi pulverizată de lovitura jetului de aer comprimat. În momentul următor, picăturile rezultate prin pulverizare sunt izbite prin forţa de proiecţie a aerului de pereţii vasului sau de o placă, producându-se astfel o a doua pulverizare mai fină. Clasificare Aparatele de inhalaţii se împart în :

- aparate pentru inhalaţii de cameră – grupuri de 3 – 4 pulverizatoare amplasate într-o cameră a cărei mărime trebuie să asigure pentru fiecare pacient 5 mc de aer, cu pereţii acoperiţi cu faianţă sau vopsea, iar podeaua de ciment sau marmură, cu instalaţii de aerisire şi încălzire, iar ca mobilier fotolii de nuiele, lemn sau scăunele din lemn, scuipători cu apă curgătoare

- aparate pentru inhalaţii individuale- aparate pentru inhalaţii în aer liber – pulverizatoare mari situate pe un loc mai ridicat, într-un spaţiu verde ferit de

curenţi de aer- fără aparatură – pe malul lacurilor sărate, la malul mării, pe digurile marine în saline (unde aerul este foarte bogat în

particule) Mod de acţiuneModul de acţiune al inhalaţiilor este determinat de compoziţia soluţiei utilizate.Durata Durata inhalaţiilor este la început de 15’ şi creşte treptat până la 30’, într-un număr total de 15 – 20 şedinţe, iar inhalaţiile pe malul lacurilor sărate, digurilor marine sau în saline pot dura 1 – 2 ore stând în fotolii sau practicând uşoare exerciţii sau jocuri distractive.Indicaţii

- rinite- rino-faringite- sinuzite- laringo-traheite cronice cu hipo- sau hipersecreţie- bronşite cu hipo- sau hipersecreţii- afecţiuni alergice- astm bronşic

Contraindicaţii- afecţiuni acute generale sau locale- tumori maligne localizate la nivelul aparatului respirator

Tehnica de aplicare a terapiei cu aerosoliÎn funcţie de originea şi modul lor de formare aerosolii se împart în :

- aerosoli naturali - aerosoli artificiali

Aerosolii naturali sunt :- aerosoli marini – se formează prin lovirea valurilor de ţărm şi spargerea acestora în largul mării, sunt complexe

chimice care conţin clorură de sodiu, iod, brom, magneziu, sunt ionizaţi predominant negativ şi se găsesc până la 50 – 100 m de ţărm

- aerosolii de pădure – sunt constituiţi dintr-un centru format de o substanţă volatilă în jurul căreia s-a condensat o peliculă de apă sau dintr-o substanţă volatilă absorbită la suprafaţa particulelor de polen

Prezenţa aerosolilor explică o bună parte din efectele terapeutice favorabile ale climatului maritim şi de pădure.Aerosolii artificiali – tratamentul cu aerosoli artificiali este o metodă larg răspândită, iar dintre aparatele generatoare de aerosoli terapeutici amintim :

- generatorul de aerosoli cu dispozitiv filtrant – tubul Popper, la care s-a renunţat deoarece necesita instalaţii de aer comprimat şi erau dificil de manevrat

- aparatul producător de aerosoli pe bază de ultrasunet – este un progres tehnic foarte important, iar principiul pe care se bazează este efectul piezoelectric în care oscilaţiile mecanice de 1 – 3 MHz acţionează asupra unui lichid

Aparatul de aerosoli cu ultrasunet Efectul piezoelectric şi oscilaţiile mecanice de 1 – 3 MHz acţionează asupra unui mediu lichid şi ca rezultat se creează o presiune care poate să atingă valoarea maximă de 100 atm, iar întreg mediul lichid se dispersează în particule cu diametrul de 0,5 – 4 microni.Omogenitatea particulelor determină stabilitatea aerosolilor.Densitatea aerosolilor cu ultrasunet este mai mare ca acelor obţinuţi cu generatorul de aerosoli cu dispozitiv filtrant, iar sfera de acţiune este mult mai largă, în sensul că pot să asigure aerosoli în condiţii superioare, în încăperi de 200 mc.În afară de lichide simple pot fi pulverizate, cu ajutorul ultrasunetului, diferite soluţii, diverse medicamente şi antibiotice, care îşi păstrează în întregime calităţile.Nu se pot pulveriza lichidele uleioase.Aparatul de aerosoli cu ultrasunete este compus în general din :

- generatorul de înaltă frecvenţă

94

- pupitrul de comandă- pulverizatorul – care conţine un recipient pentru lichidul tampon şi unul pentru lichidul care se pulverizează, separate

între ele de o membrană impermeabilă, astfel ca lichidul tampon să nu se amestece cu lichidul de pulverizat, la unele modele recipientul pentru lichidul de pulverizat este în imersie în lichidul tampon

Modul de acţiuneModul de acţiune al aerosolilor este specific substanţei utilizate, astfel ei pot să aibă acţiune bronhodilatatoare, antibacteriană, desensibilizantă.Foarte important !!! În creşterea eficacităţii aerosolilor o mare importanţă reprezintă frecvenţa respiratorie ştiind că la o respiraţie superficială şi o frecvenţă de 30 respiraţii/minut, se depun în căile respiratorii 10 % din cantitatea de aerosoli inspiraţi, la o respiraţie amplă şi rară de 5 respiraţii/minut se depun 50 % – 60 % şi se creează condiţii optime dacă se intercalează după inspiraţi o mică pauză apneică. Durata Durata totală a unei şedinţe de aerosoli este de 10’ – 15’, de 1 – 2 sau mai multe ori pe zi, cu diferite ape minerale, medicamente singure sau asociate. Indicaţii

- sinuzita fronto-maxilară acută şi cronică- rinofaringita- laringita- amigdalita acută şi cronică- bronşita- scleroza bronhopulmonară- astmul bronşic- bronşiectazia- pneumoconioza- abcesul pulmonar

Contraindicaţii- tumorile maligne ale aparatului respirator- afecţiuni acute generale

Bibliografie : „Curs de hidroterapie şi balneoterapie” Dr. E. Berlescu Şcoala Sanitară Post Liceală Pitar Moş BUCUREŞTI 1974

95