BCU Cluj / Central University Library...

Q. BACALOGLU: Arta în funcţia marilor probleme de stat

M..G. SAMARINEANU: Resemnare L. Q. TOM1S Călugăriţa I. PAUL : Reflexii asupra expozitivi de artă din Cluj MUŞI TULLIU: Excelsior VICTOR A. BACALOGLU: Ghiocei A. COTRUŞ : Ţara mea ROMUL DEMETRESCU: Ce trebue să fie Eminescu

pentru noi ? GH. CIUHANDU: Vechi urme de cultură românească

în Bihor CRONICI. Cronica culturală (C. Sude(eanu). — Cronica

economică (Aurel I. Lepădatu) NOTE. Teatru Românesc. — Conducerea Vieţii de

N. Moisescu. — Şoaptele amurgului. —„Simfonia morţii" de G. Cornea

MEMENTO

Anul II. No. 5 Oradea-Mare 1 Martie 1921

BCU Cluj / Central University Library Cluj

Anul II. No. 5 1 Martie 1921

CELE TREI CRIŞURI REVISTA DE CULTURA

Apare de două ori pe lună.

Sub Conducerea Dior : ROMAN CIOROOARIU, GEORGE BACALOGLU, Dr ALEXANDRU PTEANCU

Episcop Colonel Dir. G-l al Invăţămîntului

ABONAMENTE: ANUNŢURI ŞI RECLAME:

Pe an Pe sease luni

— — 70 lei. • 35 lei.

Un pagină pe un an Jumătate pagină pe un an Un sieri de pagină pe un an

2000 lei 1300 lei 800 lei

Pentru studenţi şi elevi pe an — 4

50 lei. O optime de pagină pe uu an 500 lei

COLABORATORI:

I. Agârbiceanu, C. Banu, N. Bănescu, G. Bogdan-Duicâ, N. Batzaria, Zaharia Bârsan, Lucian Blâga, Y. Bogrea, Oct. Beu, G. Bâcaloglu,] V. Bacaloglu, Emanuil Bucuţa, Al. Bogdan, Al. Ciura, R. Ciorogariu, Radu Cosmin, Th. Capidan, A. Cotruş, Gh. Ciuhandu, V. Demetrius, R. Demetrescu, I. G. Duca, Mihail Dragomirescu, Silviu Dragomir, Ion Dragu, Bucura Dumbravă, Victor Eîtimiu, Ion Foti, G. Galaction, VI. Ghidionescu, Vasi le Al. George, Ovidiu Hulea, N. Iorga, Emil Isac, M. Iorgulescu, E. Lovinescu, I. Lupaş, R. Lepă-datu, General Moşoiu, S. Mehedinţi, V. Meruţiu, R. Magier, T Murăşan, M. Mora, R. Nanu, Cincinat Pavelescu, I. Paul, Ion Peretz, Sextil Puşcariu, V. Petala, Alex. Pteancu, Eca-terina Pitiş, Pr, Gh. Pteancu, George R. Petre, Mircea Râdu-lescu, Radu D. Rosetti, Rădulescu-Niger, M. G. Samarineanu, AL T. Stamatiad, Eugeniu Speranţia, Marin Steîănescu, C. Sudeţeanu, Nuşi Tulliu, N. G. Tistu, I. Ursu, Constanţa Zamfir.

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: STR. PRINŢUL CAROL No. 5. ETAJUL 1.

• TELEFON No. 119.

MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ.

nBONflŢI REVISTA „CELE TREI CRIŞURI"


flnul Ii. No. 5 . Oradea-Mare 1 Martie 1921

CELE TREI CRIŞURI Fondator: REVISTA D F CI IT TI IR A Redactor: .•oi, Q, BHCHLOGLU V 1 0 1 " L , E ' *"UL,1 U n / 1 M. Q. SHMftRINE.IND

DOMNITA . . . *

De pe plaiurile Peleşului, îşi ia zborul o Domniţă. Ileana Cosînzeana poporului nostru se duce să domnească in ţara vechilor Eleni. îmbrăcată în haine de sărbătoare, patria miturilor şi a înţelepciunii, îşi aşteaptă viitoarea Crăiasă.

Olimpul îşi va trezi trecuta faimă. De i s'au dus zeii de pe vremuri, azi, zâna Carpaţilor. îşi îndreaptă pasul spre poalele lui.

. . . Şi vei domni, Crăiasa noastră, cu aceeaşi majes-tate, şi vei turna acelaşi har, acelaş farmec, în noua Ta patrie, aşa cum ai făcut-0 în ţara unde le-ai născut.

Când apăreai în pădurea de brazi şi pe poenele înflorite ale Sinaei, pădurea rămânea fermecată, iar poenele, se luminau. Razele soarelui se îmbinau .cu seninul surâsului Tău şi atunci vraja se lăsă pe întreg cuprinsul.

Ochii noştri, când apăreai, Te cuprindeau în priviri de adorare. Şi ne uitam la Tine, ca la o minune — minune nu creată din cine ştie ce mister, ci minune aevea, făurită din tot ce aveam noi mai bun, din tot ce aveam noi mai mare, din tot ce aveam noi mai scump.

Sufletul nostru Te-a creat, şi, strălucirea soarelui care ne scaldă ţara în bogăţii, Ţi-a dat strălucit ea şi maestatea.

Azi Te desparţi de-noi Domniţă. Făt Frumos— ursitul, a venit sâ Te ducă în castelul de cristal al împărăţiei sale.

Te du . . . Urmează-L . . . In noua Ta ţară nu Te vei simţi străină. Alături

de poporul cu străbuna faimă, te aşteaptă acelaş suflet românesc.

Te du dar, Crăiasă, şi fii mamă bună pentru toţi. Sunt şi acolo, ca şi pretutindeni, inimi care suferă.

Fii Regină blândă pentru toţi şi, mai ales, fii rază de mângâere pentru aceştia din urmă.


C U V Î N T A R E LA S E R B A R E A UNIRII

Domnilor , trebuie s â legit imez de ran ja rea aceas ta a D-voas t ră în zi de s e r b a t o a r e şi des tu l de tîrziu câtre seara,, pentru a vorbi de o serbâtoare naţ ională, care este puţin în pr imejdie de a fi desf i inţată , căc i mi se p a r e câ un proiect de lege v a îi p rezen ta t pentru strîngerea laolaltă, pent ru concent rarea , c u m s 'ar zice — ceia ce este încă o îo rmâ tie mil i tar izare (ilaritate) — p e n t r u concen t ra rea tu tu ror serbători-lor naţ ionale Ia 10 Al am, care es te o respectabilă s e r b â t o a r e dinastică, pe ca re o s e r b ă m cu toţii, d a r alături de care e r a m obişnuiţ i cei puţ in să a v e m si alte serbător i de c a r e e r a legat, mai mult s a u mai puţin, c e v a din trecutul terii n o a s tre şi din insuşi sufletul n o s t r u present. Dacă am simţit nevo ia de a m ă scusâ, es te , n u numai p e n t r u că es te as tăz i o se rbâ toare na ţ iona lă ameninţa tă cu desfiinţarea — şi pr in urmare o serbâtoare desfiinţată sau amen in ţa t ă a îi desfiinţa tă este tocmai ca un regim pe sîîrşite şi trebuie sâ se scuze ori cine v ine s'o sprijine sau să vorbească despre dîosa, (ilaritate) dar mai este însă ceva , care priveşte oficialitatea — şi nu m ă gîndesc s ă o ţ in de r â u : cu cît s e îrămîntă mai mult viaţa unei naţiuni, cu atît este mai bine pentru naţ iune şi mai a les pentru oficialitate, p e n t r u că na ţ iunea , ma i m u l t s a u mai puţin, poa te trăi fără nici u n îei de oîicialitcte, dar oîicialitatea nu poate trăi niciodată în adevăratul înţeles al cuvîntului decit în cel mai adine şi mai serios contact cu viaţa însăşi a naţiunei pe care nu graţia lui Dumnezeu — reservatâ numai suveranilor şi nu şi miniş t r i lor lor — nu graţia lui Dumnezeu i-a chemat, pe acei reprezentanţi ai oficialităţii, să o guverneze. Dar, -de şi e foarte na tura l şi foarte lăudabil ca oficialitatea sâ se ocupe de serbători naţionale — fie câ admite mai multe, cum era obiceiul, fie ca vrea să le strîngă pe toate la un loc, — nu cred ca este aşa de bine cind oficialitatea ia aceste serbători pe sama sa.

Serbâtorile acestea naţionale sînt în legătură cu ce s'a făcut de un popor întreg sau în numele unui popor întreg, şi chiar dacă în momentul cînd s'a făcut lucrul acela, nu 'o\ poporul a colaborat faptul că el a sprijinit rezultatul lucru-


lui întîmplat preface evenimentul acesta în altceva decît un incident provocat de singura acţiune a oficialităţii care exista în momentul acela. Prin urmare, cînd oficialitatea se gîn-deşte la serbătorile naţionale, trebuie să le înţeleagă puţin, să z icem: oarecum în aîarâ de dînsa, î n afară de drepturile ci şi chiar în afară de datoria ei înţeleasă în chipul c e l mai strict al cuvîntului, şi să ni le lase puţin şi pe sama noastră.

In forma cea mai veche, în forma foarte veche care, aicea în Universitate este mai actuală decât aiurea dar, care are atâta actualitate şi în faţa societăţii de acum — în îorma clasică aşa de sănătoasă şi aşa de integrală în sănătatea ei, toţi împârtâşindu-se — şi de aceia lumea era sănătoasă — în aceiaşi măsură de tot ce s e petrecea esenţial în societatea clasică, — în societatea c lasică serbătorile acestea erau cu totul cetăţeneşti. Erau sărbători religioase cu caracter naţional cu un amestec politic, dar nu erau unii cari să le aibă în samă ca element activ, iar alţii să se înfăţişeze numai ca element pasiv, faţă de elementul activ represintat numai de cine stătea în fruntea cetăţii. Ceiace s e făcea în acest domeniu atunci acolo, cred că era foarte bine, şi măcar o parte din ceiace s e făcea atunci s'ar putea păstra şi pentru timpurile noastre. Oficialitatea este puţin distrugătoare de spontaneitate şi de iniţiativă la orice fel de naţiune, dar mai ales o naţiune care a fost obişnuită aşa de mult să fie guvernată cum e naţiunea noastră, căreia nu-i se poate z ice că-i prisoseşte iniţiativa sau că s e găseşte torturată prin prea multă spontaneitate. O astfel de naţiune trebue încurajată, dacă vreţi, susţinută dacă se poticneşte, dar trebue lăsată să meargă pe propriile picioare. Rţi z ice că este o oficialitate tânără, care se poate să aibă astfel de greşeli ca acţiunea oficialităţii noastre. Sunt greşeli pe care le comitem cu toţii pe rând, când acţiunează oficialitatea asupra societăţii. Oficialitatea noastră însă comite greşeala că s e ascunde când este n e v o e de dânsa şi se înfiinţează unde nu este n e v o e de dânsa. (Ilaritate).

Este în oarecare măsură scuzabil a frământa o societate pentru a o duce înainte pe drumul nevoilor adevărate şi a o înălţa în sensul idealului său, ce iace e desigur un lucru greu, K s e lucra serios şi rodnic pentru a se aşeza la noi o eră de dreptate socială, este un lucru foarte important, foarte


frumos, dar iarăşi greu; s ă dai aşezăminte noi unei societăţi noi, sâ prefaci România aceasta, care era mică în mai multe sensuri de cât credem şi mai ales în alt s ens de cât cel pe care îl credem, să prefaci aşezăminte acestei Românii devenită mai mare în sensul potrivit şi mai tare, este iarăşi foarte frumos şi foarte bine, dar foarte greu: e ceva mai uşor să iei însă pe seama ta, oficialitate, serbătorile naţionale şi sâ prefaci sărbătorile într'un fel de exhibiţiune şcolărească sau, la 10 Maiu, ceia ce e bine într-o defilare militară care face să bată inimile tuturor — exhibiţiunea şcolărească ceva ma i puţin; fiecare părinte aşteaptă cu bătaie de inimă să-i apară copilul ca sâ recite aceiaşi poezie şi pentru 24 Ianuarie şi pentru 10 Maiu; dar î n sfârşit nu este aceiaşi bâtae de inimă ca în momentul când v e d e m fluturând steagul ţării dus de ostaşii, cari au luptat pentru România întregită şi pe cari, cu toată dorinţa de pace ce o are toată lumea, îi ştii iarăş i gata de luptă. Este cu totul un alt sentiment de cât cel pe car-1 poţi resimţi când vine un copilaş pe scenă supt ochii profesorului care 1-a pregătit şi al părintelui care a ş teap tă debutul fiului. Mi s e pare câ serbătorile naţionale cer ceva mai mult de cât poesioara copiilor pe cari-i scoate oficialitatea î n toate sălile disponibile dintr'un oraş, cum este cazul astăzi pentru a se vădi astfel de talente precoce. De când insa am riscat atâta până să ajungem la unirea cea mare a Ţârii Româneşti, sunt multe lucruri pe care le înţelegem altfel. Când nu copii, cari vor face şi ei multe lucruri la vremea lor, — când nu copiii au făcut unirea principatelor dela 1856 Ia 1859. — căci dacă noi serbăm unirea dela 1859 ea a venit la capătul unei întregi desvoltâri, — când elementele ce le mai serioase, ce l e mai bărbăteşti, am zice, ce le mai cura-gioase ale societăţii s'au amestecat, punând tot ce a stat în puterile lor pentru a ajunge la acest resultat, trebuie ca şi noi, la rândul nostru, sâ aducem ce este mai serios, mai bărbătesc şi mai curagios în societatea de astăzi pentru a da un ecou potrivit lucrurilor petrecute atunci şi a le răspândi potrivit însemnătăţii pe care acel act 1-a avut pentru contimporani.

N'aş vrea de loc să fiu rău înţeles, nu-mi trece prin minte câ n'ar trebui şi copiii să contribue la o asemenea ser-bătoare, şi cred că de la cei dintâiu paşi ai lor în învăţătură


trebuie să li s e prezinte realităţi şi realităţi grele. In loc să copilărim în gândire şi în vorbire fată de copii, cum îac abecedarele şi cărţile de cetire, e mult mai potrivit ca lor să le inspirăm ceva din vitalitatea omenească mai înaintată, care deosebeşte vârsta noastră. Nu-mi stă în minte să supun copiii la abecedar, adolescenţii din licee la trigonometrie şi la lecţiile de latineşte, iar studenţii la ponosul examenelor pe care un chine-sism care se perpetuează le impune ca o condiţiune sine qua non pentru a dovedi că sunt oameni învăţaţi şi capabili de a învaţă la rândul lor pe alţii. N u ! de loc. N'am crezut aceasta nici altădată, n'o cred nici acuma, dar z i c : fiecare pentru rostul lui, pentru vârsta lui, pentru puterea lui de a înţelege şi de a manifesta: unii de o parte, alţii de altă parte. Aco lo în şcoală, profesorul să-i adune pe toţi şi să li vorbească pe înţelesul lor despre 24 Ianuarie. Să se amestece foarte multe lucruri grave, aşi zice, serioase, în expunerea ce li se v a face ca să-i deprindem a îi oameni adevăraţi ai vremii în care vor trăi şi în care vor ajunge a conduce societatea sau vor rr anei pentru dânsa, căci o societate pentru care munceşti cât de puţin, ai satisfacţia să poţi zice că ai şi condus-o puţin. Numai ambiţioşi?, proştii cred că numai dacă stai în vârful societăţii o poti conduce sau măcar dacă ai ajuns sâ apuci cât de puţin cu mâna stâipul. Nevroind să stric frumeseţa s«:; bătorile şcolare, le vreau î n s ă mai intime. Cabotinagiu avem destul; exhibiţiunilr exterioare, iată lucrul ce mănâncă rasa latină, şi pe noi poate mai muit de cât p e alţii. Acolo Ia şcoală să se facă deci ceiace trebue, dar societaiea, î n elară de serbătorile şcolare şi în afară de decretul pentru săr bătorirea unei zile anumite, societatea să-şi facă întreaga datorie

Va urma). N. lorga. •


Î N F R I G U R A R E * Livada s a încins in somn. Din genele-i de stufuri strâng lacrimi de văpaie: licurici.

Pe coastă'n vrej de nouri — creşte luna.

înfrigurate mâni întinde noaptea mea spre tine şi din spuma de lumina licuricilor verzui ţi'adun în inimă surâsul; gura ta e strugure 'nghieţat :

Numai marginea subţirea lunii ar mai ti aşa de rece — de»aş putea să i-o sărut — ca buza ta . . .

îmi eşti aproap ?. Prin noapte simt o pâlpâire de pleoape.

LUCIAN BLAGA.

A R T A I N F U N C Ţ I A M A R I L O R P R O B L E M E D E S T A T .

In ziua de 23 Febr.. s 'a sărbători t vernisagiul „Sa lonulu i de artă ardeleană", în palatul Preîecturei din Cluj.

D a c a privim de d e p a r t e acest eveniment sub lumina palidă a preocupărilor m ă r u n t e a le vieţei, ar îi o m a r e gre-şa lâ ; a ceas t ă mică sărbătoare, trebue luată a ş a cum e s t e : sărbătoarea artei ca un mijloc de educare sufletească şi intelectuală, un instrument admi rab i l pentru educaţia tuturor, ori ca re ar fi rangul social, bogat şi s ă r a c ; un mijloc de armonie suf le tească generală.

Este poate, pent ru moment, s ingura a t ingere ne supâ ră -foare între oameni cu suflet mare şi fără t endin ţe a scunse .

Evenimentele din urmă ale crâncenului ras'boiu. au consacrat părerea tuturor, că oamenii de ştiinţă şi artiştii, sunt fiinţe excepţionale, specialişti necesari, cari trebue menajaţi, şi păstraţi ca protagoniştii reîacerei materiale şi sufleteşti ai fiecărui popor .

Intre calmul şi positivismul omului de ' ştiinţă, calculat şi rece, şi extazul poetic al artistului, fiinţă care pluteşte deasupra grijilor mărunte ale vieţei, este o' g a m ă întreagă de alte fiinţe, cu educaţie variată, cari se înclină, după cum firea lor senină sau întunecată, îi îndeamnă.

* Din volumul ..Paşii Profetului" care va apărea în curând


r.

începând cu rolul părintelui în educarea odraslei lui, prin încurajarea frumosolui, s e înlătură ocupaţiile imorale, /n:iinările vulgare, se oferă sufletului fraged prin educarea specială a sentimentului de bun şi frumos, acele modificări in educaţia lui, care lasă reflexe în întreaga lui viaţă.

La vârstă mai înaintată, omului lăsat liber sau crescut •n spiritul de egoism, în spiritul strâmt ai avarului sătul, ce refuză să fie oprit pe stradă de nevoiaşi , cari s e plâng că n au o bucată de pâine, acesteia, zic, i se oferă printr'o educaţie specială a cultîvărei simţului de frumos şi bun, sentimentul de altruism de cari se' bucură şi semenul său, îndrumând pe toţi la o viaţă de jertfă pentru c e e bun şi folositor, pe drumul datoriilor religioase.

Aci este rolul artistului de a ridica puţin câte puţin sufletul tuturora, cât mai sus în sferele senine ale idealismului, ca să simtă şi dânşii emoţiuni vecine cu ceace simte un suflet de artist. Din nefericire însă, nu totdeauna aceste însuşiri ale artistilui-îndrumător se identifică cu firea însăşi a omului; sunt şi capricii ale naturei.

Să luăm însă pildă din exemplul celor mulţi şi buni. ari s'au bucurat de dărnicia dumnezească de a uni calităţile

lui mari, cu însuşirile omului mărinimos, om, după care s â ne călăuzim viaţă.

Adevăratului artist cinstit, dă-i linişte, scoate-1 din făgaşul nevoilor zilnice, oîerâ-i c e v a din frumuseţile naturei ş i lasă-1 să trăiască liber . . ., şi v a da în schimb,' prin manifestările lui, cea mai înaltă şcoală de educaţie sufletească.

Iată ce sentimente ne-au călăuzit, iată ce fidelitate ; austru cultul frumosului, ne-a îndreptat la această iniţiativă, are îşi are partea ei practică.

„Casa artiştilor ardeleni", ce proectăm sâ înfăptuim, şi-are locul ei de frunte în înfrăţirea omenirei, ca un exemplu de armonie generală a sufletelor. Ca preşedinte al comitetului de iniţiativă şi organizare, adresez cuvinte de recunoştinţă şi mulţumire luturor oamenilor superiori, cari ne-au încurajat şi sprijinit în opera noastră; mulţumim representanţilor presei, de toate naţionalităţile, cari prin delegaţii lor oficiali, au ontribuit la succesul nostru.

Marele public, să dovedească prin încurajarea lui, câ ştie sa aprecieze munca şi talentul artiştilor cari sunt, într'ade-• ar îndrumătorii morali ai poporului, şi, asociindu-se operei noastre, apreciază jertfa ce am adus prin sforţări mari, pe altarul datoriei şi a dragostei de a face bine. Ne adresăm acelor cari, apreciind frumosul ca un mijloc de înaltă cultură, aduc prin manifestări sau încurajarea lor, o operă positivă, trainică şi folositoare societăţii.

Colonel Gh. Bacaloglu.


R E S E M N A R E

Sunt umbrele trecutelor dorinţr Ce se prezintă n astă seară Sau sa l t e noi, Fierbinţi, Dorinţe care vin să ceară Un nou tribut de suferinţi

La amândoi?

Ascultă'le cum se tot zbat. Cum ne strecoară "n vine Fur tuna celui mat turbat Vârtej » ... As :u i tă -h . sunt mii şt m i i : — Par un cortej

De vijelii.

.Nu încerca să te o p u i . . . Te îasă dusă . . . Le-ai chemat Credeai pr in zâmbet să supui Capritj lor unui moment Pe un bărbat , . Si azi te-ai dat, Cu trup şi suflet, toată iui.

La fel şi eu. Ne-am încrezut In farmecul ameţitor AI unui vis Şi când părea că ne 'nălţăm. Cu un avânt ameţitor, Alunecam Pe povârnişul de abis

In care am căzut.

Stăpâni noi ne-am închipuit Şi tu şi eu . . . Şi ne uitam de sus Căci fie care l a dorit Pe celălalt Supus.


In suflete nu ne-am pă t runs ; A m f jst învingători bolnavi Şi, învingând am şi ajuns

Iubirii sclavi.

Acum zadarnic ne'ntrebăm, De 'S umbre sau realităţi Dorinţele ce s a u trezit In noi. Vârtejului de voluptăţi, De însuşi noi dezlănţuit, Va trebui să ne lăsăm

Tus-doi. M. G. SAMARINEANU

C Ă L U G Ă R I T A .

Fulgi mar i de zăpadă cad a lene , a ş t e r n â n d u n întins « r s t ră luc i tor de fluturaşi albi. Sune t e vag i de clopote

-*' c \ ' . î n tune r i cu l nopţii, reamint ind credincioşilor v e n i r e a '~ v st pe lume. Un m ă n u n c h i de r aze s labe , tă ind ceaţa

r ' a r a t ă d r u m u l că t re biserică. Câ teva u m b r e , alunecă : ' c . îacându-.şi d r u m nou, prin z ă p a d a ce n u conteneş te 'ia. Ici şi colo câte o lumini ţă s laba , t r ădează pregătir i le : r e le fac gospodine le , naş ter i i mân tu i to ru lu i .

* * încetul cu încetul b i se r ica îşi p r imeş te oaspeţii . După obiceiul catolic şi, p e n t r u a nu p ă r e a că eu nu

> :nt de această rel igiune, am luat o carte de rugăciuni şi m ' a m aşezat în fundul unei bănc i , • către mijlocul bisericii . Stau rezimat în ace laş i t imp de bancă şi de pere te , a v â n d p r iv i r ea aproape p re tu t inden i .

Sune te le putern ice ale orgii s t răbat tăcerea adâncă , imitând p r ime le strigăte a le copi lului sfânt. O şoaptă s b u r â n d pe aripile unu i z âmba t , flutură pe b u z e l e mulţ imii şi pe faţa fiecăruia se citeşte bucur ia împlinirii u n u i fapt mul t aşteptat . .

Un candelabru s t ră luci tor , p ă r e a că împrăş t ie lumina pe . care nou l născu t o aduce în lume , p e n t r u mântu i rea ei.

Ochii mi se p i ron i ră pe carte, fără să pot ceti ceva . Acordur i l e orgii p ierzându-se în acea t ă c e r e impună toare d e


templu, liniştea şi uitarea de tot restul lumii ce părea că stăpâneşte pe fiecare, mă făcu să trăesc câteva clipe într'o lume frumoasa, aceea pe care — ori c u m ar fi fost — o regretăm, pentru că nu o mai întâlnim.

Rând pe rând mi se perindă prin faţa ochilor, pe jumătate închiş i — a căror privire s e îndreptă acum dincolo de candelabru, fără ca el să le fie un obstacol — amintiri, ve se l e sau triste, dar toate frumoase, pentru că nu mai sunt . , .

O privire tăioasă, isvorâtă din doi ochi negri plini de scântei, pe care o întâlnim din întâmplare, făcu să s e risipească şirul frumos al gândurilor mele, dispărând pe nesimţite ca un nor uşor de primăvară.

O îemee tânără, cu o figură aproape copilărească, al cărui obraz rumen trandafiriu, nu arătă mai mult de douăzeci de ani, sta cu două bănci înaintea mea, răzimată de păretele din margine. O mână albă de marmoră, ţinea între degetele-i subţiri o carte neagră, purtând pe ea o cruce aurie. Din ochii mari, puţin umezi , pornea o privire confuză, către un punct nelămurit de pe bolta, ce închipuia cerul.

După îmbrâcâmintea-i neagră — ce o prindea de minume — înţelesei că e călugăriţă ceace mă făcu sâ o observ cu mai muttă atenţie.

O priveam din profil. Pe cât era de tânără, pe atât era de frumoasă.

Ce o îi îăcut-o oare să renunţe aşa de v r e m e la toate tunurile lumii ?

Ce desamăgirl grozave, a hotărât pe această fiinţă sâ se închidă într'o mănăstire, să se resemneze dela toate plăcerile vieţii, să nu mai audă nici odată mângâierile dulci a le unui suflet drag ?

îşi da ea oare seama ce î n seamnă să treci prin această lume fără să guşti iubirea de mamă, îâră să ai emoţiile ce ţi le dă, grija unui copil scump ?

Faptul care a hotărât-o să îmbrace această haină, care este doliul vieţii, trebue să fi sdruncinat adânc sufletul ei tânăr, trebue sâ îi îost mai puternic, decât toate sentimentele pe care i le-a înăbuşit la o vâr'stă aşa de iragedâ.

Privirea ei vagă, plină de tristeţe, părea că constitue în zare o amintire, din cele care ne urmăresc, ori unde neam ascunde de ele. Ochii i se umezeau din ce în ce mai mult. îi pleca uşor către un săculeţ negru, ce purta la un colţ două iniţiale dintr'un metal alb. Scoase o batistă îndo- . liată, cu care şi-i frecă o clipă.

Acordurile de orgă se isbeau puternic de pereţii şi coloanele bisericii, făcând să vibreze aerul încărcat de miros de tămâie şi lumânări, prin cari nori groşi de îum pluteau dela un capăt la celălalt al lăcaşului sîânt. Liniştea de până


acum, începu s ă îie t u l b u r a t ă de paşii greoi ai celor în tâ r ziaţi s a u ai celor p e car i , petreceri le d e familie s a u grija celor de acasă , îi chemau mai de v r e m e pe la căminuri .

Un zgomot ma i puternic, ce s e auzi la in t rare , p r o d u s de cei ce se scuturau de zăpadă , făcu pe t â n ă r a călugări ţă saşi întoarcă p e n t r u o c l ipă pr iv i rea .

- Biserica Sf. Nicoara — C-Argeş

Un fior r e c e îmi trecu pr in inimă. Respiraţ ia mi se opri. Era e a !

*

O c u n o s c u s e m cu u n an înainte la u n bal mascat . C o s t u m u l de acuma s e deoseb ia de cel de atunci, nu

mai, p r in l ipsa măşti i . Se v e d e , că l u s e s e o p reves t i re r ea L Era logodită cu prietenul Mircea, d e s p r e c a r e — împrejurările despăr ţ indu-ne — n u ma i ştiam nimic.


Mirarea mea era şi mai mare. O priveam cu atâta ne dumerire, când ochii ei pătrunzători se pironiră o clipă asupra mea.

Părea că mă recunoaşte. Nu-mi mai puteam stăpâni curizotitatea şi neliniştea. Voiam să-i vorbesc, Eşii din bancă, mă strecurai uşor printre lume şi mă aşezai lângă ea, hotărât s'o întreb despre ceia ce vedeam, despre Mircea.

înainte de a-i putea spune ceva, cu o voce tremurândă, plină de o emoţie pe care în zadar căuta să o stăpânească îmi şopti:

— De ce răscoleşti în mine, ceia ce am avut mai trist în v i a ţ ă ? !

—' Mircea nu mai e ? ! •— Mâ priveşti aşa de mirat: altfel n aşi fi putut — in

lumea de astăzi — să-mi respect jurămintele ce i-am făcut. Din ochii mari negri, două mărgăritare strălucitoare,

"ouă lacrimi curate, brăzdau faţa de marmoră roza, atingând uşor colţul buzelor roşii, pline de viaţa, care pentru ele se înmormântase în acele hairve de doliu 'îndelungat.

îmi apucă mâna şi strângând-o cu o putere, pe care numai gândul lui i-o putea da. şi dintr'o voce stinsă abia--•'nţelesei.

— Hi fost prietenul lui Mircea, In amintirea iui, îţi cer ::i singur lucru: nu v a mai şti nimeni, ce-ai vâzi't în acesta

seară." Lacrâmile curgeau în şragurî lungi, din ochii căror stră

lucire, începu sa mă înspăimânte. Şi le opri puţin cu ba'isia •ndoliata. Fără sa mai spună un cuvânt, se ridică b r u s c >: ca o pahare , uşoara, -se s'rccurâ printre mulţime. Dispăru", •, ,

Privirea mi s e fixă în zare. Două lacra'mi — pe care nu am cutezat sâ le împiedec — se prelinseră încet pe faţa, ce-mi ardea ca focul.

, . Mircea nu mai este . . . altfel n'aşi îi putut sâ-mi respect jurămintele . . .

Sunete vagi de clopote străbăteau întunericul nopţii reamintind credincioşilor, venirea lui Crist pe lume.

Acordurile orgii se pierdeau în acea tăcere impunătoare de templu, imitând primele strigăte ale copilului sfânt

Un candelabru strălucitor, părea că împrăştie lumina pe care noul născut o aducea pe lume . . . pentru mântuirea ei . . .

L, G. Tomis.


Excelsior ! Ca pasărea 'n zare, Trist suflet, te-avănţi Spre zodii stelare —

Tărâmuri albastre Cu raze de foc Dau viselor noastre

Şi cânţi! Noroc!

Acolo-i lumină Şi dulci armonii, Pământu-i de tină —

Ne stingem, ca mâne, — Iar moattec'i infern Doar cântul rămâne

Şi-l ştii! Etern!

Setos dar te-avântă Spre ce iul divin, Şi râde, şi cântă

El singur străbate Al vnmii noian Ca vântul ce bate

Senin.' Pe ocean!

Nuşi Tulliu.

R E F L E X I I A S U P R A E X P O Z I Ţ I E I D E A R T A

In aceste câteva rânduri nu am de gând să îac o dare de seamă amănunţită asupra expoziţiei aranjată de harnicul Colonel Bacaloglu, nici să apreciez valoarea artistică a singuraticilor pictori şi sculptori, care şi-au expus operele în acest mic Salon de artă al Clujului. Mă mulţumesc numai cu câte-va reflexii generale.

înainte de toate mi s e pare lucru îmbucurător că în acest salon au expus împreună artişti români, unguri şi germani. Pacea şi buna înţelegere nicăiri nu înfloreşte mai bine ca în atmosfera senină a artei.

Cu multă bucurie am constatat, că deşi Românii din Ardeal n'au avut parte de libertate politică şi bună stare economică — condiţiile esenţiale ale progresului în artă şi ştiinţă, — au dat totuşi din sînul lor câţiva artişti întru nimic mai prejos decât artiştii unguri, trăiţi în belşugul şi seninul, nu al libertăţii, ci chiar al stăpânirii asupra altora; artişti nu mai pe jos nici decât artiştii Saşi, care sub stăpânirea ungurească s'au bucurat de mai* multă libertate şi de o mai bună stare economică decât Românii. E un semn acesta că nu e mică puterea de creaţiune, talentul şi geniul artistic în sufletul neamului nostru.

Alături de minunatele sculpturi ale lui Dimitriu Bârlad, pe care eu unul îl socotesc cel mai de seamă sculptor român din zi lele noastre şi alături de pânzele frumoase ale d-lui Capidan, artişti care au răsărit şi s'au dezvoltat

D I N CLUJ. BCU Cluj / Central University Library Cluj

în România l ibera, se găse sc expuse î n a c e s t Sa lon si ope re de pic tură şi sculptură ale câ torva artişt i r o m â n i ardeleni , ale d-lui Pop Aure l , Crişan. d r a P o p e a etc. s inguri i artişti român i , pe ca re în mintea m e a i-am c o m p a r a t cu cei ungur i şi ge rmani , găsindu-i nu mai pe jos de cât aceş t ia .

In deoseb i am îost impres iona t de puternicul talent al d-lui Aurei Pop , atât în sculptură cât şi în pictură.

La pictorii r o m â n i din A r d e a l am constatat cu surpr inde re aceeaşi man ie ra , aceeaşi şcoală artistică m o d e r n ă ca şi la pictorii maghiar i , adecă m a n i e r a impres ionis tă , daca s 'ar putea n u m i aşa. Această manieră., c a r e mie mi s e p a r e u n be teşug de scurta durată a artei mode rne , cons tă în aceea, că desenu l e negligiat şi vag , cons tând numai din câ t eva linii a runca t e parcă îără nici o chibzuială, care să-ţi dea impres ia vagă a subiectului , iar coloratura cu totul nenatura lă , zug ră vind copaci i în albastru, indigo s a u violet frunzişul într 'un v e r d e deschis şi str igător, Culoratura n u s 'ar putea caracteriza ma i b ine şi mai scurt, decât cu c u v â n t u l : „str igătoare* s au „obraznică". Parcă lucrur i le zug răv i t e sun t de pe altă lume , cu s o a r e a lbas t ru , iar l u m e a care a re să gus te aceas tă pictură, pa rcă a r îi aproape oarbă, încât e nevo ie ca pictorul să s t r ăba t ă la re t ina ochi lor cu culori ascuţi te ca niş te iatagane . Cine a inventa t aceas tă m a n i e r ă de pictură, îmi v ine să cred, că a îost u n cap aprins , vână to r de or iginabi tate cu tot preţul, u n îndrăsneţ , care s 'a bizuit, s ă îacă corecturi în l u m e a lui D u m n e z e u .

în expoziţ ie a m îăcut cunoş t in ţa u n u i d o m n pictor maghiar , c a r e v o r b e a bine româneş t e , om cu cul tură estetică şi ager la judecată .

P r iv ind amândoi la u n a s e m e n e a tab lou cu d e s e n n e -gligiat şi v a g şi cu colora tură nenaturală şi s tr igătoare, mi-am permis să-1 întreb, care e principiul estetic î undamen ta l , pe care se în temeiază această man ie r ă s a u şcoa lă în ma te r i e de pictură.

— Desenu l r e d u s la s t r ic tul necesa r ca linii — mi-a răspuns d o m n u l — e baza t pe principiul estetic al economiei , adecă pr in cele mai pu ţ ine mij loace s ă se rea l izeze cele ma i m a r i eîecte. Migăleala şi amănun ţ imi l e de detal iu ale d e s e nu iui, sun t ceea ce în l i teratură e prolixitatea, polologhia, v o r b a multă şi goala. Iar co lora tura , într ' a d e v ă r nena tura lă , e anume inventa tă astfel, încât cu culorile vii, ca a lbas t ru l şi ve rde l e in tensiv , sâ p r o d u c ă asupra privi torului u n efect răcori tor , c a aerul răcoros şi lumina v ie de d imineaţă . Adecă prin color a t u r ă ar t is tul răcoreşte ochiul şi inima pr iv i toru lu i , pentruca î n aceas t ă racorea lâ suf le tească să gus te mai cu p lăcere i ru-muse ţ a subiectului desena t a n u m e în t r ă să tu r i puţ ine şi vagi , p e n t r u ca privitorul s ă gus te f rumuseţa subiectului fără mul tă


osteneală intelectuală şi în acelaşi timp sâ admire pe artistul, care cu atât de puţine mijloace produce un efect atât de mare.

- E adevărat — i-am răspuns eu — că principiul economiei de mijloace pentru a produce efecte cât mai mari, e unul din cele mai însemnate principii estetice. Herbert Spen-cer susţine chiar, câ acesta e singurul principiu, la care s e reduc toate artificiile de efect ale tuturor artelor. La acest principiu se reduce ceea ce în literatura se chiamă scurlime, bogăţie, putere, simplitate, etc. Economia aceasta însă, simplitatea'aceasta nu trebue dusă la exageraţie, la absurd, fiind că atuncea operă de supremă artă ar îi purceluşul zugrăvit cu un cărbune de copilul lui Călin (de Eminescu) pe pereţii colibei :

,Purcelu.ş cu coada sfredel şi cu beţe 'n loc de labă. X u m mai bine i-se şade unui purceluş de treabă,'

Strictul necesar pentru complectarea subiectului nu poate fi redus, în desen fără de a ştirbi efectul. Detaliile semnificative şi expresive nu sunt de prisos î n desen şi contribue foarte mult la bogăţia subiectului şi la puterea efectului estetic.

Economia de mijloace nu e singura condiţie în artă. flîarâ de economie mai sunt o mulţime altele pe care artistul nu le poate neglijea nepedepsit şi pe care el trebue să le împace cu economia. Rşa de exemplu, adevărul sau natura-leţa e o condiţie chiar mai importantă decât economia în ori care artă şi îri pictură cu deosebire. In desen nu e obraz de om un contur oval din o singură linie, două puncte drept ochi, o linie verticală drept nas şi una orizontală drept gură, ceea ce ar fi culmea economiei de desen, dar în acelaşi timp culmea neadevărului sau a nenaturalului.

în coloratură şcoala aceasta modernă, care dă lucrurilor culori nenaturale şi strigătoare, numai pentru a produce acea râcoreală, de care spunea convorbitorul meu, calea trei principii estetice de cea mai mare importanţă Mai întâi calcă principiul adevărului sau al naturaleţei, fiindcă un trunchiu de copac albastru nu există, nu-1 pot crede şi ceea ce nu cred nu mă poate impresiona, nici emoţiona, şi ştiut e că scopul artei este de a emoţiona. Rl doilea', culorile strigătoare s'au obraznice, culorile ascuţite aşa zicând, opintesc ochiul de geaba, producându-i durerea, pe care o avem privind în soare şi sperie mintea, cum ar speria auzul un ţipet ascuţit şi puternic de sirenă. Şi în fine al treilea, dacă culoratura n'are de scop de a complecta desenul, dând subiectului înfăţişat culoarea sa firescă şi caracteristică, ci scopul de a produce acea râcoreală, de care spunea domnul pictor, atunci s e calcă principiul estetic al unităţii în varietate, adecă desenul s'au subiectul ne duce mintea şi simţirea în o direcţie, iar


coloratura n e n a t u r a l ă cu totul în altă direcţie, ceea ce împrăştie j şi slăbeşte gândirea şi simţirea şi micşorează efectul estetic. ]

Cu u n cuvânt domnul pictor, destul de înarmat cu cu- | noştinţe estetice şi foarte b ine înarmat cu practica de pictor, j n'a isbutit s ă mă dumerească şi să mă împace cu această | manieră modernă în pictură şi m'a lăsat în credinţa mea, 1 ca această manieră e o m o d ă efemera sau mai bine zis un \ beteşug trecător în arta modernă. Ori poate credinţa mea 'i e o rugină de buche veche in ale artei. Dumnezeu ştie, care î 8 adevărul ! L P m l j

G H I O C E I ! \

Ziua începutului de an prin tradiţie şi vreme, imbră- \ •cată în hermelină, cu soare strălucitor dar fără căldură, cu scârţâituri de talpă pe drum de zăpadă, cu copii înfriguraţi s t r ângând în mânuţele lor îngheţate , sorcova aducă toa re de j gologani , şi-a desminţit anul acesta faima.

Nissa a p resă ra t şi la noi, ceva din dulcea ţa climei • .• sale, şi nu ne reamintim de a mai fi fost un alt a n n o u«, ; îmbrăca t în a tâ ta p o t o p de raze, dă tă toa re de viaţă şi ; că ldură .

P e străzi, ţ igăncile hoinare s t r igau cât le lua gura , întâia floare, sol al primăverii şi al renaşterii n a t u r e i :

g h i o c e i i . * Am aşezat pe masă un mănunchi şi la razele soarelui,

ce pă t rundeau prin uşa deschisă, am privit lung petalele a lbe ale nevinovetei flori, în t rebându- le de trecut şi viitor. Ş i , pă rea că-mi zice: am uitat ce-a fost. căci numai prin uitare se mai poa t e trăi. Azi renasc, mă scald în adâncul privirei tale şi a luminei soarelui binefăcător* . . . Ş i pă r eau vesele şi fericite că iarna a t recut a tâ t de repede şi re învierea a sosit cu în t reg cortegiul ei de promisiuni.

Şi în ziua anului nou, ghioceii s 'au preumbla t pe toa te străzile, au surâs din toate vasele, începând dela »u i c i c a* d e pămân t p â n ă la > g a l e u l « de preţ . Şi prin fiinţa lor se pros lăvea natura în pr ima ei haină de s ă rbă toa re !

Şi viaţa Şt-are anotimpurile ei şi nu e altui mai mândru şi mai cân ta t de poeţi ca p r imăvara tinereţe:', acest început


de VIAŢA LARGĂ, CARE UMBREŞTE »IUBIREA*, TOVARĂŞ DE FERICIRE şi DURERE, DE NELINIŞTE ŞI NEASTÂMPĂR, DE ZBUCIUM ŞI DE SPERANŢE . . . ŞI ATUNCI S E T R Ă E Ş T E V I A Ţ A !

DAR, DUPĂ CUM SOARELE ÎNŞELĂTOR AL LUI IANUARIE, VINE SI SCOATE DIN PĂMÂNT, DE SUB ZĂPADĂ, GHIOCELUL NEVINOVAT, PREA DE TIMPURIU, AŞA ŞI TINEREŢEA UNE-ORI PREA DE VREME SBURDĂ ÎN UNELE FIINŢE, ÎNCREZĂTOARE PREZENTULUI, IARĂ TEAMA ZILEI DE MÂINE. CA ŞI TLUTURAŞUL, CE SE JOACĂ LA FLACĂRA LAMPEI PÂNĂ SE ARDE, AŞA ŞI UNELE FIINŢE NERĂBDĂTOARE DE A TRĂI PREA DE VREME, ÎŞI TOPESC INIMELE LOR PREA SBURDALNICE LA LUMINA DRAGOSTEI CE SE NAŞTE . . . CĂCI, PENTRU GHIOCELUL DIN ZIUA ANULUI NOU, A FOST O D E Z I L U Z I E RAZA CĂLDUROASĂ A SOARELUI DE 1 IANUARIE; A VENIT IAR GERUL ŞI-A STRÂNS ÎNTRE PETALE SUFLETUL TÂNĂR AL ACESTUR SIMBOL DE TINEREŢE.

IAR, VOI FLORI PLĂPÂNDE, CU CHIP DE ÎNGER, NU VĂ AMĂGIŢI ÎNAINTE DE TIMP, NU FORŢAŢI NATURA CARE-ŞI ARE LEGILE EI FIREŞTI; MIRAJUL UNEI IUBIRI, CA ŞI AL RAZELOR DE SOARE PENTRU PLANTE, E ATÂT DE ÎNŞELĂTOR, LASĂ URME TRISTE, CÂND NU VINE LA TIMP ŞI UMPLE SUFLETELE TINERE DE DECEPŢIE ŞI AMĂRĂCIUNE.

VOI GHIOCEI, RĂMÂNEŢI TOT SOL AL PRIMĂVERII ŞI-AL NEVINOVĂŢIEI PENTRU NATURĂ ŞI ADUCEŢI NOUI SPERANŢE CELOR DESA-MĂGIŢI ŞI AFLAŢI ÎN SUFERINŢĂ-

GHIOCEI, GHIOCEI, VĂ ZICEM: B U N V E N I T , LA POARTA

P r i m ă v e r i i - " Victor A. Bacaloglu.

<@)

ŢARA MEA Mă gândesc la ale tale reci morminte, La ostaşii-ţi macri şi vioi, Ce-odihnesc acum sub glie in noroi. . . Mă gândesc la ale tale reci morminte Şi mă dor aducerile-aminte, Românie, Românie, (ară de eroi!...

Mi-e trupul de iobag transilvănean, O, ţara mea!. . . Mi-e trupul de rebel iobag transilvănean,


Dar sufletul mi-e suflet românesc, Ciudat, duios şi liber, Neogoiat, aprins, puternic, românesc . ..

Cu gândurile'n vremuri viitoare, La tin' nepreţuit, imens avut, Visez pierdut, Visez kt 'ntinsul tău fără hotare, Din Tisa până 'n Nistru, Din Cernăuţi ta Dunăre şi mare — Şi-mi zic, pe când eroic chinueşti: Acestea t-unt şi fi-vor Pe veci de veci pământuri româneşti!. . .

în marile viziuni ce mă frământă, Te văd întinerită, neînfrântă, Iţi simt, Iţi sorb, ca'ntr'un sublim delir, A totputet nicul respir Prin zeci de opulente cetăţi electrizate, Pe şesurileţi vaste, prin veselele-ţi sate, Prin munţii tăi de aur, prin codri milenari.

Cu sufietu-mi trufaş şi furtunatic, Te văd, Te simt Te urmăresc, sălbatic, Cum te frămânţi, te zbaţi, te desfăşori, Cu paşi gigantici, duri, biruitori, Sub asprul vânt al vremurilor noui, Ce trece Biciuitor, vijelios şi rece, Din Paris spre Roma şi spre Bucureşti, Sub ploile-ţi, sub soarele ţi de foc, Sub curcubeele-ţi fascinătoare, Ca sub enorme arcuri de triumf, în fruntea lumii, Pe căile renaşterii latine!,. .

A. COTRUŞ


CELE T R E I C R I Ş U R I

C E T R E B U E S A F I E E M I N E S C U P E N T R U N O I ? *

ftmicului N. Georgescu Tistu

II.

Răsfirînd ideile filosofice care s e desprind de pe urzeala ce Eminescu a brodat'o în poeziile sale , v e d e m că pe poet îl chinueşte acel „a îi", care 1-a preocupat şi pe Shakespeare în Hamlet şi care la acesta, ca şi la Eminescu, ca şi în filo-sofia lui Schopenhauer şi în toate îilosofiile pesimiste, atrage după s ine opusul, — atît de enigmatic, de tainic, de trezitor

_de probleme: „a nu f i i* Problema vieţii, aşa dar, a creaţiunii şi dezvoltării făp-

lurilor acestei lumi şi-o pune Eminescu, ca un cugetător ce este îmbrăcînd-o însă, ca poet, într'o mantie de imagini sclipitoare. Fiecare o m cu înclinări de gîndire şi-a pus această problemă, fiecare s'a întrebat c u m s'a n ă s c u t vieaţa, c e e s t e ea şi c u m s'a desfăşurat în rosturile sale. Căci aceasta este o întrebare pasionantă şi neliniştitoare, ce bate fără os teneală, la porţile gîndirii aceluia ce simte flacăra veşnicului omenesc pîlpîind întrînsul — : pîlpîiri reflexe şi slabe din veşnicul divin transcendent, către care năzuim la infinit în străduinţele noastre pâmînteşti. Dar în setea de a cunoaşte rostu-ii le lumii şi ale „îiinţii", sufletul omenesc — aşa-i făcut dînsul — are nevoie de un ţel, de un scop, de un ideal. Şi atunci problema s e complică. Omul nu s e mai mulţumeşte cu vechile întrebări, ci'n sufletul său răsare alta: Care e s c o p u l acestei vieţh c e r o s t are dînsa aşa cum es te?

Dacă universul s e pierde în trecut şi viitor î n negura infinită a t i m p u l u i - v e ş n i c i e şi dacă nesfârşită este întinderea lui în necuprinsele margini ale spaţiului — dacă înaintea noastră, ori cît s'ar strădui, nu poate slei î n t i n d e r e a şi d u r a t a lumii . . . ace laş lucru oare e cu vieaţa omenir i i? C a r e e l o c u l o m e n i r i i ş i r o s t u l e i î n u n i v e r s ! — e iarăşi o întrebare adîncă .ce ameninţă ascuţimile ori cărei gîndiri. Care e soarta omenirii, pentru ce tot sbuciumul ei, c u m şi c î n d înfăptui-se-vor străvechile-i aspiraţii şi c a r e este nădejdea, idealul nostru — în ultimă instanţă!

* Vezi Nr. 1—2, anul II, al revistei, sub acelaş titlu.


Prin urmare problema existenţii s e complică, atunci când omul s e cuprinde pe sine însuşi într'însa, şi cu atît mai mult,., cu cât cînd speculezi asupra lumii externe, o şi vezi , o pip ăi, o auzi, o supui repede tentacularelor verificări, tremurător de îlâmînde după cunoaştere, a simţurilor, privind-o ori când în realitatea ei — care vez i că e alta de cîttine! Pe cînd, cercetîndu-şf rosturile lui însuşi, omul devine obiect al cugetării sa le proprii; şi pentru asta e nevo ie de oarecare dedublare sufletească şi de o unitate în timp a aspectelor vieţii sa le sufleteşti — dar toate acestea cer o sforţare, o silinţă, o luptă de a;

-scoate la lumina unei clipe, nenumăratele sclipiri trecute ce au fulgerat în sufletul t ă u . . . şi la lumina aceasta slabă, ce puţin clar apare viitorul, cuprins în întunericul necunos cutului, pe care aspiraţiile noastre tind să-1 împrăştie! Şi cînd,,. datorită acestei u n i t ă ţ i î n * t i m p —- pe care sufletul omenesc o capătă prin memorie şi imaginare, — el caută aceiaşi unitate î n univers, întrebînd: ce este veşnic, comun sau etern, în pulverizarea formelor ce Dumnezeirea le-a împrăştiat în spaţiu şi le-a aruncat să s e desfăşure în t imp? — forme d e care dînsul s e izbeşte dureros , dar simte . că există ca şi el , că au c e v a din el poate — omul îşi pune atunci o altă crudă întrebare: ce este această lume, ce este vieaţa şi care-î"preţul e i ? . . .

Problema existenţii — dela început — se reduce în urmă, cum v e d e m , la problema cunoştinţii. Şi v o m m ă r turisi cu toţii puternica sguduire sufletească pe care am s i m ţit-o cînd ne-am dat seama că c e e a c e e s t e , tot ce există, cade în contrast frapant c u c u g e t a r e a noastră, cu gîndi-rea. Cu alte cuvigte; ajungem să ne convingem, cugetînd asupra existenţii, că impresii le ce le a v e m despre lumea împrejmuitoare nu sînt clişee fidele ale acelei lumi; că suiletul nostru nu poate oglindi î n mod absolut credincios realitatea, externă, că gîndirea n u poate slei obiectul ei pe care-1 cercetează, că cugetarea faţă de existenţă e ca un raport de fracţie subunitară, ca un î m p ă r ţ i t o r faţă de î m p ă r ţ i t u l , c e nu poate fi istovit, şi mai rămâne un rest. Ei bine, această trezire limitativă a cunoştinţii coincide cu o dureroasă sguduire! Cunoştinţa îşi micşorează cîmpul, dar s e complecteazâ, adîn-cindu-şi-1. Şi de sigur, că acest proces sufletesc e dureros, căci el presupune o renunţare la prejudecăţile acelea naive.


şi dogmatice, dar tocmai de aceea atît de înseninătoare şi dulci, pe baza cărora omul avea convingerea că e a toate-cu-noscător.

Lupta dintre adevăr şi iluzie a însemnat o pagină tragică în istoria culturii omeneşti şi a amărît multe suflete. Cînd omul a pus faţă în faţă Infinitul realităţii şi cel al idealului, lâsându-le să s e ciocnească vijelios în conştiinţa lui — dînsul a trăit o clipă din tragicul existenţii; şi momentul a c e s t a e în totdeauna hotârîtor pentru evoluţia sa viitoare, căci atunci se desvăluie problema pe care temperamentul său o poate valorifică, în urmă, în chip d ivers :

L'homme est le point fatal oii Ies deux infinis Par la touie-puissance ont ât6 reunis .. *j

Şi temperamentul înclinat către durere al lui Eminescu a trecut prin acest calvar al cunoştinţii, după cum se poate vedea din opera lui întreagă. Şi dînsul a simţit sbătîndu-se în conştiinţă-i acele două suflete ce vor să se învingă unul pe altul, despre care ne vorbeşte Qoethe în Faust. Dar momentul acela de conştiinţă naivă, cum se spune filosoficeşte, 4n care el a vrut să creadă că „ l u m e a c e a g î n d i t ă " şi x.u „cea aevea" sînt deopotrivă, a fost de scurtă durată pentru dînsul; desigur, în cea mai mare parte, din pricina temperamentului său distrugător de analist, şi a concepţiilor sale filosofice. Eminescu a putut depăşi prea mult a tot omenes -

•cul ce clocotea întrînsul, fără să vadă c u m s e poate împăca idealul cu realitatea, de cît o clipă, c u m v o m vedea mai Hrziu.- De aceea în momentul acesta critic şi tipic, pentru evoluţia temperamentelor gînditoare, el se aruncă dornic de linişte (de liniştea gîndirii sau simţurilor ?) în braţele haotice ale N i r v a n e i. Un mare cugetător englez — David Hume — a scris cîndva înţelepciunea aceasta: „ F i i f i l o s o f ; d a r î n a d î n c u l î n t r e g i i t a l e f i l o s o f i i r ă m î i v e ş n i c o m ! " ftceastâ maximă arată cum putem găsi corectivul realităţii, cum putem aplica orizonturilor idealului nostru obturatorul realizant al vieţii. Eminescu însă, a îost prea mult filosof şi prea puţin o m : t o t ce era caz individual, întîmplare externă, convenţie socială, a v e r e sau nea vere, rang sau n ive-

*l Lamartine — „L'Homme." / .^ u •

jfg. - " . • • _ ..

V - ?M


lare obştească, şi chiar soartă externă a persoanei sa l e ca> persoană, îi erau indiferente

Gîndirea filosofică, aşa de puternică, a poetului nostru este un factor hotărîtor al personalităţii sale, ce se adaugă temperamentului moştenit. Acest lucru, care nu e nou, de sigur . . . , dar care trebuia arătat şi care trebuie dovedit, urmărind opera poetului în amănunte, ne spune ceea ce cu adevărat v a trebui să râmîie Eminescu pentru noi. Şi n i - se pare, că tocmai în această lumină Eminescu e uneori cunoscut neîndestulător şi de cele mai multe ori, rău!

Romul Deme'rescu

PAGINA BIHORULUI

V E C H I U R M E D E C U L T U R A R O M Â N E A S C A . I N B I H O R

— Sfârşit —

F r a g m e n t e d e c e t i r i d i n S. S c r i p t u r ă : Din/ Cartea Facerii (c, I. v. 1—10) Intăiu făcu dmndzău ce-riulu şi pământulu [a rămas din text : şi pămăntulti.] era nevădzutti şi neînfrămseţatu. şi înluneVecu pedesupra fărăde-fundului. şi dhulu lui dmndzău să purta pedesupra apelortl. şi dzise dmndzău să fie lumină, şi fu lumină, şi vădzu dmndzău că i bine cu lumină, şi despărţi dmndzău între lumină şi între întunerecu. şi numi dmndzău lumina dzuoa, iară întuneYeculu îl numi noaptia. şi fu sară şi fu noapte şi fu dimin^ţă. într-o dzi. şi d z i s ti dmndzău să fie tărie pre mijloculu apei. şi să despartă pre mijloculu apeloru. şi a apei. şi fu aşa. şi făcu dmndzău tărie şi o despărţi între apă. care era supţii tărie, şi pre mijloculu apeloru. care de-supra tăriei şi înnumi dmndzău tărie ceriulii. şi vădzu că-» bine şi iară (lipseşte din text: fu seYă) şi fu demin£ţă a dooa dzi. şi dzisă dmndzău să se adune apa. care î supta ceriu întrunii locu. şi să să arate uscatulu. şi fu aşa. să adună apa care era supţii ceriu. întru adunările sale. şi să-să arate uscatulu. şi îl numi dmndzău locuiţi celu uscatu pămă [mă] ntulu. iară adunările apeloru le înnumi mare . . (52 . d. şi 53 . a) (Lunia I, sea^a).

' % f -') Tit. M a i o r e s e u , C r i t i c e , IH. p. 113—114. ed. „Minerva.*


Din Cartea Faceri i (c. VIII. v. 2 0 — I X . o.) 12 . Zisă . domnulu dmndzău mai mulţii nu voiu a d a o g e a b lăs t ăma pământulu pent ru lucrurile omineşti. pen t rucă gândeş t e omulu pururia spre rău ta te din tinerelele lui. . . şi b lagoslovi dmndzău pe noe, şi fecorii z i c ă n d u : . . . şi p e toţi peştii mării în m ă n u l e voas t re le d e d e i u . . . numai carne d e mortăcune să nu mâncaţi , că singele vostru voiu cerca din m a n u l e loru. şi din m a n u l e atotu feltulu de hiară voiu cerca, şi din măna omului pe f r a t e l e - ş u voiu c ă u t a . . . (159. b . c: Lunia IV., sea ra ) .

Alt text , »dintr-a Pildeloru cetenie«. (Pildele lui Solo-rnon: c. XI . r. 1 9 )

13 . Fecoru lu direptu să na ş t e întru viîaţă. iară gonir ia aecuraţi loru îî întru moar te , căile Cele îndără tn ice î s u u r a t e lui dmdzău şi-să priimite d e dănsufu toţi cei nevinovaţ i întru căile sale cela ce b a g ă cu ned i rep ta te măna în m a n u l e nu v a fi fără de muncire. iară care le ia măna sămânţă va lua p la ta credincoasâ . p recumu cercel d e aurii în nările porcului, şi la muiarîa curvâ în frămsdţe. p o h t a direpţiloru totu-i bună. Iară nădejdia necuraţiloril va p e r i . . . (159 . c ; aceeaş i zi, seara ) .

Dela prorocul I sa ia : c. X X V . V. 1. 14:. Drane dmndzăulti mîeu s lăvăscu- te şi laudu numele

tău. că f ă c u ş i ! lucruri minunate, svatulu celu demultu. adevă ra t a eşti dmne . că p u s e ş t i oraşe în pulbere , cetăţi tari cărora la câzură temeliile, şi cetăţile celoru necuraţ i , nu să voru zidi. p a n ă în veci . pentr-aceiia bine te cuvinte 1-dză oamenii cei m £ s e r i . şi oraşele oamenilorti celoru supăraţ i carii să t emu de tine bine te cuvint&iză . . . ( 1 6 3 . b , Marţia IV., s ea ra ) .

înainte d e a scoate o concluzie, ţin să mai a d a o g despre o part iculari tate a copistului. Subs tan t ive le iemenine terminate în e (d. ex . mărire, bogăţ ie) , d e multe ori , când în forma lor art iculată ar t rebui să fie scrise cu 6 ( = e a ) , rămân totuşi scrise fără d e articol As t fe l : d e măr i re ta (7. b ) ; bogă ţ ie , ca re . . . (7. c ) ; smerenie inimii (7. c ) ; minune naşterii ta le ( 1 1 . b) ş. a. multe cazuri de a aceas tea .

Scriind despre manuscrisul d e Octoih din Bihor, p o m e -niam de aceas tă obişnuinţă a copistului aceluia. In cazul de iată ne întâlnim cu acelaş fenomen, care ne reaminteş te de


pronun ţa rea la fel a unor atar i cuvinte, până şi azi, în în t reg Bihorul .

D u p ă toa te cele de p â n ă aci pu tem scoa te şi o concluzie: B i h o r u l a v e a u n T r i o d r o m â n e s c în texte le

cântări lor, cetirilor biblice şi în notele tipicoriale, î n c ă d e m a i ' n a i n t e d e p r i m u l t r i o d R o m a n e s c tipărit la Buzău în 1 7 3 1 .

Un cioban. Port din Novaci ( Gorj)

Pr ima t r aduce re dela ca re a pornit manuscrisul nostru — j u d e c â n d d u p ă rămăşi ţe le de veche l imbă românească ce le are , t r ebue pusă înainte d e j u m ă t a t e a veacului XVII . Iar copistul din al căruia condei aveam manuscrisul nostru , a pu tu t să fie cu înlesnire unul din acei dieci bihoreni , cari încep a se ivi de pela jum. veacului XVII . încoaci. El se v e d e a fi lost şi un prelucrător de limbă sau, mai bine zis, stilizator, mai puţin iscusit, care nu avea ideie cum să înlocuiască vechile u rme de l imbă, da r e ra , în aceeaş i v reme , un căr turar apropia t de pronunţarea poporului .

Dr Oh. Ciuhandu


Cronica Culturală.

Educatorii care ne trebue

Sunt desigur felurite chipuri de a înţelege educaţia şi mai ales de a o aplica în şcoală. Dar ele se pot reduce la două direcţiuni fundamentale şi opuse în principiu: una stărueşte asupra desvoltării individuale privită ca scop şi alta desvoltă conştiinţa subordonării individului câtre Stat şi societate în înţeles larg. Putem zice cu alte cuvinte că unii educatori fac din individ centrul lor de preocupare, iar alţii atrag atenţiunea asupra locului ce-1 ocupă orce om într'un complex mai mare decât marginile individualităţii. — De obiceiu teoria educaţiei cere să ne dăm seamă de fiecare şcolar în parte — ce aptitudini are şi cum se pot ele desvoltă. Acesta este şi rezultatul cel mai caracteristic pentru educaţie, impus de psihologia.mai nouă. De aici urmează observarea îngrijită şi metodică a individualităţii şcolarilor — dacă educatorul are timpul necesar — alegând însă de multe ori printre ei pe aceia care promit a fi buni şcolari şi nesocotind pe alţii, care se manifestă mai greoiu. Deci de la început o deosebire ce se opreşte numai la aparenţe şi este o uşurare în folosul educatorului. Când această tendinţă se lămureşte şi mai mult, ea îşi propune cultivarea personalităţii în şcoală.

Aplicarea teoriei însă pe această cale este destul de rară, căci practica educaţiei este ţinută în făgaşul empirismului de o zi pe alta, iar pedagogia e socotită ca un instrument de prisos, făcut mai mult să împiedice mersul şcolii decât să-1 uşureze. De altminteri, în şcolile noastre pedagogia este înţeleasă numai ca un t o t a l de re ţ e t e , dupe care învăţătorul face ca şcolarii să-şi însuşiascâ mai bine un număr de cunoştinţe date. De sigur că dacă ea nu este decât atât, pedagogia nu merită să ne batem capul cu ea . . .

Ceiace o teorie completă a educaţiei pune în lumină este preocuparea constantă de a şti cu ce mijloace de acţiune vor intra în viaţă acei, pe care noi îi formăm azi cu multă trudă. Ba chiar aşa zisa „Şcoala nouă" îşi ia ca deviză să pregătiască oameni „bine înarmaţi pentru viată". Deci se cuvine ca educatorii să aibă grija zilei de mâine, mai presus de toate. Ceiace s'a zis totdeauna şi s'a repetat pe toate tonurile, fără ca prin aceasta să fim mai apropiaţi de scopul propus. Sau, dacă într'alte părţi realitatea s'a pătruns de acest adevăr pedagogic, la noi .lucrurile stau mai altfel.


Intâiu de toate, niciuna din cele două direcţiuni educative indicate mai sus n'a intrat nici pe departe în obiceiul şcolilor noastre de orce grad ar fi ele. Ceia ce întâlnim mai adesea la educatorii noştri este lipsa unei orientări depline în materie de educaţie şi ea duce la un compromis între toate sistemele, dacă nu la nesocotirea tuturor. întâmplarea este marele meşter de educaţie şi el ne vine, e drept, foarte adesea în ajutor. Spiritul viu al şcolarilor asimilează şi în ce priveşte cunoştinţele mai ales pregătirea lor este s u f i c i e n t ă , dacă nu pentru viată cel puţin să facă fată multor împrejurări. . . Cât despre cultivarea personalităţilor, ea este un d e z i d e r a t pe care natura însăşi şi împrejurările se însărcinează sac* îndepliniascâ în locul nostru. Fără îndoială că ies şi personalităţi din şcolile noastre, dar fiindcă aşa au întrat. Ele se impun acolo, unde se găsesc, iar educatorii se ocupă numai de ele. Aceştia sunt favoriţii claselor şi aleşii promoţiilor; dar cu ei educatorii nu fac decât s ă - i s t r i c e , repetând asupra lor greşala ce s'a făcut cu ei înşişi. Şcoala nu le dă acestora mai mult decât i p e r t r of ia p e r s o n a l i t ă ţ i i .

Tocmai aici stă punctul capital al discujiunii noastre. Căci nicăieri fn şcoală nu se sugerează cât de puţin la ce slujeşte Pregătirea acelora, care vor fi membrii unei societăţi şi la un moment dat. Că o personalitate nu se poate câştiga decât în cadrul acestei societăţi şi prin ea — nici vorbă nu se aduce despre aceasta. Ai impresia că fiecare are să trăiască prin sine şi p e n t r u s i n e . Patriotismul este o temă favorită de declamaţii tn şcoală şi el sboară pe buzele tuturor şi mai tărziu în viaţă. De aceia fiecare îşi urmează drumul său, ca şi cum nimicnu l-ar fi atins din cele văzute în şcoală. Şi aceasta este aşa, fiindcă pregătirea cu care s'a înarmat unul sau altul pentru viaţă nu-şi are eficacitatea ei, dacă nu căutăm să ştim în aceiaş timp c u m va lucra fiecare şi deci în ce raporturi se vor găsi unul cu altul — adică toti — fiind date anumite mijloace de acţiune şi anumite conditiuni. Numai astfel scăpăm de vagul formulelor ca aceia de p r e g ă t i r e p e n t r u v i a t ă şi facem din şcoală vestibulul societăţii. Şi, dupe cum spuneam în partea întâia,1) aşteptăm de la edu-catoiii noştri să împlânte în fiecare din generaţia nouă conştiinţa rolului ce are de îndeplinit în societate. Dacă ne uităm la oamenii de azi din tara noastră, impresiunea generală care se desprinde este următoarea: dupe un răsboiu biruitor, t o a t e e n e r g i i l e s e m a c i n ă fără s e n s ş i n i c i u n a n u - ş i g ă s e ş t e a d e v ă r a t a ei c a n a l i z a r e . Răsboiul ne-a dat victoria, dar ne-a făcut să credem şi mai mult în rostul î n t â m p l ă r i i in viată. De aceia fiecare încearcă ce se poate, dar numai ce este datoria lui n'o caută de loc. Aceasta i se pare prea pujin, căci câmpul de exploatare s'a mărit paste măsură. Nimeni nu se mai găseşte la locul său cuvenit şi aşteaptă de pe o zi pe alta să se arunce întro nouă situaţie. Aceasta şi explică îmbulzeala cea mare în politică, căci aici se poate întâmpla or şic e . . .

Dar, ve{i zice de sigur că situaţiile sunt pentru oameni. . . Da, afară de cazul când oamenii sunt pentru situaţii.. . Şi vedeţi cum acestea .se în mulţesc fără sfârşit. Aceasta e una, dar mai e şi alt ceva. Să admitem*

') Vezi No 4 al revislei „Cele Trei Crişuri."


CELE T R E I CKISUR1 157

iară discuţie că oamenii noştri sunt pregătiţi pentru rolurile ce îndeplinesc. Şi atunci chiar, ei înţeleg să-şi facă datoria faţă de s l u j b a lor, — adică ceva inert fără viaţă. Dar datoria isvorâtă dintr-o conştiinţă mai largă a raporturilor concrete din societate, — aceasta lipseşte. Acelaşi lucru ce spuneam despre educatori în şcoală. Revenim deci Ja punctul nostru de vedere că pregătirea singura nu ajunge, ci trebuie determinat chiar din şcoală c u m să f i e u t i l i z a t ă a c e a s t ă p r e g ă t i r e . Educatorii sunt chemaţi să împliniască această lipsă, de care se resimte violent timpul în care trăim. Ei sunt aceia care trebuie să formeze conştiinţa cât de rudimentară a m o t i v e l o r care ne leagă de societate, atât în raţiunea sa istorică cât şi mai ales în momentul ce străbatem cu condiţiunile lui speciale. Să înveţe deci pe şcolarii lor cum să lucreze pentru societate, căci dacă nu-i învaţă aceasta ei vor lucra c o n t r a ei. Primul articol al orcărui program de învăţământ să fie acesta şi, dacă el nu intră în program, să intre în substanţa fiecărei lecltuni şi să facă legătura dintre ele. Unde întâlnim noi oare lecţiunea, care să facă sensibilă în ochii şcolarilor noţiunea societăţii? Unde sunt educatorii, care să sădiascăconştiinţa unei legături ce ne cuprinde pe toţi şi pe care trebuie s'o întărim? — Şi ştim că, dacă n'am sădit nimic, nu are ce să crească. Suntem atât de naivi — dacă nu de rea credinţă — să cerem oamenilor ce nu li s'a dat niciodată!...

Iată de sigur una din cauzele adevărate ale stării de lucruri ce se petrece sub ochii noştri. Utilizarea greşită a atâtor forţe venite de pretutindeni, care se pun în serviciul ţării, este destul de elocventă. Toţi cei care lupta între ei îşi închipuiesc de bună credinţă că aduc vreun folos societăţii, pe când ei luptă contra ei; sau vorba vine căci aceasta le este un factor necunoscut.

Faţă de această stare de lucruri ne trebuie educatorii, care să facă din slujba lor o m . i s i u n e s o c i a l ă , adică prin educaţia ce dau să integreze pe indivizi în societatea, căreia îi sunt ca nişte străini. Nu înţelegem însă şi o misiune politică — şl despre aceasta — vexata quaestio — nu vorm vorbi. Dacă învăţătorul sau profesorul trebuie să iacă sau nu p o l i t i c ă — rezultă din tot ce-am spus . . . E greu însă să ne închipuim pe educatorul chemat să fie glasul societăţii în sufletul şcolarilor, legându-se de tot ce este mai vremelnic în ea. Societatea să rămână în suflete acel monument „mai trainic decât arama", servindu-ne de expresia poetului latin. Dacă unii sau mulţi dintre dascălii noştri fac politică, aceasta nu foloseşte şcolii nici pe departe. In principiu, ei sunt luaţi ca trăsătură de unire între poliliciani şi nu ştiu ce curente de opiniune sau a l t f e l . In fapt, alţii trag folosul şi ei poartă ponosul. Tocmai ei, care pot fi trăsătura de unire spre o conştiinţă mai înaltă a poporului chemat la o viaţă mai b u n ă . . .

fltâta ştim — în învăţătorii ce-i avem, să culmineze conştiinţa neamului românesc, care va fi dupe cum îi sunt învăţătorii. — Aceştia sunt educatorii care ne trebuie.

C. Sudefeami

%


Cronica economică.

9 Februarie — 25 Februarie 1921

C o o p e r a t i s t e . Pe zi ce trece, din lipsă de toate, populaţia caută, să se organizeze — şi organizarea cea mai căutată — este cea cooperatistă. Cu legea ei organică democrată şi mai ales cu spiritul larg de organizare „prin sine însăşi* această mişcare, deocamdată la noi tn tară, legată de stat — mai târziu — ca 'n toate ţările, a u t o n o m ă , tinde să solutionizeze greaua problemă a repartiţiei echitabile, a producerii şi a consumaţiei. Timpul — nu prea depărtat — o va devedi. Pentru aceasta ne trebue o şcoală serioaâ, de educare cooperatistă şi mai ales, elemente energice şi experimentate. Din lipsă, cel puţin acum la 'nceput — a unui birou special pentru Ardeal, cu oameni experimentaţi şi dedicaţi pentru binele general — lucru ce ar îi trebuit să-1 înţeleagă dela 'nceput Centralele din Bucureşti — această mişcare merge cam greu; dar însă se infiltrează sigur în populaţie. Un lucru e de remarcat: câ meseriaşii şi muncitorii tind mai ales la această mişcare — şi e şi drept — şi numai aceasta ar trebui să fie şi unicul scop ce-1 urmăresc — întărirea lor economică prin organizarea lor temeinică.

Centrala cooperativă orăşană din Bucureşti a scos „Calendarul cooperatorului orăşan pe 1921", un calendar, printre multe altele de felul acesta eşite anul acesta, care este înzestrat cu toate cele necesare ca învăţătură pentru cooperatori. Nu lipseşte şi fotografii de tot felul, repre-zintând activităţi în această direcţie. O recomandăm cu tot dinadinsul.

Si . tuatia A g r i c o l ă . Timpul rău, îngheţ, din ultimele zile a făcut ca aproape activitatea agricolă să înceteze cu totul. Pe alocuri s'a lucrat ceva, care e egal cu nimic. Se resimte mult lipsa de seminţe de orz şi ovăz pentru primăvară. S'au făcut intervenţiile necesare; dar, sa nu se întâmple ca anul trecut. In Ardeal, mai ales prin multe păr[i, porumbul nereuşind, semănăturile de orz, ovăz ar progresă mult; şi de aceea trebuie s ă i se dea a atenţiune deosebită. Ministerul Muncii şi Ocrotorilor Sociale din Bucureşti înfiinţează un birou special pentru a se reglementa reiatiu-nile dintre capital şi muncă în agricultură. Şâ fie binevenit numai doar să îie condus de specialişti, spre a nu cădea din mii rău îa şi mai râu. Când tara noastră are peste 8,000.000 ha pământ cultivabil, producţia trebue asigurată, şi deci în interesul producţiei noastre agricole ar trebui ca acest birou, pe lângă atribuţia de mai sus să aibă şi pe acestea 1. plasarea muncitorilor agricoli, 2. contractele de muncă, cu sancţiuni, în caz de nerespectare de o parte interesantă. In parlament se discută legea reformei agrare. Din informa(iunile dobândite însemânţările în toată lumea se prezintă bine şi pe alocuri, mediocru; iar târgul cerealelor reprezintă astfel: în Europa afară de porumb, care e în urcare, celelalte staţionare: în America foarte ferm, fiind mult cerute cerealele. Guvernul nostru s'a angajat să vândă Franjei 20.000 vagoane cereale.

S i t u a ţ i a M u n c i t o r e a s c ă . Se prezintă în acelaş stadiu ca de rândul trecut; în ultimul timp greve nu s'au mai ivit şi cauza principală


este şi solicitudinea ce o au autorităţile noastre, acum mai mult ca altă dată. Şomajul însă se intinde şi, dacă nu se vor luă măsuri, vor fi de-zastroase efectele. La noi în tară — se zice — că ar fi cam 3.000 numărul celor fără lucru; ceeace nu este mult, făcând proporţie cu alte târi. cum e Eivetia, unde sunt, neocupaji sau numai în parte ocupaţi, cam 113.000, după ultima statistică.

B u r s e l e de e f e c t e ş i m ă r f u r i — s c h i m b — d e v i z e — s i t u a ţ i i b a n a r e . Operaţiuni de. bursă, de tot felul, prezintă o caracteristică acum: lipsa de operaţiune. Ceeace se încheie sunt în general — slabe — iar fermitatea ce se cere acestor operaţiuni nu păşeşte la înfăptuire. Toate valorile au înregistrat mari scăderi, şi afară de petrolifere, şi acestea câteva — Petrol Bloc, Steaua Română — Reşiţa, Românească, celelalte aproape nici nu sunt căutate. Aceasta se datoreşte în cea mai mare parte lipsei de numerar; plata cotei de 40% a făcut ca în prezilele de retragere, bursele să fie mai animate întărziindu-se, s'a revenit la vechea stare. Ca cursuri se remarcă: Banca Naţionala: 9200 —9500; Banca Româ-neasă 1120-1150; Banca Marmorosch 1460-1470; Speranţa 12500-13000: Resija primi 915-930; Tramvaye Bm. 2750 - 2950. Efectele se prezintă slab. împrumutul Naţional 1916 cu 79-80 fată dealUnirei 1919 cu 76—77 şi împrumutul Refacera ex-cupon?? 1 ,^—77V2. Cursul leului la Paris a variat între 18 5 0 şi 19" şi diferitele pronosticuri şi urări de urcare n'a adus nici o amelioare de remarcat. Se speră că cu exportul celor 20.000 vagoane de cereale să se câştige mai multe puncte bune. Târgul mărfurilor înregistrează mari-scăderi. Pielăriile în special promit multe surprize; din care cauză pielării din tară sunt foarte agitaţi. Preţul păcurei scade mereu; în Anglia a scăzut cu 3 8 V 2 0 / » ceece e foarte simptomatic. Blănurile scad cu aproape 35°/o; Târgul cafelei este calm; drogurije şi condimentele cu tendinţe calme. Bumboneriile sunt în urcare, târgurile cerealelor sunt ferme; mai căutate grâul, porumbul, ovăzul.

Devize se cumpără multe asupra Parisului, ajungând la 535 care oare cum este sub paritatea de 540. Londra, Italia, Praga, în special, mult căutat; Viena e aproape zilnic negociată, 10,80—11, Budapesta ceva mai căutată, a ajuns la 14; Dinarii sârbi cotează 200—210; Elveţiae rar negociată, ajunge însă întotdeauna Ia paritate 1250 lei; Dolari din ce în ce mai rar.

Băncile şi societăţile au început să-şi publice bilanţurile. Din citirea lor rezultă: că afară de „Bunica Băncilor din Lipscani" toate se prezintă bine; rămâne doar, ca scăderea care se întrevede, le va dâ răgaz se reziste toate; sau vor fuziona, astfel cum s'a început în industrie. După Banca Naţională, vine Banca Marmorosch—Blank, cu o putere lichidă care face faţă finanfei Ţărei noastre; apoi Banca Românească, mai tncet, dar sigur, pe calea ce şi-o propune a o realiza în folosul Patriei noastre. Beneficiile la cele mai importante variază între până la V * din valoarea capitalului; în afară de rezervele de tot felul ce şi-au creiat — ceeace a permis multora să-şi scoată şi pagubele din anii trecuţi. In general situaţia- noastră financiară promite.

Aurel l. Lepădatu.


După un an de zile aproape — de la ultimul turneu al Teatrului National — Oradea-Mare, sărbătoreşte iar, pe scena teatrului Regina Măria, artiştii români ai unei formaţiuni serioase de teatru.

Teatru Românesc. vor îi o adevărată sărbătoare de triumf al artei româneşti.

Suntem siguri că orădenii, străini şi români, dar mai ales aceştia din urmă, vor şti răsplăti pe meritoşii artişti, veniţi în mijlocul nostru.

Trupa de operetă „Maximilian-Leonard" este în mijlocul nostru.

,Cortducerea Vieţii'de N.Moisescu Imprimeria Cooperaţiei române

Bucureşti Timp de 2 septămâni, spectatorii R c e a g t & c g r t e v r e f l g ă fie u n

Apoi succesele repurtate de trupa l o r c e . j c o n d u c i a Y i a i ă _ a dica „Maximilian-Leonard" în Bucureşti, p r o ! e s o r i i o r . d a r c a poate fi o că-Timişoara şi Arad unde au fost ] â u z a î n m â n a orşicui. Ea denotă o sărbătoriţi, ne îndrituesc a stărui p r C 0 c u p a r e de binele altora şi al tu-în aşteptările noastre. t u r o r d i n n c a m u i n o s t r u , care o în-

Nu vom fi deziluzionaţi. Zvăpăia- fătişează ca o apariţie i z o l a t ă intui Leonard, idolul spectatoarelor tro vreme plină de alte preocupări... bucureştence, Maximilian, cu umorul Ea manifestă îndeosebi un simt mai lui captivant, baritonul Petrovicescu totdeauna adânc al problemelor şco-ca şi subreta Ani Aurian — ca să iii _ ş i nu ale şcolii abstracte ci nu amintim de cât numele cele mai a i e v i e ţ i i şcolarilor zi cu zi. Păt-cunoscute care-ne vin în memorie, runderea aceasta subtilă şi uneori — ne sunt chezăşie. c h i a r muşcătoare până în cutele

Cele 12 reprezentaţii pc care le cele mai rebele ale sufletului şcolă-vor da în oraşul nostru, sperăm că resc arată că autorul — profesor se-

români şi străini, vor avea ocazia să asculte cantată şi de artişti români muzica operilor şi operetelor pe care le-a auzit de mai multe ori, cântate de trupa maghiară locală.

program întreg de educaţie şi isbu-teşte să ne dea prin paginile ei icoana unui om deplin format pentru viaţă. Nimic mai necesar pentru vremea noastră — lipsită de conducere peste tot —• decât un glas ieşit dintro răedătoare observaţie a realităţii sufleteşti şi dintro reflectare senină a rezultatelor acesteia. Cartea se adresează — după spusa autorului chiar — tineretului şi ace-

Şi va putea face o paralelă. După spectacolul operei comice,

„De aşi fi rege" de aseară, putem spune, cu mândrie, că nu artiştii români vor fi mai pre jos.


cundar în Bucureşti — trâieşte în Intimitatea şcolarilor săi şi că edu-caifa devine o realilate trăită. Lucru destul de rar printre profesorii noştri chiar cei mai cărturari, deprinşi mai curând să vadă o povară în munca care ar trece de marginile unei lecţiuni . . .

Autorul are răbdarea şi simpatia, cerute adevăratului educator. Se vede limpede că a trăit tot ceia-ace scrie şi — ce este mai mult — că şcolarii săi au trăit laolaltă cu el. Aici şcoala şi viata nu urmează drumul i deosebite. Chiar titlul nu putea fi mai bine ales: s ă î n v e ţ i î n ş c o a l ă c o n d u c e r e a v i e ţ i i . Cât suntem de departe de m i o p i a p e d a g o g i c ă a multora dintre dascălii noştri cei mai încrezători în ei înşişi . . .

Prin această carte literatura românească — nu numai cea pedagogică atât de săracă — se îmbogăţeşte cu ceiace îi lipsia mai mult şi trebuia să cauţi numai în «Educaţia vointu" a lui Payot, „Educaţia sentimentelor" a lui Thomas sau în accentele lirice de viată interioară ale unui Emerson. Lipsia mai ales o carte isvorâtă, din inima unui profesor pentru şcolarii săi.

Cartea, deşi face din viata sufletului un tot ce educaţia are să des-volte, cuprinde patru părţi corespunzătoare fazelor prin care trecem până să ajungem oameni morali: viata emotivă, instinctivă, intelectuală şi socială.

Şoaptele amurgului de Elena Farago^editura s. a. „Ramuri* Craiova.

După volumul de Sonete al d-nei Alexandrina Scurtu, am răsfoit cu plăcere „Şoaptele Amurgului* al dnei Elena Farago. E o cărticică de 115 pagini care se citeşte cu plăcere.

Pe când în poeziile Alexandrinei Scurtu, vezi sufletul supţii al fe-meei, delicat, volubil, suav, — în „Şoaptele Amurgului', cu greu ţi-ai închipui că autorul nu e bărbat. Afară de unele bucăţi, în care, poeta pătrunde mai adânc în acea complicată maşină — care e sufletul, fnima femeei, cum e în poeziile „O fată bătrână scrie", şt „O femee bătrână plânge" d-na Farago, are atâta energie, atâta putere de imaginaţie bărbătească, atât realizm. în cât rămâi uimit.

Descrieri reale, peisagii, prin comparaţii, sunt mistificate, simbolizate. Una din cele mai frumoase poezii rămâne „Era o fântână", prima din volum — dedicată dlui E. Lovinescu: Pe-o lungă şi a<pră, şi stearpă şosea

— Ca toate şoselele lumii — Era o fântână cu ciutura grea Căci apa-şi clădise, trecând peste ea, In straiuri pojghiţele humii... Era o fântâni cu cumpăna grea

— Ca toate făntânele vieţii — Cu apa sălcie şi caldă, şi rea —, Dar furca cu braţele 'atinse pândea Momind de departe drumeţii... Zoreau însetaţii s'ajungă să bea —,

— Ca toţi însetaţii din viaţă — Dar apa sălcie şi caldâ-i gonea Şi-ades câte unul mai tânăr pleca Cu lacrămi de ciudă pe faţă Şi-ades câte unul mai vârstnic râdea...

— Ca toţi ce-o cunosc apa vieţii —

„Simfonia morţii" de G. Cornea, lucrare premiată de „Cartea Românească".

Autoru', care a luat parte efectivă în volbura războiului care ne-a întregit tara, redă într'un stil curgător şi atractiv scene din războiu. Sunt bucăţi pe cari le citeşti pe nerăsuflate. Grozăviile atacurilor, infernul bombardamentelor sunt bine prinse, şi mici dialoguri, presărate pe ici pe colo, tocmai când vâltoarea e mai turburătoare, măresc efectul povestirei.


Mu>ţi de aci, din aceste parii îndepărtate ale României, nu cunosc fazele prin care a trecut românismul în actualul războiu. Răspândirea „Simfoniei morţii" prin popor ar produce mari servicii.

Ori cine se poate simţi mândru, cetind bucata intitulată „Luptele dela Jiu" unde locuitorii; bărbaţii şi femeile, înarmaţi cu puşti de vânătoare, martini, Weteriy etc. sub comanda unui sergent major, unui comisar şi şefului de gara au reuşit, după câte-va ore de luptă, să aprească şi apoi să pună în urmă

rire o coloană de aproape 1000 soldaţi germani înarmaţi cu cele maf moderne maşinării de războiu. Tot în acelaş capitol aflăm descrisă moartea eroului General Drăgălina

In „Fiul Colonelul" e descrierea luptei de la Braşov, şi gestul eroic al fiului colonelului Arbore, care văzând că o parte din trupă e demoralizată, lasă pe tatăl său, şi îmbărbătând soldaţii cade mort, dând exemplu de vitejie.

„Simfonia morţii" este o carte care o recomandăm cu toată căldura cititorilor noştri din Bihor, M

M E M E N T O

La 23 Februarie a. c. a avut loc în saloanele Prefecturii din Cluj, deschiderea expoziţiei de pictură şi sculptură „Salonul de Artă Ardeleană", la care a asistat un numeros public, printre care Domnul Ministru Mihali, Domnii Secretari Generali Tănăsescu şi Zaharia Munteanu. Corpul diplomatic din Cluj, d-1 prefect şi d-1 primar precum şi reprezentanţii presei.

Sunt expuse 327 lucrări: picturi şi sculpturi, aparţinând la 80 de artişti.

Expoziţia rămâne deschisă o lună, adică până la 22 Martie a. c , în care timp s'au organizat patru concerte. Primul a avut lor cu un succes desăvârşit, Joi 24 Februarie a. c. Pentru al doilea concert la 3 Martie, este anunţat marele pianist N. Ca-ravia, din Bucureşti. Al 111-lea si al IY-lea se vor urma la 10 şi 17 Martie, cu concursul celor mai de seamă artişti ai Ardealului.

In fiecare Miercuri, Sâmbătă şi Duminică. între orele 4—7 p. m. au loc concerte de promenadă.

Valoarea lucrărilor, precum şi

aranjamentul făcut cu mult gust atrage necontenit un numeros puD-lic. In timp de cinci zile, dela 23—28 Februarie, expoziţia a fost vizitată de peste o mie de persoane, ceeace coniirmă în deajuns succesul deplin al acestei prime manifestări artistice a Ardealului.

George Enescu, marele nostru violonist, va da un ciclu de concerte în Timişoara, Arad, Cluj şi Oradea-Mare în prima jumătate a lui Martie. După 15 Martie, va începe la Bucureşti a doua serie de Sonate moderne.

Luna aceasta vor avea loc serbări pentru comemorarea a 100 de-ani de la moartea lui Tudor Vladi-mirescu.

In Mirceşti s'a stins din viaţă Paulina V. Alexandri văduva nemuritorului poet Vasile Alexandri.

/ \ cademia Română a ţinut o şedinţă solemnă în onoarea Prinţului Nicolae al Greciei şi Prinţului Sapieha, ministrul de externe al. Poloniei.


M. S. Regina Măria în camera de lucru 'Cele Trei Crişuri'


.Cele Trei Cr-şuri-


BCU Cluj / Central University Library...

Documents

Transcript of BCU Cluj / Central University Library...