BASMUL

1.1. Originea basmului Specie a genului epic, regăsit atât în proză cât și în versuri, basmul prezintă

o variată răspândire, în cadrul basmului narându-se întâmplări de natură fantastică, acțiune realizată de către personaje imaginare. Personajele fiind purtătoare de valori, reprezentante ale binelui sau răului (de la feți-frumoși și zâne până la animale, păsări și obiecte), personaje căror li se acordă puteri supranaturale și care se află în permanență într/un conflict cu forțele malefice ale naturii sau ale societății. Forțele malefice fiind simbolizate de balauri, spâni, zmei, vrăjitoare , forțe ce sunt învinse în final de reprezentanții binelui.

Noțiunea de basm provine din limba slavonă veche, pornind de la termenul ”basnu” ce semnifică născocire, scornire. Ideea principală care se dezvoltă în basm fiind lupta dintre bine și rău, maaterializându-se diferențiat, asemănătoare fiind cu rivalitatea dintre echitate și inechitate, adevăr și neadevăr, curaj și lașitate, mărinimie și avariție, egoism .

Basmul, regăsit în limbajul standard și sub termenul de poveste, rămâne împreună cu povestirea, snoava și legenda , unul dintre cele mai vchi specii din cadrul literaturii orale, avându-și originile în anticitate și fiind o specie răspândită la toate popoarele.

Fără a ține cont de tipul basmului, acesta este diferit de celelalte opere fantastice, având evenimentele neobișnuite și personajele înzestrate cu puteri supranaturale, fără însă a afirma că sunt adevărate sau că are trăsături comune cu realitatea, miraculosul regăsit în basme regăsindu-se sub denumirea de fabulos și fiind un fantastic adis, ce poate să fie prevăzut, în opoziție cu fantasticul autentic, în cadrul căruia desfățurarea narativă și evenimentele prezentate nu pot să fie prevăzute , neobișnuite, manifestându-se în realitatea comună, fiind o continuare a acesteia.

Originea basmelor reprezintă un subiect bazat pe mai multe teorii. Teoriile care s-au evidențit și a căror importanță nu poate să fie omisă sunt: mitologică, antropologică,ritualistă și indianistă. Abordările ce fac referire la zei, la ființe fantastice ce au capacitatea de a realiza călătorii terestre și cosmic, s-au regăsit în cadrul miturilor, istoria sacră. Se induce astfel prin basm, teoria repetabilității

destinului, teorie regăsită în arhaic încă de la începuturi. Elementele nonverbale dovedesc a fi magice, pornind de la semnele ce prevestesc binele (raza soarelui mângâie chipul) la cele ce prevestes răul (urletele animalelor).

Conexiunile dintre basm și mit au fost fixate de către frații Grimm, de către Vladimir Propp și de Albert Wesselski. Având ca sursă sigură de inspirație mitul, basmul a coexistat cu acesta, de multe ori fiind confundate. În timp mitul și-a pierdut din valoare sacrul transformându-se în profan, personajele mitce au fost înlăturate și înlocuite de personajele umane, personaje înzestrate cu puteri supranaturale. ( se transformă astfel: zeitatea pădurii în Strâmbă-lemne, un veșnic băutor în Setilă, personajul ce are capacitatea de a se afla peste tot devine Păsări-Lăți-Lungilă) .

Poligeneza basmelor se regăsește în abordările moderne, specificându-se sursele multiple, dar și reacțiile reciproce în cadrul organizării unor trăsături tipice logice. Nararea este astfel considerată o formă de artă ce-și regăsește startul în perioada primitivă. Din majoritatea narărilor orale, atenția a fost îndreptată în perioada romantismului, către basm. Atât culegerea basmelor populare, cât și interpretarea acestora a reprezentat punctul de plecare și dezvoltarea a metodelor și teoriilor folcloristice.

Simplificarea epicului la simboluri și forma perfectă reprezintă caracteristicile basmului, caracteristici ce au îndreptat interpretările din următoarele viziuni: literar-estetică, filozofică, sociologică și binînțeles psihologică.

Geneza basmului reflectă astfel multitudinea de orientări științifice din cadrul unui obiect ce dovedește să fie complex. Max Muller susține teoria mitologică, basmele provenind din mituri vechi, indoeuropene, asumate și modificate de către fiecare popor. Teoria deplasării sau împrăștierii a fost formulată de către Theodor Benfey, aceta pornește de la ideea că basmul are la origine literatura indiană ce a fost creată de călugări, acestea răspândindu-se prin deplasarea popoarelor spre apus, având loc astfel contacte culturale între popoare.

Wdward Burnett, alături de Andrew Lang , emit o altă teorie bazându-se pe sterotipie dar și pe asemănarea motivelor din basme. Aceștia dezvoltă și susțin teoria antropologică sau poligenetică a basmului, popoarele ce se află la distanțe

mari unele de altele, a căror contacte sunt imposibil de realizat, păstrează credințe vechi-primitive.

Arnold van Gennep are în vedere faptul că basmele reprezintă finalitatea modificărilor concomitente a tipurilor de convingeri în sacralitatea unui animal protector din cadrul unei comunități. Justificându-se astfel în cadrul relatărilor, rolul personajelor-animale. Această teorie fiind originea totemică.

Bogdan Petriceicu Hașdeu și Laistner aduc în prim-plan teoria onirică, o teorie ce are în vedere psihologia, genetica, defalcând elementele din cadrul basmului către originea ce se îndreaptă spre sarea de vis.

Antti Aarne (cunoscut folclorist finlandez) a realizat cel mai cunoscut index de motive ce se regăsesc în cadrul prozei populare, acest index a fost ulterior completat de către Stith Thompson. Elementele de fond și formă regăsie în toate basmele, descoperite în multe zone geografice, au constituit baza elaborării unui astfel de index, având drept scop reducerea la un arhetip inițial. Stereotipia temelor și motivelor avantajează investigarea componentelor prin defalcarea basmelor în părți de conținut reprezentative și prin analizarea îmbinărilor realizabile dintre aceste părți.

Lazăr Săineanu este autorul roman ce a realizat o monografie a basmuui în anul 1895 ”Basmele române în comparațiune cu legendele antice clasice și în legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor romanice”, această lucrare rămânând o operă de bază ce ajută la studierea acestei specii epice. În această lucrare regăsindu-se diferențele dintre basm și legenda popular, această diferență are în vedere veridicitatea relatărilor faptelor.

Identificarea basmelor în funcție de formulele de incipit, mediane și de sfârșit, atrage atenția formula inițială, aceasta din urmă, diferențiază planul imaginar de planul realității. "A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti..." Formulele mediane au un rol important, acestea fiind folosite din dorința de a asigura legătura internă dintre elementele specificce narațiunii, dar și din dorința de a hiperboliza o anumită acțiune sau un anumit personaj. Formula din finalul basmului este întotdeauna în relație de simetrie cu formula inițială, având rolul de readucere în planul realității.

Cei ce au oferit interpretări ale basmului fantastic, au sesizat existența bildungsroman-ului, un traseu inițiatic ce-și urmează traseul firesc. Protagonistul dobândește o victorie doar în urma trecerii unor probe, făcând dovada calităților excepționale. Conținutul epic oferă anticipări ale unor acțiuni, aceste anticipări fiind des întâlnite în replicile de tip avertisment, replici oferite de alte personaje. Ansamblul de reguli morale, din cadrul comunității tradiționale, este respectat în finalul basmului. Întotdeauna bineleînvinge răul, faptele bune sunt răsplătite în timp ce faptele rele ajung să-și primească pedeapsa. Întâlnim uneori, în partea finală a basmului, existența naratorului-martor la nuta protagonistului, acest fapt prezentat în deznodământ ajunge să desprindă fabulosul și să transforme convenția într-o relatare plină de umor.

1.2.Clasificarea basmului

Totalitaea basmelor din lume au în vedere o schemă complexă a narațiunii, o narațiune arhetipală- ce-și are parcă menirea de a ghida din umbră. Clasificarea cu cele mai sigure și argumentate valori, a fost realizată în anul 1910 1de către Antti Aame și completată , așa cum am menționat, de către Stith Thompson. Această clasificare AT cuprinzând 2340 basme, basme diferite ca și tipologie, ajunge să fie considerată o clasificare internațională, iar în anul 2004 ea este revizuită de către Hans Jorg Uther2 .

Folcloristul rus Vladimir Propp aprofundează structura naratologică a basmelor populare rusești, preluând de la Aristotel diferențierea dintre acțiune și personaj, schimbând rolurile. Propp acordând importanță deosebită acțiunilor, în umbră plasând personajele. ”Funcţiile sunt foarte puţine la număr, iar personajele foarte multe. Ceea ce explică de ce basmul poate fi pe de o parte uimitor de divers pitoresc şi colorat, iar pe de altă parte, tot atât de uimitor prin stereotipia, prin repetabilitatea sa. Funcţiile personajelor reprezintă, aşadar, elementele fundamentale ale basmului.”3

George Călinescu a studiat basmele, rezultatele fiind pe măsura așteptărilor, un studio amplu în cadrul căruia critical intuiește specificul formei încă din prima 1 The Types of the Folktale (Tipologiile basmului popular) şi a fost publicată în mai multe ediţii (în 1927, 1961, 1973, etc.)2 Uther, Hans-Jorg, The Types of International Folktales: A Classification and Bibliography.3 2 Vl. Propp, Morfologia basmului, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 26

frază a textului "Basmul este o operă de creaţie literară, cu o geneză specială, o oglindire in orice caz a vieţii in moduri fabuloase, prin urmare supunerea lui la analiza critică este nu numai posibilă, ci şi obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri specifice, cât şi adevăruri de ordin structural folcloric."4

4 "Revista de istorie literară şi folclor"(1957-1958), tipărit apoi intr-un volum postum, "Estetica basmului"(1965),