Barocul în România

Pictura

Sculptura

Arhitectura

Muzica

Literatura

Teatrul

Stilul baroc

Originea stilului se află în Renaştere, din arta de la finele secolului al XVI-lea provenind aspecte care au fost puse în acord cu preferinţele trăitorilor veacului al XVII-lea, dar ceea ce s-a preluat a suportat atâtea transformări încât, în momentul în care barocul ajunge la deplina lui expresie, formele pe care le îmbracă vor fi nu doar deosebite, ci în opoziţie cu cele ale Renaşterii.

Explicaţia rezidă în faptul că exemplele reprezentate de lucrările lui Michelangelo, Rafael, Tiziano erau periculoase prin măreţia lor, nimeni nepermiţându-şi să se sprijine exclusiv pe modelul acestor maeştri fără a risca să-şi vadă opera coborâtă la rangul de imitaţie. Astfel, urmaşilor nu le rămâne decât, inspirându-se direct de la pânzele predecesorilor, să introducă modeste elemente noi şi să deformeze calităţile împrumutate de la modele.

Prin aceasta nivelul lucrărilor era coborât, dar se dădea iluzia temperamentului. Rezumând, se poate afirma că operele de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui al XVII-lea, perioadă în care se manifestă stilul baroc, sunt rezultatul îmbinării eclectismului (contopirea calităţilor, uneori contrarii, luate din creaţiile predecesorilor) cu manierismul (exagerarea până la absurd a unei trăsături, în proporţiile figurii umane, în atitudini, în prezentarea unui subiect, în sentimentul care inspira opera sau în procedeele de execuţie).

Se remarcă în epocă avântul pe care îl cunoaşte arhitectura în detrimentul celorlalte arte, care i se subordonează, devenind auxiliare, decorative.

Pictura şi sculptura au un rol secundar, redus la crearea de iluzii şi la trezirea în privitor a emoţiilor de natură mistică.

Procedeele se combină în maniere ciudate, alăturând în aceeaşi compoziţie părţi pictate şi sculptate, aşa cum se constată la făurirea decorurilor, conformându-se varietăţii deosebite a formelor sub care se înfăţişează tablourile.

În pictură se recurge la perspectivele infinite, tablourile dând impresia că spaţiul pictat şi închis între pereţii unei clădiri sau într-o ramă se sparge, că de acolo se vede cerul unde se întâmplă miracole ce însoţesc triumful vieţii vreunui sfânt, sau de unde se coboară suite de îngeri. Compoziţiile ilustrează scene mitologice, martirizări şi apoteoze de sfinţi, subiecte cu multe personaje şi mai rar alegorii. Subiectele sunt tratate cu pasiune, din ele degajându-se ardoarea credinţei care îmbracă uneori forme neobişnuite, ciudate. În epocă sunt mai puţin cultivate compoziţiile cu scene inspirate din lumea satului ori cele ce ilustrează peisaje.

Picturile, cele mai multe decorative, sunt executate pe suprafeţe imense, acoperind plafoanele sau pereţii palatelor şi altarele care se construiesc atunci.

Stilului baroc îi sunt proprii trăsături precum gesticulare exagerată, poze şi atitudini violente sau teatral-dramatice, manierism de care sunt încărcate produsele artistice ale vremii.1

În sec. XVII, stilul Renaissance degenerează, prin excesul de ornamentație, dând naștere stilului numit baroc. De la spaniolul barrueco (scoică sau perla neregulată) - adică neregulat, bizar, ciudat sau curios - numit și stilul iezuit (fiindcă a fost cultivat și răspândit mai ales de călugării iezuiți), este denumirea care se da de obicei fazei avansate a Renașterii.

În Italia, "stilul baroc" s-a născut și s-a dezvoltat mai mult, că o reacție religioasă împotriva caracterului profan al Renașterii, reacție patronată și dirijată de conducerea Bisericii catolice, care urmărește pe de o parte să purifice artă Renașterii de excesele ei laicizante și păgâne, iar pe de altă să atragă sufletele credincioșilor, utilizând artă că un mijloc de lupta împotriva protestantismului (de aceea stilul baroc e numit și stilul Contra Reformei).

Caracterele generale ale stilului

Barocul e de fapt o dezvoltare și amplificare a formelor clasice din Renaștere, cu amănunte și tendine noi : edificii colosale ca proporții și cu înfățișare dramatică, fațade fastuoase cu frontoane modificate în diverse sensuri, turnuri duble, cupole înalte și diforme, clădiri-anexe frumos împodobite, ferestre de forme neregulate. În decorația picturală se renunța la temele profane și păgâne (nudurile și tipurile mitologice) ; în schimb, ornamentația se îmbogățește excesiv, cu coloane răsucite în formă de spirală, cu figuri fantastice.

Liniile drepte se îndoiesc, formele ovale se arcuiesc și iau forme din ce în ce mai sinuoase, suprafețele netede dispar cu totul sub povara de ornamente. Edificiile devin mai mult pretexte pentru decor sau conglomerate de ornamente dintre cele mai variate și mai bizare. În interior impresionează risipă de aur, argint, mătăsuri și tapițerii bogate, mobilier bogat și luxos.

1