5.Bacovia Prin poeziile sale, el creează încă de la început - cum avea să scrie E. Lovinscu - ”o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitat într-un peisagiu de mahala de oraş provincial, între cimitir şi abator, cu căsuţele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi a neantului o descompunere a fiinţei organice “.

Cerul poeziei bacoviene e greu, de plumb, înăbuşitor şi duşmănos, gata parcă să se prăbuşească peste oameni, să-i strivească; orizontul între marginile căruia această poezie îşi vibrează acordurile sumbre este închis cenuşiu, străbătut de corbi negri.

În volumul Plumb (1916) se creează îndeosebi o viziune de infern, prin evocarea ploilor lungi, despletite şi reci, a zăpezilor nesfârşite, care iarna îngroapă totul sub căderile lui continui, viziunea ospiciilor, abatoarelor şi cărămizilor din care se aude metalic şi sonor cântecul trist şi deprimant al fanfarei militare, într-un cuvânt o lume a deznădejdii, absurdă şi halucinantă.

În general, Bacovia este un poet al oraşului provincial. Poetul acordă atenţie deosebită descompunerii orăşelului provincial, mizeriei izolate; manifestă o preferinţă maladivă pentru anotimpul galben al toamnei, când natura se pregăteşte de hibernare şi când învelişul vegetal se ofileşte, se usucă, piere descompus.

Bacovia este un poet al ploii, poate cel mai mare poet al sonetelor pluviale din literatura noastră. Peste târg, pretutindeni plouă fără încetare, obsedant, apărător, rece şi dezolant ca în poeziile: Note de toamnă; Rar; Plouă:“Plouă, plouă, plouăVreme de beţieŞi s-asculţi pustiulCe melancolie!Plouă, plouă, plouă”.(Rar)

Toamna Bacoviană e sumbră, mohovită, înfiorată de frigul din camere, de clipocitul murdar al noroiului călcat în picioare pe trotuare, de melancolia sumbră a tuberculoşilor. Întregul peisaj e cuprins de fiorul îngheţat al toamnei, al decorului macabru pe care “anotimpul galben” îl evocă poetului:“E toamnă, e foşnet, e somnCopacii, pe stradă, ofteazăE tuse, e plânset, e golŞi-i frig, şi burează”(Nervi de toamnă).

Iarna bacoviană nu este surprinsă în măreţia ei, ci poetul îi surprinde tocmai momentul critic, topirea, amestecul de ploaie şi de fulgi, de frig şi de singurătate, caracteristic mai ales începutului anotimpului alb:“Şi toamna şi iarnaCoboară-amândouăŞi plouă şi ningeŞi ninge şi plouă”(Moină).

Uneori există impresia unei înzăpeziri totale, a unei izolări complete a oamenilor între ei. Întregul târg pare a fi transformat într-un cimitir, uşile nu se mai pot deschide, zăpada a invadat totul:“E ziuă şi ce întunericMai spune s-aducă şi lampaTe uită, zăpada-i cât gardulŞi-a prins promoroacă şi clampa”.(Decembre)

Primăvara bacoviană a lipsită de tumultul, de veselia, de speranţele pe care le aduce acest anotimp. Reînvierea naturii, care este pentru poet doar “o nouă primăvară pe vechile dureri”, îi trezeşte melancolia şi-i intensifică până la înfiorare gândul unei existenţe inutile:“Melancolia m-a prins pe stradăSunt ameţitOh, primăvara iar a venitPalid şi mutMii de femei au trecutMelancolia m-a prins pe stradă”.(Nervi de primăvară)

Vara, poetul este copleşit de arşiţa dogoritoare şi invadat de miasmele pe care le exaltă descompunerea materiei organice sub soarele torid:“Sunt câţiva morţi în oraş, iubitoChiar pentru asta am venit să-ţi spunPe catafalc, de căldură-n oraşÎncet, cadavrele se descompun”.(Cuptor)

Iubirea bacoviană poartă şi ea amprenta descompunerii, a perisabilităţii.Bacovia este în primul rând un simbolist. Găsim în poezia sa influenţe din E. Poe, Rollinat, Laforgue,

Baudelaire, Verlaine - în atmosfera de nevroză, gustul pentru satanic, ideea morţii, cromatica şi predilecţia pentru muzică. Universul bacovian îl formeaza: copiii şi fecioarele tuberculoase, palidele muncitoare, poetul însuşi rătăcind fără sens prin parcuri solitare, ascultând somnul, plânsul, golul, frigul, tristeţea, umezeala, răceala, nevroza. Culorile sale sunt concentrate - dar abundă negrul, culoarea morţii, albul capătă o nuanţă de fenebros - e coloarea cancerului, a ftiziei, cenuşiul care sugerează singurătatea vecină cu moartea. Mai întâlnim violetul, galbenul, roşul incidental, verdele, griul, fumuriul etc.Implicarea simbolismului în opera lui Bacovia este evidenta, întrucât acesta recurge la : simboluri , sugestii , corespondente , muzicalitate , prozodie . Temele si motivele simboliste preluate de poet ar fi : conditia poetului si a poeziei , motivul singuratatii , melancolia , evadarile , natura romantica , starea de nevroza , culorile si muzica , poezia târgului, s.a. Ceea ce la Verlaine si Baudelaire , ca si la ceilalti simbolisti, urmarea , alaturi de semnificatii muzica si armonia , la Bacovia , dimpotriva , e dizarmonic , aproape antimuzical , datorita sincopelor , ruperilor de vers . Peisajul sau e întunecat , cu tuse îngrosate pâna la brutalitate . Ceea ce conteaza la el e decorul , halucinant pentru ca înfioara , captivant pentru ca trimite la planul dedesubt al poeziei .Poezia lui Bacovia exprima o stare depresiva specifica unui intelectual proletar , cu o structura sufleteasca ultrasensibila , de aceea poate fi încadrata si în directia simbolismului depresiv .Universul poeziei bacoviene este ca o cupola de plumb sub care domneste nelinistea , spaima de nefiinta , de izolare: De-atâtea nopti aud plouând /Aud materia plângând/Sunt singur si ma duce-un gând/Spre locuintele lacustre .Temele poeziei bacoviene sunt:

1.) Existenţa cotidiană (de fiecare zi, obişnuită) este la el un pustiu lăuntric, care anticipează sfârşitul. Camera în care trăieşte poetul este plină de fantasme, care îl înspăimântă. Ca dovadă poeziile “Gri”, “Singur”:“Şi ninge-n miezul nopţii glacial...Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,Pe vatră-n para slabă, în jăratec,—Încet cad lacrimi roze, de cristal.”

2.) Infernul citadin. Oraşul este la Bacovia un târg de provincie cu uliţe desfundate, cu care mărunte, cu noroi, cu dezolare: “Prin măhălăli mai neagră noaptea pareŞivoaie-n care triste inundarăŞi auzi tuşind o rate-n sec, aramă

Prin ziduri vechi ce stau dărâmate.”(“Sonet”)

Este un oraş cu cârciumi pline de disperaţi “Seară tristă”. La marginea oraşului bacovian e abatorul, un adevărat câmp de execuţie “tablou de iarnă”. Oraşul are parcuri în descompunere “Decor”, “În parc”, iar în aceste parcuri cântă fanfara militară “Fanfara”. Este un oraş cu copii bolnavi “Moină” şi în acest oraş noaptea nu mai stârneşte emoţii.

3.) Natura la Bacovia este prezentă pron anotimpurile preferate care sunt toamna şi iarna. Dintre fenomenele naturii frecvente sunt ploaia, vântul, zăpada. Aşa avem în poeziile “Pastel”, “Spre toamnă”, “Nervi de toamnă”, “Plouă”:“E toamnă, foşnete somn…Copacii, pe stradă, oftează;E tuse, e plânset, e gol…Şi-i frig, şi burează.”

(“Nervi de toamnă”)4.) Sentimentul morţii. În oraşul bacovian se înmulţesc decesele, poetul ajunge să se considere şi el un

cadavru, cum se întâmplă în poezia “Renunţare”:“Se uita-n grădina noastrăLuna albă, moartă —Plumb, — corpul meu căzuPe banca de piatră.”

5.) Erosul este prezentă în poezia lui Bacovia. Casa iubitei este pentru poet adăpost ca şi în poezia “Decembrie”.

Coloristica poeziei baciviene

Influenţat într-o oarecare măsură de simboliştii francezi Bacovia îşi exteriorizează impresiile prin corespondenţe muzicale folosindu-se de variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate este negru, prin care se realizează o atmosferă de infern. Avem poezia “Negru” în care se găsesc alăturate sicrie metalice, ase şi negre, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu numai lumea materială este simbolizată prin negru ci şi lumea sentimentelor. În acest decor învăluit în negru tristul Amor are penele carbonizate. Uneori negru apare în contrast cu albul creând un decor de doliu funerar. Dovadă poezia “Decor” în care:“Copacii albi, copacii negriStau goli în parcul solitarDecor de doliu funerarCopacii albi, copacii negri.”

Alături de negru Bacovia foloseşte violetul. În amurgul de toamnă violet plopii îi par poetului nişte “apostoli în odăjdii violete”. Până şi frigul în imaginaţia sa are culoarea violetului în “Plumb de iarnă”. Ca să transcrie sentimentul tristeţii sfâşietoare poetul îi asociază violetului galbenul:“În toamna violetăPe galbene aleiPoeţii trişti declamăLungi poeme.”

Galbenul este la Bacovia culoarea maladivului (bolii) şi a mizeriei:“Şi noaptea se lasăMurdară şi goalăŞi galbeni trec bolnaviCopii de la şcoală.”(“Moină”)

Roşul când apare incidental în poezia bacoviană este culoarea ftizici (tuberculoză) şi e figurat prin sângele tuberculaţilor “al atacaţilor”. Într-un amurg bolnav, însângerat frunzele curg de pe ramuri ca “lacrimi mari de sânge”. Tot de sânge pare lacul şi luna.

Peste acest peisaj colorat când în gri, când în fumuriu de plumb, când în galben, negru, violet Bacovia aşează vieţile oamenilor.

Plumb

“Dormeau adânc sicriele de plumbŞi flori de plumb şi funerar vesmânt —Stam singur în cavou… şi era vânt…Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumbPe flori de plumb, şi-am început să-l strig —Stam singur lângă mort… şi era frig…Şi-i atârnam aripele de plumb.”

Face parte din volumul “Plumb” apărut în 1916. Se pare că are la bază şi un element autobiografic: o vizită pe care Bacovia o face la Bacău la cavoul familiei Sturza. În cavou erau nişte sicrie masive de plumb peste care erau depuse covoare de plumb. Acest interior straniu lui-a impresionat pe scriitor şi îl găsim prezent în poezia “Plumb” care prin întregul ei contest realizează un univers şi o artă poetică. Poezia este formată compoziţional din două catrene simetrice. Avem un cadru format din cavou care poate să fie simbol al cavoului ca şi casă, oraş, lumea meschină sau propriul corp în care sălăşluieşte un suflet de plumb.

Poezia cuprinde câteva motive principale printre care acela de moarte sugerat prin concepte de moarte, ca sicrie de plumb, funerar, vestmânt, mort şi cavou. Moartea mai este sugerată şi prin concepte de somn, poetul arătând că “dormeau adânc sicriele de plumb”, iar mai departe “dormeau întors amorul meu de plumb”. Acelaşi motiv al morţii este sugerat şi prin conceptul de iarnă. În cavou era vânt, lângă mort era frig. Pe lângă motivul principal al morţii apar şi motive secundare, ca amor, tristeţe, însingurare.“Dormea întors amorul meu de plumbPe flori de plumb, şi-am început să-l strig —Stam singur lângă mort… şi era frig…Şi-i atârnam aripele de plumb.”

În cadrul poeziei cuvântul cheie este “plumb” repetat obsesiv. Cuvântul este întâlnit în realizarea rimei din versurile 1 şi 4 în fiecare strofă, precum şi în realizarea cezurii (o pauză în mijloc de vers) versului al doilea.

Bacovia foloseşte sensuri ale cuvintelor pentru a rezulta simboluri. Astfel nemişcarea, încremenirea sunt cuprinse în cuvintele referitor la sicrie de plumb. Greutatea, oboseala, incapacitatea de a zbura datorită iubirii au ca simbol amorul cu aripile de plumb.

În ce priveşte limbajul poeziei se poate urmări evoluţia de la epitet la metaforă. Astfel straniul are ca metaforă amor de plumb. Apăsător are metafora aripile de plumb. Această metaforă aminteşte de albatrosul rănit al lui Charles Baudelaire. Sărăcia are ca metaforă flori de plumb, sicrie de plumb. De la metaforă Bacovia ajunge la simbol ca putere de sugestie. Întreaga atmosferă sugerează monotonia, plictisul, mediul meschin cu străluciri de o clipă, de aceea Bacovia foloseşte plumbul, care are o culoare cenuşie, dar care zgâriat dobândeşte un luciu, care se oxidează repede. Folosirea plumbului este o influenţă simbolistă, fiindcă simboliştii erau preocupaţi de magie. şi în această activitate plumbul se topeşte, se aruncă în apă rece şi forma pe care o ia duce la diferite interpretări. Întreaga poezie reflectă de fapt soarta intelectualului într-un oraş provincie.

În cadrul poeziei se remarcă muzicalitatea versurilor, poezia în ansamblu seamănă cu tânguirea unui suflet apăsat. Muzicalitatea se realizează prin folosirea cuvântului plumb, cuvânt cu sonoritate închisă în care o vocală este închisă între patru consoane. Muzicalitatea se realizează şi prin folosirea sunetelor închise în cuvintele puse în finalul versurilor “vesmânt”, “vânt”. Bacovia foloseşte cuvinte stridente cu valoare onomatopeică “scârţâiau”, “strig”, “frig”. Au o mare frecvenţă vocalele u, î şi se repetă diftongul au, triftongul erau urmate de a iniţial al cuvântului următor, care sugerează geamătul poetului ca erou al atmosferei apăsătoare.

Elementele morfo-sintactice au o simetrie aproape perfectă reflectă monotonia. Avem verbe la imperfect care accentuează atmosfera macabră. “dormea”, “scârţâia”. Apariţia verbului “să strig” precedat de “am început” exprimă momentul de tensiune maximă, exasperarea poetului. Repetarea conjuncţiei “şi” di versul 1 şi 4 evidenţiază cauza disperării poetului:“Stam singur lângă mort… şi era frig…Şi-i atârnau aripile de plumb.”

Lacustră

“De-atâtea nopţi aud plouând,Aud materia plângând…Sunt singur, şi mă duce-n gândSpre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,În spate mă izbeşte-un val —Tresar prin somn, şi mi se pareCă n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,Pe-acelaşi vremuri mă gândesc…Şi simt cum de atâta ploaiePiloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,Tot tresărind, tot aşteptând…Sunt singur, şi mă duce-n gândSpre locuinţele lacustre.”

Poezia comunică un sentiment al însingurării totale într-o lume de care poetul se simte despărţit printr-un gol istoric. Sentimentul este de dezagregare a individului sub imperiul apei, individ apropiat de moarte. În poezia altor scriitori focul purifică, apa fertilizează. La Bacovia aceste două elemente reprezintă moartea lentă.

În cadrul poeziei avem o succesiune de motive: Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza.Descoperiri în poezie o suprapunere de planuri. Avem un plan exterior al lumii şi al naturii şi un plan

interior al poetului. Legătura dintre planuri se realizează prin percepţii pornite din subconştient. Poetul tresare dintr-un somn similar morţii şi începutului, somn agitat fiindcă generează ameninţarea morţii. Somnul lui Bacovia este răsturnat fiindcă presupune coşmar. El descoperă o realitate care îl desfiinţează ca om strivind orice iniţiativă. Prima şi ultima strofă sugerează dimensiunea infinitului printr-o senzaţie auditivă. Cele două strofe sunt aproape identice cu deosebirea celui de al doilea vers:“De-atâtea nopţi aud plouând,Aud materia plângând…Sunt singur, şi mă duce-n gândSpre locuinţele lacustre.”

Versul al doilea schimbat în ultima strofă “Tot tresărind, tot aşteptând…” are valoare de simbol semnificând adâncirea însingurării până la dispariţia totală.

Amintirea locuinţelor lacustre semnifică întoarcerea ni timp ce subliniază sentimentul singurătăţii. Starea de nevroză provocat de plânsul materiei din prima strofă se corectează cu frica din a doua. În existenţa primitivă podul rămas la mal înseamnă un pericol. De aceea poetul tresare prin somn “… şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal”. În această strofă deja imaginile vizuale sunt înlocuite cu cele tactile şi organice, care le simţim cu organe vitale.

Aici apare epitetul ud în care intră simbolul de solitudine (singurătate) plâns, necunoscut, poetul afirmând:“Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val —“.Nu găsim din partea poetului nici un gest de apărare atunci când îşi dă seama că este ameninţat de moarte

fiindcă “n-am tars podul de la mal”.În strofa a III.-a poetul se confundă cu începutul afirmând:

“Un gol istoric se întinde,Pe-acelaşi vremuri mă gândesc…”.Imaginea piloţilor grei simbolizează apăsarea, dar se include şi timpul greu, succesiunea nopţilor, lumea însăşi este grea, poetul simţind o înfrângere interioară.

În ultima strofă sentimentul de monotonie exasperantă îl redau gerunziile plouând, aşteptând, care rimează cu substantivul gând. Întreaga viaţă este o eroziune redată de Bacovia prin pilonii izbiţii continuu de apă şi care în final se prăbuşesc. Poetul aude plânsul naturii ca simbol al însingurării, al izolării:“De-atâtea nopţi aud plouând,Tot tresărind, tot aşteptând…Sunt singur, şi mă duce-n gândSpre locuinţele lacustre.”

Tehnica corespondentelor- legatura dintre starile sufletesti nedefiniteale poetului simbolist si elementele lumii reale.

MinulescuPoezia Acuarela Lirica lui Ion Minulescu apartine unui simbolism exterior,absenta profunzimii fiindtrasatura definitorie.Poezia “Acuarela” de Ion Minulescu este inspirata din refugiul poetului la Husi din1916 si dedicata sotiei sale,dar apare in volumul “Strofe pentru faptele diverse” din1930. Banalitatea faptului divers,orasul si ploaia,motiveaza includerea poeziei involum.Poezia “Acuarela” se incadreaza in estetica simbolista prin : folosirea simbolurilorsi a corespondentelor,motivul ploii, mediul citadin conturat, marcat de monotonie,banalitate, repetabilitate, starea de spleen,vagul, utilizarea laitmotivului,a versuluirefren,a sinesteziei,supletea versului obtinuta prin eliberarea lui de rigiditatile ritmice si de tirania rimei,muzicalitatea exterioara si interioara. Titlul,”Acuarela”,un substantiv nearticulat,ilustreaza in maniera simbolista ,prinaluzia cromatica, universul citadin vag conturat,in care domina imaginea ploiicontinue. Tema poeziei este reprezentarea mediului citadin coplesit de monotonie dincauza ploii continue,care prin repetabilitate si persistenta,capata dimensiunilepotopului biblic. Textul poetic este structurat in doua strofe cu numar inegal de versuri. Versulrefren,reluat de doua ori pe parcursul fiecarei strofe : “In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana”,confera simetrie discursului liric si marcheaza trecerea intre ideilepoetice.Interesul pentru pictural face ca din tabloul ploii citadine sa lipseasca marcilelingvistice ale eului liric,atitudinea poetica fiind sugerata indirect ,prin detaliilesurprinse,cu valoare de simbol : “orasenii ... par papusi automate ...”.

Minulescu se prezintã ca un poet al tuturor, nu doar al elitelor, aşa cum s-a erijat Macedonski. Are o liricã dinamicã, lipsitã de orice sterilitate, cu o preferinţã vãditã pentru trãiri, nu pentru concepte. Renunţã la polemicile de cenaclu şi la speculaţiile teoretice, el se adreseazã agorei însetate de poezie. Simbolul este însã prin definiţie ceva ascuns, doar sugerat prin anumite imagini difuze.

Tehnica sa poate fi privitã ca un fel de dizidenţã in interiorul simbolismului. Simbolul devine alegorie, imaginile se succed dinamic, nu difuz, sinesteziile şi corespondentele sunt speculative, misterul nu are sens în sine, ci ca un pretext de efecte retorice. De altfel opera sa stã sub auspiciile zodiei retorice, are o acusticã deosebitã, o magie bazatã pe sonoritate. Melodia este la el simbol. Un simbol al personalitãţii sale, care trebuie sã se exprime, nu sã rãmânã interiorizatã. Poezia sa, de o muzicalitate plasticã, capteazã în mod spectaculos, mai ales prin structurã decât prin versul în sine.