Avva Evagrie Ponticul

Trepte ale cunoaşterii lui Dumnezeu

„Cel ce se grăbeşte spre desăvârşirea

petrecerii duhovniceşti are învăţăturile

Sfinţilor Părinţi, a căror păzire duce pe

om spre înălţimea desăvârşirii.”

Regula Benedicti

Avva Evagrie este un faimos ascet şi părinte duhovnicesc al Egiptului

sfârşitului secolului IV. Este „primul filosof creştin care s-a retras în deşert”1,

exercitând o mare influenţă asupra misticii orientale, al cărei teoretician devine.

Evagrie este un exponent de seamă al Tradiţiei spirituale originare a Bisericii,

comună Răsăritului şi Occidentului creştin în primele secole.

Dacă Biserica Bizantină îl condamnă în 553 pentru origenism (Sinodul V

Ecumenic din Constantinopol), Biserica armeană îl cinsteşte şi astăzi ca sfânt, iar

Biserica coptă îl pomeneşte în sinaxar, în duminica a cincea din Postul Mare. Deşi

învăţătura sa dogmatică a fost respinsă de Sinoadele Ecumenice, învăţătura sa

practică devine veacuri de-a rândul hrană duhovnicească pentru sufletele

cucernice din lumea creştină2.

Viaţa

Principalele izvoare principale asupra vieţii avvei Evagrie sunt reprezentate

de Paladie (Istoria Lausiacă), Socrate (Istoria bisericească), Sozomen (Istoria

bisericească), şi Ghenadie (De scriptoribus ecclesiasticus)3. În aceste lucrări ne

este prezentat ca fiind un personaj complex, în care roadele harului sunt

armonios împletite cu forţa intelectuală, rezultând o trăire duhovnicească

excepţională.

„Nu este drept să trecem sub tăcere cele privitoare la Evagrie, diaconul cel

vrednic de cântare, omul care a dus o viaţă asemenea celei a Apostolilor, ci mai

degrabă să le predăm scrisului, spre zidirea cititorilor şi spre slava bunătăţii

1 Brosse, J., Maeştrii spirituali, pag. 622 Iustin, patriarh al României, Evagrie din Pont; Viaţă, scrieri, învăţătură, citat de Ioan I. Ică jr. în prefaţa lucrării Bunge, G., Evagrie Ponticul, O introducere.3 Coman, I., Patrologie, pag. 430

Mântuitorului nostru”4. Astfel îşi începe Paladie biografia consacrată avvei

Evagrie, povăţuitorul său duhovnicesc, în cadrul lucrării Istoria Lausiacă.

Evagrie se naşte ca fiu de preot, în 345 sau 346, la Ibora, în Pont (nordul

Turciei de astăzi) de unde supranumele de Ponticul. Studiază în Cezareea

Capadociei, unde îl cunoaşte pe Sf. Vasile cel Mare, episcop al Cezareei, care îl

hirotoneşte citeţ. Acesta are o puternică influenţă asupra tânărului Evagrie, care

îl consideră „stâlp al adevărului”5. În aceeaşi perioadă ia contact cu scrierile lui

Origen.

După moartea Sf. Vasile (1 ianuarie 379), Evagrie se îndreaptă spre

Constantinopol, unde se instruieşte sub îndrumarea Sf. Grigorie de Nazianz, care

îl hirotoneşte diacon şi apoi arhidiacon. În Sf. Grigorie Evagrie găseşte nu numai

un prieten devotat şi afectuos, cât şi un mare dascăl în teologie, păstrându-i o

amintire vie, numindu-l în scrierile sale „dreptul Grigorie, care m-a răsădit”6.

După cum scrie Sozomen, în Istoria bisericească, Evagrie se distingea în acea

perioadă printr-o remarcabilă forţă dialectică în lupta contra tuturor ereziilor şi

prin progres al studii, printr-un deosebit talent al vorbirii şi prin frumuseţea

chipului şi eleganţei veşmintelor sale7.

În anul 381 se întruneşte la Constantinopol Sinodul II Ecumenic, care îl

constrânge pe Sf. Grigorie să demisioneze din funcţia sa. Evagrie rămâne în grija

lui Nectarie, până în anul 382, când, soţia unuia dintre prefecţii

Constantinopolului se îndrăgosteşte de el. În urma unui vis, părăseşte

Contantinopolul şi se îndreaptă spre Ierusalim, cu hotărârea solemnă de a-şi

schimba viaţa.

Este primit în mănăstirea de pe Muntele Măslinilor, întemeiată de Melania

cea Bătrână şi de Rufin, ambii cu o deosebită cultură, admiratori ai ideilor lui

Origen. Se dedică în continuare unei vieţi exterioare, vanitoase şi superficiale,

până când este atins de o boală gravă (probabil o formă fizică a unei depresii)8,

care îl ţintuieşte la pat jumătate de an şi faţă de care medicii se declară

neputincioşi. După ce îi relatează prietenei sale, Melania, motivul pentru care

părăsise Constantinopolul, aceasta îl îndeamnă să aleagă între moarte şi

călugărie. Evagrie făgăduieşte că se va face monah şi după câteva zile se

vindecă. Primeşte haina monahală în duminica Paştilor anului 383.

La sfatul Melaniei, Evagrie se îndreaptă spre Egipt, unde, în munţii Nitriei şi

apoi în pustiu, în aşezarea monahală din Sketis, vieţuieşte timp de 16 ani. Aici,

Evagrie devine ucenicul lui Didim cel Orb, apoi ai celor doi Macarie, Sf. Macarie

Alexandrinul şi Sf. Macarie Egipteanul, având în acelaşi timp relaţii personale şi

cu alţi părinţi ai pustiei. „Când Evagrie s-a făcut ucenic [al celor doi Macarie]

atunci a dobândit el filosofia prin fapte, întrucât până atunci fusese numai filosof

4 Paladie, Istoria Lausiacă, în Bunge, G., Evagrie Ponticul, O introducere, pag. 195 Evagrie Ponticul, Tratatul practic, Gnosticul, pag. 1586 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 1317 Coman, I., Patrologie, pag. 4318 Bunge, G., Evagrie Ponticul, O introducere, pag. 32

2

în cuvânt”, observă istoricul bisericesc Socrate9. Prin post şi rugăciune, Evagrie

şi-a purificat mintea şi a fost, după cum scrie Paladie, „învrednicit de harisma

cunoaşterii, a înţelepciunii şi a osebirii duhovniceşti”10.

După circa 10 ani de nevoinţe în pustiu, Evagrie devine la rândul său un

părinte duhovnicesc, un avvă, căutat şi cercetat de ucenici. Printre aceştia îi

putem menţiona pe Paladie, autorul Istoriei Lausiace, devenit ulterior episcop al

cetăţii Helenopolis din Bythinia, care spune despre avva Evagrie că „El este cel

care m-a învăţat viaţa în Hristos. El m-a învăţat să înţeleg Sfânta Scriptură

duhovniceşte”11. Alt ucenic al lui Evagrie este Heraclit al Ciprului, pe care Sf. Ioan

Hrisostom îl sfinţeşte episcop al Efesului.

În aceeaşi perioadă îl are ca ucenic pe Sf. Ioan Casian, întemeietorul

monahismului în Apus, care trece spre Occident conţinutul practicii ascetice

evagriene. Lista celor opt gânduri ale răutăţii (lăcomia pântecelui, curvia, iubirea

de argint, mânia, întristarea, trândăvirea, slava deşartă şi mândria) este însuşită

de Sf. Ioan Casian de la avva Evagrie.

Avva Evagrie trece la Domnul în preajma Bobotezei anului 399, la numai

54 de ani.

Opera

Avva Evagrie este cel mai prolific scriitor-monah din întreg pustiul

egiptean. Este creatorul misticismului monahal, din care s-a împărtăşit

monahismul creştin de pretutindeni. Deşi scrierile sale au fost osândite ca

origeniste de Sinodul V Ecumenic, prietenii şi ucenicii săi le-au pus în circulaţie

sub alte nume, îndeosebi sub acela al Sf. Nil Sinaitul. Textul grec (original) al

scrierilor sale nu s-a păstrat, cu excepţia unor extrase. Operele lui întregi s-au

păstrat numai în traduceri siriace şi armene, la creştini monofiziţi12.

Evagrie a creat în literatura patristică genul literar al aforismelor sau

sentinţelor, iniţiind „centuriile”, grupe de 100 de sentinţe.

Principalele scrieri ale avvei Evagrie sunt13:

- Antirrheticos, sau combaterea celor opt duhuri ispititoare;

- Monahul, împărţit în două părţi: Practicul şi Gnosticul;

- Sentinţe metrice pentru monahi şi monahii;

- Probleme gnostice;

- Despre rugăciune.

Treptele cunoaşterii lui Dumnezeu

9 Bunge, G., Op. cit., pag. 7010 Coman, I., Op. cit., pag. 43311 Bunge, G., Op. cit.,, pag. 4312 Marcel Viller, Karl Rahner, Aszeze und Mystik in der Vaterzeit, citat de D. Stăniloae, Filocalia, vol. 1, pag. 4913 Coman, I., Op. cit., pag. 435-441

3

În viziunea avvei Evagrie, viaţa spirituală este împărţită în activă şi

contemplativă sau gnostică. Viaţa activă este doar pregătirea pentru cea

gnostică. Toată strădania omului trebui să ducă la cunoaştere sau gnoză, a cărei

încununare este contemplarea Sfintei Treimi14.

Praktiké

Omul a fost creat de Dumnezeu „după chipul Său”. El este icoană a

Dumnezeului treimic, fiind şi el treimic, o unitate tainică. Această unitate poate

dăinui numai atâta vreme cât chipul, icoana, stăruie în unitatea şi armonie cu

Prototipul său. Dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu, unitatea sa interioară

începe să se dezintegreze. Ca o consecinţă a păcatului, chipul s-a dezintegrat în

intelect, suflet şi trup, care alcătuiesc omul concret.

De aceea, mântuirea constituie o recuperare a integrităţii, în integrarea

intelectului, sufletului şi trupului în chipul lui Dumnezeu şi a chipului în Prototipul

său. Opera de mântuire este a Fiului, Care şi-a asumat în întrupare omul întreg:

trup, suflet şi intelect. Dar ceea ce a făcut Dumnezeu prin har umanităţii este

necesar să facă fiecare om în parte prin purtarea crucii de fiecare zi, prin asceză:

„Făptuirea este metoda spirituală care curăţă partea pătimitoare a sufletului”15.

Etapa de asceză, de purificare a părţii pătimaşe a sufletului, constă în

respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Ea are menirea să ridice fiinţa

credinciosului din starea supusă patimilor şi să o înalţe pe treptele virtuţilor până

la iubire: „cei care au dobândit nepătimirea prin mijlocirea trupului şi au ajuns la

un oarecare grad de contemplare a fiinţelor cunosc harul Creatorului” 16.

În calea ţinerii poruncilor stau, însă, demonii: „Se spune că demonii care se

năpustesc asupra părţii pătimaşe a sufletului se împotrivesc practicii”17, astfel că

avva Evagrie recomandă să ne dedicăm cu cunoştinţă făptuirii, astfel încât să nu

„luptăm pe întuneric”18, în noaptea neştiinţei. Pentru a elucida motivaţiile

ascunse şi conexiunile luptei cu demonii, ascetul urmează poruncile lui Hristos şi

modelul său. Împreună cu învăţătura sa, Hristos ne-a dat şi propriul său model,

atunci când a fost ispitit de Satana în pustie.

Avva Evagrie ne recomandă şi un alt model demn de urmat, cel al

experienţei înaintaşilor noştri: „trebuie să iscodim însă şi căile urmate de

călugării dinaintea noastră şi să ne îndreptăm către ele. Căci multe cuvinte şi

fapte de-ale lor, frumoase, putem găsi, între care şi acesta: unul dintre ei zice că

un mod de viaţă mai aspru şi neschimbător, dublat de dragoste, îl conduce foarte

repede pe călugăr la limanul nepătimirii”19.

În acelaşi timp, este necesară experienţa personală, trebuie să ne

observăm cu grijă şi să ne cunoaştem pe noi înşine, să descoperim în ce constă

14 Stăniloae, D., Filocalia, vol. 1, pag. 5115 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 13116 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 10317 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 12218 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 12119 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 125-126

4

deosebirea dintre gândurile insuflate de îngeri, de oameni şi de demoni: „dacă un

călugăr vrea să-i cunoască direct pe demonii cei cruzi şi să le prindă meşteşugul,

să-şi supravegheze gândurile, să ia seama la încordările şi apoi la destinderile lor,

la întreţeserea lor şi la împrejurările în care survin, ce demoni fac cutare sau

cutare lucru, ce fel de demoni urmează unui anumit demon şi care dintre ei nu

urmează altuia. Şi să cerceteze pe lângă Hristos cauzele acestor lucruri”20. Totuşi,

acest efort nu este suficient pentru obţinerea darului discernământului. El este o

harismă, care trebuie cerută de la Domnul.

Scopul fazei practice, active, este eliberarea de patimi, nepătimirea,

apatheia, care constituie o etapă indispensabilă trecerii spre faza contemplativă

şi fundamentul său permanent. Această stare de nepătimire este supusă atacului

demonic întreaga viaţă: „starea de nepătimire, deşi dobândită, este zdruncinată

mereu de atacurile lor repetate”21. Odată cu înaintarea în viaţa duhovnicească se

înteţeşte şi lupta, dascălii duhovniceşti trebuind să ducă cele mai aspre bătălii.

Această treaptă este cea a începătorului, care se străduieşte să obţină în

locul patimilor, virtuţile. Virtuţile combat patimile şi astfel slujesc indirect

spiritului. Prima dintre ele este credinţa, cea mai înaltă – iubirea. Iubirea

concentrează toate virtuţile şi trece ascetul la următoarea treaptă, cunoaşterea.

Physiké

Cel ce şi-a curăţit mintea prin nepătimire poate să se îndrepte spre

cunoaştere, spre gnoză. Celui ajuns la starea de nepătimire, de curăţie, de linişte,

de pace, de seninătate, i se deschide uşa cunoştinţei naturale, a cunoştinţei

naturilor create, care face din el un theoretikós – contemplativ – sau gnostikós –

cunoscător22.

Această treaptă este cea a contemplaţiei. Această contemplaţie este

orientată spre făpturi, spre ceea ce a creat şi încă creează Dumnezeu, spre

raţiunile din lucrurile create. Scopul final este de a descoperi adevărul ascuns în

toate creaturile, „să destăinuie adevărul ascuns în toate fiinţele”23. Prin ea omul

dobândeşte o privire spirituală a raţiunilor din lucrurile create; prin ea natura îi e

dată omului ca un „pedagog”, un îndrumător spre Dumnezeu24.

Avva Evagrie atrage atenţia că unele probleme deosebit de adânci nu sunt

accesibile oricui, în primul rând datorită capacităţii limitate de cunoaştere a

oamenilor lumeşti şi a celor tineri, care pot răstălmăci cu uşurinţă aceste lucruri:

„Să rămână tăinuit de mintea celor trăitori în lume şi a tinerilor cuvântul preaînalt

despre Judecata de Apoi, căci el naşte iute îngâmfarea. Într-adevăr, ei nu cunosc

tristeţea sufletului raţional osândit la neştiinţă”25; „tinerilor să nu le spui nimic

despre gnoză şi nici să nu le îngădui să se atingă de cărţile de felul acesta, căci ei

20 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 10221 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 10922 Bunge, G., Op. cit.,, pag. 13623 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 16024 Stăniloae, D, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. 1, pag. 6325 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 154

5

nu rezistă căderii care urmează contemplaţiei.[…] Cei asaltaţi de patimi care

contemplă raţiunile fiinţelor trupeşti şi netrupeşti seamănă cu nişte bolnavi care

vorbesc despre sănătate”26.

Deşi conţinutul contemplaţiei este reprezentat de faptele minunate ale lui

Dumnezeu, a căror cunoaştere inspiră pe îngeri şi pe acei oameni care au

dobândit încă de pe pământ o stare aproape îngerească, există posibilitatea ca

gnosticul să uite ţelul ultim, cunoaşterea Sfintei Treimi înseşi27. Avva Evagrie

insistă, în tratatul său Despre rugăciune că această etapă trebuie depăşită, că

adevăratul rugător trebuie să lase în urma sa tot creatul, chiar şi cele mai

sublime gânduri, dacă vrea să vorbească fără nici o mijlocire cu Dumnezeu.

Deşi physiké reprezintă numai o cunoaştere indirectă a lui Dumnezeu,

Evagrie insistă că această etapă are ca scop descoperirea, prin contemplaţia

întregii creaţii, a „iubirii nesfârşite a Tatălui faţă de creaţia sa” 28, atât faţă de cea

spiritual-imaterială, cât şi faţă de cea sensibil-materială. Astfel, în viziunea lui

Evagrie, iubirea nu este numai cea dintâi şi cea mai de seamă poruncă şi „ţelul

practicii”29, ci şi uşa cunoştinţei naturale.

Asemănătorul fiind cunoscut doar de asemănător, iubirea e cunoscută

numai de iubire. De aceea, adevărul ascuns în toate lucrurile nu-l poate cunoaşte

decât cel care a devenit „prieten cu Dumnezeu, sau dragostea desăvârşită şi

duhovnicească”30.

Theologiké

A treia treaptă, a cunoaşterii tainice, nu se mai ocupă cu poruncile lui

Dumnezeu, ca în praktiké, nici cu lucrările lui Dumnezeu, ca în physiké. Obiectul

ei este dumnezeirea preasfântă, şi preafericită, supranegrăită, supranecunoscută

şi mai presus de toată infinitatea31. În această treaptă este vorba de Dumnezeu

însuşi, de relaţia nemijlocită dintre Dumnezeu şi creaţia sa, de îndumnezeirea

omului.

Avva Evagrie vorbeşte despre o „cunoştinţă fiinţială”, de o stare de

unicitate între Creator şi creatură, ca rod al intrării Celui Unul în orice lucru32.

Theologiké reprezintă mai întâi o formă de exegeză, Sfânta Scriptură

conţinând, pe lângă sensul istoric, literar, un sens spiritual, chiar mistic, care nu

este accesibil oricui, dar o interpretare alegorică, călăuzită de Duhul Sfânt, îl

poate stabili: „În privinţa fragmentelor alegorice şi literale, trebuie să ştii dacă

acestea ţin de practică, de fizică sau de teologie. Dacă ţin de practică, trebui

văzut dacă se referă la mânie şi la ceea ce se naşte din ea, ori la poftă şi la ceea

ce o urmează, ori la intelect şi la actele sale. Dacă ţin de fizică, trebuie văzut

dacă dezvăluie vreuna din învăţăturile referitoare la natură şi care anume. Iar 26 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 14727 Bunge, G., Op. cit.,, pag. 13928 Evagrie Ponticul, Epistola ad Melaniam, în Bunge, G., Op. cit.,, pag. 14029 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 12230 Filocalia, vol. 1, pag. 9631 Stăniloae, D, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. 1, pag. 6332 Bunge, G., Op. cit.,, pag. 141

6

dacă este un fragment alegoric, legat de teologie, trebuie cercetat pe cât posibil

dacă el se referă la Treime şi dacă aceasta este văzută ca atare sau în Unitate.

Dacă nu e nimic din toate acestea, atunci e o simplă viziune ori vorbeşte despre

vreo profeţie”33.

Acolo unde raţiunea capitulează, misticului i se deschide o uşă prin care

dobândeşte acces la Dumnezeu, pe cale supraraţională: „când mintea ta,

cuprinsă de mult dor către Dumnezeu, pleacă oarecum câte puţin din trup şi se

depărtează de toate gândurile care vin din simţire, din amintire sau din starea

umorală, umplându-se de evlavie şi de bucurie, atunci socoteşte că te-ai apropiat

de hotarele rugăciunii”34.

Ţelul adevăratei rugăciuni este o convorbire statornică cu Dumnezeu, ca

Tată al nostru: „Cel ce stă de vorbă cu Dumnezeu stă de vorbă cu El de-a pururi,

cum ar sta cu un tată, alungând orice înţeles pătimaş”35.

Rugăciunea îl face pe om teolog în adevăratul sens al cuvântului, un om

care nu vorbeşte numai despre Dumnezeu, ci vesteşte despre El dintr-o

intimitate maximă cu El: „Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui

Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog”36.

Adevărata adoraţie a lui Dumnezeu se petrece, după cum spune

Evanghelistul Ioan, „în Duh şi Adevăr”37: „Dacă vrei să te rogi, ai trebuinţă de

Dumnezeu, care dă rugăciune celui ce se roagă. Prin urmare, cheamă-L pe El,

zicând: Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta, adică Duhul Sfânt şi Fiul Tău,

Cel Unul-Născut. Căci aşa ne-a învăţat, zicând: în Duh şi în Adevăr se cade să ne

închinăm Tatălui”38.

Cine se roagă Tatălui în Duh şi Adevăr „nu-L mai preamăreşte pe Ziditor

din făpturi, ci-l preamăreşte din El însuşi”39, îl laudă pe Tatăl din şi prin Fiu şi

Duhul, întrucât este atras în mod negrăit în misterul ce mai intim al Sfintei

Treimi40.

În spatele adoraţiei Tatălui în Duh şi Adevăr stă o experienţă mistică, o

stare eshatologică de unire cu cele Trei Persoane Divine, dezvăluită de Evagrie în

Epistula ad Melaniam. Starea care i se împărtăşeşte omului în timpul rugăciunii

este mai presus de cuvânt: „Când, stând la rugăciune, te vei ridica mai presus de

orice bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea”41.

33 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 143-14434 Filocalia, vol. 1, pag. 9435 Filocalia, vol. 1, pag. 9336 Filocalia, vol. 1, pag. 9337 Ioan, 4,23.38 Filocalia, vol. 1, pag. 9339 Filocalia, vol. 1, pag. 9340 Evagrie Ponticul, Op. cit., pag. 14441 Filocalia, vol. 1, pag. 104

7

8

Bibliografie:

1. Brosse, Jacques, Maeştrii spirituali, Ed. Albatros, Bucureşti, 1992

2. Bunge, Gabriel, Evagrie Ponticul, O introducere, Ed. Deisis, Sibiu, 1997

3. Bunge, Gabriel, Practica rugăciunii personale după tradiţia sfinţilor părinţi,

Ed. Deisis, Sibiu, 1996

4. Coman, Ioan, Patrologie, vol. 3, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988

5. Evagrie Ponticul, Tratatul practic, Gnosticul, Ed. Polirom, 2003

6. Filocalia, vol. 1, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999

7. Stăniloae, Dumitru, Ascetica şi mistica ortodoxă, Ed. Deisis, 1993

9