Autoportretul

- discurs artistic -

de Thais Duță

Autoportretul din punct de vedere istoric, ca sub-gen al portretului și ca o reprezentare a

„eului”, este o invenție târzie care apare în epoca modernă. Însă, „ auto-proiecția într-un context

ficțional, într-o historia în speță, este, dimpotrivă, cunoscută încă din arta greacă clasică (dacă ar

fi să-i dăm crezare lui Cicero, potrivit căruia „ Fidias și-ar fi reprezentat chipul pe scutul

Minervei”

V. I. Stoichiță face o categorisire a autoportretelor în funcție de modul de reprezentare a

autorului care se inseră în operă, el numind-o „ autoproiecție contextuală ”. Așadar el dezbate

următoarele tipuri de autoproiecție contextuală: autorul texturalizat, autorul mascat, autorul-

vizitator și autorul ca autoportret raportat.

„Autorul texturalizat” este un „pictor/scriptor” care este înconjurat (în operă) de scriitura

sa. Tema abordată este autorul, actul creativ al facerii operei, dar și opera în sine ca rezultat. Una

dintre aceste opere este „Fratele Rufilus”.

„Autorul mascat” este cea mai răspândită modalitate de autoportretizare în Evul mediu,

dar și în Renaștere. Această tehnică de autoreprezentare presupune că autorul-pictor se regăsește

în opera sa ca un personaj (încadrat în contextul respectiv) într-o „historia”. Un exemplu al

acestui gen este „David cu capul lui Goliat” de Caravaggio în care pictorul se portretizează într-

un mod extrem și violent ca fiind Goliat.

„Autoportretul ca vizitator” este în antiteză cu „autoportretul mascat” deoarece pictorul

nu mai joacă un rol adaptându-se la contextul tabloului, ci se introduce în operă ca un „corp

străin”. Dürer în „Martirul celor zece mii de creștini”(1508) folosește acest procedeu de

„autoportret ca vizitator” el reprezentându-se total rupt de context, îmbrăcat în haine de burghezi

di secolul al XVI-lea alături de prietenul său care avea același stil vestimentar.

Un alt mod, în afară de cele menționate mai sus este „inserția auctorială contextuală , în

care creatorul se găsește prezent în opera sa nu ca personaj sau vizitator, ci ca portret”. Un

exemplu relevant este autoportretul lui Perugino de la Collegio del Cambio din Perugia. Aici

avem de-a face cu un „trompe-l’oeil” deoarece autorul se pictează într-un tablou care pare agățat

pe un „pilastru fictiv”. În această operă este importantă, de asemenea, și inscripția de sub figura

pictorului care susține ideea că acesta prin lucrarea sa „își ridică propriul monument”. Acest tip

de „autoportretul raportat” se răspândește și devine un gen independent. El pune în discuție

poziția comanditarului, deoarece pictorii lucrau numai la comandă. Atunci portretele sunt lucrate

de către artist pentru el însuși? Nu, sau nu neapărat! Niccolas Poussin ajungând un „uomo

famoso” îi este cerut de către Chantelou un portret pentru colecția sa. Poussin din cauza faptului

că nu are încredere în alt pictor pentru a-l portretiza își pictează singur portretul (la comandă).

Un rol important în portretistică îl joacă oglinda. Una dintre operele relevante acestei

metode este autoportretul lui Parmigianino în care tabloul pare a fi o oglindă. El se reprezintă

într-o oglindă convexa de bărbier, care face ca lucrurile apropiate să se mărească și lucrurile mai

îndepărtate să se micșoreze, de aceea mâna lui este mărită față de bust și cap. Vasari îl celebrează

și afirmă despre opera lui Parmigianino că a reușit să redea oglinda și să se autoportretizeze

„într-o manieră atât de naturală”.

Epoca despre care am vorbit este importantă și reprezentativă pentru acest gen de artă,

dar eu cred că în orice ne punem „eul” sau o parte din noi, ca artiști este un (mini)portret al

nostru.

Personal consider că dacă creez ceva fără ca să trezesc în privitor măcar repulsie sau

dezgust, sau orice altă reacție în afară de indiferență mi-am atins scopul. Fără acestea opera mea

este o operă fără suflet. Și ce artist și-ar dori asta?

În următoarea parte a eseului încerc să explic modul meu de a face un autoportret, deși de

majoritatea dăților urmez acest proces, uneori sunt pur și simplu inspirată să creez ceva fără să

urmez neapărat toate etapele de mai jos în ordinea menționată.

Demersul artistic

1. Căutarea inspirației

Căutarea inspirație pentru mine însemnă internet, în mare parte pentru că pot găsi orice

oricând, dar și cărțile sau albumele mă ajută în acest sens. Deși îmi place arta (pictura) inspirația

de cele mai multe ori o regăsesc în natură, în fenomenele naturale, în fotografii cu cele

menționate înainte. Îmi place să mixez, să fac colaje, practic să-mi creez propria sursă de

inspirație. Cred că dacă sursa de inspirație este unică și creația este unică. Nu caut neapărat

frumusețea, ci un sentiment, o trăire. Mă inspiră, de asemenea, oamenii, persoanele apropiate,

diferite culturi, chiar și cele mai neînsemnate, aparent, povești de viață sau întâmplări. După ce

îmi găsesc ” mixul ” perfect care să creeze starea pe care o căutam de obicei printez imaginile.

Toate cele de mai sus se aplică și la creația din imagini. Totuși acest proces poate să fie diferit.

De exemplu dacă o să lucrez la o creație pe o temă impusă care are legătură cu istoria

costumului, să spunem Renașterea ca perioadă, în mod cert că pe lângă documentare vizuală o

să fac și o cercetare în lucrările de specialitate scrise.

2. Schițe de idei

După ce sunt înconjurată de ” research- ul ” și de imaginile alese încep să fac schițele de

idei pe care ulterior le prezint profesorului coordonator ( dacă este cazul ) și se sortează ideile

care vor urma să fie puse în practică. După ce design-urile creațiilor au fost alese se încearcă mai

multe variante de culori pentru ca să fie alese cele mai potrivite combinații care să transmită

starea dorită. După încercări și încercări se definitivează gama de culori a creației sau a colecției

în funcție de caz.

3. Materiale

Următorul pas presupune căutarea materialelor perfecte care să susțină ideea dorită și

care să poată fi manipulate încât să rezulte ceea ce am propus. După ce am adunat suficiente

mostre care să răspundă temei, împreună cu profesorul coordonatorul ( dacă e cazul) am ales cea

mai potrivită variantă, varianta finală de material sau materiale care va fi și cumpărată, dar și

accesoriile care sunt necesare precum fermoar, nasturi, ață la culoare sau altele.

4. Tipar / Producție

Realizarea tiparului presupune precizie matematică și atenție maximă, deoarece tiparul

poate să fie unul din piedicile care să-ti altereze creația, dacă nu este făcut corect. În funcție de

complexitatea piesei o lucrez eu sau cer ajutorul unei croitorese. Acestă etapă este foarte

importantă pentru că există riscul ca executantul să nu facă exact cum ți-ai imaginat tu că o să

iasă sau alte impedimente tehnice să-ți limiteze creația.

5. Creția / Produsul – Contextul

Creația finală nu poate trăi decât într-un context organic, care să n-o ”omoare”. La fel

cum vorbeam la curs despre picturile în trompe-l’oeil că nu au nevoie de o ramă pentru că le-ar

distruge poate efectul, așa cred că și creațiile vestimentare trebuie expuse sau fotografiate în

contexte diferite în funcție de piesă sau de colecție ca să fie puse în valoare.

Deși demersul meu artistic este diferit decât al unui artist florentin, cred că această

căutare și această nevoie de exprimare artistică și de ubicuitate(aici m-am referit la nevoia

artistului de a se face prezent în conștiința umană și de a fi remarcat) prin creație nu s-a schimbat

(din epoca prezentată până acum) .

În concluzie, vreau să reiau ideea că autoportretul nu este imaginea fizică a artistului ci

însăși arta lui.

Bibliografie

Victor Ieronim Stoichiță - Instaurarea tabloului.Metapictura în zorii Timpurilor Moderne

David cu capul lui Goliat - Caravaggio

Autoportretul lui Perugino

Nicolas Poussin - Autoportret

Parmigianino -Autoportret