AUREL  COSMA

  PRIN TIMIŞOARA DE  ALTĂDATĂ

AUREL COSMA

PRINTIMIŞOARA

DE ALTĂDATĂ

— Evocări —

Cuvînt înaintede

TRAIAN LIVIU BIRAESCU

EDITURA FACLA — 1977

         CUVÎNT    ÎNAINTE

Aidoma altor  condeieri  ai  epocii,  Aurel  Cosma  şi­a   risipit  cu dărnicie nenumărate articole şi studii în ziarele şi revistele Timişoarei interbelice. Dacă cititorul se va simţi îndemnat să găsească o linie de forţă a acestei spornice producţii publicistice, atunci credem că el va putea   remarca,   ca   o   constantă   a   scrisului   lui   Aurel   Cosma, preocupările privind Banatul şi oraşul de baştină : Timişoara.

Descinzînd dintr­o familie ce s­a ilustrat în lupta pentru unitate naţională  (unchiul său, Aurel Cosma, a fost delegat al bănăţenilor la adunarea naţională de la Alba­Iulia în 1918 şi primul prefect român al judeţului  Timiş   în  ţara  reîntregită),  autorul  nostru,  de­a   lungul  unei întinse   activităţi   de   condeier,   şi­a   adus   o   contribuţie   notabilă   la cunoaşterea culturii şi literaturii din Banat. în nu puţine domenii, ca de pildă în Istoria presei române  din Banat,  Aurel Cosma face operă de pionerat, alteori cu un simţ al minuţiei ce îi este caracteristic, el oferă informaţii preţioase   într­o materie   rămasă,

5

 pînă în zilele noastre, prea puţin cercetată (Istoria picturii din Banat  de la origini pină azi).

Aurel  Cosma a  întemeiat  şi   a   condus,   în deceniul  al  patrulea (1935—1940)  Luceafărul,  singura   revistă   literară   bănăţeană   cu   o existenţă   mai   îndelungată.   Revista   şi­a   propus   ca   ţel   programatic depăşirea unui provincialism îngust, militînd pentru publicarea a tot ce era  valoros  de pe  întreg cuprinsul   ţării.  Asigurîndu­şi  colaborări  de prestigiu  —  în paginile  Luceafărului  puteau   fi   întîlnite   semnăturile scriitorilor Cezar Petrescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, Victor Eftimiu, George   Bacovia   —   publicaţia   a   înlesnit   pătrunderea   în   republica literelor a unor tineri scriitori bănăţeni talentaţi, editîndu­le şi primele volume   în   colecţia  Luceafărului.  Revista   rămîne,   în   această perspectivă, un grăitor testimoniu al manifestărilor literare din Banat în preajma celui de al doilea război mondial.

Cu volumul Prin Timişoara de altădată,  scriitorul reia, la vîrsta senectuţii, vechile preocupări. Cartea înmănunchează o suită de scrieri ce  aparţin,   în măsură   egală,   evocării  şi   istoriei   literare  şi   culturale, ideile   călăuzitoare   se   înscriu   sub   semnul   luptei   pentru   unitatea naţională a românilor bănăteni în secolul al XlX­lea, pentru dreptate socială.   Cartea   infirmă   o   prejudecată,   pe   cît   de   veche   pe   atît   de statornică,  după care în Banatul de dinaintea Unirii, doar Lugojul şi Caransebeşul erau centre de cultură românească. Timişoara apare, în perspectiva   acestui   volum,   nu   numai   ca   cel   mai   important   centru industrial şi comercial al provinciei, ci şi ca un oraş în oare au existat, încă din secolul al XVIII­lea, importante manifestări de viaţă culturală românească.   Informaţii   privind   presa   scrisă   în   limba   română, reprezentaţii   teatrale   de   amatori,   reprezentaţiile   unor   trupe profesioniste venite din vechea ţară, activitatea unor scriitori, gazetari şi oameni de cultură ca Petru Lupu, profesor la Universitatea din Zara 

(Dalmaţia), totul contribuie la conturareaunei efigii   inedite a Timişoarei.  Să  adăugăm că  alături  de o bogată documentare,   cartea   lui   Aurel   Cosma   vădeşte   şi   o   cunoaştere nemijlocită a istoriei mai recente a oraşului său de baştină. Trăind aici vreme   îndelungată,   cunoscînd   foarte   bine   numeroase   amănunte   de ordin edilitar, dar şi din viaţa culturală, stabilind relaţii cu o seamă de personalităţi, Aurel Cosma izbuteşte să ne creioneze un profil sugestiv, pe alocuri emoţionant chiar, a urbei noastre. Uneori, scăpînd de tirania obsesivă  a docu­mentului şi mergând înapoi pe firul vremii,  autorul evocă  Timişoara  de  altădată,   cetatea   îndepărtatei   sale   copilării.  Din caerul amintirilor se desprind uliţele strimte ale Fabricului, cartierul de obîrşîie   al   autorului,   marile   mori   de   apă   şi   reţeaua   de   canale   ce împînzeau odinioară suburbia. Apare astfel o Timişoara pitorească şi inedită, cu totul alta decît moderna citadelă a zilelor noastre.

Printre secvenţele înmănunchiate în volum, un loc de seamă  îl ocupă portretele condeierilor locului, chiar dacă ei nu sînt amintiţi de istoria   literară.   Meritele   lor,   în   perspectiva   unei   istorii   culturale   a oraşului,   sînt   totuşi   demne  de   menţionat,  şi   ele   sînt   înregistrate   de Aurel Cosma cu pasiunea unui grămătic, ce nu lasă să­i scape nici un amănunt.  Evident   că   în aceste   cazuri   textul  devine  uneori   stufos  şi aluvionar, iar publicistul nu e întotdeauna dublat de istoricul literar ce apreciază   o   scriere   şi   în   perspectiva   valorii   estetice.   Oricum, majoritatea ma­terialelor citate de autor sînt încă prea puţin cunoscute, adăstînd sub colbul vremii pe viitorii cercetători literari. Fără ca să fie el însuşi un istoric literar, Aurel Cosma ne comunică date interesante despre Emilia Lungu, una din primele scriitoare române, animată  de ideile înaintate ale timpului,  a cărei  activitate literară  s­a bucurat  în epocă de bune aprecieri. Notabile sînt şi schiţele de portret „pe viu" a numeroaselor personalităţi pe care le­a cunoscut autorul. Aşa, de pildă, ni se relatează o suită de con­

6 7

vorbiri cu Teodor  V. Păcăţian, autorul celebrei Cărţi de aur, document de   prim   ordin   pentru   cunoaşterea   vieţii   politice   a   românilor   clin Transilvania şi Banat dinaintea primului război mondial. Aurel Cosma 1­a   cunoscut   atunci   pe   tînărul   gazetar   Camil   Petrescu,   entuziastul redactor şef al ziarului timişorean Banatul şi director al ziarului Ţara şi al revistei Limba română.

în general, autorul acordă un loc important in­formaţiilor privind presa   din   Timişoara.   Se   corectează,   în   această   direcţie,   imaginea greşită   după   care,   în   timpul   stăpînirii   austro­ungare,   românii   din Timişoara nu ar fi avut ziare locale. Dimpotrivă,  Prin Timişoara  de altădată  ne schiţează un tablou al presei bănăţene de la începuturi şi pînă în zilele imediat următoare primului război mondial. De la Pavel Rotariu, fondatorul primei gazete a Timişoarei, Luminătoriul, şi pînă la Gamil Petrescu, ce a ostenit cu entuziasm în presa timişoreană, ni se derulează,   ca   pe   o   peliculă   cinematografică,   'principalele   secvenţe privind activitatea presei din acest colţ de ţară.

Iată numai câteva aspecte ce dovedesc cu prisosinţă bogăţia de conţinut a cărţii.  Credem că   toţi  cei care iubesc oraşul de pe Bega, dezvoltat atît de frumos în anii noştri, vor citi cu plăcere şi cu emoţie aceste evocări, chiar dacă pe alocuri apar şi unele asperităţi stilistice. Erudiţia autorului,  numeroasele  izvoare, multe  inedite şi majoritatea prea   puţin   cunoscute,   interesul   cert   dovedit   în   carte   pentru   istoria culturală   şi   literară   a   Timişoarei   şi   a   întregului   Banat,   recomandă cititorilor Prin Timişoara de altădată.

TRAIAN LIVIU BIRÂESCU

ANI ŞI EVENIMENTE

Camil   Petrescu  şi­a   început   activitatea   publicistică   la   ziarul Banatul din Lugoj în calitate de re­dactor­şef. Era la puţină vreme de la mutarea ziarului din Bucureşti, cu o nouă echipă de redactori avînd în   frunte   pe   Avram   Imbroane.   Gazeta   fusese   fondată   de   scriitorul bănăţean   Cassian   R.   Munteanu,   care,   îmbolnăvindu­se,   nu   se   mai putea ocupa de redactarea ei. Fiu al învăţătorului Paul Munteanu din comuna Vermeş, Cassian R. Munteanu a dezertat în 1915 din armata austro­ungară,  a trecut Car­paţii şi, deşi bolnav, s­a înrolat în armata română.   Tuberculoza   nu   1­a   împiedecat   să   lupte   pe   front.   După biruinţa românească, în loc să aibă zile de bucurie, ca toţi confraţii săi, a fost nevoit să între în sanatoriul de la Filaret din Bucureşti, de unde însă, aflînd care era situaţia în provincia sa natală, a ieşit să scoată un ziar   de   propagandă.   Aşa   s­a   născut  Banatul,  ziarul   de   luptă   al pribegilor bănăţeni, care a început să apară în Bucureşti la 24 ianuarie 1919 stil vechi. Era mult ajutat de bunul său prieten Petru Nemoianu, precum şi de numeroşi alţi colaboratori.

Sediul ziarului Banatul era la „Liga culturală" în strada Fîntînei nr. 1. Cassian Munteanu fusese redactor la ziarul „Neamul românesc" şi avusese deci legături cu Nicolae Iorga. „Banatul" era scos o dată pe săptămînă, în format mare, în fiecare joi. începînd cu numărul 3 din 7 februarie   1919   redacţia   şi   administratia   s­a   mutat   la   librăria bănăţeanului Pa­

9

vel   Suru,   originar   din   Caransebeş,   în   Calea   Victoriei   nr.   85.   La Bucureşti au apărut în total 7 numere sub conducerea lui Cassian R. Munteanu,   pînă   la   7   martie   1919,   cînd   ziarul   şi­a   sistat   apariţia, aşteptînd să­şi mute redacţia în Banat. Publicarea lui a fost continuată la   Lugoj,   începând   cu   nr.   8   din   17   aprilie   1919,   dar   fără   Cassian Munteanu.   în redacţie   se   formase noua echipă  de  gazetari  bănăţeni întorşi acasă din pribegie. Provincia era atunci sub ocupaţia militară a trupelor aliate, în aşteptarea ho­tărîrilor conferinţei de pace de la Paris. Fostul   ani­mator   al   ziarului   plecase   în   Sicilia   ca   să­şi   îngrijească sănătatea   în   clima   mai   caldă   de   acolo.   A   pornit   şi   el   pe   drumul destinului  pe  care  umblase pe vremuri  marele   revoluţionar  Nioolae Bălcescu.

In  luna mai  1919,  bănăţenii  din capitală   l­au căutat  pe Camil Petrescu şi au reuşit să­1 însufleţească pentru ideea de a veni în Banat ca şef­redactor al ziarului Banatul. El s­a lăsat convins, mai ales că tot avea   intenţia   să   pleoe   de   la   liceul   „G.  Lazăr"  din   Bucureşti,   unde funcţiona   ca   profesor   suplinitor.   A   pornit­o   deci   spre   Banat.   Din Bucureşti se ajungea aici prin Transilvania. Camil Petrescu avea interes să  treacă  prin Sibiu, pe la Consiliul Dirigent, ca să­şi facă  actele de repartizare la liceul din Timişoara. Ştia că urma să  ajungă la Lugoj, unde să aştepte şi el cu cei de la ziarul Banatul, ziua în care puteau să se mute eu toţii la Timişoara. La Sibiu a cunoscut mai mulţi români din Banat, care  tocmai se constituiseră  într­o  ligă,  avînd ca scop să susţină cauza dreaptă a provinciei lor şi să lămurească aliaţii, precum şi cercurile   de   la   conferinţa   păcii   din   Paris,   prin   delegaţia   română, servind acestei  delegaţii  cît  mai multe şi  solide argumente pentru a pleda drepturile româneşti asupra Banatului. Această politică a „Ligii bănăţene" era şi programul ziarului Banatul din Lugoj. Prin urmare era chemat să militeze şi să scrie în ziarul la care urma să lu­creze ca şef­redactor tocmai în direcţia acestor deziderate, care deveniră şi ale lui.

Camil Petrescu şi­a început activitatea la Lugoj cu nr. 16 din 18 mai   1919   al  Banatului.  Ziarul   apărea   de   trei   ori   pe   săptămînă   : miercurea, vinerea şi duminica. Redacţia era iniţial în curtea Palatului poporului,   apoi,  de   la  15   iunie,   în  strada  Nedelcu  nr.  3,  vizavi  de primărie.

   In  perioada activităţii   lugojene,  Camil  Petrescu s­a ocupat 

numai   cu   scrisul.   N­a   fost   profesor   la   liceu,   n­avea   timp   nici   de meditaţii  şi   nici   să   dea  ore  pentru  oei   care   îi   solicitau   sprijinul   în învăţarea limbii şi literaturii române. Şi erau mulţi pe care era nevoit să­i refuze. A fost extrem de ocupat în redacţie, întrucât ziarul îi cerea mu numai manuscrise, ci şi revizuirea tematică şi stilistică a diverselor articole date de colegi şi de colaboratori. îndeplinea de fapt şi funcţia secretarului de redacţie. A publicat multe articole fără semnătură sau cu obişnuitele sale pseudonime,  în special  cu cel de „Grămătic".  A vrut să cunoască Banatul în toate manifestările lui, pe oameni şi viaţa lor,   mai   ales   pe   cei   de   la   sate.   Avea   o   deosebită   atracţie   pentru problemele   de   ordin   cultural.   A   fost   martorul   ocular   al   celor   mai însufleţite  momente din viaţa  românească   a  Lugojului,  pe  care   le­a trăit efectiv şi oare au avut o mare înrîurire asupra sufletului şi asupra formării  sentimentelor sale de ataşament faţă  de bănăţeni  şi   faţă  de provincia lor. Camil Petrescu a simţit caldul entuziasm al bănăţenilor, cînd   în   vinerea   de  23   mai  1919  au   intrat   în   Lugoj   primele   unităţi militare româneşti. La cîteva zile, în 28 mai 1919, primul prefect român al   judeţului   Caraş­Severin,   Gheorghe   Dobrin,   a   luat   în   primire administraţia.   A   asistat,   de   asemenea,   în   ziua   de   28   iulie   1919   la introducerea administraţiei române în Timişoara, cînd primul prefect român, Aurel Cosma, prelua puterea.

Camil  Petrescu  a   asistat  şi   la   alte  manifestări   care   i­au  oferit prilejul de a­i cunoaşte pe bănăţeni ca iubitori de teatru şi de muzică. Şi­a   şi   mărturisit   impresia,   emoţionat,   publieînd   frumoase   articole despre turneul la Lugoj al Teatrului Naţional din Bucureşti. Artiştii au jucat pe scena oraşului înce­pînd de miercuri, 28 mai, pînă la finele săptămînii.   A   fost   îndelung   ovaţionat   îndeosebi   marele   actor Constantin Nottara în rolul lui Ştefan cel Mare din piesa Apus de soare a lui Barbu Delavrancea, precum şi doamna Bârsan în rolul României  din Poemul Unirii  al soţului ei, mult apreciatul artist Zaharia Bârsan. Pe bănăţeni i­a cunoscut Camil Petrescu mai bine la ei acasă, vizitînd cu prietenii săi din redacţie o serie de sate din împrejurimile Lugojului. Ţăranii i­au lăsat o profundă şi neştearsă impresie.

                                         10                                          11

Una dintre cele mai emoţionante manifestări româneşti la oare a luat  parte  şi  Camil  Petrescu,   a   fost  marea   adunare  naţională   de   la Lugoj, ţinută la 10 iunie 1919, pe Cîmpia Libertăţii, în prezenţa celor 70   000   de   bănăţeni,   care   au   votat   o   moţiune   pentru   proclamarea drepturilor româneşti asupra Banatului. A fost o adevărată adunare cu caracter plebiscitar, îndeplinind toate elementele politice şi juridice ale unei autodeterminări.

Marea adunare de la Lugoj a fost organizată de „Liga bănăţeană", înfiinţată la 16 mai, la Sibiu. Ziarul Banatul a ajuns organul oficial al „Ligii",   iar   Camil   Petrescu   a   slujit   şi   el,   cu   mai   multă   energie, interesele   de   luptă,   prin   scris   şi   prin   cuvîntări,   pe   linia   scopului urmărit. A fost militant, activ şi mobilizator, în spiritul aspiraţiunilor noastre naţionale şi sociale din Banat.

La Lugoj continua să apară regulat Drapelul, vechea gazetă a lui Valeriu Branişte. Acesta a devenit atunci ministru al Instrucţiunii în Consiliul  Dirigent  de  la  Sibiu şi  a   lăsat  ziarul   în grija   fostului   său redactor, scriitorul Mihai Gaşpar.

în comitetul  de   redacţie  al  Banatului  a  colaborat  mai  ales  cu Petru Nemoianu,  unul  din  fondatorii  ziarului  şi  vechi  prieten al   lui Cassian  R.  Munteanu.  La  Lugoj  1­a  cunoscut  şi  pe   tînărul   scriitor Nicolae Roman (azi pensionar în Făget), pe care mai tîrziu 1­a primit în redacţia sa la cotidianul  Ţara din Timişoara. La ziarul Banatul  s­a mai   împrietenit   şi   cu   Traian   Birăescu,   care   făcea  parte   din  echipa redacţională încă de pe vremea lui Cassian R. Munteanu.

Zilele trăite de Camil Petrescu în Lugoj constituiau o perioadă de tranziţie,   pînă   ce   la   Timişoara   avea   să   fie   instalată   administraţia românească.   La   Lugoj   s­au   adunat   în   timpul   acela   mulţi   bănăţeni refugiaţi,   care   aşteptau   şi   ei   cu   nerăbdare   clipa   cînd   se   vor   putea întoarce   acasă.   Aici   pulsa   atunci   sufletul   intregii   provincii.   Camil Petrescu  ajunsese   să­i   îndrăgească,   integrîndu­se   în ritmul  vieţii   de aici. Şi­a făcut mulţi prieteni, cîştigîndu­şi numeroase simpatii. Fiind un om cu largi orizonturi intelectuale, mulţi îi căutau anturajul gustînd verva combativă a discuţiilor sale. Se ducea şi el la „Casina română", la tradiţionala „masă a poganilor" , îi plăcea viaţa de cafenea, iar cînd lumea se strîngea în jurul lui,  întotdeauna avea multe de spus şi  de comentat.

Camil Petrescu a trăit unul din cele mai emoţionante momente ale vieţii sale în mijlocul bănăţenilor, cînd a fost de faţă la întîmpinarea glorioasei armate române, la 22 iulie 1919. Populaţia Lugojului a făcut coloanelor o primire triumfală. Era o zi de victorie binemeritată, după grelele şi îndelungatele încercări.  Camil Petrescu nu­şi putea stăpîni emoţia, mai ales că pentru el, fost combatant, era şi o zi de biruinţă personală. A şi publicat apoi mişcătoarele articole în ziarul Banatul. în perioada   cît   a   stat   în   Lugoj,   Gamil   Petrescu   era   antrenat   şi   de preocupările sale literare. Nu s­a mulţumit numai cu ceea ce a publicat în gazetă. A desfăşurat şi o muncă de creaţie pentru perspectivele sale de mai tîrziu. A scris versuri şi proză.

Următoarea   etapă   era   instalarea   administraţiei   româneşti   şi preluarea municipiului şi a ţinutului de către autorităţile române. Ştirea s­a   răspîndit   cu   iuţeală   de   fulger,   provocînd   un   imens   entuziasm pretutindeni,  mai   ales   în  sate,   iar  naţionalităţile   conlocuitoare  şi­au exprimat   în   mod   public   bucuria   şi   ataşamentul,   reprezentanţii   ei mărturisind, noului prefect devotamentul sincer şi sprijinul material şi moral din toate punctele de vedere faţă  de România. Camil Petrescu urmărea  cu emoţie  evenimentele  de  la  Timişoara.  Venind  în Banat, abia   aştepta   să   poată   ajunge   în   oraşul   mult   dorit.   E   un   document autobiografic şi de istorie literară articolul ce 1­a publicat în nr. 46 din 30   iulie   1919,   cuprins   în   volumul  Trei   primăveri*  sub   titlul   „Spre Timişoara". O zi de mare sărbătoare pentru Timişoara, a fost duminică, 3 august 1919 : primirea armatei române. De­a lungul traseului pe unde au intrat vitejii fuseseră ridicate arcuri de triumf, împodobite cu flori şi covoare.   Festivităţile   fuseseră   pregătite   dinainte.   încă   de   sîmbătă ostaşii  erau cantonaţi   la  marginea oraşului,   în apropiere  de comuna Ghiroda. Unităţile militare de infanterie şi de artilerie erau comandate de colonelul Virqil Economii; a intrat pe un cal împodobit cu ghirlande de   flori.   Două   mii   de   tineri   că­lăreţi   din   Timişoara   şi   din   satele învecinate au format banderii, venite la bariera oraşului ca să întîmpine armata. Drumul triumfal a străbătut artera principală a oraşului pînă în piaţa mare din centrul ce­

* Camil Petrescu, Trei primăveri, Editura Facla, 1975.

12 13

  taţii   —   denumită   de   atunci   a   Unirii   —   unde   s­au   desfăşurat solemnităţile primirii. Despre evenimentele de atunci am publicat un larg   şi   amănunţit   reportaj   în   ziarul  Banatul  din   Timişoara,   unde lucram, ca redactor. Ziarul Banatul din Lugoj, pe care îl redacta Camil Petrescu, a publicat şi el ample dări de seamă despre intrarea armatei române în Timişoara. în ultimul său număr, apărut înainte de mutarea gazetei la Timişoara, în nr. 49 din 7 august 1919, Camil Petrescu a mai publicat şi un important articol, sub semnătura sa, cu titlul „începe o eră nouă".

La 10 august a avut loc în Timişoara, pe „Cîmpul tîrgului" (unde sînt azi blocurile din zona Circum­valaţiunii) o mare adunare populară, similară cu cea care se ţinuse la Lugoj, la 10 iunie. Au participat peste 40 000 de bănăţeni, care au votat cu ovaţii şi aclamaţiuni o moţiune pentru ratificarea Unirii, proclamată la Alba­Iulia, deoarece numeroşi bănăţeni   au   fost   împiedicaţi   să   participe   la   adunarea   naţională. Adunarea fusese prezidată de Gheorghe Popo­vici din Lugoj ; ea s­a desfăşurat într­o atmosferă de entuziasm şi de înălţare sufletească, prin cuvîn­tările oratorilor şi prin cîntecele corurilor locale şi ale corului din  Lugoj  dirijat  de   Ion  Vidu.  Printre  oratori   erau  prefectul,  Aurel Gosma,  Avram  Imbroane,  preşedintele  „Ligii  bănăţene",  şi   istoricul loan Sîrbu ; acesta din urmă a făcut o documentată expunere istorică asupra  Banatului.  La adunare a  asistat  şi  Camil  Petrescu,  publicînd .apoi în ziarul redactat de el printre alte articole şi rîndurile : „După încheierea adunării, imensa mulţime se înşira într­o nesfîrşi'tă coloană şi în cîntecele corurilor şi ale tararelor de lăutari îşi face intrarea în oraş.   Defileul   de   costume   şi   steaguri   e   cu   deosebke   pitoresc   (...) Imensa coloană se îndreaptă spre piaţa teatrului căci după amiază trupa Fotino  urmează   să  dea  o   reprezentaţie   festivă   (...)   în faţa   teatrului, Avram   Imbroane,   directorul   ziarului   nostru,   ţine   o   nouă   cuvîntare, salutînd armata română, pe aliaţi, pe artişti, pe preoţii şi pe învăţătorii noştri. Arată datoria ce o avem de a trăi cu 'concetăţenii noştri străini în bune raporturi, pe care să căutăm, acum cînd noi avem stăpânirea, să le   facem cît  mai   frumoase  şi  mai   trainice.  Se   încinge  apoi  o  horă uriaşă, la care ia parte toată mulţimea. La trei începe spectacolul."

In aceeaşi zi de duminică, 10 august 1919, au ţinut la Timişoara şi şvabii din Banat o mare adunare în acelaşisens şi cu acelaşi scop ca şi românii, votînd o hotărîre de adeziune la Unire   şi   la   principiile   proclamate   la   Alba­Iulia,   trimiţînd   această moţiune ca document la conferinţa de pace din Paris. Documentul a fost   semnat   de   Franz   Wettel   şi   Karol   Mâller   ca   preşedinţi,   Ştefan Frecat   ca   secretar,   iar   Johan  Tengler  şi   Iulius  Neuhaus  ca  cenzori, (Vezi ziarul „Banatul românesc" din Timişoara, nr. 51, din 13 august 1919).

De la începutul anului şcolar 1919/1920 Camil Petrescu a început să funcţioneze la liceul real din Timişoara, în strada Gheorghe Lazăr de astăzi, ca profesor de limba şi literatura română. Camil Petrescu a început  să   se  afirme şi   în viaţa  politică.  Avea o  fire   aprinsă  şi  un temperament   vioi.   îşi   apăra   cu   tenacitate   părerile.   L­au   dezgustat luptele şi atacurile personale prin presă, care au început să ia proporţii între oamenii politici. Cînd era atins şi el pentru ceea ce scria sau se bănuia   că   era   publicat   de   el,   ştia   să   riposteze   chiar   vehement.   în articolele   sale   s­a   remarcat   o   atitudine   tot   mai   făţişă   împotriva politicianismului,   mai   cu   seamă   după   alegerile   parlamentare   din noiembrie 1919.

în redacţie  începuse să  aibă  păreri  diferite de direcţia  ziarului Banatul   românesc.  Se  profila  o  nouă   orientare,   cu  care   nu   era   de acord. Simţea nevoia să aibă o publicaţie proprie în oare să poată să scrie după placul şi dorinţa lui, dar a menţinut legăturile de prietenie cu colegii săi de la  Banatul românesc,  îndeosebi cu Rene Brasey, iar mai târziu cu Ştefan Vlădescu ; era însă categoric în contra politicii urmărite   de   gruparea   acestui   ziar,   care   devenise   organul   oficial   al Partidului poporului, aflat la guvern (averescan).

Camil   Petrescu   a   devenit   liber  şi   independent   în   gîndirea   şi acţiunile sale. Revista  Limba română  începuse să apară  din ianuarie pînă în 19 iunie 1920, reuşind să scoată nu fără  greutăţi 13 numere. Toată revista era în întregime redactată de el, iar traducerile articolelor sale în limba germană şi maghiară le făceau doi redactori angajaţi de el :   profesorul   dr.   Sehutz   şi   publicistul   Philipp   Jahn.   începînd   din   1 februarie 1920 Camil Petrescu şi­a găsit un local nou pentru redacţia şi administraţia foii  Limba română,  unde s­a mutat şi  cu locuinţa, din strada Ce­

                                           14                                             15

 taţii nr. 8 (astăzi strada Karl Marx) în apartamentul închiriat în strada Alba­Iulia nr, 7. Aici şi­a făcut mai tîrziu şi sediul ziarului „Ţara" şi a stat la această adresă pînă la plecarea sa din Timişoara. Tirajul revistei Limba română  era de 5 000 exemplare, iar tiparul îl costa, fără hîrtie, 2 600   coroane   pentru   patru   pagini   şi   proporţional   mai   mult   pentru paginile   în   plus.   Formatul   era   aproximativ   de   30X40   cm.   Intre numerele 4 şi 5 a fost o pauză  de vreo lună şi  jumătate, cauzată  de greva generală, de la începutul lunii februarie pînă în martie. în nr. 6 din 3 aprilie 1920 Camil Petrescu scria : „Luptăm cu greutăţi mari. N­avem tipografie, n­avem culegători români, n­avem literă românească, n­avem hîrtie. Sperăm că le vom învinge". Iar în ultimul număr, 13 din 19   iunie   1920,   se   plângea   din   nou   :   „Fel   şi   fel   de   dificultăţi   au împiedicat necontenit apariţia foii noastre ..."

In anul 1920 a primit şi o lovitură personală prin scoaterea sa din învăţămînt. Motivul oficial mărturisit era că nu avea încă examenul de capacitate şi deci nu era încă  profesor titular. El, care mai tîrziu, în anul 1938, a trecut examenul de doctorat cu un strălucit succes ­— s­a apucat de gazetărie pe cont propriu. La 16 mai 1920 a fondat ziarul Ţara,  recrutîndu­şi   o   redacţie   de   tineri   însufleţiţi,   fără   pretenţii   de remunerare. De la începutul apariţiei ziarului  Ţara,  Camil Petrescu a întâmpinat o serie de greutăţi. O mare parte din ele şi le mărturiseşte în gazetă, eerînd sprijinul cititorilor : „Cu enorme sacrificii apare ziarul nostru  în Timişoara.  Am crezut  că  publicul  de aci  are  nevoie  de o tribună, de pe care să­şi spună durerile şi toate nevoile. Cînd celelalte ziare   politice   se   vor   afunda   din   ce   în   ce   mai   mult   în   apele politicianismului, bănăţenii vor pricepe ce înseamnă să ai ila îndemînă un ziar bine scris, independent şi dîrz în lupta pentru dreptate. Trebuie să   se   ştie   însă   că   tocmai   pentru   că   sîntem   un   organ   de   presă   cu desăvîrşire   independent,  n­avem nici  un  fel  de  fonduri  de  partid   la dispoziţie, nici casă de editură, nimic. Trăim din vînzarea ziarului, din publicitate, şi din munca aproape gratuită a redacţiei. Facem deci un călduros   apel   la   toţi   cititorii   noştri   să   sprijine   după   puteri  Ţara, contribuind în felul acesta la o adevărată operă cetăţenească".

Ultimul număr din prima serie a ziarului  Ţara,  adică  nr. 10, a însemnat începutul unei pauze în ac­

tivitatea publicistică a lui Camil Petrescu în Banat.  Ţara a fost sistată deodată cu Limba română  :  nu mai avea posibilităţi să le editeze. S­a izbit şi de destule piedici ce i le­au pus oamenii de la guvern, împotriva politicii  care n­a  încetat să­şi  spună   făţiş  cuvîntul. începuse să  scrie versuri  pe front  încă  din vara anului 1917. Poeziile ce  le scrisese în pauzele dintre lupte, le­a păstrat bine, le îngrămădise şi le pusese în tunica de ofiţer, uitate dar regăsite după război în bagajul său militar. A venit   cu   manuscrisele   în   Banat   şi   s­a   apucat   să­şi   întocmească   un volum de poezii cu titlul „Drumul morţii", ulterior apărute în capitală cu titlul definitiv de „Ciclul morţii", în orele sale de linişte creatoare din Timişoara a scris şi dramaturgie, căutînd să dea forme noi pieselor de teatru concepute mai de mult, ca de pildă Jocul ielelor, Act veneţian şi Suflete tari.

Camil Petrescu a devenit în scurtă vreme o figură bine cunoscută, deşi   nu  avea  atunci  decît  26—27 de  ani.  Servea  dejunul  şi   cina   la restaurante,   de  obicei   la   cazinoul   militar   din  piaţa   Libertăţii.  După dejun   era   nelipsit   la   masa   „presei"   din   cafeneaua   „Ferdinand"   din clădirea   teatrului.  Aici   se   stongeau  ziarişti   de   la  gazetele  bănăţene, indiferent de orientarea lor politică. Era un loc neutru de întîlnire, un fel de „oază" colegială,  unde se dezbăteau probleme profesionale, la discutarea cărora le plăcea să asiste şi oameni de cultură. Aici punea Camil   Petrescu   problema   înfiinţării   unui   sindicat   al   ziariştilor   la Timişoara. „Masa presei" avea o atracţie  îndeosebi pentru artiştii de teatru care erau în turnee şi locuiau în hotelul din aceeaşi clădire. Iar cînd veneau scriitori sau oameni de litere din capitală ori din altă parte, cu   plăcere   poposeau   la   această   masă,   de   unde   puteau   vedea,   prin geamurile largi ale vitrinelor, forfota din centrul oraşului.

în ziua de 8 octombrie 1920 şi­a început la Ti­mişoara stagiunea de   reprezentaţii   compania   de   operetă   Maximilian­Leonard.   Artiştii teatrului,   locuind  în hotelul „Kronprinz" din aceeaşi clădire, veneau să­şi bea cafeaua la „masa presei", unde patrona Camil Petrescu, ca să poată purta conversaţii cu ziariştii timişoreni. Camil Petrescu era bine dispus, simţindu­se în mediul lui ca dramaturg.

Ziarul  Ţara  reapare în decembrie 1920 cotidian, bucurîindu­se de numeroase colaborări din partea unor prestigioase condeie, ca de pildă : George To­

                                            16                                                  17

 pârceanu, Ion Pillat, Ion Minulescu, Cineinat Pave­lescu. A scris în  Ţara  şi  publicistul bănăţean Grigore Ion. Printre colaboratori trebuie semnalaţi şi Sever Bocu, Victor Babeş.

Indignarea lui Camil Petrescu împotriva politi­cienilor divizaţi în partide  şi  grupări   i­a   inspirat   ideea  unei   scurte  piese  de   teatru popular ou titlul Moş Ion Roată în Banat, pe care a publicat­o în două numere consecutive ale ziarului Ţara. Tema era cea mult dezbătută de el   :   satira   antipoliticianistă.   înţepăturile   dialogurilor   au   stîrnit   în opinia publică comentarii pline de haz şi unele supărări în cercurile oamenilor politici din localitate. Textul scenetei n­a fost însă jucat de vreun teatru sătesc, cum dorise autorul.

Camil Petrescu i­a combătut aprig pe politicieni. A făcut­o de pe o poziţie de independent, apărător al intereselor populare, mai cu seamă ţărăneşti. Gestul lui de a pleca de la  Banatul românesc,  cînd gruparea   „Ligii   bănăţene"   s­a   înregimentat   în   partidul   averescan, ajuns   la   putere,   a   fost   un   gest   politic.   Era   împotriva   politicii   de partide, deşi îi sprijinea pe ţărănişti, pe fruntaşii plugarilor ieşiţi din masele populare de la sate.Un   imbold   lăuntric,   poate   o   ambiţie   pornită   din­tr­un   impuls tineresc, 1­a îndemnat pe Camil Petrescu să candideze la alegerile parlamentare  parţiale  din cercul  Oraviţa  (aprilie  1921).  Avea prea mare încredere în votul oamenilor de la sate şi în popularitatea pe care credea că şi­o făcuse prin ziarul Ţara. S­a avîntat cu pasiune în lupta electorală, urmărind şi   sperînd   să   obţină   mandatu   deputat   din   circumscripţia Oraviţei,devenit   vacant.   Era   însă   prevăzut   că   nu   putea   cîştiga   în alegeri, căci avea contracandidaţi cu mare prestigiu şi popularitate în Banat. în primul rînd, pe Valeriu Branişte, susţinut de vechiul Partid Naţional, ca să­i dea satisfacţia unui mandat de deputat în noul stat român, pentru înfăptuirea căruia a luptat toată viaţa. Iar în al doilea rînd, era profesorul bănăţean Constantin Nedelcu, originar din partea locului   şi   stabilit   în   Bucureşti   încă   dinaintea   primului   război mondial.   Constantin   Nedelcu   era   foarte   iubit   de   bănăţeni.   Camil Petrescu îl cunoscuse la liceul „Gheor­ghe Lazăr" din capitală, unde funcţionau amîndoi în corpul profesoral, la începutul anului 1919. 

 Aici îi 

18

vorbise Constantin Nedelcu lui Camil Petrescu cu atîta însufleţire despre Banat convingîndu­1 şi el pe tînărul său coleg să meargă în provincia sa. Iar acum jocul capricios al politicii i­a pus faţă în faţă. Alegerea din 24 aprilie 1921 s­a încheiat cu victoria lui Constantin Nedelcu (3 840 voturi la al doilea scrutin, faţă de Valeriu Branişte — 3 470). Camil Petrescu obţinuse, la primul tur, 118 voturi.  A fost peiiuu el  o amară  experienţă  politică.  După  eşecul din aceste alegeri, s­a lecuit de politică de partid şi de orice aspiraţii de a ajunge deputat. Profund deziluzionat, a şi plecat din Banat, înapoindu­se la Bucureşti, unde cu o   rîvnă   şi   mai   dinamică   a   început   să   se   lanseze   în   literatură   şi   în   presa Capitalei. Dar dragostea lui pentru Banat, cu toată dezamăgirea ce i­au produs­o unii oameni de aici şi sistemul lor de a face politică, a rămas aceeaşi. Anii trăiţi în Banat i­au rămas amintiri de neutitat.

CONSTANTIN DIACONOVICI LOGAUn luminist bănăţean

Anul   naşterii   lui   Constantin   Diaconovici   Loga   este   sub   semnul întrebării. Nu este încă atestat, cu date certe, în documentele cunoscute. Dintr­o declaraţie autentică făcută de Loga în anul 1849, oare se află la Arhivele statului din Timişoara, rezultă că atunci avea vîrsta de 70 de ani,  ceeace ar  însemna că  se născuse  în 1779. Pe de altă  parte, pînă acum s­a luat drept dată ia naşterii sale 1 noiembrie 1770. De aceea în anul   1970   cînd   au   avut   loc   serbări   comemorative   bicentenare   la Timişoara şi la Caransebeş, organizatorii festivităţilor s­au bazat pe bio­grafiile   apărute   pînă   atunci.   Datele   privind   viaţa   şi   activitatea   sa didactică se repetau mereu, preluate de la un   autor la altul, fără să se aducă   noi   contribuţii   în   domeniul   cercetărilor   şi   descoperirilor arhivistice,   ce   ar   fi   putut   desluşi   momente   mai   importante   privind activitatea lui Loga şi evoluţia învăţămîntului românesc şi al scrisului literar din Banat.     De la început trebuie să accentuăm că Loga a fost, în timpul cînd a trăit, nu numai un precursor al pedagogiei moderne şi al statornicirii regulelor gramaticale pentru limba română, dar, mai ales, un îndrăzneţ reformator al metodelor de învăţămînt. Ca profesor şi ca director de şcoli, Loga a introdus un sistem de prelegeri mai avansat, depăşind astfel metodele de predare practicate pînă  atunci la catedră. Loga a preconizat o metodă de a se preda în mod

explicativ  şi   intuitiv  urmărind  înţelegerea  lecţiilor  de către  elevi.  La preparandia din Arad, apoi la cea din Caransebeş, ideile lui Diaconovici Loga   au   avut   un   rol   important   în   dezvoltarea   şi   perfecţionarea   în­văţămîntului   românesc.   De   aceea,   în   istoria   pedagogiei   române concepţiile sale au fost aşezate alături de sistemele marilor reformişti din apus, fiind comparate cu metodica şi didactica lui Pestalozzi. După el  s­au  mai   ivit   la  noi  şi  alţi  adepţi  ai  pedagogiei   intuitive,  care  au aplicat   în lecţiile  lor acest sistem,  îndeosebi profesorii  preparandiilor din Arad şi Caransebeş.   Constantin   Diaconovici   Loga   a   fost   un mare pedagog al Banatului. După Unirea Transilvaniei cu Ţara, numele său a figurat pe frontispiciul primului liceu românesc din Timişoara. 

Dragostea   de  învăţătură   a   purtat­o   în   el   ca   pe   un   rod   al moştenirii spirituale lăsate de bunicul său diaconul Vasile Loga, care venise de la mănăstirea Tismana cu 50 de familii de olteni, aşezîndu­se în   Banat,   lîngă   Vîrşeţ   (Iugoslavia),   după   plecarea   turcilor.   Aici   a înfiinţat o şcoală elementară. Vasile Loga n­a fost numai un dascăl ci şi un meşter priceput în ale picturii bisericeşti. El a organizat şi o şcoală de   zugravi,   în   special   pentru   pregătirea   pictorilor   de   iconostase,   de prapori şi icoane. Diaconul Vasile Loga avea doi fii, cel dinţii Eustaţiu, de­venit preot în Srediştea­Mare, iar al doilea Gheorghe, care şi­a ales îndeletnicirea   de   pictor   de   biserici,   conducînd   şi   şcoala   de   zugravi înfiinţată   de   tatăl   său.   Gheorghe   şi­a   luat   numele   de   Gheorghe Diaconovici Loga. în atelierele sale, mutate mai apoi la Caransebeş, au învăţat   tehnica   picturii   numeroşi   zugravi,   deveniţi   vestiţi   în   întregul Banat.  Din  această  şcoală   au  pornit   începuturile  unei   arte  originale. Constantin   Diaconovici   Loga   a   fost   fiul   acestui   maestru   zugrav. 

Despre   viaţa   şi   activitatea   lui   s­au   păstrat   multe   date   şi documente  în Arhivele statului de  la Timişoara,  dar ele au fost pînă acum puţin cercetate şi utilizate.                                                             

In prezenta evocare voi căuta doar să atrag atenţia viitorilor istoriografi   asupra   unor   părţi   umbrite   sau   ignorate   din   materialul documentar care le poate sta la dispoziţie. Aceste documente atestă nu numa munca depusa de  Loga pe trenul invata­ 

            20                       

mîntului românesc în Banat; ele sînt şi un preţios izvor de informaţie privind   o   importantă   perioadă   a   învăţămîntului   în   Banat,   perioadă insuficient sau greşit cunoscută. La fondul „Comandamentului general bănăţean" sînt depozitate la Arhivele statului din Timişoara, de pildă, rapoartele  de activitate  scrise  de Loga  (dosar  nr.  310/8 F.  45—63). Informaţii biografice conţin documentele despre condiţiile lui de trai, întocmite în 1847 după moartea soţiei sale (dosar nr. 464/18 f. 99—112). O preocupare a lui Loga pentru introducerea alfabetului latin, în locul   buchiilor,   rezultă   din   încercările   sale   de   versificare   scrise   cu litere latine (dosar 410/8 f. 43—63). Fără  să mă opresc la analizarea multiplelor documente ce formează fondul „Comandamentului general bănăţean", voi nota aici numai ­câteva rânduri din declaraţia lui Loga de la 5 noiembrie 1849, aflată   la dosarul nr. 480/98 folio 468, care reprezintă o valoare istorică, fiind în legătură cu revoluţia de la 1848, în   timpul   căreia   funcţionase   ca   director   şcolar   la   Biserica­Albă.   * Declaraţia cuprinde şi dovada vîrstei lui. El spunea că avea atunci 70 de ani,  afirmaţie ce contrazice data naşterii acceptată  de biografi şi rectifică data naşterii ca fiind anul 1779, deci cu 9 ani mai tîrziu de 1770,   cum   se   credea   pe   baza   autorilor   consultaţi   pînă   acum.   Se presupune că Loga şi­a cunoscut mai bine vîrsta decît urmaşii săi care l­au făcut cu nouă ani mai bătrîn. N­avea nici un interes să­şi ascundă ori să­şi modifice în declaraţie vîrsta. De altminteri ar fi greu de admis că oficialităţile l­ar fi menţinut în serviciu la vîrsta de 80 de ani. Tot din declaraţia lui Loga rezultă şi vechimea de 42 de ani în serviciul învăţămîntului, ceea ce înseamnă că  şi­a început cariera didactică  în anul 1807, cînd, după declaraţia sa, ar fi avut 28 de ani, — fapt mai explicabil decît acela de a fi avut atunci vîrsta de 37 de ani. Ce a făcut pînă atunci ? Sînt goluri în biografia lui. Iată textul declaraţiei făcută de Loga la 5 noiembrie 1849 în faţa Tribunalului militar din Timişoara : „Mă cheamă Constantin Diaconovici Loga, sînt născut la Caransebeş în   graniţa   militară   româno­bănăţeană,   am

* Probabil că acesta este ultimul act oficial dat şi semnat de Loga în raporturile sale cu autorităţile vremii. El a murit la un an după aceea, la 12 noiembrie 1850 în Caransebeş, unde revenise după revoluţie ca să activeze ca director şcolar.

vîrsta   de   70   de   ani,   sînt   greco­neunit,   văduv,   tată   a   nouă   copii, directorul   şcolilor   naţionale   grănicereşti   din   regimentul   de   graniţă roinâno­bănăţean şi illiro­bănăţean. Slujesc în învăţămînt deja de 42 ani şi   în  ultima   calitate,   adică   aceea   de  director   al  şcoa­lelor   naţionale grănicereşti la cele două regimente mai sus arătate deja de 20 ani şi în această   calitate   pot   să­mi   aleg   domiciliul,   fie   la   Caransebeş,   fie   la Biserica­Albă. Deoarece şcolile comunale aparţinînd celor 12 companii ale   regimentului   româno­bănă­ţean   şi   6   companii   ale   regimentului illiro­bănăţean stau sub direcţiunea mea, de aceea petrec de obicei iarna la Caransebeş,   iar vara la Biserica­Albă.  Ast­fel s­a întîmplat şi anul acesta   în   timpul   invaziei   ungurilor   în   districtul   regimentului.   Am domiciliat de la sfîrşitul lunii aprilie a.c. la Biserica­Albă, unde am fost surprins de invazia ungurilor la 10 mai a.c. Vîrsta mea înaintată şi lipsa de mijloace băneşti au făcut refugiul meu imposibil. Pe de altă parte, nici o 'autoritate oficială nu m­a înştiinţat despre primejdia apropiată, astfel  am rămas  în calitatea  şi   în funcţia  mea ca şi  mai   înainte...  şi corespondenţa   mea   rămîne   aceeaşi,   adică   a   comisiei   şcolare   din Panciova. Din punct de vedere politic nu am participat sub nici o formă şi n­am dat insurgenţilor nici un sprijin după cum dovedeşte certificatul magistratului din Biserica­Albă ... Să fie luate în considerare de comisie vîrsta,   anii   îndelungaţi   de   serviciu   şi   convingerea   mea   că   n­am  dat insurgenţilor   nici   un   fel   de   sprijin   şi   în   baza   acestor   împrejurări obiective   să   fiu   satisfăcut   şi   menţinut   în   post.   Cele   spuse   de   mine corespund şi nu am altceva de spus." [1]

După  cum susţine Iuliu Vuia, Constantin Diaconovici Loga s­a născut în Caransebeş la 1 noiembrie 1770. De aici provine această dată, iniţial   cunoscută   şi   răspîndită   în   studiile   sau   biografiile   publicate despre   Constantin   Diaconovici   Loga,   [2]   Locui   naşterii   este   fără îndoială oraşul Caransebeş, pe care îl confirmă şi Loga în declaraţia sa. Nu   s­a   aflat   pînă   acum   alt   document   care   să   ateste   data   exactă. Învăţătorul şi publicistul bănăţean Iuliu Vuia, care a publicat mai multe date din trecutul şcolii româneşti din Banat, probabil le­a găsit printre hîrtiile rămase de la Loga. S­ar putea că printre acestea să fi fost şi o însemnare de familie din oare să rezulte ziua naşterii de 1 noiembrie 1770. Sem­

22 23

nul întrebării se pune mai ales la cifra anului. Nu este exclus că a fost greşit citită cifra, luîndu­se ultimul număr ca zero în loc de nouă.

Despre primii  ani  ai  vieţii   lui  Log a  nu avem  încă   suficiente informaţii   biografice.   Se   presupune   că   a   urmat   clasele   primare   în oraşul natal, dar cele secundare nu putea să le facă la Lugoj, după cum pretindeau  unii,   întrucît   gimnaziul  de  aici   s­a   înfiinţat   abia   în anul 1836. In schimb, se ştie că studiile juridice le­a terminat la facultatea de drept din Pesta. A încercat să ocupe diverse posturi în administraţia de  atunci,  dar   firea  şi   înclinarea   sa  spre  dăscălie,   l­au   îndemnat   în direcţia pedagogică,  după pilda bunicului. Pe vremea aceea trăiau în capitala Ungariei mulţi negustori români veniţi din părţile sudice ale Balcanilor,   cunoscuţi   sub   denumirea   de   „ţînţari",   care   l­au   ales   pe Constantin Loga ca învăţător al şcolii române şi cantor la biserica lor. El cunoscuse de mic copil din mediul familiei, tipicul rânduielilor de slujbe  şi   diferitele   cântări   de   strană.  Loga  a  devenit  un  conducător spiritual   al   românilor  din   Pesta.   Din   iniţiativa   lui   s­a   înfiinţat  şi   o societate a femeilor române. Renumele de bun pedagog s­a răspândit şi a ajuns pînă în cercurile oficiale. Astfel i s­au deschis noi perspective spre funcţii mai înalte.

La  începutul secolului al 19­lea conştiinţa naţională a românilor din  părţile  bănăţene  şi  orăşene  se  afirma  tot  mai  puternic,   ca  şi   în Ardeal. Se simţea pe atunci o lipsă acută de învăţători români în Banat. Şcolile confesionale de  la sate nu aveau dascăli,   iar  copiii  de  ţărani rămâneau neinstruiţi. Pentru a se remedia această stare de lucruri, după lungi   stăruinţe   şi   demersuri   la   autorităţile   imperiale,   după   memorii susţinute  cu argumente,  de  către  delegaţii  ale   românilor  — cei  mai numeroşi  numericeşte,  dar şi  cei  mai  nedreptăţiţi  — s­a   încuviinţat, după   cum   a   notat   Loga   într­uina   din   scrierile   sale   :   „ca   pentru luminarea   neamurilor   bisericii   răsăritului   să   se   deschidă   şcoli preparande, unde să se înveţe dascălii". Rezultat al unei îndelungi lupte pentru drepturi institutul pedagogic înfiinţat la Arad s­a deschis în ziua de 3/15 noiembrie 1812 cu o deosebită solemnitate. Prin decretul nr. 12 114 din 6 noiembrie 1812 a fost numit cel dintîi profesor în persoana lui Constantin Diaconovici Loga. Au mai fost numiţi ca pro­

fesori ai preparandiei române din Arad distinşii şi harnicii  învăţaţi  ai timpului :  Dimitrie  Ţichindeal— primul       ei       director       —,       Iosif       Iorgovici   şi   IoanMinut.

Constantin  Loga  a  părăsit   în  toamna anului  1812  Pesta,  unde funcţionase pînă  atunci ca dascăl  şi prim cantor al bisericii române. Stabilindu­se   la  Aradul­Vechi,   aici,   după   cum singur   a  mărturisit­o într­una   din   însemnările   sale,   a   predat   neîntrerupt   timp   de   18   ani următoarele materii : gramatica română şi sîrbă, fiind şi unii elevi sîrbi din Banat, lecţii de stil pentru întocmirea scrisorilor şi altele. Tot Loga a notat că  fabulistul Dimitrie Ţichindeal a predat :   istoria biblică  şi catihetică, Ioan Mihuţ : pedagogia şi metodica, precum şi istoria, iar Iosif Iorgovici : aritmetica, geografia, matematica, fizica şi politica.

în   perioada   profesoratului   din   Arad,   Constantin   Diaconovici Loga şi­a dovedit valoroasele sale calităţi de pedagog şi organizator. La el a făcut apel stăpânirea de atunci să înfiinţeze o preparandie în sudul Banatului, întrucît în toate regiunile cunoscute sub denumirea de teritoriul regimentului românesc de graniţă, nu erau învăţători care să­i înveţe carte pe copiii  din satele regiunii.  Iată  ce a notat  Constantin Loga   într­un   document   memorial   :   „despre   organizaţia   şcolilor preparande din teritoriul mili­tăresc" : „în timpul acela, pînă a fi încă profesor   în   Arad,   către   anul   1830,   căutînd   înaltele   dicasterii   un profesor,   carele   să   pună   şcolile   româneşti   şi   sîr­beşti   din   ţinutul milităresc în orînduială mai bună,— deci   printr­un   rescript   de   la   înaltul   consiliu   os­tăşesc   de   curte   din   11   iunie   anul   1830,   cu   nr.   2383B.M.,   mi   s­a   dat   direcţia   şcolilor   naţionale   din   re­gimentul   românesc   bana   tic,   şi   din   districtul   bata­lionului   sîrbesc   banatic   de   graniţă   pînă   în   Dunăre.Deci,   am   socotit   şi   am   făcut   un   plan   spre   întocmireaşcolilor   preparande   şi   aicea   pentru   luminarea   învă­ţătorilor   [...]   Şcoala   această   preparandă   dintru   în­ceputul   său   de   la   anul   1830   pînă   la   1836   a   fost   aşe­zată   în   Caransebeş,   iar   din   anul   acesta   s­a   mutat   laBiserica­Albă,   pentru   că   aicea   în   mai   multe   limbise   vorbeşte   şi   pentru   lesnime   este   mai   uşor   de   trăit,învăţăturile   în   această   şcoală   tot   acelea   se   predau,care   sînt   pentru   această   şcoală   prescrise   de   la   îm­părăţie,   însă   totuşi   cu   oarecare   desclinire,   că   înaceastă şcoală preparandă numai eu singur propun

24 25

românilor  şi   sîrbilor   în amîndouă   limbile   ;   aceasta  o   fac  din  dorul carele am către luminarea neamului [...] Învăţăturile care se cuvin în şcolile preparande, eu aicea le propun mai pe scurt, apoi mai mult din tîlcuială şi arătare aicea se învaţă, decît cu scrisoare lungă şi cu multă învăţătură  de­a rost.  învăţăturile acestea se predau în trei  cursuri de iarnă. Apoi trebuie să vină aicea şi să înveţe şi învăţătorii, dar şi alţi tineri, care pînă acum n­au fost învăţători, ci poftesc să fie; aceşti tineri se numesc preparanzi.  Deci,   învăţătorii  şi  preparanzii  dacă  au făcut spor bun din învăţături, şi dacă au purtare bună, atunci învăţătorii merg la   şcolile   lor   de   unde   au   venit,   iar   preparanzii   se   fac   adevăraţi învăţători şi se trimit de aicea prin oraşe şi prin sate cu testimoniu, (adică  cu scrisoare de adeverinţă), întărit de directorul şcolilor şi de comandantul regimentului." [3]

Constantin   Diaconovici   Loga   a   pus   un   accent   deosebit   pe învăţămîntul practic al elevilor, îndrumîndu­i pe dascăli să­i instruiască pe tineri în toate domeniile economiei rurale, în special în cele mai utile   şi   rentabile.   Iată   ce   scria   Loga   despre   această   problemă: „învăţătorii   din   districtul   regimentului   românesc   şi   a   batalionului sîrbesc, oare stau sub ocîrmuirea mea, şi prin aceea se ajutorează : că eu   am   introdus   să   înveţe   pe   tineri   şi   economia,   adică   :   lucrarea grădinilor cu oltoirea şi oculaţia pomilor, ţinerea albinelor şi înmulţirea stupilor ; iară mai vîrtos îndatoraţi sînt învăţătorii a hrăni bombice de mătasă şi a învăţa pe şcolari întru acestea, ca faţa pămîntului mai cu mare folos să se lucreze, şi prin mai multe ramuri fieşteoarele să se sîrguiască a căuta ajutorul vieţii sale. Apoi învăţătorii întru acest chip mai pe atîta cîştigă despre bombice, pe cît le este plata, zic : în locurile acelea unde au prilej." Loga a depus multă străduinţă ca învăţătorii să cultive   „bombice   de   mătasă",   care   le   puteau   aduce   un   cîştig suplimentar ce le­ar fi dublat salariul, şi să­i înveţe şi pe elevi această cultură a gogoaşelor de mătasă. [4]

Constatin   Diaconovici   Loga   cunoştea   bine   mai   multe   limbi: româna, germana, maghiara, şîrba, franceza şi latina. Printre lucrările sale   publicate   voi   aminti   cîteva   mai   importante   :  Ortografia   sau dreapta   scriere  Buda   1818,   —  Chemarea   la   tipărirea   cărţilor  româneşti Buda,  1821),  Gramatica    româ­

nească   pentru   îndreptarea   tinerilor  (Buda,   1822   şi   1823).   Această gramatică a fost folosită ca manual de elevi multă vreme după moartea sa,   în   toate   ţinuturile   locuite   de   români.   [5]   Bogata   sa   bibliotecă personală şi lucrările sale în manuscris au căzut în mîini străine şi s­au risipit. Printre aceste lucrări se aflau şi manuscrisele pe care nu mai ajunsese să   le  tipărească,  dar fuseseră  menţionate  în notele sale din ultimele pagini ale celui din urmă volum al său, apărut în 1841 la Buda cu titlul Epistolariu românesc pentru facerea a tot felul de scrisori ce  sînt în viaţa societăţii  omeneşti la multe întîmplări de lipsă  şi anume : Pentru creşterea pruncilor — din Plutarh, Belizarie Duca lui lustinian,  împăratul răsăr itului, cu icoane care arată  datorinţele către stăpînire  şi către patrie, — şi mai ales Istoria romanilor de la zidirea Romei sau de la  anul 753  nainte de Cristos pînă   la  înjugarea Tarigradului  de  turci sau pînă  la 1453.  Loga a mai notat în 1841 : „Afară de aceste cărţi, am gata pentru tipar şi cărţile din care se propun învăţăturile în şcolile preparande    pedagogiceşti".

Toată viaţa sa Constantin Loga s­a luptat cu sărăcia, cu nevoile materiale. A avut mari cheltuieli cu tipărirea cărţilor, dar mai ales cu întreţinerea numeroasei sale familii. Tipografia din Buda i­a vîndut în anul   1834   casa   părintească   din   Caransebeş   pentru   acoperirea datoriilor, la licitaţie publică. S­a mutat cu locuinţa în afară de oraş, la marginea hotarului.  Ajuns  într­o situaţie   financiară  precară,  ne  mai avînd posibilităţi băneşti ca să­şi întreţină copiii la şcoală, în anul 1836 a fost nevoit să­şi dea la orfelinat pe fiicele sale Ecaterina şi Elena. Iar în anul 1846 i­a murit soţia, lăsîndu­1 cu nouă copii. Deşi se zbătea în necazuri şi  lipsuri,  Constantin Diaconovici Loga se simţea bogat  în suflet şi în dragostea lui pentru şcoală. Avea încredere în rezultatele muncii sale, iar optimismul său nu putea fi umbrit de nimic. [5]

Cele   mai   importante  înnoiri   preconizate   de   Loga   au   fost   în domeniul didactic. în primul rînd s­a îngrijit ca elevii să aibă manuale şcolare, el însuşi întocmind cîteva din ele şi îndemnînd şi pe alţi autori să facă la fel. A combătut sistemul greoi practicat de dascăli,, care îi puneau pe copii să silabisească „azbuchiile", să înveţe pe din afară, prin memorizare, diversele lecţii, fără să înţeleagă sensul şi conţinutul lor. A introdus metoda de „tîlcuire"  şi

26 27

de explicare a  lecţiilor,  pentru a­1 face pe elev să  priceapă  ceea ce învaţă. Constatînd apoi că dascălii în funcţiune erau slab pregătiţi din punct de vedere pedagogic, a organizat în lunile de vară cursuri numite „Normă",   la   care   i­a   chemat   pe   învăţători   pentru   a­şi   completa cunoştinţele   şi   a   deprinde   metode   noi   de   învăţămînt.   înţelegînd misiunea educativă pe care o aveau dascălii într­un sat, a statornicit în sarcina lor şi îndatorirea de a­i învăţa pe ţărani şi pe copiii lor cum să­şi cultive grădinile, în mod util şi rentabil, cu zarzavaturi şi cu pomi fructiferi, fixând în programul şcolar şi disciplina legată de economia rurală. Astfel, la preparandie, viitorii învăţători şi­au însuşit pe lingă studii   teoretice   de   didactică   şi   metodică,   şi   cunoştinţele   de   natură practică. [6]

In anul 1849, după înfrîngerea revoluţiei burghezo­democratice maghiare,   Constantin   Diaconovici   Loga,   după   cum   am   arătat   la începutul acestei evocări, a fost scos din funcţia de director şcolar şi pus la dispoziţia comandamentului general  bănăţean,  iar magistratul (primăria) din Biserica­Albă i­a suspendat salariul pînă la clarificarea cazului. Loga a fost nevoit să se prezinte la Timişoara ca să­şi justifice activitatea  din  timpul  desfăşurării   revoluţiei.  După   ce  şi­a  clarificat situaţia, comandamentul i­a cerut un act de jurămînt de credinţă,  el însă a întocmit o simplă declaraţie despre cele petrecute, cerînd să i se plătească  salariile reţinute. Textul declaraţiei l­am reprodus mai sus. Apoi, fiind repus în drepturile sale, s­a înapoiat la Caransebeş, unde a mai funcţionat ca director şcolar. A decedat la 12 noiembrie 1850. La mormmtul său de lîngă biserica din deal, în cimitirul Caransebeşului, învăţătorii   bănăţeni,  din   iniţiativa  preşedintelui   lor   Iuliu  Vuia,   i­au ridicat în anul 1895 un monument funerar.

în  Revista Arhivelor  Bucureşti nr. 2 pe 1967 pp. 213­218. Conţine şi textul întreg al declaraţiei lui Loga.   2.Iuliu   Vuia:  Constantin   Diaconovici   Loga,  schiţă   din   viaţa   şi activitatea lui, citită de Iuliu Vuia, învăţător în Comlos in sedintaadunării   generale   a   reuniunii   învăţătorilor   români   greco­ortodocşi, ţinută în Caransebeş la 10/22 august 1890. Apărut în Foaia diecenzană  Caransebeş, anul V. nr. 32, din 12/24 august 1890. Datele publicate aici au fost preluate de biografi, unul de la altul. Aici a scris Iuliu Vuia : „Loga a  văzut   lumina zilei   în Caransebeş   la  1  noiembrie  1770  din părinţi   sărmani;   studiile   primare   le­a   făcut   în   Caransebeş,   iar   cele gimnaziale în Lugoj".   3.însemnările  memorialistice   le­a  publicat  Constantin  Diaconovici Loga la paginile 383­384 în Epistolariu, Buda, 1841.

4.C. Diaconovici Loga : Epistolariu, p.424­426.  5.Multe date biografice despre Loga au fost preluate de la Iuliu Vuia, care s­a ocupat cel dintîi de viaţa bunicului său. Vuia susţinea că Loga s­ar fi adresat fiului său Ştefan, cînd îl înscrisese la facultatea de drept din Pesta : „Vezi, pe aici am umlat eu, caută să umbli în căile mele". (Schiţă   publicată   în   1890   de  Foaia   diecezană).  De   aici   s­a   tras concluzia  că  Loga a   terminat  ştiinţele  juridice.  Apoi   tot   Iuliu  Vuia continuă în aceeaşi schiţă : „Loga a fost unul dintre cei mai distinşi pe­dagogi români ai timpului său, carele a propagat lumină din Pesta pînă în   Craiova,   unde   avea   două   fiice   :   —   una   directoare,   Augusta, căsătorită   Dragoescu,   şi   alta   Ecaterina,   mai   apoi   căsătorită   Vuia, institutoare, a şcolii superioare de fetiţe „Lazar Oteteleşanu".

Cu privire  la această  Ecaterina precizează   lucrarea  lui Ludovic Ciobanu publicată   în 1934 la Timişoara despre  „Iuliu Vuia":  „Iuliu Vuia s­a născut la 11 martie 1865 în comuna Fenlac din Timiş, avînd ca tată pe învăţătorul Eftimiu Vuia, iar ca mamă pe Ecaterina născută Loga, fiica marelui director al şcolilor naţionale din graniţă şi distins scriitor didactic".

Despre alţi doi fii, Ioan şi Aurel, ai lui Constantin Diaconovici Loga, ne informează   registrele matricole ale gimnaziului piarist  din Timişoara   aflate   în   arhivele   de   stat   din   Timişoara.   Astfel,   în   anul şcolar 1844/45 la foaia 237 este înscris Aurel Loga, de 12 ani, ca elev al   clasei  I  la   secţia   de   limbisticâ   (latină   şi   maghiară),   fiul   lui Constantin Loga, director şcolar din Caransebeş­marginea hotarului, în anul următor 1845/46 la fila 267 este înscris tot Aurel Loga, de 13 ani,   în   clasa  II,  fiul   lui   Loga   Szilard,   director   şcolar   locuitor   din Caransebeş­orvidek, iar la fila 269 este înregistrat Ioan Loga elev, de 10 ani, în clasa  I  a secţiei de limbi, tatăl fiind Loga Szilard, director şcolar în Orvidek­Karânszebes.

6.  Cuvînt   introductiv  de   Olimpia   Berea   şi   Eugen   Dorcescu lucrarea  Gramatica   românească  de   Constantin   Diaconovici   Loga, Editura Facla, 1973.

NOTE

1. Eva Wetzler : Informaţii privitoare la activitatea lui Constantin  Diaconovici   Loga,  studiu   întocmit   pe   baza   documentelor   aflate   în Arhivele statului din Timişoara şi publicat

28

UN SCRIITOR TIMIŞOREANCUNOSCUT DE EMINESCU

ŞI UITAT DE BĂNĂŢENI

Cărţile timişoreanului Petru Lupul au ajuns în mîinile lui Mihai Eminescu   pe   vremea   cînd   marele   poet   era   elev   de   gimnaziu   la Cernăuţi, ele numărîndu­se printre primele lecturi ale adolescentului însetat de cultură.

Cărturarul bănăţean, cu o întinsă arie de preocupări, a fost un om de cultură europeană, cunoscînd bine mai multe limbi, avînd temeinice studii de literatură  universală.  A şi publicat numeroase traduceri din limbile italiană, franceză şi germană. Cu studii universitare încheiate în Italia, după ce fusese profesor de filozofie la un institut superior din Dalmaţia,   se   întoarce   la   Timişoara,   unde   desfăşoară   o   bogată activitate.

Pretutindeni a avut prieteni şi admiratori, dar şi aprigi adversari. Era un singuratic inaccesibil statornicirii unor raporturi sociale sau de colaborare mai durabilă. Secredea nenorocit şi persecutat. De multe ori fugea de lume şi îşi ducea existenţa în anonimat şi în solitudinea meditaţiilor sale. Era muncitor, entuziast, dornic să scrie şi să publice mereu.

Pe vremea lui, Petru Lupul a produs multă vîlvă, dar oamenii l­au uitat şi n­au rămas de pe urma lui decît vagi amintiri, numeroase cărţi publicate şi prea puţine date biografice.

Chiar  şi   data   naşterii   a   fost   controversată.   E   fert   că   s­a   născut   în Timişoara în cartierul Fabric în anul 1808, după cum am putut stabili documentar, pe baza înregistrărilor din matricolele gimnaziului piarist din Timişoara, unde Petru Lupul a urmat în anii 1822­1825 primele trei clase la secţia gramatică şi unde an de an a fost înscrisă vîrsta lui, cu datele familiare. [1]

Tatăl său, Nicolae Lupul, era conducătorul breslei cojocarilor din Timişoara şi locuia în suburbia Fabric, fiind contemporan cu fruntaşii cojocari Petru Cermena şi Ioan Theodorovici, părinţii revoluţionarilor români cu acelaşi nume de la 1848. Breasla meseriaşilor cojocari, pe care   a   condus­o,   era   pe   atunci   cea   mai   puternică   organizaţie românească şi a jucat un rol important în viaţa publică a Timişoarei de la începutul secolului al 19­lea.  [2]

Nu   se  ştie   de   ce   a   fost   înregistrat   la   gimnaziul   piarist   din Timişoara băiatul lui Nicolae Lupul cu numele de Lupulov. Actele sale de studii fiind eliberate pe numele de Petru Lupulov, el a fost nevoit să­şi  urmeze calea de elev, de student, de profesor şi de scriitor cu acest nume, continuînd să­1 folosească adesea şi la publicarea cărţilor şi   lucrărilor   sale.   Numele   astfel   rezultat   din   certificatele   şcolare   a devenit   oficial   şi   nu­1   mai   putea   schimba.   Probabil   că   prima transformare a numelui său iniţial de Petru Lupul se produsese cînd părinţii  îl   înscriseseră   la şcoala primară  ortodoxă  din vremea aceea oare era cea sîrbească din cartier, la care fuseseră nevoiţi să înveţe şi ceilalţi copii de români.  Multora din ei, ca şi  lui Petru Lupul, li se modificase numele prin adăugirea unei terminaţiuni slave la numele de familie.

Despre familia lui Petru Lupul se cunosc unele date din broşura pe care a publicat­o în anul 1845 la Buda pe cheltuiala sa, în tipografia crăiască, avînd titlul : „Plînsul la mormînturile părinţilor mei, Nicolae Lupul,  tatăl   meu,   şi  Anastasia,  mama   mea,   birgheri   (cetăţeni)   ai Timişoarei, carii reposară la anul 1843 în curs de şase zile, în acelaşi an,   făcut   in   versuri   de   mine   Petru   Lupulov   în   cesaro­crăescul filozofico­teologicesc institut din Zara* de a III clasă profesor". Apoi mai jos pe prima pagină este

*Zara, astăzi Zadar, (R.S.F. Iugoslavia) era pe vremea aceea  un oras­cetate de   cultură   italiană.   In   perioada   interbelică orasul avea un statut   de     „enclavă"     italiană   pe   ţărmul     răsăritean   al   Adriaticei, conform Tratatului de la Rapallo.

30 31

imprimat in limba germană : „Walachische Trauer­Geschichte von P. Lupulov". Pe pagina a doua se află următorul motto scris de autor : „Puternicul al timpurilor dinte nu va roade pomenirea lor din mintea celor ce îi cunoaştem. P. L." Broşura cuprinde un fel de elegii într­o redactare mediocră, care nu au altă valoare decît ca sursă de informare biografică privitoare la moartea părinţilor şi a sorei sale Sofia.

In mai multe rînduri întîlnim stăruinţa lui Petru Lupul de a­şi exprima   gîndurile   şi   sentimentele   în   versuri   dar   versificările   sale prezintă un interes numai de ordin documentar.

Astfel,  în prima sa lucrare scrisă în anul decesului celor dragi, adică în anul 1843, dar publicată la Buda cu doi ani mai tîrziu, în anul 1845, se pot desprinde câteva asemenea date biografice. Petru Lupul arată la începutul broşurii că mormîntul părinţilor săi 1­a cercetat abia în ziua de 7 septembrie 1843, cînd a venit la Timişoara, deşi despre moartea lor fusese anunţat încă din luna martie, însă nu putea părăsi postul de profesor ce­1 avea la catedra de filozofie din Zara. N­avea posibilitate să se întoarcă acasă la Timişoara decît în timpul vacanţei, la sfîrşitul verii, mai ales că distanţa era mare şi mijloacele de călătorie anevoioase. Tot aici ne aminteşte că petrecuse o lună de zile la părinţii săi   în   Timişoara,   în   vacanţa   din   vara   anului   1842,   după   care   s­a înapoiat   la  Zara.  De  atunci  nu  mai  putu  veni   în oraşul  natal  decît pentru a se închina la mormintele părinţilor.

Tatăl său, Nicolae Lupul, a murit la 1 martie 1843, iar la şase zile după aceea, la 7 martie 1843 a decedat şi mama sa. în aceeaşi lună, la 20 martie, a murit şi sora lui, Sofia, care a lăsat un fiu orfan de doi ani şi şapte luni. Pe aceştia i­a deplîns autorul versurilor, care exclamă : „în martie îmi vestiră că părinţii mei muriră". Jalea cea mai adîncă o resimte   fiul   pentru   pierderea   mamei   sale   Anastasia,   pe   care   ne­o înfăţişează ea pe o fiinţă de „virtute, bunătate şi dreptate", adresîndu­i o mulţime de calificative duioase.

De aceeaşi factură sînt şi versurile închinate episcopului Maxim Manuilovici,   transferat   în   1833   la   Timişoara.   „Lupulov   bucuros   că vede înfăptuit visul marelui Ţichindeal, — oare murise înainte de a

cunoaşte  vremuri   fericite,  —  într­o  odă   de  bucurie  prin  care  cîntă meritele noului episcop român". [3] Broşura aceasta ne arată şi funcţia îndeplinită  de autor în anul apariţiei.  A fost prima carte tipărită  de Petru Lupul.

După cum am văzut, cele dintîi studii le­a făcut Petru Lupul la Timişoara.   încă   nu   s­a   putut   stabili   unde   le­a   continuat   şi   unde   a terminat   învăţămîntul  mediu.  Probabil   că   între  anii  1822  şi   1826  a urmat  cele  patru clase  gimnaziale   la  secţia  de gramatică,  apoi  cele două   de   „humanitaitis",   după   sistemul   învăţămîntului   secundar   de atunci. Sigur este că după terminarea gimnaziului a plecat la Verona, în Italia de nord, pe atunci sub ocupaţia austriacă, unde s­a înscris la universitate şi  a studiat filozofia şi   teologia. [4] Se presupune că   la facultatea de filozofie din Verona a stat  trei  ani,  pînă   la  terminarea studiilor.   Apoi   în  anul   1831   s­a  dus   la  Pesta   ca   să   înveţe  ştiinţele juridice, care puteau să­i dea posibilitate să ocupe funcţii în justiţia sau administraţia de stat. Era şi dorinţa părinţilor săi, cetăţeni de vază ai Timişoarei. Cu diploma de absolvire a facultăţii de drept din Pesta a putut   să   fie   numit   „jurist   la   Tabla   districtuală   din   Epeiries",   unde singur declară că a funcţionat în 1834.

In anul următor a trecut la „crăiască tablă de judeţ juratnotarius", după cum rezultă din Istoria morală publicată în 1835 la Buda. Este de reţinut   că   în   „cuvîntarea   către   cetitoriu",   tipărită   ca   introducere   la carte,   autorul   îşi   trece   numele   său   adevărat,   semnînd   :   „iubiţi   pe a[l]vostru iubit,] Petru Lupul". [5] Această cea dintîi din lucrările sale mai importante, a fost bine primită şi apreciată  de cărturarii vremii, îndeosebi în cercurile teologice influente în lumea oficială de atunci, care au descoperit în el un om de ştiinţă şi un bun pedagog. Datorită acestui studiu de educaţie etică a fost propus să fie numit ca profesor în învăţămîntul superior. [6] Pînă i­a sosit numirea, a mai funcţionat în posturi administrative şi în învăţămînt, fără a se cunoaşte însa locurile de   muncă.   Este   cert   că   în   1842   a   activat   ca   Profesor   la   institutul ortodox din capitala Dalmatiei. [7]

In aceste locuri pitoreşti de pe coasta Mării Adriatice şi­a găsit Petru   Lupul   mediul   de   fecundă   Meditaţie.   Convins   celibatar, întotdeauna   s­a   complăcut   în   singurătatea   pe   oare   o   considera prielnică

32 33

meditaţiei filozofice. La Zara a funcţionat ca profesor de filozofie pînă în anul 1846.

Pentru a putea studia lucrările unor autori străini, Petru Lupul a învăţat cu  tenacitate  mai  multe   limbi  străine.  A vorbit  si  a  scris  în limbile   română,   germană,   maghiară,   sîrbă,   italiană,   franceză   şi   a cunoscut   bine   latina.   A   tradus,   a   adaptat   şi   a   publicat   lucrări   de literatură, dramaturgie şi filozofie, traducerile le­a făcut mai ales după textele italiene şi franceze. Dar sub veştminte! traducerilor din textele străine îşi ascundea propriile sale concepţii de viaţă.

Cînd   s­a   întors   în   toamna   anului   1843   la   Zara,după   ce   fusese   la   mormintele   părinţilor   săi   la   Timişoara,   a   mai   stat   în   Dalmaţia   încă   doi   ani   şi   ceva.în   acei   ani   a   citit   şi   a   scris   mult,   s­a   documentat   şia   făcut   cercetări   pentru   lucrări   ulterioare.   S­a   gîn­dit   să   părăsească   Zara,   dar   îi   părea   rău   să   lase   locurile   pitoreşti   ale   Adriaticii   pe   care   le   îndrăgiseatît   de   mult.   Aici   avea   la   dispoziţie   o   bibliotecă   bogată   pe   care   cu   greu   o   putea   găsi   în   altă   parte.   Totuşi,   pînă   la   urmă   dorul   pentru   oraşul   natal,   Timişoara,   1­a   făcut   să   părăsească   Zara.   In   vara   anului1845   s­a   dus   la   Buda   să­şi   tipărească   cele   două   lucrări   scrise   la   Zara.   Prima   conţinea   „Plîngerile",   iara   doua   o   culegere   de   poezii   din   literatura   română.Petru   Lupul   era   un   admirator   al   poeţilor   Iancu   Vă­cărescu,   Ion   Eliade   Rădulescu   şi   Grigore   Ale­xandrescu,   ceea   ce   1­a   determinat   să   le   tipăreascăpoeziile   într­o   ediţie   pe   care   a   răspîndit­o   printreromânii   din   imperiul   austriac.   Din   prefaţa   cărţiiaflăm   că   el   pregătise   această   culegere   de   versuriîncă   de   la   începutul   lunii   august   1844   ca   să   le   deaspre   publicare   şi   că   mai   avea   şi   alte   lucrări   gata   detipar,îndeosebi„cugetări"originale.

Cărţile  şi   le   tipărea pe cheltuială  proprie  ;  mai  întotdeauna o asemenea investiţie se dovedea a fi lipsită de rentabilitate, dar aidoma altor  autori  ai   timpului,  Petru  Lupul  avea satisfacţia  morală   a  unui apostolat cultural. [8]

Nu ştim cît a mai stat la Zara, sîntem informaţi doar că în anul 1846 nu mai funcţiona la institutul de pe Adriatică, deoarece în cărţile publicate în acest an introducerile le­a semnat ca „fost profesor". Prin urmare, perioada de activitate din Zara poate fi fixată între anii 1842­1846,

34

   Petru Lupul era un gînditor multilateral, risipindu­şi forţa de creaţie într­un vast cîmp de activitaate. Potenţialul său intelectual, ispita de a acumula cît mai multe şi mai diverse cunoştinţe s­a extins asupra unui larg domeniu de investigaţie.

Nu   mă   voi   extinde,   în   cadrul   acestor   evocări,   asupra   întregii activităţi  de gînditor şi  scriitor a  lui  Petru Lupul. Voi  insista numai asupra acelor lucrări ale lui Petru Lupul, pe oare a ajuns să le citească poetul   Mihai   Eminescu   în   anii   adolescenţei.   De   altfel,   aş   vrea   să precizez   că   şi   alţi   scriitori   bănăţeni   au   fost   citiţi   de   elevul   Mihai Eminescu   şi   au   putut   avea   o   înrîurire   asupra   formării   concepţiilor despre lume şi despre viaţă a viitorului Luceafăr  al poeziei româneşti. Dovadă   în această   privinţă   ne   sînt   cărţile   care   alcătuiau   lectura   lui Eminescu sau cele pe care chiar el le dăruise bibliotecii gimnaziului din Cernăuţi. Astfel, în catalogul bibliotecii şcolare la nr. 75 Eminescu înregistrează în anul 1867 cartea :  Petru Rareşu, principele Moldovei.  Novele   istorice   originale   de  Dr.   At.   Marienescu,  Sibiu   1862,   cu iscălitura lui ca dăruitor. Tot în anul 1867 bibliotecarul elev a catalogat la   data   de   3   ianuarie   cărţile   achiziţionate,   printre   care   şi:   „Istoria bisericească"   ...   de  Nicolae   Tincu   Velea".  înrîuirea   lui  Damaschin Bojincă  asupra lui Eminescu a fost subliniată într­un capitol al lucrării lui   Constantin   Loghin   despre   mitologia   greco­romană   :   „încă   din primele   poezii   ale   lui   Eminescu   constatăm   că   el   este   foarte   bine orientat în mitologia greco­romană. Interesul pentru această mitologie a pornit desigur tot din manualele lui Aron Pumnul. încă din leptuarul de clasa a Ii­a avem o serie de bucăţi de Damaschin Bojincă, în care sîntem introduşi în lumea zeilor greco­romani. Astfel ni se dau primele noţiuni despre ... (urmează   lista zeilor). Desigur că  Eminescu a citit apoi alte tratate germane de mitologie". Apoi este cunoscută expresia lui Eminescu despre fabulistul bănăţean Dimitrie Ţichindeal pe care îl numea „gură de aur". [9]

Prin   donaţia   profesorului   Aron   Pumnul   a   ajuns   în   biblioteca gimnaziului şi cartea de „poveţe" a lui Petru Lupul, pe care Eminescu a înregistrat­o ca bibliotecar în anul 1865 sub nr. 27 şi pe care a citit­o, reţinînd pentru   îmbogăţirea   cunoştinţelor   sale  unele   idei   filozofice. Influenţa bănăţeanului Petru

35

Lupul,   asupra   lui   Eminescu   a   fost   remarcată   în   special   de   Aurel Vasiliu,   care   a   întocmit   un   studiu   analitic   şi   comparativ   între concepţiile cărturarului de obîrşie din Timişoara şi  gîndirea poetică eminesciană.   Autorul   citat   susţine   :   „In   evoluţia   sufletească   a adolescentului de 15—16 ani, oare era şcolarul M. Eminescu, trebuie să socotim că această lucrare a lui Petru Lupul a avut un rol destul de important,   îndreptîndu­1   spre   meditaţia   filozofică   a   marilor probleme". [10]

Una din primele surse de inspiraţie şi unul din cei dintîi factori de orientare a gîndirii  lui  Eminescu este prin urmare cartea aceasta apărută  cu litere cirilice în anul 1846 la Tipografia Universităţii,   în Buda, intitulată Omul povăţuit de minte.

Pe lîngă textele filozofice, în care se oglindesc concepţiile despre viaţă şi moarte ale lui Petru Lupul, volumul acesta  Omul povăţuit  de minte, în cele 145 de pagini tipărite, mai cuprinde şi versuri traduse din limba franceză  şi alte texte, ca de pildă  din creaţiile lui Francois de Malherbe, Boileau­Despreaux, Jean Racine, Voltaire, Tomas, Fenelon, dar în special Pierre Corneille. în prefaţa cărţii semnată la 20 mai 1845 în Zar a cu numele Petru Lupul, autorul timişorean analizează cîteva probleme pe  care   le   expune   în  formă   de   „poveţe"   :  omul   social  şi datoria lui de a se osteni necontenit pentru desă­vîrşirea sa, patimele şi orbirea în care ele ne conduc, despre virtute, înţelepciune, ambiţie şi iubirea   de   argint,   despre   voluptate,   trufie,   mînie,   minciună,   urgie, dispreţ, lene, despre adevăr şi umilinţă, judecată şi nedreptate, ruşine, reputaţie   sau  numele  bun,  despre  durere  şi   bucurie,  noroc  şi   curaj, despre  generozitate  şi   recunoştinţă,  despre  prieteni  şi  prietenie.  Dar capitolele care au avut o influenţă mai accentuată asupra lui Eminescu au   fost   acelea   care   au   tratat   problemele   despre   umanitate,   despre nestatornicia vieţii şi a lucrurilor omeneşti, despre adevărata fericire a omului (sonet­versuri), despre viaţa şi a ei bună întrebuinţare, iar ca încheiere un capitol despre moarte.Şi  această   lucrare, ca şi  celelalte,  are un caracter pedagogic, ea este scrisă de Petru Lupul nu numai cu scop de instruire şi educare, dar şi ca o confesiune asupra meditaţiilor sale. Lectura acestor „poveţe", culese de Petru Lupul din texte străine,      poate oferi un izvor posibil al unor 

idei care vor ap ărea în poezia lui Eminescu. S­a încercat o comparaţie între   textele  cărţii   lui  Petru  Lupul  şi  versurile   lui  Mihai  Eminescu. Notăm,  în acest   sens  studiul  de analiză   comparată  datorit   lui  Aurel Vasiliu. Autorul amintit afirmă că ideile din Glossă  şi Scrisoarea I, ar fi inspirate de opera lui Lupul, susţinînd că „ atanaxia" din Glossa, pe care mulţi au căutat­o la greci, o putea găsi  Eminescu în cartea lui  Petru Lupul, de exemplu în capitolul despre adversitate [11] ,• Vasiliu  crede că   tematica din  Glossă,  în special versul „Nu spera şi  nu ai  teamă"   are   ca   sursă   de   gîndire   concepţia   de   ataraxie   a   lui   Petru Lupul. [12]

O vădită influenţă a exercitat asupra lui Eminescu concepţia lui Petru Lupul expusă în capitolul „Despre moarte", din care voi extrage aici cîteva idei : „Noi nu ne naştem decît ca să murim. Această viaţă, fie cît de lungă, în privinţa veciei nu e decît o noapte foarte scurtă. Noi trecem ca şi umbra ce dispare ca un abure pe care suflarea cea mai mică îl resfiră, sau chiar ca şi o tînără floare pe care aceeaşi zi o vede a se naşte şi  a pieri.  Adeseori  din sînul mamei noastre noi trecem în mormînt. Asemenea apelor acelora care curg în mare, şi care nu se mai întorc către  a  lor  izvor,  ne ducem noi curînd  în  abisul veciei,  unde înghiţiţi fiind pentru totdeauna, nu ne mai întoarcem . . . Totul piere în natură. Această mamă nu a produs nimic ce nu ar fi hotărît ea şi ar fi supus morţii. Lucrurile măestriei pier tocmai aşa ca şi cele ale naturii ]. . .[ Precum noaptea izgoneşte ziua, precum valurile sint împinse de  valuri,  aşa oamenii  sînt  înlocuiţi  prin alţi  oameni.  .   .  Ce se face  la moarte din acele cinste, din acele cinste, din acelre placeri, din acele bogăţii  de   care  ne   lăudăm noi  pînă   sîntem  în viaţă   ?   ...  Al  nostru renume este numai un vis, un fulger ; ale noastre plăceri sînt numai închipuire. Dacă sîntem astăzi, mîine se va zice că noi nu mai sîntem. Bogatul  şi   săracul   curg  amîndoi   cu  asemenea   iuţime către  moarte, amîndoi   înaintează   cu   un   pas   asemenea   către   mormînt   şi   amîndoi ajung adeseori deodată . . . Unul se stinge cu toată strălucirea sa, ca şi ziua cînd se culcă soarele, iar altul dispare cu toată întunecimea sa ca şi noaptea la vărsatul zorilor. . ." [13]

36 37

 Din expunerea acestor gînduri ale lui Petru Lupul putem urmări felul în care ideile se reflectă şi în poeziile lui Emineseu. De pildă, chiar expresia abisul veciei este reluată de poet, iar ideea valurilor care sînt împinse de alte valuri o întîlnim în versul din Glossă:  „Ce e val, ca valul trece". Numeroase idei poetizate de Emineseu în Luceafărul şi în  Scrisori,  iar unele oglindite în versurile  Revedere  sau  Cu mîinile zilele­ţi  adaugi  le   recunoaştem ca  iradieri  şi   din  gîndirea   lui  Petru Lupul.   Aceste   „poveţe"   au   însemnat   pentru   Emineseu   în   anii adolescenţei primele seînteieri care îi înflăcăraseră sufletul pe drumul perspectivelor luminoase ale sublimelor creaţii viitoare.

Nu voi expune aici diferitele idei filozofice în oare abundă cartea lui Petru Lupul, dar voi reţine unele mai caracteristice pentru ilustrarea preocupărilor   şi   gîndirii   sale.   Iată   cîteva   din   maximele   definite   în formă de „poveţe" :

„Fericit este înţeleptul care cunoaşte toate ale ei viclenii şi care ştie să se despartă de ele", — sublimează Petru Lupul cînd vorbeşte  despre voluptate  în lumina concepţiilor lui  Tomas (pag. 33­35).

„Biruinţă şi triumfuri, coroane şi sceptre, nu sînt alta decît un joc plin de deşertăciuni omeneşti, care se înghit fără întoarcere, în noaptea mormîntului",  — exclamă  autorul  cînd tratează despre ambiţie şi iubirea de argint, ca şi Corneille şi Tomas (pag. 38­41).

„Trupul  unui  monarh  nu  cuprinde  mai  mult  decît   trupul  unui rob",  o   idee din capitolul  Cum trebuie  să   judecăm  despre lume,  inspirată   de   Malherbe,   pe   oare   o   întîlnim   şi   la Emineseu (p. 41­43).

„Tot timpul vieţii omului nu e alta decît un punct; materia din care   e   compus   nu   e   decît   o   schimbare   neprecurmată   ...   în   sfîrşit, reputaţia   de   care   se   linguşeşte   omul,   după   moartea   sa   nu   e   decît uitare".  Acestea   sînt   concluzii   la   care   a   ajuns  Petru  Lupul  vorbind „despre nestatornicia vieţii şi despre lucrurile omeneşti" comentîndu­1 pe Voltaire şi pe Malherbe (pag. 88­90).

în   timpul   şederii   la   Zarra,   Petru   Lupul   s­a   preocupat   şi   de probleme de matură economică. El poate fi considerat şi ca cel dintîi 

economist bănăţean cunoscut pînă acum. [14]în 1846, cînd a apărut la Buda cartea  Omul povăţuit  de minte,  

Petru Lupul a încredinţat tiparului şi cele două lucrări economice din care se desprind teoriile şi sfaturile sale practice. Una este : Uniersalul  institut de păstrare împreunat cu cea dintîi casă  economică  austriacă  [15] şi cealaltă, Măestria de a se feri de râul sărăciei.  [16]

Petru   Lupul,  prin   scrierile   sale   cu   un   conţinut   economic,   s­a adresat românilor de la sate şi de la oraşe, arătînd avantajele orientării spre   practicarea   meseriilor   şi   a   comerţului,   foloasele   aduse   de acumulările  de  bani  şi   nevoia  de  economisire,   ajungînd  să   pledeze pentru   crearea   de   capitaluri,   pentru   favorizarea   unor   sisteme   de credite, deci pentru înfiinţarea de bănci, care să acorde împrumuturi agricultorilor, meseriaşilor şi  comercianţilor.  Problema economiei în concepţia   lui   Petru   Lupul   a   fost   inspirată   de   interesele   burgheziei române   în   perioada   sa   primordială   de   replică   la   consolidarea economică   şi   financiară,   şi   în   special   ca   o   ripostă   la   concurenţa capitalului burgheziei străine care se dezvolta atunci în condiţii istorice favorabile.

Petru Lupul şi­a construit tezele sale economice pe fondul unori principii  etice,   împletind  în aceste  teze o pluralitate de  idei morale inspirate de ambianţa în care a trăit şi activat ca profesor la institutul din Zara. îndemnul pentru agonisirea de bani şi capitalizarea lor putea să ducă după părerea sa la „iubirea de argint", putea să dea naştere la vicii dăunătoare şi chiar la crime, dacă  banii n­ar fi întrebuinţaţi cu judecată  şi  cu folos,   în mod raţional  şi  pentru  lucruri  utile omului, pentru nevoile traiului şi nu pentru desfrîu.

E   surprinzător   să   întîlneşti   în   gîndirea   economică   a   acestui cărturar de obîrşie timişoreană nu puţine concepţii oare îşi păstrează şi astăzi o valabilitate parţială. De exemplu, după părerea lui Petru Lupul prin muncă  se poate îmbogăţi  omul. Prin urmare munca este factorul esenţial şi creator al valorii nu numai economice, ci şi morale. Sursa avuţiei este munca omului. Cine vrea să cîştige bani trebuie să lucreze afirmă   autorul   nostru.   Petru   Lupul   combate   „lenevia"   şi   „frica   de lucru" care aduc sărăcie. Bine înţeles ideile „economice" ale lui Petru Lupul, influenţate de concepţiile liberalismului economic, sînt limitate chiar   de   spiritul   acestor   concepţii         liberaliste,     de   ignorarea mecanismului

38 39

exploatării,  exploatare care e principalul izvor al sărăciei.  Pozitiv şi meritoriu   în   „doctrina"   economică   a   autorului   timişorean   rămîne sublinierea importanţei muncii creatoare de bunuri materiale.

După  înapoierea la Timişoara, în 1846, Petru Lupul a găsit un post de învăţător la o şcoală elementară, unde a funcţionat pîmă a intra în serviciul municipalităţii. [17] Mai tîrziu, autorităţile imperiale din Timişoara l­au numit „solgabirău", respectiv pretor, ceea ce rezultă şi dintr­o corespondenţă a lui Petru Cermena, adresată lui Pavel Vasici la Braşov.   La   Academia   Republicii   Socialiste   România,   în   secţia   de manuscrise, sînt păstrate scrisorile lui Petru Cermena, căpitanul român al Timişoarei, către George Bariţiu şi către Pavel Vasici, prin care îi ţinea la curent cu evenimentele din Banat şi le trimitea pentru Gazeta Transilvaniei informaţii şi articole. [18]

După   revoluţia   din   1848   a   plecat   şi   Petru   Lupul   cu   fruntaşii politicii din Ardeal şi din Banat la Viena unde urmau să fie prezentate din partea acestor delegaţi români revendicările poporului nostru şi să fie   tratate   cu   oficialităţile   imperiale   recunoasterea   şi   satisfacerea drepturilor şi cererilor românilor. Petru Lupul s­a ataşat de delegaţii comitetului român din Timişoara, în fruntea cărora, alături de Andrei Mocioni,   era   Petru   Cermena,   originar   şi   el   din   acelaşi   cartier   al Fabricului   Timişoarei   şi   fost   coleg   cu   Lupul   la   gimnaziul   piarist. Delegaţii români l­au recomandat pe Petru Lupul ca fiind „apt de a ocupa diferite diregătorii în stat". [19] în urma acestui demers, cînd a devenit vacant postul de director al şcolilor naţionale greco­ortodoxe din   districtul   regimentului   româno­banatic,   după   moartea   lui Constantin   Diaconovici   Loga,   în   postul   acesta   a   fost   numit   Petru Lupul. Ca succesor al marelui pedagog român, a continuat să aplice metodele de învăţămînt ale lui Loga. Funcţia de director şcolar a luat­o în primire în toamna anului 1851, cînd s­a mutat la Caransebeş.Petru Lupul n­a avut  însă o muncă liniştită aici, nici satisfacţii de pe urma activităţii sale. A ajuns să aibă conflicte tot mai acute cu cercurile clericale,   care   nu­1   priveau   cu   ochi   buni.   Se   plîngeau   că   era   prea latinist şi adept al introducerii alfabetului latin în scrisul românesc, fapt privit de tradiţionaliştii „buchinişti" ca o profanare a cărţilor bisericeşti tiparite cu litere cirilice. De la început l­au considerat ca pe un intrus, 

ca.pe   un   om   cu   pretenţii   de   cultură   apuseană.   Petru   Lupul   era   un profesor studios,  care nu se ploconea in faţa nimănui,  un  intelectual demn, cu o vie conştiinţă de sine şi un „filozof" cu un mod propriu de viaţă, ocolind lumea zgomotoasă şi veselă. Fără să devină mizantrop, ducea totuşi o existenţă singuratică.

în   funcţia   de   director   al   şcolilor   din   confiniul   militar,   care cuprindea  părţile   sudice  ale  Banatului,   a   întîmpinat,   începînd  de   la instalarea   sa,   o   serie   de   dificultăţi,   intrigi   şi   defăimări.   Puţini   l­au înleles. Nu a fost ajutat în străduinţele sale de a organiza învăţămîntul la un nivel superior. S­a trudit mai ales să  formeze dascăli pricepuţi care să poată asigura aplicarea cu succes a noilor metode didactice. Pe temeiurile   planurilor   de   învăţămînt,   introduse   de   antecesorul   său, Constantin   Diaconovici   Loga,   Lupul   a   continuat   tendinţele   de modernizare   a   procesului   instructiv   şi   educativ.   Aceasta   nu   era   pe placul tuturor, în textul  introductiv al  unei piese de teatru pe care a publicat­o la Viena în anul 1855 cu litere latine, avînd titlul  Spiritul familiar,  comedie   tradusă  din   italieneşte,  Petru  Lupul  mărturiseşte   : „Trei ani trecură astă toamnă, de cînd mă aflu în Caransebeş ca director al  şcolilor naţionale şi din cauza multor lucruri de care sînt ocupat, propunând   singur   singurel   totodată   şi   multele   ştiinţe   preparandiale tinerilor   candidaţi   din  măritul   c[ezaro­]r[egesc]   regiment   româno  şi illyro­banatic, pe lîngă istoria cruciatelor nu putui face altă carte decît această   mult   desfătoare,   chiar   şi   pentru   teatru   mult   bine   plăcută comedie a traduce . ..". Această introducere autorul a semnat­o cu data de 10 martie 1855. Petru Lupul mai avea obiceiul să semneze „fostul în Dalmaţia profesor".

Petru Lupul a fost  înlocuit în postul de director şcolar în anul 1857. Nu a fost demis sau „delăturat" în anul 1854, cum credeau unii, ci şi­a dat demisia în anul 1857. Nu a mai putut suporta şicanele ce i se făceau. [20]

în perioada cît a stat în Caransebeş, Petru LupuJ a scris şi cîteva piese de teatru, comedii şi drame unele din ele fiind şi tipărite. Erau traduceri sau adaptări după texte străine, îndeosebi italiene.Citeva au fost jucate de amatori, iar altele le­a scris

40 41

pentru propriul său divertisment. Ele n­au atins nivelul dramaturgiei lui Vasile Maniu, care a jucat efectiv teatru pe scenă şi ale cărui piese au fost reprezentate şi de Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesele lui Petru Lupul pot fi  considerate ca  încercări  de început ale literaturii dramatice scrisă în Banat. Din perioada caransebeşeană sînt cunoscute cîteva piese, tipărite cu litere latine în anii 1855­1856.

Prima dintre aceste trei piese de teatru, de fapt (cum am arătat) adaptări   şi   nu   creaţii   originale,   se   intitulează  Spiritul   familiar.  Caracterizînd­o,  Petru  Lupul   scrie   că   ea   este   „o  mult  desfătătoare, chiar şi pentru teatru mult bine plăcută comedie, în două acte, şi este cunoscut ce mult ajută sănătăţii a citi sau a asculta o întîmplare care produce   rîs,   şi   aicea   cum   fură   doi   înşelători   înşelaţi   şi   pedepsiţi, produce un rîs cu totul inimos".

Nedreptatea testamentară,  a doua piesă adaptată de Petru Lupul este o scriere istorică. Drama a fost transformată de el într­o comedie în 5 acte,  cu douăsprezece personaje şi  numeroşi   figuranţi.  Un text dramatic de proporţii mari, euprinzînd 64 pagini de tipar. Cu subtitlul de „comedie", această piesă a fost tipărită la Viena în anul 1856, cu litere latine.

în anii aceştia a luat proporţii  la Timişora disputa privitoare la introducerea   alfabetului   latin   în   scrisul   românesc.   Petru   Lupul   era adeptul   lui   Constantin  Diaconovici  Loga.   Loga  preconizase  mai   de mult   tipărirea   manualelor   şcolare   cu   litere   latine   Lupul,   ca   om   de cultură italiană, a devenit un susţinător al curentului latinist. încă din timpul şederii sale la Zarra aderase la mişcarea împotriva „buchiilor" , înapoiat   la   Timişoara   s­a   ataşat   efectiv   şi   în   mod   activ   ia   şcoala latinistă  de la noi, abandonînd la tipărirea cărţilor sale literele cirile. Bătrînii şi îndeosebi preoţii, obişnuiţi cu cărţile bisericeşti imprimate cu  buchii,   considerînd aceste   litere   tradiţionale   ca   fiind   sacre  —  îl acuzau pe Petru Lupul de „profanarea" lucrurilor sfinte. De aici i s­a tras   începutul   necazurilor.   Petru   Lupul   intră   tumultuos   în   această discuţie şi îl atacă vehement pe Meletie Drăghici, care îi fusese coleg mai mic la gimnaziul piarist din Timişoara.

Disputa  între   partizanii   alfabetului   latin   şi   adepţii   buchiilor slavone a luat amploare la Timişoara.

prjn publicarea, în anul 1855, de către Meletie Drăghici, a unei broşuri cu titlul :  Care sint literile române?  [21] Autorul susţinea menţinerea buchiilor şi se pronunţa  împotriva adoptării alfabetului  latin. Primul care a luat poziţie împotriva tezei coservatoare şi, în fond, retrograde susţinută  de Meletie Drăghici, a fost istoricul lugojan Vasile Maniu, revoluţionarul de la 1848. El a ripostat publicînd în 1856, la Timişoara, broşura   :  Răspuns   replicativ   la   broşura   domnului   protopresbiter  Meletie   Drăghici   intitulată   :   „Care   sunt   literile   române   ?"  Textul acestei   replici   1­a   publicat   Vasile   Maniu   ca   introducere   la monumentala sa operă   istorică  de peste 500 de pagini:  Disertaţiune istorico­critică   tractandă   despre   originea   românilor   din   Dacia­Traiană,  scoasă tot în anul 1856 la tipografia M. Hazay din Timişoara. Drăghici i­a replicat apoi printr­o altă broşură, iar Vasile Maniu, care conducea curentul latinist în Banat şi pleda pentru înlocuirea buchiilor cu litere latine, a sfîrşit polemica prin tipărirea în anul 1857 la Lugoj a concluziilor  formulate   în scrierea sa  :  Răspuns   la replica domnului Meletie Drăghici intitulată : „Să ne dezamăgim" .

în   această   dispută   Petru   Lupul   a   contribuit   cu   o   remarcabilă vervă,   îndreptînd   atacuri   directe   împotriva   lui  Meletie   Drăghici.   A strecurat   şi   în   piesele   sale   de   teatru   destule   invective   împotriva buchiniştilor şi în special împotriva lui Drăghici, căruia îi şi adresase la 16 februarie 1856, ca răspuns la broşura sa, nişte versuri : „Văzînd mai departe că gustul citirii cu litere între români, cu totul s­a încuibat, nu rămîne alta decît să spun celui ce se răţoieşte : Poţi urla, zbiera, pîn' nu vei mai putea, / Român înţelept nu te v­asculta". în limbajul curent de atunci „litere" însemnau cele latine faţă de ..bunchiile" slavone sau cirilice, zise şi „potcoave".

După   ce   a   părăsit   Caransebeşul,   Petru   Lupul   s­a   întors   la Timişoara, unde a publicat  în anul 1857 mai multe cărţi.   [22]  Una dintre cele mai importante lucrări scrise de el a fost studiul :  Despre bărbaţii  străluciţi  ai cetăţii  Roma, de la Romul pînă  la Iuniu Brutus,  primul consul al romanilor, tipărită în anul 1857 la tipografia lui Tork et  Comp din Timişoara,  partea,   fiind  imprimată   cu caractere   latine încă înainte de stabilirea ortografiei româneşti are inconsecvenţe , se poate observa în text că literele

42 43

nu au  încă accentul potrivit limbii rostite, ci sînt adaptate aici unele formule gramaticale italiene. De aceea lectura acestui text e greoaie. în loc de prefaţă, lucrarea începe cu o „esplicare" : „Urît este a fi străin în patria sa, dar şi mai urît este a nu şti şi a nu cunoaşte originea sa ; deci fiindu­mi cunoscut că foarte puţini români sînt, chiar şi dintre preoţi, luminătorii   şi   păstorii   naţiunii   române,   care   ar   şti   istoria   romană, începutul   istoriei   române,   în   care   se   află   virtuţi   eroice,   putere nemărginită  peste  Europa,  Asia  şi  Africa,  adică  peste   întregul  glob pămîntesc ... Eu de astă dată dau la tipar numai istoria de la Romul pînă la Iuniu Brutus, primul consul al romanilor ; în noiembrie 1857 voi da să  se tipărească  de la Iuniu Brutus pînă   la împăratul August inclusiv,   şi   apoi   ceva   mai   tîrziu   pînă   la   căderea   Romei,   care   s­a întîmplat la anul 476." [23]

Nu s­au găsit pînă acum date suficiente despre viaţa şi activitatea lui   Petru   Lupul   după   părăsirea   postului   de   director   şcolar   din Caransebeş. Probabil că a dus la Timişora o existenţă dedicată studiilor şi  publicaţiilor sale. A scris numeroase cărţi,  dintre care unele s­au păstrat,   împreună   cu   altele   în   manuscris   şi   cîteva   documente, corespondenţe   şi   portretul   lui   la   Academia   Republicii   Socialiste România.   E   de   presupus   că   a   avut   surse   de   cîştig   sau   ocupaţii remunerate,   deoarece   dispunea   de   posibilităţi   materiale   ca   să­şi tipărească lucrările. Fiind un pedagog reputat, cu o vastă cultură, putea să­şi  asigure traiul din predarea de lecţii sau din prelegeri în cadrul învăţămîntului de atunci sau pe cale particulară, în oraşul său natal a fost apreciat şi ajutat de fruntaşii vieţii publice româneşti. Desigur a fost  sprijinit şi de prietenul şi  fostul său coleg de gimnaziu cu care copilărise   în   cartierul   lor   din   suburbiul   Fabric,   de   Petru   Cermena, personalitate cu multă autoritate pe vremea aceea.

Erau cunoscute relaţiile bune dintre Petru Lupul şi unii membri ai familiei Mocioni din Banat, care l­au ajutat, fiind unul din cei mai distinşi protejaţi ai lor. Se ştie că în 1849, alături de Petru Cermena, fraţii Petru şi Andrei Mocioni l­au susţinut la oficialităţile imperiale de la  Viena  ca   să   fie  numit  directorul  şcolilor  naţionale   româneşti   în partea de sud a Banatului, în locul decedatului C. D. Loga. Ne­a mai rămas dovada că Petru Lupul i­a meditatla  învăţătură   pe   Alexandru   şi   Eugen   Mocioni,   cărora   le­a   dedicat 

lucrarea sa  Despre educaţie,  tradusă din limba latină în anul 1862, în timpul cînd aceşti tineri, pe lîngă altele, de la el au învăţat să scrie şi să vorbească   italieneşte. [24] în special  mama lor, Caterina Mocioni, o femeie de o rară inteligenţă şi cu vaste cunoştinţe în diverse ramuri de învăţătură, i­a apreciat cultura şi 1­a adus în anturajul fiilor săi.

Nu se cunosc  încă motivele sfîrşitului trist al vieţii sale, căci a murit   sărac   şi   umilit.   La   moartea   lui   ziarul  Albina  din   Pesta, publicîndu­i   necrologul,   a   menţionat   că   „bietul   literat   român   ...   a trecut, sărmanul, prin cele mai diferite vicisitudini ale vieţii". [25]

Petru Lupul a murit la 10/22 august 1872 în Ti­mişoara­Fabric şi a fost înmormîntat la 23 august, stil nou, în cimitirul cartierului. [26] S­au   găsit   pînă   acum   numeroase   cărţi   şi   broşuri   publicate   de   el, majoritatea   lor   fiind   traduse   sau   adaptate   din   opere   italiene   sau franceze. Petru Lupul a fost un scriitor fecund şi multilateral, căutînd să răspîndească printre români o mulţime de cunoştinţe şi învăţături. Scrisul său nu a avut un caracter de creaţie originală, ci era mai mult de factură enciclopedică. Totuşi, opera şi activitatea acestei luminoase si   intresante  personalităţi  a  vieţii  culturale   româneşti   din  Timişoara trecutului merită cercetată şi apreciată aşa cum se cuvine. [27]

NOTE

1.   In  Enciclopedia   Română  întocmită   de   Dr.   Cornel   Dia­conovici,   apărută   la  Sibiu  1904  voi.   III.   pag.  145  este  publicat  un articol sumar scris de I. V. (Iuliu Vuia), în care anul nasterii, 1804, este greşit. De aici au preluat eronat, fără  să  verifice, biografii  lui Petru Lupul,   unul   de   la   altul,   data   naşterii.   Greşeala   provine   de   la interpretarea   înregistrării   morţii   în   matricola   de   la   biserica   Sf. Gheorghe a  parohiei  din Fabricul  Timişoarei,  unde este  menţionată vîrsta de 68 de ani,  aProximativă, fiindcă nimeni nu­i putea cunoaşte atunci numărul de ani pe care îi avea, mai ales în starea deplorabilă "in care  şi­a  găsit   sfîrşitul.  Semnatarul  articolului  din enciclopedie      a stabilit   greşit   vîrsta   decedatului   prin   scăderea

44 45

celor 68 de ani  înregistraţi. Se pare că nimeni nu­i cunoştea atunci etatea   exactă.   Şi   ziarul   „Albina"   de   la   Pesta,   publicîndu­i   ştirea morţii, 1­a făcut de 60 de ani. Adevărata vîrstă se poate stabili din registrele gimnaziului piarist al Timişoarei, unde Petru Lupul a urmat primele   trei   clase   la   secţia  gramatică.  Astfel,   în primul  volum de matricole al gimnaziului, aflat la Arhivele de stat din Timişoara, se pot   constata   următoarele   înregistrări,   unde   este   trecută   şi   vîrsta elevului, şi anume :

   ­ în anul şcolar 1822—1823 la „gramaticae anno  I  studioşi" poziţia 41 de la pagina 121 este înregistrat „Lupulof Petrus a. 14 gr. r. Temesvar, pater Nicolaus pellis ibid.", cu menţiunea „emin. et pr.", adică elev eminent şi primul în clasă la toate materiile.

  ­   în   anul   şcolar   1823—1824   „Lupulov   Petrus   a.   15   ci.  II gramatice,  pater  Nicolaus  pellis   ibid.",   la  poziţia  42  pag. 136, avînd certificatul de eminent ca şi în anul prim, şi

    ­   în anul  şcolar  1824—1825 „Lupulov Petrus  a.  16 ci.   III. gramaticae,  pater   Nicolaus  civis   Temesvar",   înregistrat   la poziţia  43 pag.  146,  cu aceleaşi  note  eminente  ca   în anii precedenţi. Aici se mai află o menţiune marginală din 1840 în latineşte într­un scris indescifrabil.

Din   aceste  înregistrări   în   matricolele   gimnaziului   piarist   al Timişoarei se poate stabili vîrsta exactă a elevului. La înscrierea lui în toamna anului 1822 a avut 14 ani, iar în clasele următoare cîte un an în plus. Fără îndoială că tatăl elevului, Nicolae Lupul, fusese obligat să  prezinte dovada nasterii şi deci vîrsta celui înscris la şcoală.  Iar părinţii  cunoşteau mai bine etatea copilului,  decît  preotul din 1872 care a înregistrat cazul de moarte. Prin urmare, din aceste date şi acte rezultă că Petru Lupul, înscris cu numele de Lupulov, s­a născut în anul 1808, scăzîndu­se vîrsta ca elev de 14 ani din anul şcolar 1822—1823. Dacă am admite 1804 ca an al naşterii, ar însemna că băiatul a intrat la liceu cînd avea 18 ani, ceea ce nu pare verosimil, întrucît se ştie că el era dintr­o familie de meseriaşi înstăriţi şi cu vază în oraş.           2.  Tatăl  scriitorului,  Nicolae Lupul  la îndemnul protopopului român Vasile Georgevici (1764—1826), a susţinut cu bani şi materiale zidirea   în   1826   a   vechii   biserici   ortodoxe   române   din   Timişoara­Fabric, primind de hram pe Sf. Ilie, patronul cojocarilor. Biserica a fost  demolată   în 1912 din motive urbanistice,   impuse de planul  de sistematizare al municipiului, şi a fost atunci clădită actuala biserică Sf. Ilie, pe albia astupată a unei ramificaţii a Begheiului.         3.   Ioan Dimitrie  Suciu  :  Petru  Lupulov,  epigon  al   renaşterii  bănăţene,  în ziarul Vestul Timişoara, nr. 2116 şi nr. 2117 din 18 şi 19 ianuarie 1938.

1. Aurel Cosma :  Portrete din Banat. Petru Lupulov.  în ziarul Nădejdea  Timişoara,   nr.   136  din  21   septembrie   1921.

2. Ion B. Mureşianu :  Despre Petru Lupul Lupulov.   înseilări  biografice,   în   cotidianul  Dacia,  Timişoara,   nr.   49   din   2 martie 1940.

3. Aurel Cosma: Portrete din Banat, ibidem, Timişoara 1921.4. Ioan  Dimitrie  Suciu:  Literatura  bănăţeană  de   la  "început  

pînă   Ia   Unire,  1582—1918,   Timişoara   1940,   Editura Regionalei bănăţene a Astrei. (despre Petru Lupulov la pag. 83).

46

  

                                                                                                          8.Pe

tru Lupul a scos         în anul 1845 din „tipariul crăiesc" de la Buda o culegere de poezii din literatura română de atunci, selecţionate de el din prima   ediţie   ce   apăruse   în   Bucureşti,   şi   anume   poezii   de   Grigore Alexandrescu versurile intitulate :  Meditaţie, Peştera, Cinele soldatului,  Epistolă   familiară,   Rugăciune,  precum   şi   fabulele  Lebeda   şi   puii  corbului,  Ciinele   izgonit.  Privighetoarea şi  măgarul,  Întoarcerea,  apoi din poeziile lui I. Văcărescu: Închinăciune de nelegiuiţi şi alegorie, iar la sfîrşit poezia Toamna de I. Eliade. Volumul acesta de poezii are în loc de  prefaţă   următoarele   cuvinte   adresate   de   Petru   Lupul   către   „Iubite  cetitoriu!",   care   ne   sugerează   preocupările   şi   o   caracterizare   a scriitorului:  „Aflîndu­mă   eu de doi  ani  şi   jumătate   în Zara  (capitala cetate a Dalmaţiei) profesor, în ceasurile de odihnă,  m­am deprins cu  alegerea acestor bine plăcute poezii, de a le da o a doua oară  la tipar.  Am compus eu în alte date ale mele cugetări, care însă  numai atunci le  voi vedea, dacă  eu prin cîştigarea acestor mult desfătătoare poezii, voi  cunoaşte al tău  subţiat pentru citire gust, dacă  inima ta nu va fi către  carte întocmai ca fierul rece, dacă  agerimea mult preţiosului tău duh se  va învinge, că  e mult folositor a ceti în toată  ziua cîteva din carte spre  bine învăţătoare. Nu fugi de carte în limba transcrisă,  că  aceasta te va  face să­ţi  cunoşti datoriile, şi drepturile omeneşti, şi vei învăţa în multe  întîm­plări să  scapi de ocări. Ceteşte toate acestea, că  nu te vei căi,  şi  iubeşte pe al tău neostenit lucrâtoriu. In Zara 2­lea august 1844. Petru  Lupulov a filozofiei şi teologiei profesor."         9. Aurel   Vasiliu   :  Alte   cărţi   dăruite   de   Eminescu   bibliotecii   gimnaziaştilor,  pag.   275,   în   volumul   de   643   pagini,   aparut   în   1943   la   Cernăuţi   sub   titlul:  Eminescu   şi   Bucovina,  editura   „Mitropolitul   Silvestru".   în   acelaşi   volum,   vezi   p.   249   şip.   569   capitolul   lui   Constantin   Longhin   despre   :   „Aron   Pum­nul­Mihai Eminescu"

10. Aurel Vasiliu: Din lecturile lui Eminescu la Cernăuţi, ibidem, p. 297.11.Petru   Lupulov:  Omul   povăţuit   de   minte,  capitolul   „Despre adversitate" la pag. 90—92.12.Aurel Vasiliu, ibidem, Din lecturile Iui Eminescu, p. 295.13.Petru Lupulov : Omul povăţuit  de minte, Buda 1846, p. 139—144.

          14.Ispas Moţiu a publicat în volumul Studii de economie.  Lucrăriştiinţifice ale cadrelor didactice 1968—1969, editat de universitatea din Timişoara în anul 1970, un studiu intitulat: Elementele de gîndire economică in scrierile cărturarului Petru Lupulov.               15.Ioan Halupca:  Universalul institut de păstrare împreunat cu cea dinţii casă  economică  din limba germană  în cea română.  Viena, 1846, în 56 de pagini tipărite.          16.Petru Lupulov : Măestria de a se teri de răul săraciei, sau trei  serioase : agoniseşte, reţine (conservează),  converteşte. Testamentul a  unui tată  către liul  său.  în Buda :  cu tipariul crăieştii.  Tipografii    a Universităţii,   1846.           17.Aurel Cosma : Portrete din Banat. Petru Lupulov, 1921.           18.Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România, secţia de manuscrise,  cota 994,  folio  14—16. Scrisoarea din 18 decembrie 1848 a lui Petru Cermena către dr. Pavel Vasici la Braşov.

47

        19.Ion B. Muresianu : Despre  Petru  Lupulov , ibidem, 1940.       20.Adversitatea fată de Petru Lupul o găsim exprimată şi în foaia oficială   a   eparhiei   Caransebeşulu,   manifestată   după   aproape   trei decenii   de   la   „îndepărtarea"   lui   din   postul   de   director.  Foaia Diecezană  din   Caransebeş,   în   septembrie   1886,   cu   prilejul   morţii protopopului Nicolae Andreevici, care îl înlocuise pe Petre Lupul în postul   de   director,   scria   :   „   ...   în   anul   1857,   după   demisionarea directorului   şcoalelor   naţionale   române   din   fostul   confiniu   militar, Petru Lupulov, renumit prin multele sale excentricităţi şi cu oarecare nume de autor al  mai multor cărţi   române, astăzi  de o  însemnătate secundară .. .". Cercurile clericale nu puteau să­i ierte divergenţele nici la 14 ani după moartea sa.   21.Meletie  Drăghici   :  Care sunt   literele  romane  ? Broşură  de  12 pagini Imprimată în anul 1855 la Tipografia erezilor lui Beichel din Timişoara. 22. Printre cărţile publicate de Petru Lupul în anul 1857 la Timişoara, se află în biblioteca Academiei R. S. România şi o carte de bucătărie provenită  de la arhiepiscopul greco­catolic Alexandru Sterca Suluţiu din Blaj, cu autograful mitropolitului ceea ce arată larga răspîndire a cărţilor scriitorului timişorean. Această carte, tipărită cu litere latine, şi dedicată   de   Petru   Lupulov   „sexului   femeesc",   are   titlul   :  Receple despre varie (deschilinite) bucate, cari ori  şi  cine Ie poate  iace.  în explicaţia introductivă autorul spune : „Cuina de călătorie sau recepte despre deosebite bucate, cari se pot uşor ordina, sau fieşte carele poate să   le   facă.   Cartea   cuprinde   reţete   culinare   pentru   „supe,   ciorbe, legume,   peşte"   şi   altele   dietetice   :   „recept   pentru   pept",   adică alimentaţia   celor   ce   au  afecţiuni  pulmonare,   apoi   „supe  şi  mîncări pentru diverse boale, cu efect tămăduitor".O alt ă carte apărută în anul 1857 la Timişoara şi imprimată cu litere latine de aceeaşi tipografie a lui Tork şi consorţii, a fost: Culegere a mai multor învăţătur i folositoare date la lumină de Petru Lupulov, cu următorul cuprins : „Ipocritul" în versuri despre cei ce se roagă cu falsitate şi gîndesc rău şi fac păcate. Apoi cîteva întrebări şi răspunsuri sărbătoreşti, şi în fine multe alte învăţături şi sfaturi.    23.In carte se află menţiunea : „A ieşit de sub tipar în 26 iulie 1858.Se af la de vedere a Bibliopola(Buchandler)G.F.L.                      Sellheim în cetatea Timişoarei,  în  casa lui  Petrovici".   24.Petru Lupul publică abia în anul 1868 la tipografia lui E. Steger din Timişoara lucrarea sa din 1862, cînd funcţiona ca profesor particular în familia Mocioni, cu titlul Despre educarea religioasă,  fizică, intelectuală şi socială,  şi avînd pe prima pagină o dedicaţie semnată cu data de 6 octombrie st.v. 1862 : „Tinerilor domni Alexandru şi Eugen Mocioni, juriştilor la cezaro­regească universitate vieneză, iucundei speranţă şi fiilor fideli ai poporului român". Apoi în continuare Petru Lupul scrie în toamna anului 1862: „Doi fraţi cu o inimă şi cu un cuget aţi adeverit prin aceasta, cît de mult ştiţi să preţuiţi educarea tinerimei, ca unii care sunteţi în modul cel mai perfect educaţi, care au studiile cele mai bune, cu virtute, ingeniu şi cu învăţătură între contemporani vă distingeţi, care anul acesta în limba italiană la mine v­aţi perfecţionat ..."

     25.Ziarul Albina din Pesta condus de Vincenţiu Babeş, nr. 65 din joi 17/29 august 1872.       26.Arhivele de stat  Timişoara,  registrul de morţi  al  parohiei Sf. Gheorghe din Timişoara­Fabric pentru perioada 1868—1886, inventar nr.  3   în care este  înregistrat   la  poziţia 34,  pagina 7,  din anul  1872: „Petru   Lupulov,   68   ani,   greco­ortodox,   fost   director   şcolar,   locul naşterii şi locuinţii Fabric, mort la 10 august 1872, îngropat la ll august 1872 de protopopul Meletie Drăghici", iar la rubrica „primirea tainelor şi alte stări" nu este menţionat nimic, ceea ce înseamnă că a decedat fără împărtăşirea cuminecăturii.

A   murit,   deci,   la   10   august   1872   stil   vechi,  înregistrările   pe vremea aceea fâcîndu­se în evidenţa de stare civilă purtată de biserica ortodoxă  după   calendarul   iulian,  ceea ce corespunde cu ziua de 22 august, după  stilul nou, adică  cel gregorian. La moarte Petru Lupul avea deci 64 de ani.

 27. Printre   alte   cărţi   tipărite   la   Timişoara   de   Petru   Lupulîn   ultima   perioadă   a   vieţii   sale   se   cunosc   :  Despre   educare  înanul   1868   şi  Teologia   naturală,  în   anul   1869.   Ultima   carte,cu   un   an   înainte   de   a   muri,   a   apărut   în   anul   1871   trateazădespre  Drepturile   părinţilor   asupra   pruncilor   săi   şi   a   pruncilorcătre părinţii săi, scos din dreptul natural.

                                            48

    ACADEMICIANUL VASILE MANIU

Poetul Adrian Maniu avea zece ani  cînd a  murit  bunicul  său, Vasile Maniu, revoluţionarul de la 1848 şi academicianul de mai tîrziu. Pe   parcursul   anilor   de   amicală   colaborare   literară   cu   scriitorul   de origine bănăţeană, îndeosebi în anii apariţiei revistei Luceafărul de la Timişoara   (1935—1937),   Adrian   Maniu   mi­a   istorisit,   cu   un   vădit ataşament faţă de Banat, o seamă de fapte interesante, cu totul inedite, despre membrii familiei sale şi despre trecutul lor.

Familia Maniu era la sfîrşitul secolului al 18­lea una din cele mai cunoscute în lumea negustorilor români din Lugoj, alături de familia Atanasievici,  de  origine macedo­română.  Strămoşii   lor  se  aşezaseră lîngă   „armiţia"   (vama)  de   lîngă   podul  vechi   al   Timişului,   unde   se formase centrul economic al Lugojului de pe vremuri. în timpul acela, comerţul oraşului era în mina negustorilor români, care, împreună cu meseriaşii, alcătuiau pătura conducătoare a vieţii publice locale. [1]Datele biografice cunoscute pînă acum despre familia Maniu încep cu cele   privitoare   la   comerciantul   Alexandru   Maniu,   tatăl   renumitului cărturar de mai tîrziu, Vasile Maniu. Alexandru Maniu îşi avea casa şi sediul în centrul cartierului de lîngă podul vechi. Aici s­a născut la 18 decembrie 1824 Vasile Maniu, care nu va uita tot timpul vieţii sale că era fiul  Lugojului. Mama lui a murit  la un an după  nastere. Rămas orfan, de creşterea lui a avut grijă tatăl său, care s­a recăsătorit. La 5 martie   1833   s­a   născut  în   Lugoj   al   doilea   fiu   :   Aurel   Maniu.   [2] Biografia acestuia e mai cunoscută, îndeosebi activitatea sa naţional­politică. Ca deputat în Dieta de la Budapesta este ales la 1861 în cercul 

Făgetului, dovedind combativitate şi atitudine românească,  moştenită de la străbuni. Avocatul Aurel Maniu a funcţionat în ultima perioadă a vieţii sale ca notar public în Oraviţa, unde a murit la 22 ianuarie 1894. [3] Membrii familiei Maniu, adică tatăl Alexandru şi fiii săi Vasile şi Aurel,   deşi   erau   nobili   de   „Rakosd"   (Răcăjdia),   niciodată   nu   şi­au afişat   titlul   acesta,   fiind   însufleţiţi   de   idei   democratice.   Ei   se considerau fii ai poporului şi se simţeau ataşaţi cu tot devotamentul lor de mulţimea iobagilor şi ţăranilor. în 1852 Vasile Maniu s­a căsătorit cu fiica vestitului avocat din Qraviţa, cu Olga de Lovich, o nepoată a lui  Ludovic  Kossuth.   [4]  Din  căsătoria   aceasta   au   rezultat  doi   fii   : Grigore şi Vasile.

După stabilirea lui în Bucureşti, Vasile Maniu menţinea legătura cu Lugojul şi venea de multe ori în casa lui Aurel Maniu de pe dealul viilor, îndeosebi  în zilele culesului de struguri,  cînd se întorcea din străinătate de la băi. Despre un astfel de popas făcut în toamna anului 18Î8   ne   aminteşte   ulterior   ziarul  Drapelul  din   Lugoj,   cînd   Vasile Maniu a petrecut cu fiul său Girigoire cîteva zile de odihnă la vie şi a luat contact cu fruntaşii  vieţii  publice din Banat, care veniseră  să­1 întîlnească. Mai tîrziu, în 1924, Caius Brediceanu a cumpărat via de la urmaşa  Livia  Maniu  măritată   cu  avocatul  Vuia,   ca   să   poată   sta   în această casă de pe dealul viilor cumnatul său Lucian Blaga cu sora sa Cornelia   (soţia   poetului   şi   filozofului),   avînd   aici   scriitorul   şi gînditorul Blaga un loc de liniştită reconfortare şi de meditaţie. Caius Brediceanu achiziţionase această proprietate de la urmaşii lui Maniu, după  ce Bredicenii vînduseră  renumita şi  istorica lor casă de la vie, despre care Victor Vlad Delamarina începuse să scrie o cronică. [5]

Fiul cel  mare al   lui  Vasile.Maniu, Grigore a  fost  un  jurist  cu reputaţie în Bucureşti, unde a publicat în perioada 1893—1908 un vast tratat   de   drept   comercial,   în   mai   multe   volume,   considerat   ca   o valoroasă   operă  ştiinţifică.   [6]  Grigore  Maniu  a   avut   la   rîndul   său patru   copii   :   poetul   Adrian   Maniu,   artista­pictoriţă   Rodica   Maniu, căsătorită cu pictorul Sa­

50 51

muel Mutzner [7], Horia Maniu, fostul deputat de Hunedoara şi Măria Maniu, căsătorită cu un medic.

Vasile V. Maniu, al doilea fiu al academicianului, a fost profesor de liceu în Bucureşti. El este autorul unei cărţi cu titlul : O lecţiune de geografie asupra Banatului, publicată la Bucureşti în anul 1900.

Poetul Adrian Maniu, datorită acestei descendenţe bănăţene, s­a considerat şi el un fiu al Banatului, publicînd în mod consecvent la revistele literare timişorene, îndeosebi la  Luceafărul  din anii 1935—1937, şi mai tîrziu la revista Orizont.

Fiindcă   viaţa   şi   activitatea   lui   Vasile   Maniu   e   prea   puţin cunoscută  şi  numele   lui  nu   figurează   cu  suficiente  date   istorice   în enciclopediile   apărute   pînă   acum,   am  căutat   să   extrag   din   diferite izvoare, cercetate şi analizate,  o scurtă sinteză biografică.

Vasile   Maniu   a   fost   un   prestigios   cărturar   al   Banatului,   un academician cu renume ; participantul activ la revoluţia de la 1848 a rămas un militant progresist în tot timpul vieţii. De numele lui se leagă numeroase   acţiuni  şi   scrieri   combative  pentru  cucerirea  drepturilor româneşti.   Vasile   Maniu   a   militat   pentru   dezvoltarea   şi   strîngerea relaţiilor   culturale,   în  jumătatea   a  doua  a   secolului   al  19­lea,   între fruntaşii vieţii publice ai României libere şi între românii bănăţeni. Ca membru al Academiei Române a făcut parte din pleiada cărturarilor din Banat, care au reprezentat cu demnitate şi competenţă ştiinţifică provincia sa, de care nu s­a despărţit sufleteşte nici după stabilirea în Bucureşti. A fost remarcabilă activitatea pe care a desfăşurat­o alături şi   împreună   cu   marile   personalităţi   ale   spiritualităţii   Banatului   de atunci, colaborînd cu ceilalţi academicieni, bănăţeni. Vasile Maniu a jucat un rol de seamă în rîndul revoluţionarilor de la 1848 în Bucureşti, unde se  stabilise  cu un an mai   înainte,  şi  a  devenit  un animator al mulţimii oprimate, profesînd idei avansate.

Vasile Maniu de mic a intrat la şcoală românească a Lugojului, unde a  început  învăţătura  la dascălii   Ilie Miescu şi  Nicolae Marcu, apoi   la   şcoala   germană   din   localitate,   avîndu­1   ca   învăţător   pe Reinholcz.  Studiile  secundare  le­a  urmat probabil   la  noul  gimnaziu înfiinţat la Lugoj în anul 1836. Unii biografi susţin că le­ar fi continuat la Arad şi Timişoara. [8] Cert este că în matricolele unicului gimnaziu piarist din Timişoara nu figurează numele

lui. [9] A urmat şi cursurile şcolii normale din Caransebeş, după cum arată alţi autori. [1.0] La Universitatea din Pesta a studiat dreptul şi filozofia, luîn­du­şi diploma de absolvire în anul 1846.

In anii studenţiei a început să scrie, simţind o deosebită vocaţie pentru literatură, mai ales pentru dramaturgie, care îl pasionase încă de elev,   cînd   jucase   teatru   de   amatori   pe   scena   improvizată   a   şcolii. împreună   cu   alţi   studenţi   a   fondat   în   Pesta   o   societate   pentru răspîndirea   culturii   şi   literaturii   române.   [11]   După   terminarea studiilor, i s­a oferit un post de subprefect, pe care însă 1­a refuzat. Prefera   să   se   înapoieze   la  Lugoj,  unde  a   luat   legătură   cu  prietenii devotaţi ai lui Eftimie Murgu. Sub imboldul tinereţii celor douăzeci şi doi de ani,Vasile Maniu s­a ataşat în secret grupului de revoluţionari lugojeni, devotaţi lui Murgu şi cauzei conspirative. Murgu îl cunoscuse încă  din  primii ani,  după  stabilirea sa   în Lugoj,   iar cînd a aflat  de ţinuta curajoasă  şi de însufleţită  activitate a acestui student, şi­a dat seama că Vasile Maniu poate să­i fie un om de încredere.   Întoarcerea acasă a lui Vasile Maniu a coincis cu venirea la Lugoj a actorului român Iosif Farcaş, care jucase pînă atunci într­o trupă din Arad,  de   formaţie  mixtă.  Pe  vremea  aceea  Lugojul   avea  o   tradiţie teatrală   românească   de   amatori.   Iosif    Farcaş   a   reuşit   să   recruteze pentru constituirea unei trupe româneşti  destule elemente valoroase. Cu   ajutorul   acestor   „diletanţi"   a   înfiinţat   în   1846   „Societatea românească cantatoare theatrale". Primul care s­a înrolat în trupa lui Farcaş a fost Vasile Maniu, atras de vraja scenei şi a dramaturgiei. S­a prezentat şi George Seracin originar din Dobreşti, care era şi un bun tenor în corul local. Apoi au mai aderat la această formaţie teatrală şi alţi artişti „diletanţi", în frunte cu săpunarul Vasile Brediceanu, care mai jucaseră pe scenă.

Iosif Farcaş părăsise Aradul, după ce jucase la ultimul spectacol din 8 iulie 1846 în piesa „Doi cainiaci sau uituci" de A. Kotzebue. în trupa lui Farcaş au contat ca actori angajaţi, adică de profesie, Vasile Maniu şi George Seracin. Din primul lor repertoriu jucat la Lugoj, cu care   dealtfel   a   plecat   trupa   în   turneu,   voi   aminti   :   „Elizena   din Bulgaria sau pădurea Sibiului" în patru acte, piesă de Jo­

52 53

  hanna   Franul   von   Weisenthurm,  în   care   rolul   principal   al   lui Almarich, â  fost jucat de Vasile Maniu, ­~­ şi o altă piesă  de P. Al. Wolf Komlosi: „Preciosa", inspirată din viaţa ţiganilor. în martie 1847 trupa a plecat în Transilvania şi a dat reprezentaţii la Sibiu şi la Braşov. între timp, Vasile Maniu a scris piese de teatru pentru această trupă de actori amatori. Ele au fost jucate la Braşov, astfel:  Arderea amorului,  dramă  în trei acte, prima sa lucrare dramatică,  s­a reprezentat la 26 aprilie 1848 şi la Bucureşti, într­o variantă nouă :  Amelia sau victima amorului.  Ea  a   fost   după   aceea   publicată   în   Bucureşti   şi   citată   în Istoria  literaturii   române  de  C.  Ada­mescu.   în  toamna anului  1847 Vasile Maniu se stabileşte la Bucureşti şi intră în trupa lui Costache Caragiale.  Despre  activitatea   teatrală   a   lui  Vasile  Maniu  a  publicat valoroase   pagini   documentare   Ion   Crişan,   care   a   făcut   minuţioase cercetări arhivistice în Lugoj. [12]

Ca actor de teatru, Vasile Maniu a putut mai uşor să facă legătura între   revoluţionari.   La   Bucureşti   a   cunoscut   cele   mai   de   seamă personalităţi   ale   culturii   româneşti.   A   fost   bine   primit   în   cercurile intelectuale de orientare progresistă. A început să colaboreze la ziare şi să scrie piese de teatru. A dat dovadă nu numai de un remarcabil talent de actor, dar mai cu seamă de dramaturg. Prin faptul că juca efectiv pe scenă,   a   reuşit   să   înveţe   tehnica   regizoratului   şi   felul   cum   trebuie compuse dialogurile ca să aibă efect asupra publicului. [13]

în scrisul   lui  Vasile  Maniu se  oglindeau  ideile de emancipare socială  şi naţională. în 1848 a devenit unul din factorii revoluţionari alături de Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti şi de ceilalţi militanţi pentru aceleaşi idealuri de libertate şi de unire, pe care i le inspirase Eftimie Murgu.

„Legătura între Murgu şi Bălcescu — scrie I. D. Suciu — urma să o facă Vasile Maniu, lugojean, absolvent al Universităţii din Pesta, care încă din 1847 se stabilise ila Bucureşti. Credem că Vasile Maniu a fost acela care în primele zile ale lunii iulie i­a adus lui Murgu misiva revoluţionarilor  bucureşteni.  Vasile  Maniu participă   la  evenimentele revoluţionare  din  Bucureşti   din   luna   iunie  1848.  Era  omul  cel  mai indicat să facă legătura între cele două grupe revoluţionare : tînăr şi curajos, cunoştea si­

tuaţia din Banat şi de Ia Pesta, precum şi limba maghiară." [14]Pentru   că   participase   activ   la   mişcările   revoluţionare   din 

Bucureşti, Vasile Maniu a fost nevoit să părăsească Ţara Românească şi   să   treacă   în   Transilvania,   unde   a   lucrat   pe   lîngă  Comitetul   de apărare naţională  de la Sibiu, care sprijinea acţiunea militară  a lui Avram   Iancu.   Acest   comitet   1­a   însărcinat   cu   diverse   misiuni importante, printre care şi  aceea de notar districtual al  Făgăraşului. [15]

După înfrîngerea revoluţiei, s­a întors acasă, în Banat, dar nu şi­a statornicit domiciliul în Lugoj, întrucît stăpînirea austriacă 1­a numit în 1849 într­o funcţie de comisar cercual în Caras, iar în 1855 de notar în cercul Herendeşti. în 1859 a plecat din nou la Bucureşti, unde s­a stabilit în mod definitiv ca avocat. [16].

în   timpul   celor   zece  ani  petrecuţi   în  Banat   (1849—1859),  pe lîngă îndeplinirea serviciului său de ordin administrativ, Vasile Maniu a   desfăşurat   o   bogată   activitate   de   istoric   şi   publicist.   în   perioada aceasta a scris monumentala istorie a originii românilor, carte de peste 500   de   pagini,   care   1­a   consacrat   ca   savant   istoric   şi   dincolo   de hotarele etnice ale poporului român. Voluminoasa lucrare apărută  la Timişoara   în   anul   1857   cu   titlul   :  Disertaţiune   istorico­critică   şi  literară   tractândă   despre   originea   românilor   din   Dacia­Traiană  a dovedit pe bază de documente continuitatea neîntreruptă a poporului român în Dacia.

Incă înainte de apariţia acestei opere, Vasile Maniu a luat parte la discuţia publică ce se ducea atunci între tradiţionaliştii care pledau pentru menţinerea scrisului cirilic în limba română  şi între cei  care susţineau adoptarea alfabetului latin. Vasile Maniu s­a situat în fruntea curentului   care   cerea   un   alfabet   conform   cu   firea   limbii   române, arătîndu­se intransigent în lupta pornită împotriva „buchiilor". Punctul său  de  vedere  1­a  precizat,   pe   lîngă   publicarea  altor  broşuri,  şi   în prefaţă.  Trebuie  să   fie   scoasă   în relief  valoarea ştiinţifică   a  acestei disertaţii,   pe   care   Vasile   Maniu   a   scris­o   cu   respectarea   tuturor regulilor   de   aparatură   istoriografică,   întrebuinţînd,   ca   şi   Eftimie Murgu,  argumente  luate  din cele  mai  variate  şi  autorizate  surse  de documentare,   Privind   limba,   filologia   şi   etnografia   română.   Vasile Maniu a fost cel dintii savant român care a dat

54 55

  ştiinţelor   istorice  o  mare operă  sintetică  despre  originea poporului nostru, operă sprijinită  pe sistemul critîco­literar al analizei citatelor din   autori   străini,   combătînd,   adoptînd   sau   interpretind   diversele izvoare. Acest important studiu istoric al lui Vasile Maniu a fost tradus în limba germană de bănăţeanul Petru Broşteanu şi tipărit la Reşiţa în anul 1884 sub titlul  :  Zur Geschichtsforschung iîber die Romaenen.  Vicenţiu Babeş a apreciat la înalta sa valoare ştiinţifică lucrarea şi a publicat o judicioasă recenzie a versiunii germane în revista  Familia  de la Oradea (anul 1884, pagina 640).

Stabilindu­se la Bucureşti, Vasile Maniu, imediat după sosire, a fost numit în anul 1859 avocat public la curtea criminală, apoi în anul următor avocat public la înalta curte de justiţie din Bucureşti. în anii 1862—1865 a funcţionat ca avocat de minister, iar de la 1866 avocat al Eforiei Spitalelor şi în sfîrşit, în anii 1868—1869 ca prim­preşedinte al Curţii de Apel din Iaşi. în timpul acesta a publicat două lucrări care i­au  adus o   faimă  de  om de  ştiinţă  şi  pe  plan  european,  şi  anume  : Unitatea latină  sau cauza română  şi politică,  apărută la Bucureşti în anul 1867, şi Misiunea Occidentului latin în Orientele Europei, apărută în anul 1869 la tipografia C. A. Rosetti din Bucureşti.  Versiunea în limba franceză a acestei lucrări a fost publicată în acelaşi an la Paris. Lucrarea despre Unitatea latină  a fost interzisă în imperiul austriac şi deci n­a putut fi   introdusă  decît  clandestin, printre românii  de   sub dominaţia Habsburgilor. Ambele publicaţii au produs multă vîlvă. [18]

Vasile Maniu a preconizat ideea  „formării  unui bloc latin". în anii  1870—1871 ia publicat  Studii  asupra misiunii orientului,  iar în anul 1878 „Studii asupra scrierii profesorului Dr. I.  Jung intitulată  :  romanii şi românii în ţăr ile dunărene".

Ieşind  din  magistratură,  Vasile  Maniu  a   continuat   să   exercite profesiunea   de   avocat,   precum   şi   laborioasa   activitate   de   scriitor. Intrînd   în  viaţa  publică,   a   fost   ales   în   repetate   rînduri  deputat   sau senator  în corpurile  legiuitoare (1876—1888).  In această  perioadă  a desfăşurat  şi  o activitate  ziaristică,  scriind  la  :  Românul,  Trompeta,  Buciumul  şi   la   alte  publicaţii   periodice,   în   special   la  Columna   lui Traian, fiind prieten cu Haşdeu, care conducea această revistă.

Predilecţia lui Vasile Maniu pentru teatru 1­a îndemnat să scrie şi piese care au fost jucate pe scenele de atunci. în anul 1871 a apărut la   Bucureşti   drama   într­un   act   cu   titlul   :  Monumentul   de   la  Călugăreni,  iar   în   1880   a   publicat   tot   la   Bucureşti   o   altă   dramă originală   în 5  acte,  Proscrisul   român,  în care  evocă   clipe   trăite   în perioada evenimentelor de la 1848, Vasile Maniu a mai publicat în revista Columna lui Traian din anul 1872 o dramă istorică în 5 acte, cu subiectul Conjuraţiunea lui Catilina.

în domeniul istoriei şi al criticii literare Vasile Maniu a elaborat un   raport   pentru   Academia   Română   despre  Mişcarea   literaturii  istorice în România  şi  in străinătate cu referinţă   la români  în anul  1879,  studii   istorico­critice   şi   etimologice   cu   un   memoriu   asupra mişcării literaturii istorice în străinătate şi la noi. [19]

Ca parlamentar a  ţinut numeroase discursuri  şi  a desfăşurat  o intensă activitate. Din discursurile sale parlamentare, Vasile Maniu şi­a publicat în 1879 în broşură separată în Bucureşti  Cuvîntul rostit în şedinţa camerei legiuitoare de la 27 septembrie 1879 în chestiunea de revizuire a constituţiunii din 1866.

La sfîrşitul activităţii parlamentare, Vasile Maniu a adresat şapte scrisori   deschise   regelui,   aparute   în   anul   1888,   care   au   fost   viu comentate şi a stîrnit multe opinii. Fără să aibă un caracter de pamflet, scrisorile acestea conţin o serioasă examinare a situaţiei României din toate punctele de vedere, o judicioasă analiză făcută de un om politic cu vederi avansate. Vasile Maniu pledează pentru soluţii de dreptate socială, pentru reforme de orînduiri legislative şi administrative care să mulţumească poporul. [20]

în anul  1876  Vasile  Maniu  a   fost   ales  membru  al  Academiei Române,   în   secţiunea   istorică.   A   fost   o   binemeritată   recunoaştere publică  a prodigioasei sale activităţi  de  istoriograf,  a prestigiului şi autorităţii sale ca om de ştiinţă. Cărţile apărute şi majoritatea studiilor, articolelor, discursurilor şi conferinţelor, scrise sau rostite de Vasile Maniu,   sînt   uiate   în   paginile   ziarelor   sau   revistelor,   în   analele Academiei şi în filele dezbaterilor parlamentare. Una dintre cele mai de seamă opere, cuprinzînd Istoria Banatului, n­a putut fi terminată şi nici publicată. Manuscrisul lucrării nu se ştie dacă s­a păs­

56 57

trat, dar despre el a făcut amintire profesorul lugojean Virgil Popescu, în   cuvîntarea   rostită   la   înmormântarea   din   25   martie   1901   a academicianului banăţean :

„. . . Acum 19 ani, cu ocazia unei vizite ce a făcut Vasile Maniu Lugojului, m­a chemat la dînsul la hotel [azi  Dacia — A.C.] şi mi­a citit timp de trei ore o introducere, ce făcuse pentru Istoria Banatului,  pe care începuse să o scrie." [21]

Vasile Maniu a decedat în ziua de sîmbătă 10/23 martie 1901 la Bucureşti în etate de 77 de ani. [22] La funeralii au luat parte membrii guvernului, în frunte cu primul ministru D. A. Sturdza şi membri ai Academiei Române.

Erau de faţă : Ion Kalinderu,  I.  N. Negruzzi, Ni­colae Ionescu, Victor  Babeş,   Ion  Bianu,   Iosif  Vulcan,  Atanasie  M.  Marinescu,  C. Rădulescu, Gr. Tocilescu, generalul Al. Fălcoianu, Anghel Saligny etc. Cuvîntarea   de   doliu   a   rostit­o   Iosif   Vulcan,   din   partea   Academiei Române, iar profesorul Virgil Popescu a vorbit din partea lugojenilor. [23]

Cu   prilejul   comemorării   lui   Vasile   Maniu,   la   doi   ani   de   la moartea sa, în luna aprilie 1903, cînd s­a dezvelit la teatrul liric din Bucureşti   bustul   de   marmură   al   academicianului   şi   dramaturgului bănăţean,   discursul   festiv   1­a   ţinut   Gr.   Tocilescu,   arătînd   „partea însemnată pe care acest patriot a luat­o în lupta pentru redeşteptarea poporului român." [24] Lugojenii i­au cinstit memoria printr­o pioasă comemorare. [25]

NOTE

    1.George  Popovici :   Cuvîntare la comemorarea lui Vasile Maniu. [în] ziarul Drapelul, Lugoj nr. 25 din 6 aprilie 1901.    2.Ioachim Miloia : Familia Maniu, [în] ziarul Vestul Timişoara nr. 742 din 19 februarie 1933.         3.Cornel Diaconovici :  Enciclopedia română, Sibiu   1904, voi. III p. 192.    4Traian  Topliceanu:   Vasile  Maniu,  [în]   Vestul  Timişoara nr. 56 din 3 iulie 1930.    5.Pavel Bellu :  Blaga în marea  trecere, Bucureşti   1970, Editura Eminescu, paginile 144, 154 şi 157

   6.Grigore V. Maniu, avocat în Bucureşti: Dreptul comercial, cu  explicaţii teoretice şi practice asupra codicelui de comerciu român.  Tipografia Gobel, Bucureşti 1892, Primul volum conţine 325 pagini. Opul   întreg   va  cuprinde   5  volume,   care   vor   apare   succesiv.  Ziarul Luminătotiul  — Timişoara, nr. 9 din 6/18 februarie 1893 a publicat: „Felicităm pe tînârul autor de această necesară întreprindere şi­i dorim succesul ce­1 merită rara sa erudlţiune pe terenul juridic."  7.Aurel Cosma junior: Expoziţia doamnei Rodica Maniu şi Expoziţia  pictorului S. Miitzner, în revista Luceafărul Timişoara nr. 5, mai 1935, cu portretele artiştilor şi cu reproduceri din operele lor.

5. Ioan B. Mureşianu :  Vasile Maniu (1824—1901,  [în] revista Luceafărul Timişoara, martie 1940, pag. 21—28.

6. Arhivele de stat din Timişoara, registrul gimnaziului piarist din Timişoara, perioada 1802—1846, matricolele elevilor. Nu se află menţionat printre elevi numele lui Vasile Maniu.

7. Traian   Topliceanu,   art.   citat.  —   în   vremea   aceea   mai funcţiona în Caransebeş „Şcoala normală matematică" pentru răspîndirea   culturii   în   zona   geografică   a   regimentului   de graniţă, înfiinţată pe baza ordinului dat de consiliul aulic la 11 noiembrie  1807.  Topliceanu susţine,   fără   să   indice vreo sursă  documentară,  că  Vasile  Maniu ar  fi  urmat  şi  această şcoală.

8. I.    D.  Suciu:  Literatura  bănăţeană   de   la   început  p'mă   la  Unire, Timişoara 1940. Editura „Astrei Bănăţene" , p. 296—307,

9. Ion Crişan : Teatrul amator românesc din Lugoj, paginile : 46—47,   53—54   şi   182—185.   Timişoara   1967,   editura   Casei regionale a creaţiei populare.

10.Trandafir Laţia :  Cărturari din Banat,  Bucureşti, Biblioteca „Cunoştinţe folositoare" seria C, nr. 82, biografia lui Vasile Maniu, — şi George Popovici, art. citat.

11. I.  D. Suciu : Revoluţia de la 1848 şi 1849 în Banat. Bucureşti  1968. Editura Academiei R. S. România, p. 157 şi 161. Vasile  Maniu,   omul   de   legătură   al   revoluţionarilor   din   Ţara  Românească  cu Eftimie Murgu, a publicat un articol intitulat  Ungaria şi România, în care, după  cum spune el însuşi, face  un   „paralelism"   între   revoluţia   română   şi   cea   maghiară,  articol apărut în „Poporul Suveran" Bucureşti nr. 19 din 16 august 1848, nesemnat, dar reprodus de autor în cartea sa  din  1867   :  Unitatea   latină   sau  cauza   română   în  procesul  naţionalităţilor  p. 51. Articolul a fost semnalat de Cornelia  Bodea în „Lupta românilor  ..." p. 172.

— Traian Topliceanu  :  Eftimie Murgu,  Un capitol  din  istoria politică­naţională  a Banatului. Editura Asociaţiei Grănicerilor „Traian Doda"   din   Timişoara,   1938,   p.   144   ;   este   publicată   scrisoarea   lui Eftimie Murgu către Nicolae Bălcescu, trimisă din Pesta la 8/20 iulie 1848, „post scriptum" : „Prin încrezutul meu [,] D. Vasile Maniu [,] te rog scrie­mi cele de cuviinţă şi eu din parte­mi voi căuta să pregătesc adunarea, spre a păşi la o alianţă cu Moldoromânia. Bine este dar să ne întelegem ; şi  dv. bine ar fi  să  autorizaţi  pe cineva spre a  tracta în numele ţării, că nu­i bine să stăm izolaţi."

12.Traian Topliceanu:  Vasile Maniu,  în ziarul Vestul  Timişoara, nr. 56 din 3 iulie 1930.

16.George Popovici, art. citat.      17.Polemica   a   fost  îndreptată   contra   tezei   susţinută   de   Meletie Drăghici.

58 59

       18.în revista Familia de la Pesta, nr. 23 din 8/20 iunie 1869, apare informaţia:  „Broşura politică  şi   intitulată.  Unitatea  latină  de  Vasile Maniu este eschisă din imperiul austriac. Emisul pentru oprire poartă datul de 4 iunie 1869." Iar în nr. 26 din 29 iunie/li iulie 1869, Familia publică: „Zelosul nostru istoric, dl. Vasile Maniu, trecu zilele trecute prin Pesta către Paris. Dsa. cu ocaziunea aceasta ne­a promis un articol istoric despre celebra bătălie de la Călugăreni" (p. 310), şi mai adaugă :   „A   ieşit   de   sub   tipar   la   Bucureşti   următoarea   carte   :   Misiunea occidentului latin în orientele Europei" de Vasile Maniu. Această carte conţine   138   de   pagini   şi   se   află   de   vînzare   în   toate   librăriile   din Bucureşti".   19.Extras dn Analele Academiei Române, seria II, tomul II, secţia I, p. 258—273.         20.Ca autor este indicat pe coperta cârtii în 113 pagini intitulată Şapte scrisori deschise către M. S. Carol I Regele României  V. Maniu, membru al Academiei Române, fost avocat public la înalta Curte de Justiţie  din  Bucureşti,   fost  prim­preşedinte   la  Curtea  Apelativă   din Iaşi, senator şi deputat în camera legiuitoare." Cartea a fost scoasă în 1888 de „Tipografia modernă Gregoriu Luis" din Bucureşti.   21.Cuvîntarea a fost publicată în întregime de ziarul Drapelul Lugoj, nr. 23 din sîmbătă 17/30 martie 1901. Virgil Popescu, născut la 1860 în Lugoj, după terminarea studiilor superioare la Budapesta şi la Roma, în 1863 a fost numit profesor în Ploieşti, apoi în 1892 subdirector al învâţămîntului primar, iar în 1894 profesor la liceul Sf. Sava. A scris piese de teatru, şi alte lucrări literare.

22.Ziarul Controla Timişoara, anul VII, 31  martie  1901.23.Ziarul Drapelul Lugoj, nr. 22,   14/27 martie  1901.24.Ziarul Controla Timişoara, nr. 29, 16 aprilie 1903.25.Controla Timişoara nr. 27, 7 aprilie 1901.

       

                                                                                

   POETUL IULIAN GROZESCU

Iulian   Grozescu   a   locuit   multă   vreme   în   cartierul   Fabric   al Timişoarei,   la   rudele   şi   prietenii   săi,   iar   bătrînii   cartierului   mi­au istorisit   numeroase   întîmplări.  Era  văr   cu  învăţătorul  Traian Lungu (1830—1917),   iar fiica acestuia,  Emilia Lungu,  a fost   îndrumată  de Grozescu spre creaţia literară.  îi plăcea să­şi petreacă  timpul printre oamenii cartierului, mai ales în perioadele de refugiu sufletesc, poate şi  politic, găsind aici  un mediu şi  climat de viaţă   familiară,  atît  de necesară reconfortării sale fizice şi spirituale. De tînăr era bolnav. îl rodea o tuberculoză care pe vremea sa nu avea leac. Vechiul cartier timişorean şi  comuna Comloşul­Mare erau  locurile  lui  preferate.   în cartierul   Fabric   trăia   prietenul   şi   colegul   său   de   redacţie   George Ardeleanu   (1837—   —1909),   care   scosese   la   Pesta   foaia   glumeaţă Umoristul  la care colaborase în anii 1863—1864 şi Iulian Grozescu. Prin intermediul lui Ardeleanu 1­a cunoscut pe Iosif Vulcan, devenind apoi redactor la revista Familia, de la începutul editării ei din 5 iunie 1865. Tot în acest cartier al Timişoarei,  cunoscut sub denumirea de Palanca Mare, funcţiona ca protopop Meletie Drăghici (1814—1891), care, fiind şi el comloşan, îşi începuse cariera de preot la biserica din această comună. Un alt prieten bun la care venea în Timişoara era şi gazetarul Pavel Rotariu (1840— 1919),  ginerele de mai  tîrziu al   lui Meletie Drăghici,  care, după  moartea lui Iulian Grozescu, a scos în continuare   în   capitala   Banatului   revista   satirică

61

Priculiciu,    fondată   la  Pesta  de  el.   în redacţia  ziarului  Albina  s­au cunoscut, scriind amîndoi la această publicaţie periodică condusă de Vincenţiu Babeş.  Amintirea lui Iulian Grozescu a rămas încă  vie în istorisirile bătrînilor cărturari ai cartierului, unde m­am născut şi am copilărit   şi   eu.   Despre   Iulian   Grozescu   mi­au   vorbit   cel   mai   mult Traian   Lungu   şi   fiica   sa   Emilia   Lungu­Puhallo,   precum   şi   Pavel Rotariu.  Iar cînd am  început să  scriu  la ziare,  printre primele mele gînduri a fost şi acela de a­1 evoca pe Iulian Grozescu. Cînd am luat conducerea   ziarului  Nădejdea  de   la   Timişoara,   am   şi   publicat   un foileton despre el la începutul anului 1923. [1]

Iulian Grozescu se trage dintr­o familie de olteni veniţi odinioară în Banat, familie stabilită în Comloşul­Mare sub conducerea lui Oprea Grozescu,   un   fruntaş   din   satul   Livezile.   Tatul   său   Ioan   Grozescu, poreclit   „popa   Ni   că",   fost   preot   în   Comloş   a   avut   o   familie numeroasă. [2]

Iulian   Grozescu   s­a   născut   la   20   iunie   1839   în   comuna Comloşul­Mare,   unde   a   urmat   clasele   primare,   iar   după   aceea învăţămîntul  secundar  la mai multe gimnazii,   la Timişoara, Oradea, Arad.  Ca  elev  de   liceu  a   început   să   scrie  şi   să   publice   în anuarul societăţii de lectură a gimnaziului din Arad. în anul 1859 s­a dus la Pesta   ca   să   urmeze   cursurile   Facultăţii   de   drept.   în   anul   acesta   a publicat   într­o   revistă   literară   maghiară   traduceri   din   baladele   lui Bolintineanu.   Din   perioada   studenţiei   sale   datează   şi   poezia Violonistul, apărută mai întîi cu textul românesc şi apoi într­o versiune maghiară. [3]

Unirea Principatelor Române şi, mai ales, noile reforme sociale anunţate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pe cale de a fi realizate, l­au însufleţit pe Iulian Grozescu. Firea lui neastîmpărată 1­a îndemnat să plece la Bucureşti. Imediat după sosirea în capitală a luat contact cu istoricul bănăţean Vasile Maniu, stabilit de puţină vreme în Bucureşti, unde îşi cîştigă repede o reputaţie de bun avocat şi de talentat scriitor. Prin   Vasile   Maniu   a   ajuns   să   cunoască   viaţa   literară   din   capitala românească   şi   pe   exponenţii   mişcării   progresiste,   oare   sprijineau politica de reforme a domnitorului, Grozescu a fost invitat de multe ori la Vasile Maniu acasă, unde a fost bine primit de soţia acestuia, despre care a publicat cuvinte  de respectuoasă laudă,  fiind impresionat de

distincţia   ei   şi   de   frumoasa   limbă   românească   pe   care   o   vorbea. Amintirile perioadei trăite în Bucureşti, în anii 1861—1862, le publică Iulian Grozescu ulterior în revista Familia de la Pesta într­un serial de şapte capitole lungi. Aceste  Suveniri din Bucureşti  au apărut în mai­iulie 1867. [4]

Temperamentul  şi ideile sale l­au făcut să fie suspectat de a fi participat   la   acţiunea   conspirativă   care   a   culminat   cu   asasinarea primministrului Barbu Catargiu ; a fost urmărit şi el pentru suprimarea acestui   şef   de   guvern   cu   idei   retrograde   care   s­a   opus   măsurilor reformatoare   ale   domnitorului   Unirii.   Nici   pînă   acum  nu   s­a   putut stabili   cu   certitudine   identitatea   agresorului.   Mulţi   au   fost   atunci bănuiţi de săvîrşirea acestui atentat. Cît despre Iulian Grozescu, deşi făcea parte din cercurile conspirative, n­a acţionat direct şi n­a fost nici complice   la   acest   asasinat   politic.   Chiar   el   lămurise   cazul   în convorbirile intime cu prietenii săi din Timişoara şi cu familia sa din Comloş. „După atentat, — scrie Ghiţă Bălan­Şerban — încă la sfîrşitul verii lui 1862, Iulian Grozescu îşi întrerupe brusc şederea în Bucureşti şi se întoarce la Comloşul­Mare". [5]

Gîndul de a se stabili în România nu 1­a părăsit, dar trebuia să mai   treacă   o   bucată   de   vreme   pînă   să   se   aştearnă   uitarea   peste bănuielile privind participarea sa la conspiraţie. Sever Bocu spunea că avea   nedumeriri   în   legătură   cu   participarea   directă   a   lui   Iulian Grozescu   la   acest   atentat   de   la   Bucureşti,   iar   cînd   avocatul   Aurel Bugariu a editat lucrarea decedatului său frate, în prefaţa broşurii Bocu a   subliniat   printre   altele   :   „După   atentat,   pentru   a   fugi   de   pe teatrul)crimei,  poate,   atras   de  nostalgii,   vine   acasă,   dar  mai   merge odată   la   Bucureşti   (1870—1871)   înainte   de   a   muri.   Şi   tot   acest zbucium, operă poetică genială, publicistică, literară, plină de avînt, şi peste   ea   această   nenorocită   aventură,   dacă   trebuie   să   o   luăm   de adevărată, încap bine în cei 33 de ani pe care îi atinge." [6]

Din capul locului trebuie să subliniem că Iulian Grozescu, deşi frecventa cercurile de revoltaţi şi grupurile radicale din Bucureşti, n­a avut   nici   un   amestec   în   pregătirea   şi   înfăptuirea   atentatului,   fapt lămurit   prin   mărturisirile   confidenţiale   ale   bătrînilor   care   aflaseră adevărul din gura lui Iulian Grozescu, acesta lăpădîndu­se întotdeauna de umbra bănuielilor aruncate asupra sa. [7]

62 63

  Iulian Grozescu a revenit  în toamna anului  1862 Ia  Pesta.  A colaborat şi la ziarul politic naţional Concordia [8]. S­aîntîlnit apoi cu Emeric B. Stănescu, care scotea în capitala Ungariei foaia săptămînală Strigoiul, o publicaţie de satiră şi umor, la care a început să scrie şi el. împrietenindu­se cu Stănescu, au încercat împreună să editeze la Pesta în martie 1863, o revistă   literară  Speranţia,  oare însă  a trebuit  să­şi înceteze apariţia [9]. în căutarea unor noi rosturi în publicistică, poetul a ajuns în relaţii cu Iosif Vulcan şi cu timişoreanul George Ardeleanu, care  scoteau atunci   la  Pesta,   începînd din  13  octombrie  1863   foaia glumeaţă  Umoristul.  Relaţiile de colaborare cu Iosif Vulcan, care era redactor şef la  Umoristul,  au întărit prietenia dintre ei. Iar la 5 iunie 1865,   cînd   Iosif   Vulcan   fondează   revista  Familia,  Iulian   Grozescu devine redactorul acesteia. [10]

Cea mai bogată activitate literară o desfăşoară Iulian Grozescu în   paginile   revistei  Familia.  Creaţiile   sale   de   proză   şi   de   versuri, criticele literare sau eseurile publicate de el în revista lui Iosif Vulcan sînt  pe   larg  analizate   în monografia  biografică   scrisă  de  Vincenţiu Bugariu, [11] dar ele sînt atît de numeroase şi importante, încît ar fi de dorit  ca  să   fie  adunate   într­un volum.  [12]  Unele  poezii  apărute   în Familia au fost apoi declamate la spectacolele româneşti organizate la Timişoara. [13]

Prietenul poetului, Emeric B. Stănescu, a publicat în anul 1869 la Arad   într­un   volum   versurile   lui   Iulian   Grozescu,   dedicate   lui Vincenţiu Babeş. [141

După doi ani de activitate redacţională efectivă la Familia, Iulian Grozescu,   simţindu­se   tot   mai   rău   din   cauza   tuberculozei   care   îl măcina încet şi avînd nevoie de a­şi schimba mediul de viaţă, s­a întors în Banat, unde a trăit retras în mijlocul rudelor şi prietenilor săi din Timişoara, dar mai ales la Comloşul­Mare, în ambianţa familiară.  A scris   însă   mereu   şi   a   colaborat   în   continuare   la   revista  Familia,  îndemnîndu­o şi pe nepoata sa Emilia Lungu, care abia avea atunci 15 ani, ca să ia condeiul în mînă. Iulian Grozescu a fost părintele spiritual şi îndrumtorul literar al Emiliei Lungu, care, datorită lui, — după cum mi­a  mărturisit­o  mai   tîrziu,  — a  ajuns   să   devină   colaboratoare   la Familia şi să fie aprciată de Iosif Vulcan.

Era la Timişoara, cînd a venit, în două rînduri,tînărul Mihai Eminescu în Banat şi aici la Timişoara

s­a întîlnit cu el, în anul 1867, venit să­şi caute fratele, şi a doua oară, cu un. an după aceea, în turneu cu trupa de teatru a lui Rascaly. Iulian Grozescu li cunoscuse pe artiştii bucureşteni în timpul şederii sale la Bucureşti.

La Timişoara Iulian Grozescu avea destule ocazii să se vadă şi să discute cu prietenul şi fostul său coleg de presă George Ardeleanu, cu doi   ani   mai   în   vîrstă   decît   el,   care   tocmai   fusese   recent   numit jurisconsult al primăriei municipiului. [15] Apoi aici a legat o pritenie mai strînsă cu Pavel Rotariu, care era cu un an mai mic decît Grozescu şi care lucrase împreună cu el la ziarul Albina din Viena, în primii doi ani de apariţie, — de unde a fost şi el nevoit să se întoarcă acasă în Banat din princina în­bolnăvirii. Aceşti trei tineri formau o generaţie de   însufleţiţi   condeieri   români   întîlnindu­se   mereu   în   cartierul românesc din suburbiul Fabric, unde locuiau. Printre ei şi în fruntea lor se afla mereu Petru Cermena, căpitanul suprem al Timişoarei, care îi sprijinea   în   diversele   lor   manifestări   culturale   româneşti.   [16]   Din iniţiativa lor s­a format atunci în Timişoara un nucleu de viaţă culturală care   îi   lega   întrun   spirit   de   solidaritate   pe   românii   împrăştiaţi   cu locuinţele în diversele cartiere ale oraşului. Printre ei  era şi  Nicolae Coşariu, un om de cultură şi de condei.[17]

Dorul   de   Bucureşti   îl   determină   în   cele   din   urmă   pe   Iulian Grozescu să plece din nou peste Carpaţi. Este a doua sa căsătorie în Ţară. Era însă un înverşunat antimonarhist. Sentimentele şi ideile sale nu le putea exprima făţiş, dar din ceea ce a publicat, şi în special din felul   satiric   cum   trata   problema   instituţiei   monarhice   în   revista Priculici, se poate descifra gîndirea sa democratică.

La sfîrşitul anului 1870 publică în Poşta română  din Bucureşti o serie  de articole  care purtau sennătura sa proprie ori  pseudonimele Brutus,  Cassius sau Argus. La începutul anului 1871 trece  la ziarul Telegraful din Bucureşti, unde este angajat să scrie în mod regulat. în colecţia acestui ziar se află  publicate numeroase articole, politice şi culturale, precum Şi noile sale creaţii literare.

în noiembrie  1871  este   solicitat   să   se   întoarcă   la  Pesta   ca  să redacteze   ziarul  Albina  pe   manşeta   căruia   figurează     ca   redactor responsabil de la  11

64 65

  noiembrie  1871  pînă   la  7  mai  1872.   [18]  Vincentiu  Ba­beş   într­un articol  de fond lămureşte publicul cititor că   încredinţează   redactarea Albinei  literatului  şi   jurnalistului   Iulian   Grozescu,   bine   cunoscut   în toate cercurile româneşti, întrueît el nu mai avea timp să se ocupe de ziar,   fiind  reţinut  necontenit  de   îndatoririle  sale  din parlament  şi  de viaţă publică. [19]

Aceasta   a   fost   ultima   perioadă   a   activităţii   sale   gazetăreşti, înainte de a fi doborît de o implacabilă  boală.  Articolele nu le prea semnează, dar din felul cum sînt redactate, se obsearvă că erau scrise de condeiul său. De fapt, tot ziarul a fost scris de Iulian Grozescu, iar colaborările  primite  din  afara   redacţiei   le­a   refăcut  după  programul gazetei, ca să corespundă intereselor româneşti şi să fie conforme cu ideile sale progresiste.

Cu toate să era suferind şi boala de plămîni îl supăra necontenit, Iulian   Grozescu   n­a   putut   rezista   ispitei   să   scoată,   pe   lîngă   ziarul Albina  şi o revistă satirică cu titlul  Priculiciu  ca un fel de supliment neoficial al ziarului politic. Primul număr din Priculiciu, cu subtitlul : „diariu umoristicu­satiricu", a apărut în Pesta la 2/14 ianuarie 1872, cu menţiunea că proprietar şi redactor este Iulian Grozescu. Redacţia era în   Pesta,   Stationgasse   nr.   1   şi   era   imprimat   la   tipografia   lui   Em. Bastalits.  Priculiciul  era  plin  de  caricaturi  şi   de   articole   satirice  şi apărea   în   fiecare   duminică.   Din   cauza   agravării   bolii   sale,   Iulian Grozescu a fost nevoit să înceteze apariţia acestei reviste de la nr. 15, din 30 aprilie/12 mai 1872. Pe lîngă multe altele, el a publicat un serial de  articole   în  fiecare  număr,   semnat   „Moş   vîntură   ţară   prin   lumea mare", ilustrate cu sugestive caricaturi, prin care, cu ajutorul glumelor, satiriza moravurile politice şi sociale de 'atunci. [20]

După   moartea   lui   revista  Priculiciu  a   reapărut   la   începutul primăverii   anului   1874   la   Timişoara,   scoasă   în   continuare   pînă   în septembrie  1875  de  către   fostul   său  coleg  şi  prieten  Pavel  Rotariu. Aceasta a fost cea dintîi publicaţie românească apărută la Timişoara. Grozescu a scos 15 numere din Priculiciu la Pesta, iar Pavel Rotariu la Timişoara 42 de numere, din care 24 în anul 1874 şi 18 în 1875.

Înainte de a încheia această evocare, menţionez că printre ultimele creaţii literare ale lui Iulian Grozescu este şi oda în 64 de versuri scrisă în semn de                                                                              omagiu la semicentenarul naşterii lui Vincentiu Babeş,              sărbătorit la 1 ianuarie 1872, odă publicată în nr. 1  al ziarului Albina din 2/14 ianuarie 

1872.Iulian Grozescu a murit la el acasă, în comuna Comloşul­Mare, 

în ziua de duminică, 2 iunie 1872, stil nou, la ora 22. Ziarul Albina din Pesta a publicat, în semn de doliu, pe prima pagină în chenar negru, următorul necrolog :

„Cunoscutul,   amantul,   zelosul   şi   de   toţi   stimatul   şi   neuitatul nostru literat, fostul redactor al foii glumeţe „Priculiciu" şi jumătate de an al „Albinei", după un lung şi dureros morb, a încetat din viaţă, în floarea etăţii sale la 21 mai/2 iunie, anul curinte, cam pe   la   ora   10 seara,  în Banat­Comloş  [. . .]

Poet şi scriitor popular, umorist ca puţini alţii, fiu plin de zel şi fidel al naţiunii, caracter ferm şi nepătat, Iulian Grozescu a fost una din puterile literare române şi un valoros combatant în lupta noastră naţională.  Pierderea  lui  pentru noi  este  mare,  este  pierdere   literară, pierdere naţională.

Poporul român, mai vîrtos cel de dincoace de Carpaţi, poporul pentru   care   a   scris   el   cu   atîta   amore,   îi   va   conserva   eternă   şi binecuvîntată memorie.

Astăzi, în 24 mai/5 iunie, duioşii săi părinţi şi toţi ai săi însoţesc conductul funebru în Banat­Comloş spre a­1 petrece şi zice — de toţi plînsului mort — cel din urmă adio.

Noi, care am petrecut  şi am lucrat cu dînsul, dimpreună cu toţi care   l­au  cunoscut  şi   iubit,   cu   întreg  poporul   român,   îi   oftăm  din inimă,  din   inimă  plină  de  durere   :  Să­i   fie   ţarina uşoară,   eternă  şi binecuvîntată memoria." [21]

NOTE

    1.Aurel Cosma: Iulian Grozescu, în ziarul Nădejdea,  Timişoara nr. 307, 31 martie 1923.    2.în revista Familia nr. 54 din 20 iulie/l august 1878, P­ 352: „Ioan Grozescu,   bunul   şi   iubitul   preot   din   Banat­Comloş,   părintele răposatului june poet Iulian Grozescu, după o   boală   abia   de   cinci zile,   a  încetat  din  viată  la  26  iulie,

66                                      67

Rămăşiţele       pămînteşti       ale       adormitului       în     Domnul       se înmormântară la 28 iulie ..."..

3.Aurel Cosma, articolul citat,     4. Iulian   Grozescu :  Suveniri din Bucureşti,  — apărute in şapte capitole, în revista  Familia,  Pesta, continuativ de la nr. 20 din 14/26 mai 1867, p. 238, pînă inclusiv la nr. 26 din 23 iunie/7 iulie 1867, p. 313.    5.Ghiţă   Bălan­Şerban   :  La   centenarul   morţii   poetului   Iulian  Grozescu, în ziarul Drapelul Roşu Timişoara, anul XXIX nr. 8512 din 28 mai 1972.     6.Sever Bocu : „Prefaţă" la biografia lui Iulian Grozescu, scrisă de Vincenţiu Bugariu, Timişoara, 1941.    7.Neparticiparea la atentat a lui Iulian Grozescu mi­a confirmat­o şi Ioan D. Suciu, care făcuse cercetări documtare în această privinţă.

8.Aurel Cosma, articolul citat.9.Aurel Cosma, ibidem.

     10.Aurel Cosma junior :  Bănăţeni  de altădată,  Timişoara, 1933, p. 31­—32, cu portretul lui Iulian Grozescu.   11.Vincenţiu Bugariu: Iulian Grozescu 1839—1872, Timişoara, 1941, editată la tipografia „Voinţa" de către Aurel Bugariu, fratele autorului. Vincenţiu Bugariu a decedat în 1932 cînd nu avea încă vîrsta de 24 de ani,   fiind   înmormîntat   alături   de   Iulian   Grozescu   în   cimitirul   din Comloşul­Mare.     12.Printre nuvelele  sale mai   importante apărute   în revistă  se pot aminti : „Căderea Timişoarei" (1865), „Mârioara şi Mânuţa" (1866), „Doica Floarea" (1866), „Fatalitate şi noroc" (1867) etc. Publică apoi amintirile   din   Bucureşti   şi,   terminînd   seria   lor,   revista  Familia continuă cu un grupaj de patru studii sub titlul Meditaţiuni literare în iulie şi august 1867. In perioada de reconvalescenţă s­a ocupat mai ales cu   literatura.   A   adunat   numeroase   poezii   populare   şi   din   această colecţie proprie a selecţionat cîteva, pe care le­a tradus şi le­a publicat la reviste maghiare. A căutat să scoată la lumină puterea de creaţie a poporului român.   13.De exemplu poezia „Străina" scrisă de Iulian Grozescu şi apărută în   revista  Familia,  nr.   6   din   9/21   februarie   1869,   pag.   65,   a   fost declamată  de Vioara Şerban la concertul şi  petrecerea organizată   în Timişoara de comitetul de conducere al „Alumneului".     14.Revista Familia publică în nr. 16 din 20 aprilie/2 mai 1869 la p. 190—191,  un apel către publicul cititor, pentru tipărirea volumului de poezii al lui Iulian Grozescu, — iar în nr. 29 din 20 iulie/l august 1869 apare la p. 347 un lung articol de prezentare a acestui volum.     15.George Ardeleanu s­a născut în cartierul Fabric al Timişoarei, în luna   martie   1837.   Tatăl   său   Teodor   Ardeleanu   (1803—1882)   a   fost maistru   ţesător.   După   întoarcerea   sa   din   Pesta,   cu   studii   juridice terminate, s­a stabilit definitiv în cartierul său natal şi din anul 1865 a început să exercite avocatura, iar în 1867 a fost numit jurisconsult la primăria   oraşului,   unde   a   funcţionat   pînă   la   pensionare,   apoi   şi­a deschis   birou   avocaţional   de   liber   profesionist.   în   anul   1869   s­a căsătorit  cu Elena Iancu (1850—1869), decedată   la cîteva luni de la cununie.  La 15 iunie  1880 stil  vechi s­a  recăsătorit  cu Ana,  văduva 

inspectorului   şcolar   Constantin   loanovici,   avînd   ca   martor   pe   Petru Cermenea şi Georgiu Popa. A locuit  incasa proprie din strada Ecaterina Teodoriu, unde a şi murit în ziua de sîmbătă,  23 ianuarie 1909. George Ardeleanu a condus multă  vreme „Reuniunea de  lectură   română" din Timişoara,  reactivată  de el   la 9 iulie 1882  în colaborare cu Vichentie Schelejan, cărturarul paroh al Fabricului, după ce această reuniune, înfiinţată la 1 martie 1873, şi­a încetat activitatea în anul 1875. în cadrul acestei reuniuni de lectură a Timişoarei   şi­a   desfăşurat   George   Ardeleanu   activitatea   de culturalizare românească a populaţiei. Pe lîngă diverse studii, articole şi   lucrări   literare,  publicat  de George Ardeleanu,  se  mai  pot aminti îndeosebi notele de călătorie de la Paris şi Londra, apărute în Gazeta Poporului din Timişora (1891—1892).

16.   Petru   Cermena   s­a   născut   la   1807   în  cartierul  Fabric  din Timişoara. Tatăl său, cu acelaşi nume ca şi el, a fost tăbăcar. Clasele elementare   le­a   făcut   la   şcoala   primară   sîrbească   din   cartier. învăţămîntul  mediu  1­a  urmat   în  întregime  la  gimnaziul  piarist  din Timişoara   (1820—1826),   fiind   coleg   de   învăţătură   cu  Pavel   Vasici, Meletie Drăghici şi Petru Lupul, dar n­a avut norocul ca ceilalţi colegi ai săi să­şi continue studiile^ la universitate. Era singur la părinţi şi a fost nevoit să rămînă acasă pe lîngă mama sa văduvă. La vîrsta de 22 de ani, în 1829, intră în serviciul primăriei ca practicant fără salar, la „căpitănia   poliţiei".   în   perioada   epidemiei   de   holeră   din   anul   1831 Petru Cermena era deja în postul de cancelist. Toţi se fereau de boală şi atunci numai Petru Cermena a organizat şi a luat măsuri de combatere a epidemiei. Atît în anul 1831, cît şi în anul 1836, cînd a izbucnit din nou această epidemie, el a dat dovadă de curaj şi de spirit de sacrificiu, izbutind   să   salveze   mai   multe   mii   de   contaminaţi.   A   ajuns   să   fie cunoscut   şi   iubit   de   toată   populaţia   oraşului,   care   i­a   purtat   în   tot timpul vieţii sentimente de recunoştinţă. începînd din anul 1848 a fost mereu ales de cetăţenii Timişoarei în cel mai înalt post, după cel de primar,   în   demnitatea   de   „căpitan   suprem"   al   municipiului.   Petru Cermena a slujit interesele Timişoarei timp de aproape o jumătate de secol, fiind unul din cei mai populari şi  iubiţi cetăţeni. în biblioteca Academiei R. S. România se păstrează corespondenţa sa cu dr. Pavel Vasici şi George Bariţiu, precum şi alte mărturii despre activitatea sa în viaţa publică a românilor bănăţeni. După revoluţia de la 1848 Petru Cermena a făcut parte din delegaţia românilor care s­au prezentat la Viena  ca   să   susţină   drepturile   revendicate  de  poporul   român.  Petru Cermena a fost, în vremea sa, figura cea mai importantă a românilor timişoreni.  A contribuit  mai   ales   la  promovarea  mişcării   literare  şi artistice  a   românilor,  atît  prin  autoritatea   funcţiunii   sale,  cît  şi  prin donaţii băneşti. Era un pasionat iubitor de teatru şi de muzică.

S­a căsătorit abia la 23 ianuarie 1869 cu Măria Docto­rovici, o tînără  pe  care  o  salvase de  la  moarte  dintr­un  incendiu  izbucnit   în Mehala,   unde   se   dusese   să   dirijeze   stingerea   focului.   A   fost   o întîmplare   romantică   despre   care   s­a   vorbit   multă   vreme.   Măria Cermena a fost o soţie demnă şi devotată. Copii n­au avut. Nici rude.

Ducîndu­se   la   tratament   balnear,   Petru   Cermena   a   murit   la Buziaş în ziua de miercuri, 21 iunie 1882. La puţin timp după aceea, văduva   lui   a   dispus   exhumarea   şi   1­a   înmormîn­tat     în     cimitirul ortodox din  Timişoara­Cetate,  calea  Lipovei,

68 69

unde,     străjuit   de   un   obelisc   de   marmură,     îşi     doarme   şi   ea somnul de veci, alături de soţ.

17.   Nicolae   Coşariu   s­a   născut   la   7/19   septembrie   1842   în comuna Chizătău, judeţul Timiş. Părinţii săi Veta şi Constantin Coşariu au fost ţărani. Clasele elementare le­a urmat la şcoala primară militară care exista pe vremea aceea la Caransebeş, apoi gimnaziul la Lugoj, iar dreptul la Universitatea din Pesta. După terminarea studiilor s­a întors acasă, în Banat şi a intrat în serviciul comitatului, unde a funcţionat ca asesor la „Sedria orfanală", timp de 30 de ani, pînă la pensionare. La începutul   anului   1873   a   luat­o   in   casatorie   pe   Cornelia,   fiica   lui Dionisie Cădariu, notar în Chizătău şi Babşa, apoi avocat în Lipova. (1824—1890). Nicolae Coşariu a avut un rol important în viaţa socială a   românilor   timişoreni,   alături   de   prietenul   său   George   Ardeleanu. Amîndoi   au   condus   succesiv   Reuniunea   de   lectură   română   din Timişoara şi au activat în presa vremii. Nicolae Coşariu a fost în anul 1885 unul din  fondatorii  băncii  Timişiana.  In  aprilie 1888 a preluat proprietatea  Gazetei  poporului  din Timişoara,  editată  pînă  atunci  de Teodor V. Păcăţian. La puţin timp după aceea, Nicolae Coşariu devine şi redactorul foii, pe care continuă să o scoată pînă la sfîrşitul anului 1890  ;  din cauza neplăcerilor  ce   le­a  avut  cu gazeta  şi  ca  să   'nu­şi piardă postul, fiind funcţionar de stat la organul tutelar pentru minori, a cedat proprietatea şi redacţia lui George Ardeleanu. Gazefa poporului a fost o revistă săptămînală ilustrată. Publica articole privind probleme de natură  economică,  dar şi  articole de beletristică  (1886—1892), în continuarea publicaţiei hebdomadare Timişiana, scoasă în anul 1885 la Timişoara   de   Teodor  V.  Păcăţian.   Nicolae   Coşariu   a   decedat   în primăvara anului 1903, în spitalul orăşenesc al Timişoarei, unde fusese internat, şi a fost înmormîntat în cavoul familiei din cimitirul Cetăţii. El a locuit în ultima perioadă a vieţii într­o locuinţă închiriată în imobilul din actuala stradă Caragiale, la nr. 2.

18.Aurel Cosma junior:  Istoria presei române  din Banat,  voi  I. Timişoara   1932,   pag.   31.   Ziarul  Albina  a   fost   fondat   de   familia Moungar   şi   a   fost   condus  de  Vincenţiu   Babeş,   ajutat   de   redactorii Iulian Grozescu şi de Gruia Liuba Murgu. A început să apară la Viena de trei ori pe săptămînă de la 27 martie 1866. După trei ani, Vincenţiu Babeş s­a mutat cu Albina la Budapesta, unde, începînd de la 16 iulie 1869, apărea în continuare de două ori pe săptămînă. Astfel ziarul n­a mai putut fi oprit să fie răspîndit printre românii din monarhia bicefală. Albina a apărut regulat la Budapesta pînă la finele anului 1876, cînd a fost silită  să­şi  sisteze apariţia, fiindcă  cei  mai mulţi  redactori  şi de colaboratori înfundaseră temniţele. Cel mai apropiat colaborator al lui Vincenţiu Babeş la Albina a fost ginerele său, Gruia Liuba Murgu, care a ispăşit 15 luni de condamnare pentru un articol publicat Gruia Liuba s­a  născut   la  1845   în  comuna  Maidan  de   lîngă  Gravita.  Tatăl   său, Demian,  precum şi   bunicul   său,  Murgu  Liuba,   erau   ţărani.  Clasele primare   le­a   făcut   la   şcoala   învăţătorului   Daniel   Liuba,   tatăl publicistului Şofronie Liuba. Cu ajutorul bănesc al familiei Mocioni a fost întreţinut la învătătură,   la liceul din Timişoara şi după  aceea la facultatea de

drept a Universităţii din Budapesta. încă din anii studenţiei a început să scrie literatură şi să ţină conferinţe publice S­a ataşat apoi de Vincenţiu Babeş şi a intrat în redacţia ziarului Albma. Pentru un articol apărut în 1873 a fost condamnat părăsind închisoarea din Vaţ la 18 august 1875. S­a stabilit ca avocat la Vîrşeţ, în „Herrengasse nr. 946" şi s­a căsătorit cu Alexandrina Babeş. După doi ani s­a îmbolnăvit de tifos şi a fost îngrijit   medical   de   cumnatul   său   dr.   Victor   Babeş   A   murit,   la   9 octombrie 1877 stil  nou şi  a fost   înmormîntat  în cripta bisericii  din cimitirul sîrbesc al Vîrşeţului.

19.Ziarul  Albina  Pesta,  nr.  90  din   16  noiembrie   1871.      20.în  ziarul  Albina,  Pesta,  nr.  40  din   joi  18/30  mai  1872  apare comunicatul:   „Fiindcă   medicii   m­au   oprit   de   la   orice   ocupaţiune spirituală pe un timp mai îndelungat, sînt constrîns a suspenda editarea lui Priculiciu pe două luni. Iulian Grozescu".

21.Ziarul Albina, Pesta, nr. 42, 25 mai/6 iunie 1872.

70

POPASUL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA ÎN ORAŞ

După abdicare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în drumul său de exil, a făcut un scurt popas la Timişoara în zilele de 7 şi 8 martie 1866 şi a tras cu suita sa la hotelul Trompeta din Cetate. Presa locală din   vremea   aceea   a   publicat   multe   amănunte   despre   desfăşurarea evenimentelor din Bucureşti, în special despre împrejurările abdicării lui  Cuza,  precum şi  despre reformele sociale  înaintate  înfăptuite de fostul domnitor, ctitor al României moderne.

între   altele,   marele   cotidian   german  Temesvarer   Zeitung,  a consacrat în numărul său din 1 martie 1866 un articol de fond şi a publicat   informaţia că   fostul  domnitor a părăsit  Bucureştiul  plecînd prin Braşov şi  Sibiu, spre Viena,   iar  în zilele următoare Alexandru Cuza va trece şi prin Timişoara. Vestea a produs un mare interes în rîndurile populaţiei timişorene. Toţi aşteptau să­1 vadă pe Alexandru Ioan Cuza, care se bucura de o deosebită simpatie. Organele de ordine şi   de   pază   publică   din   municipiu   erau   conduse   de   românul   Petru Cermena, ales de popor în funcţia de „căpitan suprem al cetăţii".

Drumul de la Bucureşti la Timişoara Alexandru Ioan Cuza 1­a parcurs într­o diligentă, iar de aici a călătorit în continuare cu trenul pînă la Viena. La Braşov s­a oprit să­şi aştepte soţia.

Populaţia Timişoarei a aflat. în ziua sosirii că fostul domnitor cu familia sa va locui la hotelul Trompeta. Presa locală a înregistrat acest eveniment ca o ştire de mare importanţă, subliniind faptul că în cetate s­au  adunat  numeroşi  cetăţeni  care  aşteptau  venirea   lui  Cuza.  Erau locuitori din toate cartierele şi în special din cartierul Fabric. Printre cei prezenţi în public era şi Ioan Slavici, scriitorul de mai tîrziu, care urma pe atunci cursurile învăţămîntului secundar la liceul piarist din Timişoara *.

Suita   formată   din   trei   trăsuri   s­a   oprit   la  Trompeta  în   după amiaza de miercuri, 7 martie, 1866 „Ziarul Temesvarer Zeitung din 8 martie 1866 scria : Timişoara, 7 martie. Astăzi după amiază la ora trei şi jumătate a sosit aici fostul prinţ Cuza, însoţit de prinţesa Elena şi de cei doi copii adoptivi, Alexandru şi Dimitrie, precum şi de adjunctul colonel Pissotzki, apoi de trei cameriste şi doi valeţi, într­un poştalion special format din trei trăsuri, şi a tras la hotelul Der Trompeter".

Redactorul a scos  în evidenţă  că  Alexandru Ioan Cuza era un bărbat înalt şi frumos, cu chip distins, fără să se poată observa pe faţa lui şi în toată comportarea vreo urmă lăsată de zilele grele prin care trecuse.

Avea cuvinte de admiraţie şi pentru doamna Elena, frumuseţea ei nefiind umbrită de amintirea momentelor trăite. Ziarul a mai informat cititorii că  : „Prinţul Cuza, întrucît prinţesa se resimţea de pe urma călătoriei, va petrece aici şi a doua zi, îşi va continua drumul cu trenul la Viena, spre locul de destinaţie." Ziarul mai adăugă că „atît prinţul Cuza ca şi adjutantul colonelul Pissotzki călătoresc în haine civile."

Trompeta,  fiind   cel   mai   vechi  şi   cel   mai   elegant   hotel   din Timişoara,   unde   trăgeau   persoane   din   înalta   societate   şi   oameni bogaţi,   ziarul  local avea obiceiul  să  publice numele oaspeţilor care stăteau aici.  Astfel,  a doua zi  după  sosirea familiei  domnitorului,  a apărut în  Fremdenliste  din 7 martie 1866 : "Excelenţa Sa Prinţul A. Cuza din Bucureşti în trecere, — F. Pissotzky adjunctul Prinţului Cuza din

• Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, 1967, p. 218.

72 73

Bucureşti."   Familia   şi   suita   n­au   fost   amintite nominal.în seara de joi, 8 martie, 1866, Alexandru Ioan Cuza, cu familia 

şi  cu suita  sa,  au părăsit  Timişoara,  plecînd cu  trenul   la  Viena.   în drumul său de exi] acest popas la Timişoara a fost ultima sa legătură cu poporul român. Cine ar fi crezut atunci că fostul domnitor nu se va mai întoarce în ţară decît pentru somnul de veci, la Ruginoasa ?

în anul 1866, cînd a trecut Cuza prin Timişoara, pentru prima şi ultima   oară,   oraşul   era   renumit   ca   centru   important   din   punct   de vedere  economic   şi  militar.   Cetatea,   cu  zidurile   ei  de   fortăreaţă   şi înconjurată de suburbii cu vaste întinderi, era un loc de întâlnire şi de legătură   între   demnitari,   bancheri,   fabricanţi,   negustori   şi   diferite personalităţi   culturale.   Toţi   trăgeau   la   hotelul  Trompeta  din  Cetate, care îşi 'răspândise renumele bun încă din anul 1807, cînd locuise aici împăratul Francisc al Austriei. Se ştie că după bătălia de la Austerlitz, a  început o acţiune de dispersare a unor oficialităţi  de la Viena,  în majoritatea lor refugiate în părţile sudice, în special la Timişoara, care, fiind cetate, oferea condiţii de securitate mai bune. în anul 1809 a fost transportată de la Viena la Timişoara visteria şi tezaurul imperial, ca să nu ajungă în posesia armatei franceze. Cît a stat împăratul Francisc la  Timişoara,  nu   se  ştie   exact.  A  luat   însă   toate  măsurile  necesare pentru salvarea bogăţiilor sale de la Viena.

Pe vremea aceea Trompeta avea deja instalaţii destul de moderne, de aprovizionare  cu apă,  şi  bune condiţii  hoteliere,  corespunzătoare nivelului   de   civilizaţie   de   atunci.   Iar   în   1866,   cînd   a   poposit   aici Alexandru   Ioan  Cuza,  Trompeta  şi­a  menţinut   rangul  de   mare   lux, dispunînd deja de un confort apreciabil. Hotelul şi restaurantul, fiind situate alături de reşedinţa episcopiei catolice şi în imediata vecinătate a numeroaselor prăvălii de tip vienez, precum şi a sediilor autorităţilor militare şi civile, a fost punctul de atracţie al călătorilor care veneau cu treburi la Timişoara. Se spune că şi tatăl cunoscutului poet Lenau, om înstărit în comuna care poartă azi numele fiului său, tot în localurile Trompetei îi plăcea să petreacă. Pe vremea aceea se practicau aci jocuri de noroc şi mai ales jocurile de/cărţi­

Clădirea de masivă construcţie a fostului hotel şi restaurant mai există şi astăzi, în strada Rodnei nr. 6, colţ cu strada Ceahlău. în a doua jumătate a secolului al 18­lea, cînd a fost zidită, avea numai un etaj, iar după   desfiinţarea  hotelului,   la   finele  veacului   al  19­lea,   a  mai   fost construit  un  al  doilea   etaj.   Aici   şi­a   avut   apoi   sediul   administraţia centrală a Uzinelor şi domeniilor Reşiţa. Acum, clădirea este folosită pentru locuinţe şi  pentru o grădiniţă  de copii.   Importanţa  istorică  a acestei clădiri, unde a locuit la Timişoara domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cînd s­a oprit două zile în drumul său de exil, ar trebui marcată printr­o   placă   în   amintirea   acestui   popas   şi   a   manifestaţiilor   de simpatie cu care a fost primit de populaţia oraşului.

în   vremea   cînd   a   poposit   La   Timişoara,   fostul   domnitor   al României, Alexandru Ioan Cuza, cu familia şi suita sa, Timişoara avea deja   atmosfera   şi   aspectul   unei   localităţi   moderne.   Centrul   vieţii urbane era în Cetate, pe atunci încă o citadelă de ziduri şi fortificaţii şi izolată   prin   mari   întinderi   de   teren   viran   şi   spaţii,   încercuită   de suburbiile care îşi aveau viaţa lor separată.

Inainte de construcţia marelui complex hotelier de la Kronprinz,  oferind   condiţii   de   confort   modern,   avînd   şi   teatrul   baroc   alături, centrul  animat   al  cetăţii   era   în Piaţa  Domului   („Domplatz"),   astăzi Piaţa Unirii. Aici se desfăşura viaţa oficială şi modernă a oraşului. în afară de Trompeta, mai era un alt hotel, considerat cu un secol în urmă ca fiind de lux, cu firma „La şapte electori", în prezent transformat în spaţiu locativ. Hotelul se afla în „Domplatz", în apropierea cazărmilor cu   faţa   spre   sediul   comitatului,   unde   fusese   după   Unire   palatul prefecturii judeţului. Pentru români a fost însă mai important hotelul şi restaurantul La cerbul de aur din clădirea de colţ, care făcea legătura între  Piaţa Sf.  Gheorghe  — azi  Piaţa Vasile  Roaită  — şi  catedrala catolică, deci pe aceeaşi stradă unde era şi hotelul Trompeta, azi strada Rodnei. Acest hotel, dar mai cu seamă restaurantul La cerbul de aur, a fost locul unde se întâlneau intelectuali români ai satelor timişene, ca să convină şi să poarte convorbiri între ei, aflînd direct, unii de la alţii, evenimentele ce se petreceau în lume. Hotelul şi restaurantul aces­

74 75

 tuia aveau o vechime din anul 1740 şi mai funcţionau şi după Unire, în perioada   interbelică.   După   cel   de­al   doilea   război   mondial   a   fost transformat într­un cămin studenţesc, iar acum în spaţiu locativ. Cu o sută de ani în urmă, intelectualii români din Timişoara se întîlneau în acest local. După aceea şi­au mutat locul de întîlnire în noul local din cafeneaua  Kronprinz  de lîngă teatrul comunal. De atunci data „masa românească" a fruntaşilor vieţii noastre publice, pe care, după Unire, a luat­o în primire Camii Petrescu, trainsformînd­o în „masa presei". Pe vremuri această masă avea aceeaşi însemnătate naţional­culturală ca şi vestita   „masa   a   poganilor"   din   Lugoj,   prezidată   de   Coriolan Brediceanu.

Adevăratul   centru   al   vieţii   politice   şi   culturale   era   însă   în cartierul   Fabric.   Aici   se   desfăşura   viaţa   culturală   de   altădată   a românilor din Timişoara, în special erau frecventate de români două localuri :  Trei crai, din actuala stradă Bicaz, şi „ Trei roze" în actuala piaţă  Aurel Vlaicu. Din aceste centre de întîlniri  social­culturale ale românilor timişoreni a pornit înflăcăratul interes pentru a­1 vedea şi întîmpina   pe   fostul   domnitor   Alexandru   Ioan   Cuza.   Un   val   de entuziasm s­a stîrnit în mijlocul acestei populaţii, îngroşate cu ţăranii noştri   din   împrejurimi,   mai   ales   cînd   ştirea   sosirii   lui   Cuza   se răspîndise. Vestea aceasta mobilizase nu numai pe români, dar şi pe cetăţenii de alte naţionalităţi.

Documentele  şi  publicaţiile periodice din vremea aceea mi­au confirmat  ceea ce  aflasem prin  tradiţia  orală,   în special  prin  actele „Reuniunii de lectură română", că hotelul Trei crai fusese nucleul vieţii româneşti în anul popasului făcut de Cuza la Timişoara, precum şi în anii  venirii   în oraşul  nostru  a  poetului  Mihai  Emineseu.  Suburbiile oraşului erau aşa de separate unele de altele, în vremea aceea, încît fiecare din ele îşi organiza şi ducea, aşa zicînd, izolat viaţa naţionial­culturală.  Românii din cartierul „Maiere", de pildă,  îşi aveau centrul lor   de   afirmare   în   actuala   piaţă   „Bălcescu",   în   localurile   vestitului restaurant   „Novotny",   demolat   şi   reclădit   în   ultima   vreme   prin construcţia de blocuri noi,   pe   locul   cinematografului   „Victoria". Toate'

aceste   localuri,   deşi   păreau   separate   şi   izolate,   formau  de­a   lungul anilor   nişte   locuri   animate,   unde   se   itilneau   românii   din   diversele 

suburbii ale oraşului, laolaltă cu prietenii lor aparţinînd naţionalităţilor conlocuitoare.

Popasul   la  Timişoara  al   lui  Alexandru  Ioan  Cuza,  domnitorul prin care se înfăptuise Unirea Principatelor Române, a lăsat o profundă impresie   asupra   populaţiei   din   Timişoara   şi   din   satele   vecine   care năzuia şi lupta, prin variate forme, pentru unirea cu Ţara.

76

FONDATORULPRESEI ROMÂNEŞTI LA TIMIŞOARA :

PAVEL ROTARIU

Şi acum îmi apare în amintire figura distinsă şi respectabilă a bătrînului Pavel Rotariu, creierul şi sufletul nu numai al românilor din suburbia Fabric, unde îşi avea casa şi de unde dirija diferitele acţiuni româneşti, dar şi al cetăţenilor din toată partea timişană.

După ce îşi făcuse ucenicia gazetărească la ziarele româneşti din Viena şi Pesta, a venit acasă în Banat şi a fondat la Timişoara cea dintîi publicaţie periodică românească. Toată viaţa şi­a închinat­o  poporului şi scrisului românesc.

Fără să fac incursiuni istorice sau topografice, voi schiţa numai un tablou al acestui cartier al Timişoarei, unde au trăit şi au activat o serie de condeie româneşti, care şi­au adus contribuţia la propăşirea publicisticii şi literaturii bănăţene,  activitate prea puţin cunoscută pînă acum. In suburbia, ' Fabric sau „Palanca Mare" a fost centrul românismului urban,  care şi­a păstrat caracterul tradiţional sub stăpînirile străine. Acest colţ al Timişoarei devenise un cartier   de   meşteşugari   şi   burghezi. Noua industrie ce era în curs de dezvoltare după 1870 a dat naştere unei clase muncitoare, numeric  1 destul de mare. Vechile bresle de meseriaşi români au format aici o pătură socială cu totul aparte. Erau cojocari, păpucari sau pantofari, cizmari, tăbacari, 

78  

sâpunari, brutari, croitori, ţesătri etc. Meseriaşii s­au

 grupat după specificul muncii lor şi al produselor. Ei lucrau în ateliere proprii, ca patroni, ajutaţi de calfe şi ucenici. Românii din suburbia Fabric au avut o viaţă socială, culturală şi artistică proprie, desfăşurată în multe direcţii, cu scopul de a menţine în sinul acestei   populaţii   mereu   trează   conştiinţa    naţională. Trupe  de teatru românesc veneau periodic din alte părţi chiar şi din România liberă, dar românilor artişti din monarhie nu le­a fost îngăduit să se folosească de scena teatrului comunal din Cetate. Diversele reprezentaţii teatrale, spectacole, concerte, petreceri  sau  manifestaţii  cultural­artistice  aveau loc în localuri improvizate, în săli de restaurante sau berării, de multe ori chiar în sălile de clasă ale şcolilor confesionale. Viaţa de club s­a desfăşurat în localul casinei române din Fabric, iar corul cartierului era un mijloc de polarizare şi de afirmare a elementului românesc, de menţinere a conştiinţei sale naţionale. Erau apoi vestite „maialurile"  sau „iunialele" de altădată, organizate la îndrumarea şi sub conducerea lui Pavel Rotariu, de tineretul cartierului în cursul lunilor mai sau iunie, cînd românii se duceau în pădurea de la marginea oraşului să petreacă în cîntece, jocuri şi distracţii.Iarna se organizau petreceri  şi baluri  în localurile hotelului Tigru sau în sala hotelului Trei  crai din cartier. [1] Timişoara avea, pe vremea aceea, o conformaţie geografică de oraş împrăştiat. în jurul zidurilor cetăţii era cercul lat al mlaştinilor de altădată, secate, dar cu urme de gropi, bălării şi maidane pustii. Porţile de ieşire din cetate îşi mai păstrau amintirea lor. Cetăţenii îşi mai aduceau aminte de orele fixe cînd se închideau şi cei întîrziaţi în cetate nu mai puteau ieşi. Tot astfel şi cei de­afară nu mai puteau intra. O poartă era situată pe locul din faţa operei unde zboară acum porumbeii, alta în faţa fostului edificiu de reşedinţă al guvernatorului Mercy, primul comandant militar după plecarea turcilor (actuala clădire de la începutul străzii Eminescu), şi a treia era pe locul unde se ridică astăzi vechea casă din strada Ceahlău nr. 2, care mai păstrează, ca monument istoric deasupra intrării, un fragment din inscripţia iniţială de pe poarta „Forforoza", demolată in 1817, pe unde au intrat la 13 octombrie 1716 tru­

79

pele   austriace   comandate   de   Eugen   de   Savoya,   după   înfrângerea otomanilor. Iar a patra poartă a cetăţii era cea numită a Belgradului, pe unde   părăsiseră   turcii   Timişoara.   De   la   aceste   porţi   pînă   la   albia Begheiului, care înconjura cetatea pe la sud, erau numai bălţi cu apă. [2]

Fabricul  Timişoarei   îşi   trăia  viaţa   lui  proprie  şi   izolată,   fiind despărţit de cetate şi de celelalte suburbii prin întinse terenuri virane. Comunicaţiile locale constituiau o problemă acută. Tramcarele, adică tramvaiele tractate de cai, puse în circulaţie abia în anul 1869, legau Fabricul de cetate pe o singură linie.

Umblând pe străzile întortochiate ale vechiului cartier din Fabric, prin locurile oare au inspirat scrisul lui Pavel Rotariu şi proza Emiliei Lungu, cartier care şi­a schimbat în mod radical înfăţişarea de cînd a îmbrăcat aspecte de urbanistică modernă, îmi vin în minte imaginile de altădată, dinainte de punerea în aplicare a planului de sistematizare. Suburbia era divizată de mulţimea braţelor Begheiului, ce se ramificau pe tot cuprinsul lui pentru a aduce energie necesară la nenumăratele mori de apă. Aceste canale formau între ele insule populate, cu aspecte pitoreşti. între diversele părţi ale Fabricului nu erau artere directe, ci lumea trebuia să înconjoare mai multe grupări de case şi să treacă mai multe poduri peste braţele rîului ce tăiau în repetate rânduri calea de comunicaţie.  Seara   luminăţia  era  slabă.  Lămpi nu erau decît  pe  da morile  situate  pe  lingă  podurile  de  trecere,  unde  formau puncte  de popas şi  mici  centre  animate.  Un astfel  de  loc era şi  cel  numit  „la moara dracului", de lîngă vechea moară de tutun, despre care bătrînii imi povesteau legende născute din fantezia şi din spaima populaţiei, care   traversa   podurile   ce   legau   partea   românească   a   cartierului   de centrul Fabricului, adică de actuala piaţă Traian. îmi aduc aminte că aproape de fosta moară a cîrciumii  La strugure,  la capătul lui „Wolf­Gasse",  unde  locuia George Ardeleanu,  era pe vremuri  „moara" de tutun, cea dintîi manufactură de tabac din Timişoara, proprietatea unui român cu numele Iovin ; era înainte de a se înfiinţa fabrica de ţigarete a  oraşului.  Pavel  Rotariu   locuia  departe  de centrul  cartierului.  Toţi locuitorii Fabricului erau lipsiţi de o legătură mai directă  cu cetatea.

Begheiul intra  în oraş prin partea de răsărit, unde se află acum uzina   electrică   hidraulică,   parale]   pe   două   albii,   divizate   între   ele printr­o fîşie de pămînt, largă de vreo patru metri, care forma o lungă promenadă pentru locuitorii cartierului. Pe aici se plimba lumea ca pe un   Corso,   de   la   locul   unde   s­a   fixat   ulterior   capul   de   linie   al tramvaiului   cu   cai,   actuala   piaţă   Sarmisegetuza,   pînă   la   staţia   de debarcare a lemnelor, ce se afla în spatele actualelor băi Neptun. Albia din   stînga   era   a   Begheiului   propriu   zis,   iar   cea  din  dreapta   servea pentru   transportul  pe  apă   al   lemnelor  din  munţii  Banatului  pînă   la Timişoara.   Ramificaţia   albiei   secundare   pentru   lemne   începea   la intrarea în oraş, unde era un stăvilar.

Am   redat   un   tablou   al   cartierului   din   perioada   activităţii   Iui Pavel Rotariu. Viata însufleţitului publicist poate oferi unui scriitor o temă   pentru  un   roman,   în cariera   lui  de  avocat  era   întotdeauna  de partea  oropsiţilor  şi  a  celor nevoiaşi.  A susţinut  numeroase procese pentru ţăranii necăjiţi şi în favoarea lor. Era duşmanul asupririi. Iar în presă   a   fost   apărătorul   cauzei   româneşti.  Marele   său  merit,   care   îl situează  printre fruntaşii  de seamă  ai  romnilor bănăţeni este că  şi­a condus ziarul timp de 14 ani fără întrerupere, ziarul său fiind cel dintîi şi cel mai important organ periodic din Timişoara.

Voi aminti câteva date biografice pe care le­am aflat direct de la Pavel Rotariu şi de la a doua soţie a sa, rămasă văduvă în anul 1919, precum şi  din  propriile   lui   însemnări.  La  moartea  publicistului   s­a găsit şi manuscrisul unei autobiografii, din care ziarul  Banatul  de la Timişoara a publicat un fragment în iunie 1919.

Pavel Rotariu s­a născut în comuna Dragşina din judeţul Timiş, în anul 1840. Tatăl său era învăţător la Vinga şi ducea o viaţă modestă. Mama sa,  Ecaterina  Ioanovici,  ca  să   împlinească  dorinţa soţului  ei decedat,   a   vrut   să­1   trimită   pe   Pavel   Rotariu   să   urmeze   şcoala nemţească   din   Timişoara   Fabric,   oare   putea   să­i   asigure   copilului posibilităţi   de   a­şi   continua   studiile.   Sărăcia   de­acasă   şi   lipsa mijloacelor materiale au împiedicat­o. Ea a fost nevoită, ca văduvă de învăţător,   în   condiţiile   de   atunci,sa   se   susţină   „cu   acul".   Or   din cusături de chintuşe ţărăneşti nu putea să cîştige atît ca să­i ajungă şi

                                          80                                       81

pentru   plata   taxelor  şcolare.   Astfel,   Pavel   Rotariu   s­a   retras   de   la învăţătură  şi s­a angajat ca ucenic la un maistru „străiţar", la care a lucrat   trei   luni,   pînă   ce   mama   sa,   recăsătorindu­se   cu   un   maistru cizmar  bine   situat  din  Fabricul  Timişoarei,   la   îndemnul   tatălui   său vitreg, Pavel Rotariu s­a lăsat de meseria „străiţăritului" şi a intrat în atelierul de cizmărie al acestuia. Dar această meserie, fiind mult mai grea decît prima, băiatul a reuşit să­şi convingă părinţii să­1 trimită la învăţătură. [3]

 In toamna anului 1853 Pavel Rotariu s­a înscris la gimnaziul din Timişoara, unde a urmat şase clase. Aici se introdusese noul sistem de învăţămînt secundar cu o perioadă de opt ani. La Kecskemet a urmat clasa a 7­a, iar ultima şi examenul de maturitate la liceul românesc din Beiuş,"pe care 1­a terminat în iunie 1861. Pavel Rotariu a fost susţinut la şcoală din modestul cîştig al mamei sale, care a rămas văduvă şi de la al doilea soţ. Pavel Rotariu cîştigă şi el cîte 2 florini şi 60 ciriţari pe lună pentru serviciile ce le făcea unui profesor, dar din aceşti bani şi­a cumpărat un flaut şi a plătit pe un instrumentist ca să­1 instruiască. Pe atunci era la modă ea fata să aibă „clavirul" ei, iar băiatul să cinte la flaut.   Erau   instrumente   preferate   şi   mai   deosebite   faţă   de   vioara lăutarilor. [4]

După   terminarea   studiilor  gimnaziale,  Pavel  Rotariu   a   studiat dreptul, mai intîi la Budapesta, apoi la Viena.

In anii  de  studenţie a  dus cea mai neagră  mizerie,  un  trai  de privaţiuni,   fără  bani şi   fără  alimente,   în ultimii ani  ai  studenţiei,   la Viena,   cotidianul  Neue   Freie   Presse  1­a   angajat   ca   să   redacteze articole   de   informaţie   politică   despre   români   şi   despre   viaţa   lor publică,   scoase din ştirile   apărute   în ziarele   româneşti  publicate   în vremea aceea. Pentru primul articol a primit 50 de florini. Intrarea în redacţia unui ziar 1­a scăpat de unele greutăţi şi a însemnat începutul muncii   sale   gazetăreşti.   A   devenit   şi   el   ziarist   de   profesie.   A   fost momentul decisiv din viaţa sa cînd şi­a dat seama că pe calea presei poate fi de mare folos poporului său şi în special oamenilor de rîind.

în 1866, cînd s­a înfiinţat ziarul Albina la Viena, Pavel Rotariu a fost  angajat  ca  censoir,  corector  şi  expeditor,   îndeplinind  în acelaşi timp şi funcţia de colaborator redacţional. Alături de Vincenţiu Babeş

şi de George Popa a făcut o bună şcoală gazetărească, După doi ani, îmbolnăvindu­se,  s­a   întors  acasă,   în Banat,   în comuna Jebel,  unde mama sa era măritată pentru a treia oară. în perioada de convalescenţă a   scris   literatură,   continuînd   să   colaboreze   la   ziar.   Activitatea   sa beletristică a început­o la Albina, unde prima sa creaţie literară a fost „Petru Bagiu, hoţ de codru", o poveste istorică. [5]

A  întreţinut tot timpul relaţii "de prietenie cu Iulian Grozescu, colegul   său   de   redacţie  de   la  Albina.  Mereu  venea   de   la   Jebel   la Timişoara ca să se întîlnească în casa învăţătorului Traian Lungu cu poetul bănăţean, de care se legase sufleteşte.

După  ce s­a restabilit,  Pavel Rotariu a fost numit în postul de ajutor­referent la sedria orfanală din Timişoara. Aici, avînd legături de serviciu cu Meletie Drăghici, protopopul oraşului şi una din cele mai importante personalităţi ale românilor, ajunge la 20 februarie 1869 (stil vechi) să se căsatorească cu fiica acestuia, cu Iulia Drăghici, în vîrstă de 21 de ani. El avea la căsătorie 29 de ani şi era deja referent la sedria orfanală. Naş la cununie a fost Alexandru Mocioni. [6] în anul 1873, trecînd  examenuil   de  avocat   (cenzura),   a  demisionat   din  postul   de referent la „scaunul orfanal" şi a deschis o „cancelarie avocaţială" în casa socrului său.

Cea   dintîi   publicaţie   periodică   românească   la   Timişoara   a fondat­o Pavel Rotariu. Purta titlul Pri­culiciu şi era o revistă satirică ; a început să apară din 12 aprilie 1874 (stil nou) continuînd Priculiciul  publicat anterior de Iulian Grozescu la Budapesta. Numărul 1 din 31 martie   /  12  aprilie  1874  purta  menţiunea   :  anul  naşterii   III  şi  anul învierii  I,  avea   următorul   titlu   şi   subtext:  „Priculiciu,  diariu umoristicu­satiricu,   va   eşi   în   fiecare   septemana   odat,   marţi   sera, redactoru   respondiatoriu   P.   Rotariu,   proprietarul   şi   editoru   ; consorţiului din Timişoara, se tiparesce în tipografia diecesana." [8]

Programul   revistei  Priculiciu  a   fost   fixat  de  Pavel  Rotariu  în primul său număr în felul următor : «Priculiciu, ziar umoristic satiric va ieşi  la Timişoara in fiecare săptămînă  odată,  marţia ; va conţine satire,  glume  serioase,  şi   caricaturi   cît  mai  bune  şi   cît   niai  multe. Personalităţile   le­a   condamnat   şi   exclus   din   coloanele   sale   pentru totdeauna, îndată la reînvierea sa, nu însă faptele şi principiile demne de "Priculici" încît se poate numai fără numirea per­

82 83

  soanei  respective.  Priculiciul  ţinînd cant  cu   timpul  prezinte,   se  va acomoda   întru   toate   împrejurările   în   cari   ne   aflăm.   El   este   de principiul înaltului regim, va lăuda pe mameluci şi pe toţi cei răi, îi va decora şi îi va înălţa pînă la cer ; cine va fi lăudat de Priculiciu acela poate fi convins că va fi plăcut înaltului regim şi cum că lauda lui va străbate în toată lumea, încît cu conştiinţa liniştită va putea apare la un renume   nemuritor   ;   şi   la   posturi   grase,   întru   fericirea   patriei.   Din contră pe cei buni, şi pe naţionalişti, îi va persecuta şi insulta public, — iară după principiul înaltului guvern, — pentru că sparg patria, din temelia statului dărîmă cîte­o piatră după alta. îi vom alunga din ţară şi îi  vom trimite cu  tot poporul român  în România,  dacă  vreau să   fie români, pentru că aici nu este cu putinţă să­i suferim, în constituţiunea noastră."

După cum se vede, Pavel Rotariu, care a fost alături de prietenul şi colegul său de condei Iulian Grozescu pînă în ultimele zile ale vieţii lui, a preluat de la acesta ca moştenire şi totodată ca un angajament făcut   faţă   de   el,   ca   să­i   continuie   opera   satirică   în   acelaşi   spirit combativ, prin glume usturătoare la adresa renegaţilor şi a trădătorilor de neam. în anul 1874 au apărut 24 de numere, regulat în fiecare marţi; în anul următor însă numai de două ori pe lună,  la întîi şi la 15 ale fiecărei luni, în total 18 numere, pînă la 15/27 septembrie, cînd şi­a sistat apariţia.

Pavel   Rotariu   a   avut   mari   greutăţi   cu   editarea   şi   redactarea revistei. Tiparul şi caricaturile l­au costat enorm de mult. Muncitorii tipografi   necunoscind   bine   limba   română   şi,   în   lipsă   de  ortografie corectă,  revista a apărut cu nenumărate greşeli. încasările nu puteau acoperi cheltuielile. [9]

In   anii   aceia   erau   timpuri   foarte   grele   pentru   publicistica românească.   Revista  Priculiciu,  deşi   independentă,   apărea   sub ocrotirea morală a ziarului  Albina  din Budapesta. Dar nici acest ziar nu mai avea certitudinea unor posibilităţi  de netulburată  apariţie.  A fost supus unor necontenite vexaţiuni din partea autorităţilor. Albina a fost   nevoită   să­şi   înceteze   apariţia   la   sfîrşitul   anului   1876.   La Timişoara n­a mai apărut altă  publicaţie periodică  românească  decît revista scoasă de medicul Pavel Vasici în anul 1876 cu titlul Higiena şi şcoala [10]

Lipsa unei publicaţii de atitudine a fost tot mai vădit simţită, mai ales după   încetarea apariţiei  Albinei.  De aceea Pavel Rotariu a  luat iniţiativa   fondării   unui   ziar   românesc   la   Timişoara,   care   să   umple golurile lăsate prin încetarea celorlalte publicaţii. Eşecul Priculiciului  nu 1­a descurajat. A trebuit să treacă ani de frământări, de tratative şi de consfătuiri, pînă ce Pavel Rotariu, sprijinit mai mult de autoritatea morală a socrului său Meletie Drăghici, şi la îndemnul încurajator al acestuia, a reuşit să scoată, pe cont propriu un periodic la Timişoara cu titlul Luminătoriul.

Primul număr al publicaţiei a ieşit de sub tipar în ziua de 5/17 martie 1880, cu titlul : Luminătoriul, organ pentru politică şi literatură" şi avea aceste devize înscrise pe frontispiciu : „Luminează­fe şi vei fi" şi „voieşte şi vei putea". Fiecare număr, de obicei în patru pagini mari, apărea   miercurea   şi   sîmbăta,   de   două   ori   pe   săptămînă,   pe   hîrtie satinată, iar în perioada anilor 1885—1886 chiar de trei ori săptămînal. Proprietarul   era   Meletie   Drăghici   şi   redactor   responzabil   Pavel Rotariu,   care   a   preluat   singur   conducerea   ziarului,   după   moartea socrului său în 1891. Foaia a fost imprimată în destul de bune condiţii tehnice la „tipografia diecesană catolică a Cenadului" din Timişoara. în   primul   număr,   sub   semnătura   „redactorului",   Pavel   Rotariu   a precizat   în   articolul   editorial   cum   s­a   născut   această   gazetă românească şi ce scop urmărea : „După multe coinferări, conţelegeri, chiar   şi   jertfe   făcute   din   partea   onoratei   inteligenţe   române,   întru edarea   acestei   foi,   am   ajuns   în   fine   a   publica   primul   or.   al Luminătoriului. .. Nizuinţele şi intenţiunile noastre sunt curat naţionale române şi prin urmare adevărat  patriotice, precum se poate observa din programul nostru." Pavel Rotariu mai arăta în editorialul său că prin  publicarea acestei  gazete  nu  înţelege să  concureze cu celelalte publicaţii româneşti existente, ci doreşte numai „a înmulţi numărul de luptători   naţionali   cu   unul".   Ziarul   se   adresează   poporului   român, declarînd că­i va fi un „sincer apărător, luminătoriu şi sfătuitor, adică : un sprijin de care tocmai în timpurile grele, în timpuri de neajunsuri, în timpuri de suferinţe, are cea mai mare şi cea mai urgentă trebuinţă şi lipsă". Şi articolul se incheie cu mărturisirea lui Pavel Rotariu că el nu urmăreşte

84 85

 prin scoaterea acestui ziar nici un cîştig material, ci va fi fericit dacă va putea să­şi acopere cheltuielile de editare. După 14 ani de apariţie, făcîndu­şi bilanţul, a constatat că niciodată n­a ajuns în situaţia fericită de   a   mai   scoate   şi   venituri.   Aceasta   o   subliniază   chiar   el   în autobiografia sa : „Din toată afacerea cu  Luminătoriul  m­am ales cu satisfacţia morală  că  Luminătoriul  a fost prima foaie românească  în Timişoara, încolo am rămas zdrobit, calicit şi urgisit..."

Programul   ziarului   era   caracteristic   pentru   ideologia   presei (române transcarpatine din perioada aceea : un program democratic, combatant, dar moderat. [11]

Atitudinea ponderată,  pe care a fost nevoită  să  o adopte presa română  de  pe  teritoriul  monarhiei  austro­ungare,  n­a   întîrziat   să   se transforme mai apoi într­o luptă  făţişă  pentru drepturile naţionale şi sociale ale poporului român. Odată cu constituirea în 1881 a partidului naţional român, toate ziarele, deci şi Luminătoriul din Timişoara, şi­au intensificat acţiunea şi au adoptat programul de la Sibiu.

Anul   1881   este   un   an   important   pentru   istoria   politică   a românilor din Transilvania este inceputul unei vieţi publice româneşti pe baze organizate.  Fruntaşii  vieţii  publice din monarhie au hotărît, într­o   consfătuire   ţinută   în   casa   lui   Partenie   Cosma   la   Sibiu, convocarea   unei   conferinţe   naţionale   la   care   poporul   român   din Ungaria   să­şi   trimită   delegaţi   aleşi,   de   fiecare   circumscripţie electorală, cu mandat de a aduce hotărîri valabile în numele întregului popor   român   de   dincoace   de   Carpaţi.   Conferinţa   consttituitivă   a partidului   şi   a   votării   programului   a   fost   deci   compusă   pe   baze electorale, democratice, pe principiul regimului reprezentativ.

Amintita conferinţă naţională, constituită din deputaţi cu mandat electoral,  era  un  adevărat  parlament   român al  poporului  nostru din fosta monarhie. Ea s­a ţinut la Sibiu în zilele de 12—14 mai 1881, cu participarea a 155 de deputaţi români, din care 103 erau din Ardeal şi 52 din Banat, Maramureş şi Bucovina. Pentru elaborarea programului, conferinţa a delegat din sinul ei o comisie de 30 reprezentanţi, din oare făceau parte şi Vincenţiu Babeş ca rapor­

tor,   apoi   Coriolan   Brediceanu,   Pavel   Rotariu  şi   alţii.   Astfel   a   fost constituit   Partidul   Naţional   Român   unic   pentru   toată   monarhia, fuzionînd cu această  ocazie cele două  partide existente anterior, cel din Banat şi cel din Ardeal, partide care pînă atunci activau separat.

Programul votat  de conferinţa naţională   în şedinţa din 14 mai 1881,   la   Sibiu,   a   fost   adoptat   şi   de   Pavel   Rotariu   pentru   ziarul Luminătoriul  din   Timişoara.   Principiile   fundamentale,   pe   temeiul cărora au fost statornicite liniile cardinale de orientare politică a noului partid român unificat, au un evident conţinut de factură  progresistă, precum   şi   de   dreptate   naţională   şi   socială.   Ele   oglindesc   ideile avansate ale timpului, examinate în lumina condiţiil istorice de atunci, ele reflectă interesele majore ale poporului român din Ardeal şi Banat. Acest program a fost farul de orientare al ziarului Luminătoriul pînă la 12  ianuarie 1894, cînd şi­a  încetat apariţia, fiind înlocuit cu marele cotidian  Dreptatea,  redactat   de   Cornel   Diaeonovici   şi   de   Valeriu Branişte. După procesul „Memorandului", românii aveau nevoie de un organ de luptă prin presă de proporţii mai mari.

Ziarul  Luminătoriul  a avut şi un supliment în anii 1886—1887, cu titlul  Advocatul poporal o revistă  pe care a scos­o Pavel Rotariu pentru a populariza ştiinţa dreptului public şi\  privat.  Primul număr din   foaia   juridică  Advocatul   poporal  a   apărut   în   sîmbăta   de   1/13 februarie 1886 şi în continuare de două ori pe lună. Rotariu publica, în paginele acestei reviste, în traducere românească, textul sau rezumatul explicativ al legilor mai importante pe care era bine să   le cunoască poporul,   fiind   direct   interesat   în   unele   probleme.   Erau   tratate,   în special,   dispoziţiunile   de   ordin   constituţional   şi   cele   privitoare   la drepturile sau îndatoririle cetăţenilor.Ultimul număr al revistei este nr. 4 din 15/27 februarie 1887. Răsfoind colecţiile acestei foi juridice, pe lingă informaţiile legislative, se mai pot găsi şi materiale documentare şi istoriografice, neutilizate pînă acum la întocmirea unor lucrări din trecutul românesc de aici.

Ca să ne dăm seamă despre starea în care se afla publicul cititor român de a­şi avea propriile ziare, voi cita cîteva cuvinte de entuziasm primite

86                                 87

 de Pavel Rotariu la apariţia Luminătoriului. Este o dovadă că ziarul lui Rotariu a avut o mare răspîndire şi a fost o necesitate publică de mult simţită   de   diversele   pături   sociale   ale   poporului   nostru.   Ziarul   a corespuns   tuturor   aşteptărilor.   De   exeplu   de   la   Lugoj   a   primit următoarele rînduri : „între românii din părţile bănăţene, lugojenii au sprijinit   în  mare  parte   ideea   înfiinţării   unui   jurnal   român  politic   la Timişoara. Acum cînd jurnalul ne stă înainte, ne bucurăm din inimă a vedea realizată  o dorinţă  atît  de arzătoare,  în timp aşa de scurt...   în Lugoj avem patru ziare, dar acelea nu corespund intereselor noastre, căci cu ignorarea românilor sau cu tendinţe opuse intereselor noastre, nu pot prezenta opinia publică română într­un comitat mai tot român."

Scrisoarea   aceasta   din   anul   1880   desigur   nu   făcea   aluzie   la gazeta  Deşceptarea  scoasă  de losif Tempea la Lugoj în anii 1880—1881, ci la ziarele ce apăreau în altă limbă.

în afară  de gazeta  Deşceptarea  a lui losif Tempea, Lugojul nu avea nici un alt organ de presa românească în secolul trecut. Chiar şi această gazetă, apărută numai un an şi jumătate, n­a fost un organ de luptă,   ci   o   publicaţie   săptămânală   cu   conţinut   beletristic,   ştiinţific, economic şi umoristic. Revista aceasta, scrisă  de un român, de losif Tempea, a fost editată de tipograful Carol Traunfellner, care probabil (a vrut să facă o afacere bună prin scoaterea primului ziar românesc în Lugoj, mai ales că aici apăreau deja în 1880 gazete scrise în alte limbi, deşi majoritatea covârşitoare a populaţiei era românească. [12]

Cea mai impresionantă scrisoare a primit­o însă Pavel Rotariu de la Oraviţa, cu data de 18 martie 1880. Din această scrisoare se poate constata că Luminătoriul nu numai că a produs o profundă mulţumire între românii cărăşeni, dar, mai ales, a izbutit să corespundă dorinţei unei provincii  întregi şi  nu s­a limitat să   fie un organ de publicaţie periodică   numai   pentru   regiunea   Timişoarei.   Din   această   scrisoare rezultă   că,   în   momentul   apariţiei  Luminătoriului,  existau   în   Banat numeroase   ziare   străine,   iar   românii,   neavîmd   nici   o   gazetă românească,   au   fost   nevoiţi   să   citească   presa   străină   pentru   a   se informa despre evenimentele locale, mai ales că zia­

rele româneşti ce apăreau în Ardeal, nu se puteau ocupa în mod   special   de   problemele  şi   de   interesele   bănăţenilor.   Iată   citeva rînduri din corespondenţa de la Oraviţa : „Salutăm cu bucurie apariţia Luminătorului şi sperăm că dînsul va ocupa cu demnitate locul său în jurnalistica provincială."

Oricîte insistenţe şi mijloace de propagandă a întrebuinţat Pavel Rotariu pentru răspîndirea gazetei sale, ea n­a putut să depăşească la început numărul de 500 abonaţi, iar costul abonamentelor încasate de la aceştia n­au acoperit nici cheltuielile de tipar, astfel încît redactorul era  nevoit,  pe  lîngă   jertfe băneşti,  să   lucreze singur  la  gazetă,  să  o redacteze, să­i facă şi corectura, să o administreze. Rotariu a cheltuit mult pentru a acoperi pierderile. Şi pe lîngă toate deficitele, a mai fost condamnat să plătească şi 1 200 florini la un proces de presă !

Din ianuarie 1886 a colaborat în mod permanent la Luminătoriul şi Ioan Valeriu Barcianu, care a publicat la Timişoara în anul 1889, o broşură despre „procesul de presă al Luminătoriului pertractai înaintea curţii cu juraţi din Arad în 31 iulie 1889". încă în vara anului 1893, pe cînd se  discuta   fondarea  unui  mare  cotidian   la  Timişoara,   în  locul ziarului Luminătoriul, Ioan V. Barcianu a fost preocupat de ideea de a scoate  o  altă  gazetă,   cu  titlul  Sentinela  care să  apară   la  Timişoara. Planul lui Barcianu nu s­a realizat, iar el a intrat ca redactor la ziarul Controla  din Timişoara, după înfiinţarea acestuia, unde a funcţionat pînă la moartea sa, la 20 februarie 1904.[13]

In   duminica   de   1   octombrie   1893,   stil   nou,   a   avut   loc   lâ Timişoara   conferinţa   fruntaşilor   vieţii   politice   româneşti,   cînd   s­a decis   înfiinţarea   marelui   cotidian  Dreptatea  cu   începere   de   la   1 ianuarie 1894, urmînd să susţină politica Partidului Naţional pe baza programului de la 1881. în realitate, gazeta n­a putut să apară cotidian, ci numai de două ori pe săptămînă, joia şi duminica. S­a hotărît însă şi scoaterea   unui   supliment   săptămînal   redactat   în   stil   poporal,   ca   să poată   fi   înţeles   de   mulţimea   de   la   sate.   Acesta   putea   fi   abonat   şi separat.  Direcţia   ziarului   a   fost   încredinţată   cărturarului   şi   bunului organizator Cornel Diaconovici, intelectual bănăţean de prestigiu şi cu reputaţie europeană, (membru de onoare al Academiei „Stella d'Italia" şi al Muzeu­

                                        88                                         89

 lui etnologic din Leipzig), oare edita de ani de zile revista de literatură română redactată în limba germană cu titlul Romănische Revue. Pentru conducerea şi supravegherea  Dreptăţii  s­a instituit un comitet din 25 de membri, al cărui preşedinte a fost ales Alexandru Mocioni, iar notar Ştefan Petrovici din Lugoj. [14]  Dreptatea a fost redactată de Valeriu Branişte,   de   la   începutul   apariţiei   (1894—1898),   iar   Cornel Diaconovici s­a ocupat de problemele redacţionale numai în perioada primului an.

Potrivit celor hotărîte de comun acord cu Pavel Rotariu, ziarul Luminătoriul şi­a încetat apariţia la începutul anului 1894, deci după 14 ani de apariţie regulată. In perioada aceasta aproape toate editorialele le scria Pavel Rotariu şi le publica fără semnătură. Nenumărate articole sorise de el şi nesemnate vedeau lumina tiparului în paginile ziarului său.   Activitatea   lui   literară   e   prea   puţin   cunoscută,   în   afară   de conferinţele de popularizare a literaturii române pe care le ţinea în mod regulat   la   reuniunea   de   lectură,   şi   pe   unele   le   publica   apoi   în Luminătoriul.  Această  reuniune de lectură,  cunoscută  sub denumirea de „casina română", era unul din centrele importante al vieţii româneşti din oraş. înfiinţată în anul 1873 şi reorganizată pe baze mai largi, cu bibliotecă proprie românească, la adunarea generală din 9 iulie 1882, Reuniunea   îşi   avea   sediul   în   clădirea   restaurantului   şi   cafenelei împăratul turcesc,  azi demolată (la începutul străzii Tigrului). Casina română   a   polarizat   în   jurul   ei   populaţia   urbană,   în   special   pe intelectualii Timişoarei şi pe meseriaşii cartierului. Ea a fost condusă rînd   pe   rînd   de   Traian   Lungu,   Vichentie   Schelejan,   Pavel   Rotariu, George   Ardeleanu,   Nicolae   Coşariu,   Constantin   Ţieranu   şi   de   alţii, Datorită iniţiativei şi îndrumării lui Pavel Rotariu s­a dezvoltat .aici o intensă viaţă culturală românească.

Pavel Rotariu era un mare iubitor de teatru. A sprijinit nu numai trupele  profesioniste  de  teatru românnesc,  ci  mai  ales  formaţiile  de amatori din oraş şi din sate, îndemnîndu­i pe tineri să înveţe piese sau comedii, chiar şi monoloage, apoi să le joace pe scene improvizate. A publicat în ziarul său poezii, monoloage şi piese, care puteau fi folosite la programarea petrecerilor şi spectacolelor.

în iulie 1868, cînd a venit din Bucureşti teatrul naţional  condus de artistul şi dramaturgul Mihai

Pascaly, cu trupa lui din care făcea parte şi tînărul Mihai Eminescu, Pavel Rotariu, împreună cu Iulian Grozescu şi cu George Ardeleanu, acest triumvirat  de prieteni nedespărţiţi,  au fost  nucleul grupului de organizatori care au pregătit buna primire la Timişoara a artiştilor din capitala României şi au contribuit la asigurarea succesului deplin al spectacolelor.

în toamna anului 1881 Pavel Rotariu a fost principalul sprijinitor al   societăţii   de   teatru  condusă   de   artistul   lugojan  George  Augustin Peticulescu,   sosit   cu   trupa   spre   a   da   reprezentaţii   la   Timişoara. Spectacolele  au  avut   loc,   în cinci  zile,  de   la  11 octombrie  pînă   în duminica   de   18   ale   lunii.   Aceste   spectacole   au   atras   şi   numeroşi spectatori din rindurile altor naţionalităţi conlocuitoare, care vorbeau sau   înţelegeau   româneşte.   Pavel   Rotariu   ia   închinat   în   ziarul   său numeroase cronici teatrale trupei bănăţene, scoţînd în evidenţă talentul artiştilor. [15] El a fost prezent tot timpul în presa românească pînă în anul 1898, cînd, după încetarea apariţiei ziarului  Dreptatea,  s­a lăsat de gazetărie şi de avocatură, trecînd director la banca Timişiana.

O deosebită activitate social­culturală a desfaşurat soţia sa, Iulia Rotariu. Ei îşi stabiliseră domiciliul în casa din fosta fundătură „Kleine Sack­Gasse" (actuala stradă Bacovia), care pe vremea aceea, pornind din   strada   Recaşului   (Calea   Dorobanţilor)   se   înfunda   într­unul   din braţele de scurgere ale Begheiului. Această ramificaţie de rîu spăla cu apele sale fundul imensei grădini, care era separată de spaţioasa casă familială printr­o vastă curte. Aici se ţineau numeroasele întruniri de importanţă istorică pentru treburile publice ale românilor. Aici primea Pavel   Rotariu   şi   soţia   sa,   de   o   aleasă   cultură   şi   distinsă   ţinută,   o mulţime de invitaţi din toate categoriile sociale şi din diferitele părţi ale   Banatului.   Aici   au   găsit   ospitalitate   vestiţii   cîntăreţi   ai   corului roman din Lugoj, în vara anului 1892, care au participat la serbările organizate de timişoreni. Corul Lugojului era dirijat atunci de Elena Dobrin (născută Rădulescu), în perioada cînd Ion Vidu se afla la Iaşi, unde urma conservatorul lui Gavril Musicescu.

S­ar  putea sublinia  meritele  soţiei   lui  Pavel  Rotariu,  oare  1­a ajutat   şi   1­a   secondat   pe   soţul   ei   în   toate   acţiunile   de   afirmare românească. Fiind pri­

                                           90                                            91

 mită de la început cu deosebită preţuire în cercurile de conducere la diferitele manifestări social­culturale, organizate pe plan municipal de naţionalităţile  conlocuitoare,  ea  se prezenta  întotdeauna  îmbrăcată   la festivităţi   în  frumosul   costum naţional  de  bănăţeancă,   fiind   unanim admirată  şi   respectată.  Chiar  şi   în  saloanele  notabilităţilor,   cînd era invitată  de  sotiile  acestora,   îi  plăcea  să   se  prezinte   tot   în pitorescul costum  românesc.   Iulia  Rotariu  a   fost   foarte  activă  pe   tărîm social. Contribuţia ei  cea mai însemnată  a fost  în anii  1877­1878, în timpul războiului pentru independenţa României, cînd Iulia Rotariu a strîns tot felul de ofrande în bani şi materiale sanitare, îndeosebi scama pentru confecţionarea  bandajelor,  pe   seama  ostaşilor   români   răniţi,   —  fapt pentru care guvernul statului român independent a decorat­o cu ordinul Alinare   şi   mingăiere.  Multe   articole   elogioase   a   scris   despre   ea prozatoarea Emilia  Lungu din Timişoara,  care  a   trăit   în preajma ei. Iulia Rotariu a decedat în duminica de 18 februarie/3 martie 1907 la ora 8,45 în casa lor din Fabric, după o grea şi scurtă boală, în vîrstă de 59 de ani şi în al 39­lea an al căsătoriei. înmormântarea ia avut loc în ziua de marţi, 5 martie 1907, după­amiaza. Impresionantă a fost participarea la funeralii a tuturor corporaţiilor de meseriaşi români din Timişoara, dintre   oare   cele   mai   puternice   şi   numeroase   erau   ale   cojocarilor cizmarilor şi străiţariloir. Iar reuniunea femeilor române s­a remarcat prin marele număr de femei care au luat parte la aceste funeralii.

După moartea primei sale soţii, Pavel Rotariu s­a recăsătorit cu Agripina Ioanovici, fiica fostului protopop de Jebel.

Pavel   Rotariu   a   ajuns   să­şi   vadă   visul   împlinit:   Unirea Transilvaniei şi Banatului cu Ţara. Era bătrîn şi bolnav. N­a putut să ia parte  şi  el   la  marea adunare  naţională  de   la  Alba­Iulia,  dar  a  avut bucuria şi satisfacţia că strădaniile sale, dovedite de­a lungul unei vieţi de luptă românească, n­au fost zadarnice. După proclamarea Unirii a mai   trăit   câteva   luni.   N­a   apucat   însă   ziua   cînd   s­a   introdus   şi   la Timişoara administraţia românească, în istorica duminică de 3 august 1919, cînd şi­a făcut intrarea triumfală în oraş armata română. Pavel Rotariu şi­a găsit sfîrşitul în scurta perioadă de tranziţie.

Ştirea morţii sale ne­a cutremurat pe toţi. Am alergat să­i aducem ultimul   omagiu   la   catafalc.   Scriam   atunci   la   ziarul  Banatul  din Timişoara. Nu voi putea uita niciodată acele impresionante momente. 

Pavel Rotariu a murit în ziua de 9 iunie 1919 în casa lui din Fabric şi a fost înmormîntat cu mare pompă în ziua de 11 iunie, lingă prima lui soţie, Iulia, în cimitirul ortodox de pe calea comunei Ghiroda. Lingă groapa   proaspăt   deschisă,   cînd   unchiul   meu,   dr.   Aurel   Cosma, devotatul colaborator al defunctului, şi­a terminat cuvîntarea, corul a intonat   duioasele   melodii   ale   cîntării   :   „Pe   mormîntul   meu   să­mi puneţi mîndrul nostru tricolor", iar prietenii i­au acoperit sicriul cu un drapel românesc, înainte de a­1 lăsa să fie coborît în adîneime. Toată lumea plîngea. [16]

NOTE

 1.Aurel   Cosma.  Palanca   Mare,   vechiul   suburbiu   românescal   Timişoarei.  în   revista  Orizont  Timişoara   nr.   9   pe   septembrie1969.

Revista Familia Budapesta nr, 4 din 26 ianuarie februarie 1875, p. 46

Revista Familia Budapesta nr. 6 din 9/21 martie 1875, pag. 70. 2. Generaţii,  Timişoara,   nr.   3,   septembrie   1969   (supli

ment la ziarul Drapelul Roşu).  3. Aurel   Cosma.   Bănăţeni   de   altădată,    Timişoara,   1933, 

P­ 37—41, cu fotografia lui Pavel Rotariu.     4.Aurel Cosma.  Istoria presei române  din Banat,  voi.  I,  Timişoara 1932, p. 34.   5.Ziarul Albina Viena, anul I nr. 54 din 14/26 august 1866.     6.Arhivele statului Timişoara, registrul cununaţilor din parohia Sf. Ilie Tirnişoara­Fabric, poziţia 6 din anul 1869.  7.Revista Familia, Pesta, nr. 39 din 25 noiembrie/7 decembrie 1873, p. 453 :  „Pavel Rotariu, fost referente la scaunul orfanal din Timişoara, îmbrăţişînd cariera avocaţială, şi­a deschis cancelaria în Timişoara, în casa dlui protopop Meletie Draghici".

—  Meletie Drăghici,  socrul   lui  Pavel Rotariu era proprietarul editor   al   ziarului  Luminâtoriul  din   Timişoara;   a   funcţionat   patru decenii   ca   protopop   român   al   Timişoarei.   A   fost   o   însemnată personalitate   în   viaţa   publică   a   municipiului,   cu   multiple   realizări româneşti pe teren social, cultural şi economic.  Mare     sprijinitor  şi organizator  al şcolilor.     Era  fiul

                                          92                                         93

  preotului  loan Drăghici  din Comloşul­Mare,  pe atunci în comitatul Torontal. S­a născut în această comună în anul 1814, unde a urmat şi clasele primare. Studiile secundare le­a făcut la gimnaziul piarist din Timişoara,  primele   trei   clase  de   gramatică   în   anii  1823—1826,   iar restul claselor la gimnaziul din Seghedin. La Universitatea din Pesta a frecventat   cursurile   facultăţii   de  drept,  obţinînd diploma  de  avocat. După aceea a studiat teologia la Vîrşeţ şi la Carlovăţ. Puţină vreme a practicat   avocatura   la   domeniile   Nacu   din   Comloşu­Mare,   dar   la stăruinţa tatălui său s­a hirotonit în anul 1841 ca preot. Se căsătorise cu Ecaterina Cruici. în anul 1849 a fost numit protopop la Jebel, iar în 1853 a fost transferat ca protopop al Timişoarei, unde a slujit pînă la moarte. A participat activ la disputa introducerii  alfabetului  latin în scrisul românesc, luînd poziţie în favoarea menţinerii „buchiilor". A iniţiat  şi  a  condus  „Alumneul   român"  pentru  întreţinerea  gratuită   a elevilor români săraci la şcolile din Timişoara. Pe lîngă activitatea sa publicistică de la ziarul Luminătoriul, a editat diverse cărţi, printre care şi manuale şcolare, precum şi extrase din cartea Francesco Griselini despre Banat, anume pasajele, numeroase care se refereau la români, locuitorii de baştină ai provinciei. Meletie Drăghici a murit de o boală de inimă în casa sa din cetate (azi str. Grigorescu ; imobilul nu mai există) la 23 mai/4 iunie 1891, ora 14, în vîrstă de 77 de ani şi a fost înmormîntat în cripta familiară „din cimitirul oriental al cetăţii" (calea Lipovei).

8. în nr. 1 al revistei Priculiciu găsim în loc de articol­program, următoarele   rînduri,   nesemnate,   dar   scrise   neîndoielnic   de   Pavel Rotariu : „Era un timp, n­a trecut tare de mult, cînd în Pesta se născu Umoristul,  foaia   umoristică   satirică,   sub   responsabilitatea   unui ardelean din Banat. Veni un vulcan şi evomîndu­şi pieptul său, înnecă pe bietul ardelean, iar în timpul mai nou se ivi un vifor şi mai cumplit, luă pe bietul „umoristu", îl băgă în „Gură satului ... /aluzie la George Ardeleanu şi la Iosif Vulcan, precum şi la soarta publicaţiiloi satirice scoase   de   ei)...   Maica  Priculiciului,   Albina  din   Budapesta,   fiind încredinţată   de   bunătatea   inimii   consorţiului,   îşi   dete   numaidecît consimţămîntul şi învoirea la această reînviere, trimise petecele ce mai rămaseră  din pielea bietului „Priculiciu" şi iată că avem onoarea a­1 prezenta onor. public cu [...]

— La reapariţia  Priculiciului  în Timişoara, ziarul  Albina  din Budapesta   a   publicat   următoarea   ştire   :  „Priculiciu,  foaia umoristică­satirică, întemeiată la anul 1872 de fie­iertatul Iulian Grozescu, dar după o viaţă de abia cinci luni, apuse prin moartea autorului său, — precum tocmai ni se scrie din Timişoara, cu ziua de mîine îşi serbează reînvierea, sub redacţiunea responsabilă a d[omnu]lui  avocat Pavel  Rotariu,  susţinut de o reuniune a  mai multor naţionalişti. Nr. 1 de probă, după cum ni se încredinţează, a apărut deja astăzi,  cu ilustraţiuni interesante şi  ni s­au trimis 1250 de exemplare pentru a le trimite cu cel mai apropiat număr al  Albinei,  tuturor abonaţilor noştri.  Suntem foarte surprinşi de această ştire şi ne bucurăm că s­au găsit bărbaţi care — deşi cam tîrziu,   după   doi   ani   —   să   împlinească   oftarea   din   urmă   a   fi iertatului   autore,   continuind   ideea  şi   firul   inaugurat  de  dînsul. Priculiciu în scurtul timp al vieţii sale a fost îmbrăţişat cu căldură de   către  publicul  român  şi  se  răspîndise   ca foarte

puţine foi române. Sperăm că reapariţia lui va fi salutată cu plăcere de către public, şi că — cultivatorii lui de astăzi — îl vor şti face nu mai puţin interesant şi plăcut".

 9. în   vara   anului   1875   a   publicat   Pavel   Rotariu   următorul   articol   (nr.   16   din   15/27   august)   :   „Cînd   am   început   re­dijarea  Priculiciului  în   Timişoara,   am   arătat   onoratului   publicscopul   ce   l­am   urmărit.   M­am   fost   decis   ca   timpul   liber,   derepaus,   în   loc   de   a­1   petrece   în   cafenea   ori   cu   alte   ocupaţiuni,să­1   folosesc   pentru   un   scop   naţional   şi   să   aduc   naţiunii   unfolos   cît   de   mic,   cît   de   neînsemnat   ,•   adică   am   început   redijareaPriculiciului,  ca   din   venitul   ce   l­aş   fi   produs,   să   se   poată   întemeia   şi   susţine   un   cabinet   de   lectură,   un   focular   naţional   cîtde   mic   în   nefericita   şi   de   toţi   uitată   şi   părăsită   Timişoara.   Amluptat   un   an   şi   jumătate   pentru   ajungerea   acestui   scop   şiacum   sunt   silit   a   crede   ­—   durere   —   că   nu­1   voi   ajunge.   Poatesă   fie   cauza   acea   împrejurare,   că   debilele   puteri   n­au   fostdeajuns   pentru   a   satisface   aşteptările   onor.   public   ;   poate   săfie   şi   aceea,   că   timpurile   fiind   grele,   publicul   român   nu   maipoate suporta şi aceste sarcini" ...

 10.Academicianul   dr.   Pavel   Vasici,   reputatul  şi   eruditulom   de   ştiinţă,   revoluţionarul   de   la   1848—1849   care   a   fost   factorul   de   legătură   între   românii   ardeleni   şi   bănăţeni,   s­a   născutla   1806   în   Timişoara,   cartierul   „Maiere"   (Palanca­Mică),aproape   de   actuala   casă   din   strada   Odobescu   nr.   27,   unde   atrăit   şi   a   murit.   După   terminarea   claselor   primare   din   cartier,a   urmat   gimnaziul   piarist   din   Timişoara,   apoi   facultatea   demedicină   din   Budapesta.   Diploma   de   doctor   a   obţinut­o   în   anul1832.   întorcîndu­se   acasă,   a   început   să   practice   medicina   laTimişoara   în   anii   1832—1833.   în   anul   1834   s­a   căsătorit   cuAloisia,   fiica   proprietarului   Seniczky   din   Budapesta,   iar   dupăaceea   a   fost   numit   medic   de   carantină   la   Jupalnic,   lîngă   Orşova,în   1840   a   fost   trimis   ca   medic   director   la   carantina   din   Timişul   de   Sus,   lîngă   Braşov.   în   1838   i­a   decedat   soţia.   S­a   recăsătorit   apoi   cu   Iulia   de   Jancso,   de   naştere   din   Timişoara,   cucare   a   trăit   pînă   la   moarte.   Pavel   Vasici   a   avut   o   vastă   activitate   gazetărească.   A   fost   primul   redactor   al   ziarului  Telegrafulromân  din   Sibiu,   după   ce   scrisese   la   Gazeia  Transilvaniei  dinBraşov,   fiind   prieten   cu   George   Bariţiu.   La   Timişoara   a   editatprima   revistă   medicală   românească   :  Higiena   şi   şcoala,  timp   dedoi   ani,   1876   şi   1877,   iar   în   continuare   trei   ani   la   Gherla.   Aîntreţinut   o   largă   corespondenţă   cu   prietenul   său   Petru   Cer­mena   de   la   Timişoara,   care   îl   informa   mereu   despre   evenimentele   din   Banat,   pe   cînd   Vasici   activa   în   altă   parte.   Capublicist   a   publicat   numeroase   cărţi,   studii   şi   lucrări   ştiinţifice,printre   care:   „Dietetica"   şi   „Antropologia"   (1830),   „Macrobio­tica"   (1844),   „Neputinţa   şi   a   ei   vindecare"   (1846),   „Difteria   şivindecarea   ei   naturală"   (1877),   „Despre   vegetarianism",   discurs   de   recepţie   la   Academie   (28   martie   1879)   şi,   în   acelaşi   an,două   manuale:   „Catehismul   sănătăţii"   şi   „Catehismul   antropologic",   etc.   A   fost   unul   din   primii   susţinători   la   noi   în   ţarăai   darwinismului.   Pavel   Vasici   s­a   dovedit   prin   lucrările   saleun   valoros   naturalist   şi   botanist,   pe   plan   naţional   şi   european.Rolul   important   pe   care­1   juca   în   promovarea   învăţămîntuluiromânesc   din   fostul   imperiu   habsburgic   a   lăsat   urme   de   progres   cultural   în   viaţa   şcolară   din   Ardeal   şi   Banat,   care   a   statmultă   vreme   sub   înţeleaptă   sa   îndrumare.   în   calitatea   sa   de.consilier cezaro­crăesc" al şcolilor româneşti a luat parte în

                                          94                                            95

anii 1860—1862 şi la lucrările comisiei filologice transilvane ; alături de Timotei Cipariu, George Bariţiu şi de alţii, care a stabilit regulele ortografice ale limbii române, în vederea introducerii alfabetului latin, în tipărirea manualelor.

Doctorul Pavel Vasici a avut un frate, mai mare cu zece ani decît el,   pe  Andrei  Vasici,   fost  primar   al  Vîrşeţului,   care,  după  moartea tatălui   lor,  s­a   îngrijit  de educaţia  fratelui  mai  mic.  Testamentul  lui Pavel Vasici a fost publicat în ziarul Luminătorul din 24 iunie 1881 stil vechi Pavel Vasici a murit în casa sa din strada Odobescu nr. 27, în ziua   de   2   iunie   1881,   stil   nou,   în   etate   de   75   de   ani   şi   a   fost înmormîntat,   potrivit   dorinţei   sale,   în   groapa   părinţilor   săi,din cimitirul parohiei ortodoxe române din circumscripţia a IlI­a, unde a fost apoi aşezată  şi soţia  lui,  Iulia Vasici,  decedată   la 25 octombrie 1882, stil nou. (Mormîntul se păstrează şi azi în bună stare în cimitirul din strada Cosminului). 11.Programul ziarului Luminătoriul din Timişoara avea caracteristica ideologiei   presei   româneşti   din   epoca   aceea,   anume   menţionarea conştiinţei   naţionale,   afirmarea   drepturilor   poporului   român   din ţinuturile atunci înrobite.       12.Preotul Iosif Tempea, născut la 25 decembrie 1836 în Toracul­Mare (Iugoslavia) şi decedat la 14 decembrie 1927 în Lugoj, a editat gazeta   beletristică,   ştiinţifică,   economică   şi   umoristică   cu   titlul Desceptarea în Lugoj, de la 25 decembrie 1879 st.v. pînă la 7 aprilie 1881.    13.Văzînd că Luminâtoriul va înceta să mai apară şi va fi înlocuit în continuare cu un alt ziar, fostul angajat în redacţia lui Pavel Rotariu a lansat   un   apel   public,   semnat   la   15   septembrie   1893,   indicîndu­şi adresa : Ioan Valeriu Barcianu în Cetate, strada Matei Corvin nr. 7. Iată   textul   :  „Sentinela  este  numele noului  organ publicistic   român naţional,   ce   va   apare   cu   începerea   de   la   1   octombrie   1893   în Timişoara.   Noul   organ  Sentinela  va   fi   la   hotarele   apusene   ale românismului  un  neadormit  păzitor   statornic  şi  credincios  al   limbii sale, un neînfricat reclamatoriu al drepturilor şi libertăţilor naţionale ale poporului nostru. Susţinerea neştirbită şi apărarea faţă de oricine a drepturilor   bisericilor   şi   şcolilor   naţionale   româneşti,   înaintarea statului preoţesc şi învăţătoresc, prosperarea morală şi înflorirea stării materiale a tuturor păturilor naţiunii noastre, sprijinirea şi dezvoltarea tuturor ramurilor economiei, meseriei, industriei, comerţului naţional, sunt punctele de frunte din programul  Sentinelei.  în deosebită băgare de seamă se va lua cultivarea limbii şi literaturii noastre naţionale".

Proiectul lui Ioan Valeriu Barcianu n­a mai primit sprijinul  în care   îşi   pusese   toată   nădejdea,   fiindcă   pregătirile   pentru   noul   ziar Dreptatea erau avansate şi lumea intelectuală, chiar şi cărturarii de la sate, se angajaseră să­1 ajute. Ioan V, Barcianu a intrat ca redactor la ziarul  Controla din Timişoara (1895—1906). A murit la 19 februarie 1904.   14.Foaia diecesană,  Caransebeş, nr. 39, 26 septembrie/8 octombrie 1893.         15.Spectacolele jucate la Timişoara de trupa teatrală a lui G. A. Petculescu au avut următorul program, în octombrie 1881, zilele fiind indicate după stilul nou :— duminică,  11 :  Bărbatul  gelos,  comedie cu cîntece în 2 acte, de Vasile   Alecsandri,   şi   continuare   :  Rusalele  (zînele)   comedie   cu cîntece, tot de Vasile Alecsandri.

— miercuri,   14   :  Bărbaţii   fermecaţi,  comedie   în   3   acte   de   MihaiPascaly,   şi   în   continuare   :   Advocatul  săracilor,  comedieîntr­un act tradusă de dna M. V. Teodorini.  —   joi,   15   :  Victima   amorului,  dramă   originală   în   3   acte   de   M. Petrescu, membru al companiei Petculescu, urmată  de : O  cină  fară  finit, comedie într­un act.sîmbătă, 17 : Doi soldaţi români, vodevil naţional de Bujoreanu, urmat 

de   :  Prostul   la   însurătoare,  comedie   într­un   act   de   Vasile Alecsandri.

duminică,   18:  Cimpoiul   dracului,  vodevil  naţional   în  2   acte  de   E. Carada, urmat de : Un cui în perete, comedie într­un act de Vasile Alecsandri.

16. Văduva Agripina Rotariu, după moartea soţului, a predat casa   cu   tot   ce   avea,   mobilier,   bibliotecă,   arhivă   etc. protopopului de atunci, Ioan Oprea, în schimbul dreptului de a fi intreţinută cu toate cele necesare traiului pînă la sfîrşitul vieţii. Nu se mai ştie astăzi pe unde a ajuns bogata arhivă de documente   şi   fotografii   istorice,   precum   şi   biblioteca   lui Pavel Rotariu. La puţin timp după aceea a murit şi a doua soţie a lui Pavel Rotariu şi a fost aşezată în acelaşi mormînt cu el şi cu Iulia. Acum este un mormînt uitat şi neîngrijit, străjuit   de   o   cruce   înaltă   de   lemn,   la   capătul   străzii Mătăsarilor.

96

REVISTA FAMILIA ŞI BĂNĂŢENII

Dacă răsfoim colecţiile revistei Familia a lui Iosif Vulcan de­a   lungul  celor  patru  decenii  de  apariţie   la  Budapesta  şi   la  Oradea, găsim aproape în fiecare număr pagini scrise de publicişti şi de literaţi bănăţeni.   Coloanele   revistei   au   fost   deschise   pentru   condeierii   şi cronicarii   vremii   de   atunci,   oare   au   înregistrat   periodic   toate întîmplările  mai  însemnate din viaţa culturală,  artistică  şi   literară   ia Banatului.  Familia  n­a   fost   o   publicaţie   bănăţeană,   dar   a   avut colaboratori  din Timişoara şi  din  'alte oraşe bănăţene şi   ia fost   larg răspândită  în această  provincie istorică  în care tradiţia de lectură  era răspîndită.   Cine   vrea   să   cerceteze   istoria   românilor   din   Banat,   sub aspectele   multiple     ale  manifestărilor   spirituale,   nu   poate   neglija articolele şi informaţiile publicate în revista lui Iosif Vulcan, care ia cunoscut atît de bine trecutul Banatului, starea de fapt şi condiţiile de existenţă naţională şi socială a românilor din această provincie, încît tot ce a scris despre Banat constituie o preţioasă sursă documentară. Cînd a fost ales membru al Academiei Române discursul său de recepţie a tratat   despre   viaţa   şi   activitatea   fabulistului   Dimitrie   Ţichindeal, schiţind   într­un vast   studiu   istoric  starea   românilor  din Banat  de  la sfîrşitul secolului al 18­lea şi începutul celui de­al 19­lea, precum şi lupta   lor   pentru   libertate   naţională,   socială   şi   independentă bisericească.

Cunoscînd   şi   preţuind   datinile   şi   obiceiurile   ro­mânilor   din Banat, Iosif Vulcan a scris în anul 1899

piesa Ruga de la Chizătău  încredinţată celui mai vechi cor de ţărani din ţară. Piesa a fost interpretată la Chizătău, în satele bănăţene din jur de echipa   ţăranilor   din   Chizătău,   precum   şi   la   Caransebeş   în   cadrul Societăţii pentru fond de teatru şi în diferite oraşe din Ardeal de echipe de   amatori,   alcătuite   din   meseriaşi,   elevi   şi   studenţi.  Ruga   de   la  Chizătău  a fost piesa cu cel mai larg ecou în rîndul spectatorilor dintre lucrările dramatice scrise de Iosif Vulcan.

Materialul   divers   publicat   de   revista  Familia  în   cele   patru decenii de apariţie a cuprins nu numai articole cu un conţinut cultural, informativ şi enciclopedic, ci în aceeaşi măsură şi ilustraţii de valoare documentară   privind   viaţa   social­culturală   a   românilor   de   aci, îndeosebi portretele marilor figuri bănăţene.

Legătura   lui   Iosif   Vulcan  cu  publiciştii   bănăţeni   s­a   cimentat cînd timişoreanul George Ardeleanu a început la 13 octombrie 1863 să editeze la Pesta publicaţia Umoristul, pe care a redactat­o Iosif Vulcan şi la care a scris şi poetul Iulian Grozescu. Iar de la 5 iunie 1865, de cînd a apărut la Pesta revista Familia, fondată de Iosif Vulcan, prietenii săi   bănăţeni   au   început   să   scrie   în   paginile   ei   şi   a   continuat   să colaboreze chiar şi după întoarcerea lor în Banat. George Ardeleanu, devenit   avocat   la   primăria   municipiului   Timişoara,   şi­a   trimis   în continuare articolele sale la publicaţiile lui Iosif Vulcan, memţinînd cu el tot timpul aceleaşi bune raporturi de intelectuali români. Iar Iulian Grozescu, după ce a fost în primii doi ani de apariţie redactorul intern al Familiei, a continuat să colaboreze, pînă la moartea sa prematură, cu poezii  şi  diverse articole.   Iosif  Vulcan şi   Iulian Grozescu au  tradus împreună   cîntece   populare   şi   balade   româneşti   în   limba   maghiară, apărute în 1877, deci după moartea poetului bănăţean, într­un volum cu titlul  Român   nepdalok,  editat   la   Budapesta   în   164   de   pagini   de societatea  Kisfaludy.  La  această   culegere   Iosif  Vulcan  a  publicat  o lungă   introducere   scrisă   în   ungureşte   despre   poezia   populară, românească.

Un alt scriitor bănăţean care a întreţinut relaţii de colaborare cu Iosif Vulcan, publicîmd în revista Familia mai multe articole şi studii, a fost Simion Mangiuca de la Oraviţa, pe care Academia Română 1­a ales membru de onoare în martie 1890, cu nouă

98 99

  luni  înainte de moartea sa. Simion Mangiuca a publicat la 1874 în Familia  şi  un  studiu mitologic  despre  „Baba Dochia",  precum şi  o lungă   lucrare   într­o   serie   de   foiletoane   consecutive   despre însemnătatea   botanicii   româneşti,   iar   la   1884   diferite   studii etimologice despre cuvintele bănăţene de origine romană. El a fost nu numai un valoros istoric şi om de litere, ci mai cu seamă un cercetător ştiinţific. Mangiuca s­a străduit să dovedească prin diverse argumente originea latină şi trecutul neîntrerupt al românilor pe aceste meleaguri. [1]

Revista  Familia  a   publicat  în   primul   an   al   apariţiei   sale   şi informaţii în legătură cu istoricul bănăţean Nicolae Tincu Velea (1814—1867) cu ocazia apariţiei la Sibiu, în 1865 a valoroasei istorii despre trecutul politic­naţional al românilor bănăţeni. [2]

Un foarte activ şi fecund colaborator al Familiei a fost folcloristul şi   scriitorul   bănăţean   Atanasie   Marienescu,   un   alt   membru   al Academiei   Române,   care   a   semnat   în   paginile   revistei   nenumărate articole,   studii   istorice  şi  culegeri  de  folclor.   în  lunga sa  carieră  de magistrat, fiind mereu mutat dintr­un loc într­altul, a adunat din satele pe unde a trecut un bogat material folcloric, pe care 1­a publicat în cea mai mare parte la Familia. Incepînd din anul 1872 a scris necontenit la revista lui Iosif Vulcan, în cursul anului 1867, Atanasie Marienescu mai publicase şi în ziarul Albina de la Viena o selecţie de balade culese din popor, pe care apoi ziarul  lui Vincenţiu Babeş   le­a editat separat  în doua volume. Această lucrare de folclor i­a stabilit de pe atunci un bun renume în cultura românească. [3]

în paginile revistei Familia a început să apară din 1872 şi numele poetului   bănăţean,   Ion   Tripa,   Versurile   lui   Tripa   scrise   într­un   stil popular,  s­au răspîndit  prin sate,   iar  unele din ele au servit  ca  text pentru compozitori.

Ion Tripa a publicat în anul 1882 la Arad, într­un volum de 182 pagini,  un număr de 98 de poezii selecţionate, apărut la Tipografia diecezană.   Volumul   a   fost   în   întregime   cenzurat   şi   confiscat   de autorităţile de atunci cu ocazia unei anchete. Din acest volum nu se mai   află   decît   un   singur   exemplar   în   biblioteca   Academiei   R.   S. România.   Versurile   inedite   au   rămas   în   păstrarea   fiicei   sale,   care trăieşte la Timişoara.

Mulţi scriitori bănăţeni au mai colaborat la Familia. Lista lor e prea lungă şi materialul publicat de ei este atît de variat şi de bogat, 

încît nu poate fi cuprins în cîteva cuvinte de evocare.N­a   fost   casă   sau   familie   de   intelectual   ori   de   ţăran   cărturar 

român din care să fi lipsit revista lui Iosif Vulcan, atît de cunoscut, de apreciat şi de iubit de toţi cititorii din această parte a ţării. El a ştiut contribui,   prin  Familia  sa,   la   stringerea   cugetelor   românilor   de pretutindeni într­o mică şi mare familie : ţara unită. După visul şi lupta seculară a tuturor fiilor săi.

NOTE

1. Simion Mangiuca s­a născut la 2 septembrie 1831  în comuna Broşteni de lîngă Oraviţa, judeţul Caraş­Severin.

După   terminarea   învăţămîntului   primar   din   comuna   natală,   a urmat gimnaziul la Oraviţa, Seghedin, Lugoj şi Oradea. In anii 1852—1855   a   frecventat   cursurile   facultăţii   de   drept   din   Pesta,   iar   după absolvirea lor, la stăruinţa tatălui său, s­a mai dus să urmeze timp de trei ani teologia la Vîrşeţ, deşi nu avea nici o vocaţie pentru preoţie. încă   din   perioada   studenţiei   de   la   Pesta   s­a   apucat   cu   pasiune   să studieze   limbile   romanice,   în   special   italiana   şi   spaniola.   După terminarea studiilor superioare, în anul 1858 a fost numit într­un post de   jurist  practicant   la   locotenenta   „voivodinei"  din  Timişoara  şi,   în acelaşi timp, şi ca profesor de limba română  la gimnaziu. Atunci s­a căsătorit cu Ana Miletici din Oraviţa. La finele anului 1860 a plănuit să scoată la Timişoara un ziar românesc cu titlul Albina Banatului, avînd nu numai acordul, dar şi ajutorul material al fruntaşilor vieţii publice româneşti.  A  întîmpinat destule greutăţi  şi  n­a reuşit.  După  şase ani apare la Viena ziarul  Albina,  condus de Vincenţiu Babeş, cu ajutorul financiar şi politic al familiei Mocioni. în anul 1861 Simion Mangiuca a fost ales prim­pretor al Carasului şi a funcţionat vreo opt ani în cîteva din circumscripţiile comitatului, în special la Jamul­Mare. în anul 1868 a trecut cu succes examenul de avocat (cenzura) la facultatea de drept din  Budapesta,   deschizîndu­şi   după   aceea  „cancelaria   avocaţială"   la Oraviţa.  Tot   timpul   liber  1­a  consacrat  studiului  şi   scrisului.  A cola borat regulat la numeroase ziare şi reviste româneşti. A cutreierat toate satele   din   sudul   Banatului   spre   a   aduna   cuvinte   şi   datini   din   viaţa poporului   nostru,   pentru   a   demonstra   romanitatea   limbii   şi   originii neamului românesc. Simion Mangiuca a murit în joia de 4 decembrie 1890 stil nou. Biblioteca Personală, bogată în cărţi de valoare, Simion Mangiuca a lăsat­o „Astrei" de la Sibiu.

100 101

2.Teza   de   doctorat   a   lui   Ion   D.   Suciu,   apărută   în   1953   la Bucureşti,   studiu   documentar   de   peste   500   de   pagini   este dedicată   vieţii   şi   activităţii   cărturarului,   şi   istoriografului Nicolae Tincu­Velea.3.Atanasie M. Marienescu, născut la 8/20 martie 1830 la Lipova. Şcoala primară a urmat­o în oraşul natal, iar în 1842 s­a înscris la gimnaziul  minoriţilor  din Arad,  unde a  terminat şase clase.  A trecut apoi la gimnaziul din Timişoara, unde a urmat clasa a 7­a, iar a 8­a  la gimnaziul piarist  din Pesta.  A terminat  trei  ani  la Facultatea   de   drept   din   Pesta   şi   ultimul   an   la   Viena,   trecînd examenul de magistrat la 31 iulie 1856 şi cel administrativ de stat la 18 aprilie 1857. Diploma de doctor „utriusque juris" a obţinut­o la 21 martie 1861 la universitatea din Pesta După terminarea studiilor s­a întors la Lipova ca să facă practică de avocat. La 2 iunie 1861 a fost numit la Lugoj ca vicenotar onorific, iar la 1 ianuarie 1862 ca vicenotar clasa a II­a, fiind avansat la 1 martie acelaşi an. In zilele de 19 mai şi 14 iunie 1862 a trecut la Pesta examenele de „cenzură", primind diploma de avocat. S­a stabilit la Lugoj, unde a început să exercite profesiunea de avocat, care însă  nu   i­a  plăcut.  A  intrat   în magistratură,   fiind numit   la  31 octombrie   1862   ca   asesor   la   tribunalul   din   Lugoj,   După înfiintarea   tribunalului   la   Oraviţa,   a   fost   transferat   aci   la   18 noiembrie 1868 în aceeaşi calitate, iar la 20 decembrie 1871 a fost  avansat  ca   judecător.   Intre   timp,  desfiinţîndu­se  tribunalul din Oraviţa, în luna mai 1871 a fost strămutat la tribunalul din Lugoj.   La   4   decembrie   1880   a   primit   numirea   de   consilier supleant la curtea de apel din Budapesta, iar la 5 octombrie 1855 avansarea la gradul de consilier la aceeaşi instanţă. In 1891 a fost trecut în funcţia de consilier la curtea de apel din Oradea. In anul 1899 s­a pensionat şi s­a stabilit pe lîngă familia soţiei sale, unde a murit în ziua de 6 ianuarie 1915, fiind înmormînat în cimitirul din Sibiu. Dr. Atanasie M. Marienescu a fost unul din cei mai fecunzi şi valoroşi scriitori bănăţeni. Academia Română 1­a ales în şedinţa din 13 septembrie 1877 ca membru corespondent, iar în şedinţa din 25 martie 1881 ca membru definitiv. Discursul său de   recepţie   la  Academie,   ţinut   în martie  1883   tratează   despre Viaţa şi operele lui Petru Maior.

    AMINTIRI DESPRE EMILIA LUNGU

Pe Emilia  Lungu am ounoscut­o din anii   copilăriei  mele.  Era fiica   bătrînului   învăţător   român   din   suburdia   Fabricului.Generaţia tânără   de   astăzi   mu­i   cunoaşte   activitatea   literară   şi   mai   ales zbuciumata­i  existenţă,   fiindcă   n­a  auzit  vorbindu­se  de  ea.  Toţi   au uitat­o.   Doar   cercetătorii,   ce   răsfoiesc   paginile   vechi   ale   revistei Familia,  îi  mai   întîlnesc  numele   sub  numeroasele   versuri  şi   nuvele apărute în secolul al 19­lea, cînd rar se încumeta să se afirme un condei de femeie. Talentul ei s­a manifestat ani de­a rîndufl, ecaracterizîndu­se prin sentimente de dragoste faţă de oamenii din popor, faţă de cei obidiţi şi asupriţi. A crescut şi a trăit în mijlocul oamenilor necăjiţi, ie­a cunoscut durerile şi  nevoile. Din realităţile existenţei cotidiene s­a inspirat, în creaţia ei literară şi din acest mediu şi­a cules subiectele. Tot   scrisul   ei   poartă   pecetea   realismului   şi   a   unei   sensibilităţi deosebite.

Emilia Lungu era nepoata poetului Iulian Grozescu ce a exercitat o   vădită   influenţă   asupra   formării   gîndirii   şi   caracterul   scriitoarei. Ţinuta artistică a operei sale nu putea fi la nivelul exigenţelor estetice ale scriitorilor din ţara liberă, formaţi la Şcoli româneşti, în redacţii şi cenacluri.  Românii  din   Principatele  Unite   aveau   posibilitatea   să   se instruiească şi să ajungă la un grad superior de cultură naţională. Ei puteau   înainta   nestingheriţi   pe   drumul   nou   al   literaturii   şi   limbii române,   ridicate   la   o   înaltă   valoare   de   Minai   Eminescu,   Vasile Alecsandri,

103

I.  L. Caragiale, Titu Maiorescu. Scriitorii de dincoace de Carpaţi, cu excepţia  desigur   a   lui   loan  Slavici,   într­un   teritoriu   cu  puţine  şcoli româneşti   şi   cu   publicaţii   periodice   izolate,   izbuteau   mai   greu   dar reuşeau totuşi să menţină legătura cu literatura, cu cultura românească din ţara liberă prin cărţi, prin reviste ce le puteau primi de peste munţi. Se afirmaseră unele centre de cultură naţională la Blaj, la Braşov, la Sibiu, la Beiuş. Apărea ziarul lui Bariţiu Foaie pentru limbă,  inimă  şi  literatură  la Braşov,  Telegraful român  la Sibiu, iar la Oradea apărea Familia,  condusă   de   Iosif  Vulcan,   constituind  un   loc  de   întîlnire   a condeielor literare şi un for de promovare şi de răspîndire a literaturii. Era   însă   perioada   culturală   a   literelor   române   din   Banat,   a începuturilor timide. Scrisul de aci n­a atins încă maturitatea artistică a scrisului   românesc   din   Bucureşti   sau   Iaşi.   Pe   vremea   aceea   chiar volumul de poezii al lui Iosif Vulcan a fost analizat destul de critic la Bucureşti  versurile fiind modeste ca valoare.  Poetul bănăţean Iulian Grozescu, văr primar cu tatăl  Emiliei Lungu, a luat atitudine atunci împotriva unor asemenea aprecieri negative dintr­un firesc sentiment de solidaritate cu prietenul său. Iulian Grozescu a luat apărarea stilului literar   ardelean   şi   al   celor   ce   publicau   la  Familia.  In   acest   stil, caracteristic  presei  şi   literaturii  vremii  din  Ardeal  şi  Banat,  au   fost scrise şi lucrările literare ale Emiliei Lungu. Cu toate acestea, scrierile sale găseau cititori, aveau ecou, împlineau un rol social.

In viaţa autoarei a intervenit însă un eveniment : căsătoria cu un ofiţer croat din armata imperială. Datorită acestuia a trăit cîţiva ani în Bosnia şi Herţegovina, ţinuturi unde soţul ei îşi îndeplinea serviciul militar.  Scrisorile  şi  articolele   trimise din acele  părţi  mărginaşe ale monarhiei bicefale se caracterizau prin pitoresc şi culoare locală.

Stilul   Emiliei   Lungu   era   acela   al   intelectualilor   români   din vremea aceea,  oameni  ce   trăiau   în ambianţe străine,   sub  dominaţia străină şi cu învăţătură în limbă străină. în Timişoara nu exista nici o şcoală secundară românească. La terminarea claselor primare, românii care doreau să urmeze în continuare studiile, trebuiau să opteze între a învăţa   la   un   gimnaziu   maghiar   din   localitate,   sau   urma   şcolile secundare româneşti din Braşov,   Blaj    sau   Beiuş.

Puţini aveau posibilităţi financiare ca să se poată deplasa din Timişoara în centre româneşti atît de îndepărtate. Pentru fete problema era şi mai dificilă. Abia dacă existau şcoli elementare pentru fete, fiindcă nu se găseau cadre didactice cu pregătire pedagogică care să poată îndeplini funcţia  de  învaţătoare.  O fată  nu  putea urma  învăţămîntul   secundar decît ca elevă „particulară" (fără frecvenţă), după o aprobare specială de a putea să se prezinte la examene.

Emilia Lungu, născută la 1853 în Sînnicolaul­Mare, şi­a dovedit încă   din   anii   'copilăriei   calităţile   intelectuale   cu   mari   resurse   de afirmare. A intrat în şcoala tatălui ei la vîrsta de doi ani, iar cînd avea cinci ani, ştia deja să scrie şi să citească. [1] In lipsa unei alte instituţii de învăţămînt mediu, a urmat şi ea, ca celelalte fete de „familie bună", adică   vlăstarele   brumei   de   intelectuali   ai   timpului,   patru   clase secundare la şcoala de pe lîngă mănăstirea  Notre Dame  din cartierul Fabric. Dar cultura străină, în spirit catolic, nu o mulţumea şi, dornică de   a   cunoaşte   cit   mai   bine   opera   scriitorilor   români,   a   început   să citească literatură română. Iulian Grozescu venea adesea pe la părinţii ei şi stătea zile întregi la Timişoara, ocup în du­se cu drag de educarea culturală în spirit românesc a nepoatei sale. Ea ia fost încurajată de toţi intelectualii oraşului, şi în primul rînd de tatăl şi de unchiul ei. „Mili", cum i se spunea în familie, a năzuit de timpuriu să devină scriitoare. A început să colaboreze Ia Familia lui Iosif Vulcan, îndemnată de poetul Grozescu.  Concomitent   a   trimis  manuscirise  şi   la   foaia  Biserica  şi  şcoala  de   la   Arad.   Amindouă   publicaţiile   erau   abonate   de   familia Lungu. A colaborat mai tîrziu cu versuri şi cu mici povestiri din lumea săracilor.

Emilia  Lungu  a   adus  în  publicistică   nu  numai  o   sensibilitate feminină   ci,   mai   ales,   combativitate,   militînd   pentru   progres. Scriitoarea a fost prima femeie care a avut curajul să  ceară  drepturi pentru femei. Era foarte activă şi pricepută în organizări de petreceri, dar  nu ca  să­şi  creeze pentru ea  ocazii  de  amuzament,  ci  pentru a impulsiona viaţa culturală a românilor din oraş, care să­i conducă la strîngerea rîndurilor  într­un spirit  de  solidaritate   între   toate  vîrstele. Remarcabilă este activitatea scriitoarei şi pe tărîmul organizării unui învăţămînt

                                       104                                       105

elementar, a unor şcoli pentru fete. Fără fonduri nu se putea înjgheba nimic,  nici  chiar o şcoală   elementară.  Numai prin constituirea unei reuniuni de femei, care să realizeze venituri din baluri şi festivaluri, putea   fi   îndeplinită   această   năzuinţă.   La   stăruinţa   scriitoarei   şi   cu spiritul ei de organizare s­a fondat în anul 1872 la Timişoara cea dinţii reuniune de femei din Banat. [2]

Fonduri pentru  începutul  unei  şcoli  de  fete s­ar  fi  adunat,  dar problema   grea   era   obţinerea   autorizaţiei   din   partea   oficialităţilor. Cererea prin care se solicita autorizaţia necesară pentru înfiinţarea unei şcoli elementare române pentru fete în oraşul Timişoara a fost respinsă. Atunci doctorul Pavel Vasici a făcut demersuri pe lîngă episcopul Ioan Meţianu de la Arad, ca să încuviinţeze înfiinţarea unei astfel de şcoli pentru fete deocamdată într­un sat din apropierea oraşului. Astfel, în anul 1874, cea dinţii şcoală de fete şi­a deschis cursurile la Izvin, iar Emilia Lungu a fost numită învăţătoare în acest sat. Ce satisfacţie ! A fost prima învăţătoare româncă din Banat la cea dintîi şcoală de fete. N­avea încă diplomă sau calificare pedagogică, dar la numirea ei s­a ţinut seama de aptitudinile şi metodele didactice pe care le învăţase de la tatăl ei. La Izvin a stat cu mamia ei, care a însoţit­o. N­a funcţionat aici decît doi ani, întirucît mama ei a vrut să se întoarcă la Timişoara. între   timp,   Emilia   Lungu   s­a   înscris   ca   elevă   „particulară"   la preparandia din Arad şi,  după   trei ani de învăţămmt pedagogic, şi­a luat  diploma de  învăţătoare.  N­a neglijat   să  colaboreze  la   reviste  şi ziare. în toţi anii aceştia a scris şi a publicat poezii, nuvele şi schiţe, fie sub   semnătura   ei,   fie   cu   pseudonimele   ei   obişnuite,   ca   de   pildă   : „Bănăţeanul",   „Bănăţeanul   Moş",   „Bănăţeanul   Călător"   sau „Bănăţeanul June". în anul 1875, deci la numai 22 de ani, numele ei a devenit cunoscut, mai ales prin  ce publicase  în revista Familia.  [3]

O   deosebită   înrîurire   au   avut   asupra   ei   scrierile   lui   Nicolae Filimon.   A   şi   publicat   viaţa   romanţată   a   acestui   scriitor.   Tot   sub influenţa lui Filimon a scris şi nuvela Barbu Cobzarul.

Emilia Lungu  şi­a găsit  găzduire, mai ales in paginile revistei Familia.  în  această   revistă   a  publicat  printre   altele  o   lungă   nuvelă Capela de la Marea Adriatică,    în  numărul ianuarie­februarie  1875, iar

în numărul din martie­aprilie 1878 o serie de amintiri, fragmente din jurnalul ei intim, iar în numărul din septembrie­octombrie acelaşi an Mehadia  —  impresiuni   şi   schiţe.  Iosif   Vulcan   i­a   apreciat   talentul literar   şi   a   considerat­o   printre   celle   mai   înzestrate   condeie   ale Transilvaniei. în orice caz a fost cea dintîi femeie româncă ce a scris şi a publicat romane, într­o vreme cînd specia aceasta literară era încă în faza incipientă. Scrierile Emiliei Lungu au fost comentate şi au stîrnit interes   printre   cititori   romanele   ei   :  Elmira  şi  Fiica   învăţătorului.  Revista Familia Ie­a publicat într­un serial de foiletoane,

Emilia Lungu s­a căsătorit relativ tîrziu, la vîrsta de 34 de ani. Soţul ei nu era din Timişoara. S­a căsătorit în ziua de 21 mai 1887 stil vechi în biserica Sf. Gheorghe din Piaţa Traian, cu locotenentul Isac Puhallo. A fost nevoită să plece cu el la Sarajevo, în Bosnia, mulţumită sufleteşte că  şi­a găsit  un soţ  pe placul  ei.  Activitatea   literară  nu a întrerupt­o. A "continuat să  scrie la  Familia,  publicînd descrieri  din pitoreştile   locuri   în care   trăia.  S­ar  putea   redacta  o   frumoasă   viaţă romanţată din zilele trăite în Bosnia, apoi în Herţegovina, soţul ei fiind transferat   ulterior   la   Mostar.   (Un   bogat   material   informativ   şi documentar   se   află   la   Arhivele   statului   din   Timişoara,   unde   sînt păstrate manuscrisele inedite şi corespondenţa scriitoarei).

La   Sarajevo   a   făcut   cunoştinţă   cu   tînăra   luptatoare   pentru emanciparea femeilor Milena Mnazavatz, care redacta gazeta locală în limba  germană  Die  Post.  S­au   împrietenit,   fiind   legate  de  aceleaşi idealuri şi de o luptă  comună  pentru cucerirea drepturilor pe seama femeilor. Emilia Lungu a publicat o serie de articole în această gazetă. în continuare a colaborat şi la publicaţiile din Ardeal şi Banat mai ales la ziarul Luminătoriul din Timişoara.

După  patru ani de căsătorie şi de viaţă  în mediul bosniac, s­a mutat în capitala Herţegovinei, la Mostar, unde fusese transferat soţul ei. Aici a ajuns­o cea mai mare bucurie. Aştepta să devină mamă. S­a înapoiat acasă, ca fiul ei Eugeniu să vadă lumina zilei la Timişoara. Ursitoarele în care a crezut, iau fost însă implacabile şi vrăjmaşe. I­au distrus fericirea pentru totdeauna. In august 1891, la

106 107

zece   zile   după   naşterea   copilului,   ia   primit   de   la   Mostar   ştirea groaznică a morţii subite a soţului ei, care era cu tn an mai tînăr decît ea. Cei patru ani şi trei luni de căsătorie fericită  i­a plătit  cu preţul scump al  prăbuşirii   sufleteşti.   Isac  Puhallo   era   locotenent   trecut   la pensie   pentru   caz   de   boală   încă   înainte   de   căsătorie,   dar   a   fost reangajat pentru un serviciu mai uşor, în garnizoană. Moartea lui era deci   explicabilă.   Tragedia   Emiliei   Lungu,   pierderea   soţului   nu   a doborît­o,  deşi   destinul   i­a   fost  şi   pe  mai  departe  potrivnic.  La  12 septembrie 1891, deci la o lună şi cinci zile de la naştere, a murit şi fiul ei. [4] Jalea inimii nu şi­o putea tămădui nici cu pelerinajele periodice pe   care   le   făcea   la   mormîntail   soţului   din   cimitirul   militar   de   la Mostar.   Emilia   Lungu   a   trecut   printr­o   perioadă   de   depresiune sufletească.

Mai apoi ia desmeticit­o din sumbra melancolie şi a readus­o la 'realitate vestea sărbătoririi   lui   Iosif  Vulcan, cu ocazia  împlinirii,   în 1905,   a   celor   patru   decenii   de   apariţie   a   revistei  Familia.  Toţi colaboratorii   l­au   omagiat   pe   marele   scriitor   şi   academician   de   la Oradea,   numai   Emilia   Lungu,   cea   dintâi   şi   cea   mai   activă colaboratoare,  a   fost  absentă   cu scrisul  ei.  Cu  întârziere,  după   ziua festivă, apare însă şi ea. A reluat contactul cu literatura după o pauză destul de lungă. Colabora îndeosebi la Drapelul de la Lugoj, fiind bine cunoscută   cu   Valeriu   Branişte   din   anii   activităţii   lui   în   Timişoara. Printre altele, Drapelul i­a publicat în 1904 într­un serial de foiletoane un stadiu lung despre femeia română. A mai scris şi la revista Amicul  familiei. în 1905, cînd dascălul scriitor Emeric Andreescu, prieten bun cu tatăl  ei, redactează  ziarul editat la Timişoara de Nicolae Mitra, a fost chemată să scrie la Dreptatea poporului. Cînd Emeric Andreescu va   fi   miai   ocupat   ca   secretar   al   vechei   asociaţii   funebrale   din Timişoara,   Emilia   Lungu   începe   o   activitate   de   colaborare   mai regulată. Nu va fi număr din Dreptatea poporului,  începînd din iunie 1905, în care să nu găsim articole publicate de Emilia Lungu, desigur cele mai multe nesemnate sau cu pseudonime. [5]

Reintrarea ei în activitatea publicistică a lecuit­o de depresiunea nervoasă   în   care   căzuse.   A  devenit   iarăşi   combativă,   dar  mai   ales necruţătoare în în expresii critice. Ziaristica a readus­o la realitate şi a redeşteptat   în   ea   simţul   datoriei   şi   al   vocaţiei   de   publicistă.   S­a pomenit deodată gazetară profe­

sionistă.  Iar cînd Emeric Andreescu s­a retras din redacţia ziarului, editat de Nicolae Mitru, Emilia Lungu a rămas mintea conducătoare şi sufletul acestei publicaţii periodice, care, din cauza condamnării  lui Nicolae Mitru, pentru delicte de presă, a trebuit să­şi schimbe titlul în Plugarul român. [16]

Emilia Lungu trecuse deja de 50 de ani, dar condeiul ei devenea tot   mai   viguros.   A   ajuns   să   fie   mai   mult   ziaristă   decît   literată. Transformările sufleteşti prin care a trecut,  au oţelit­o în luptă  şi în scris.

Emilia Lungu a avut de­a  lungul anilor o activitate  literară  şi ziaristică foarte variată şi bogată. Drumul scrisului ei a fost drept. Nu i­au plăcut sinuozităţile şi nici extremităţile. Pe fondul radical burghez al educaţiei ei au prins altoi, din anii copilăriei, mugurii concepţiilor realiste, făurite în urma cunoaşterii contradicţiilor din societate.

Moartea a surprins­o la redactarea ultimelor lucrări neterminate despre  „Istoria  şcolilor   româneşti   din  Timişoara"  şi   „Istoria  primei şcoli româneşti de fete din Banat".

Emilia Lungu a trăit împreună cu părinţii ei, în casa lor de pe strada Timocului. în vara anului 1913 i­a murit mama. După dorinţa decedatei, nu i s­au adus coroane de flori, potrivit datinei, ci pe sicriu i s­a pus doar a creangă verde. La patru ani după aceea, în plin război mondial, i­a murit în 1917 şi tatăl, Traian Lungu.

Duioase   amintiri   mă   poartă   spre   anii   ultimi   ai   vieţii   Emiliei Lungu. L­am cunoscut foarte bine şi pe tatăl ei Traian Lungu, de la care   am   auzit   numeroase   întâmplări   din   trecutul   românesc   al Timişoarei  şi,   în  special,   din  viaţa  de  altădată   a  cartierului  Fabric, locul meu de naştere şi de copilărie. Am cunoscut­o însă şi mai bine pe Emilia Lungu, care după primul război mondial a duso foarte greu. Trăia modest în casa moştenită de la părinţi, numită după Unire strada Victor Vlad Delamarina (nr. 19). Aici mă duceam des s­o vizitez, să stau de vorbă cu ea Şi să mă interesez de nevoile ei. Am căutat să­i uşurez traiul, să nu simtă că au uitat­o toţi. Avea vecini buni şi prieteni din trecut, care se îngrijeau de ea. Scriitoarea trăia însă mai ales din amintiri. Mi­a istorisit atâtea momente impresionante din trecutul

                                   108                                         109

românesc al Timişoarei, care mi­au deschis încă de pe atunci căile de orientare   în  cercetările   mele   istoriografice.   Emilia  Lungu   .a   fost   o arhivă vie, completată cu mulţimea de hîrtii scumpe pe oare le păstra într­o ladă mare. Mi­am date seama că aceste manuscrise, documente şi scrisori reprezintă o valoare pentru istoria literară, care nu trebuia să se risipească. Deşi la o vîrstă foarte înaintată, a continuat să mai scrie. îmi arătase cele două manuscrise la care lucra, ca să le termine. Cînd în ziua de vineri 16 decembrie 1932 a murit în modesta ei locuinţă, m­am îngrijit să aibă o înmormîntare după meritele ei. A fost petrecută pe ultimul drum de prieteni, de scriitori din Timişoara, fiind înmomîntată lîngă părinţii şi lîngă copilul ei, în cimitirul din calea Buziaşului. La groapă a ţinut o impresionantă euvîntare Melentie Sora. [7]

La   cîteva   zile   după   moartea   Emiliei   Lungu,   l­am  chemat   pe prietenul meu loachim Miloia, directorul muzeului din Timişoara, să ia lada cu manuscrise, care, de la muzeu, a ajuns în posesia Arhivelor statului din Timişoara. Am scris şi eu, şi alţii, despre scriitoare. Dar manuscrisele  Emiliei  Lungu n­au  fost  cercetate  pînă   acum decît  de Ioan D. Suciu, care pe vremea aceea, ca student, la îndemnul meu, i­a publicat o lungă biografie romanţată, apărută în revista Luceafărul din Timişoara,   în   septembrie   1939.   Nicolae   Iorga,   a   scris   în   februarie 1940, în revista Cuget clar : „în revista Luceafărul un tînăr student, dl. Ioan   Dimitrie   Suciu,   scoate   la   lumină   chipul   de   mult   uitat,   al scriitoarei regionale Emilia Lungu, fiică de învăţător, care s­a măritat cu ofiţerul austro­ungar, trimis într­o garnizoană bosniacă, Puhallo. Ea s­a   încercat   în două   romane dintre  care  Fata  învţătorului,  destinată Familiei de la Oradea, arată o inspiraţie realistă. Cu toate greutăţile de stil, ea a dovedit fără îndoială talent. Unde însă îl dovedeşte mai mult, este în însemnările ei de la Sarajevo, unde o mutase în 1887 căsătoria. Această lume orientală, pe care nu o cunoscuse pînă acuma, o atrage prin pitorescul ei,  în care se amestecă  sunete de clopot şi îngînările prelungite ale muzeinilor din vîrful  turnurilor de moscheie. Rămasă văduvă şi fără vechiul ei rost de învăţătoare, femeia încă tînără, al cărei orizont se putuse lărgi, se consacră unei harnice activităţi de ziaristică, publicînd articole de cuprins variat".

          NOTE

 1. Traian   Lungu  era   originar   din   Lunga,   un   sat   ce   aparţinea   de   comuna   Comloşu­Mare.   Probabil   de   aici   i   se   trage   şinumele.   S­a   născut   în   anul   1830   în   Comloşu­Mare,   unde   bunicul,   apoi   tatăl   său,   Ştefan   Lungu,   îndeplineau   funcţia   deprimar.   Şcoala   elementară   a   urmat­o   în   comuna   de   naştere,unde,   după   sistemul   de   atunci,   preotul   Ioan   Drăghici   îndeplinea   şi   funcţia   de   dascăl.   Gimnaziul   1­a   terminat   în   oraşulMacău   (Mako   din   Ungaria),   iar   studiile   pedagogice   la   Preparandia   din   Arad,   unde   i­a   avut   ca   profesori   pe   Alexandru   Gavraşi   pe   Vincenţiu   Babeş.   Cunoaşte   bine   pe   lîngă   română   limbilegermană   şi   maghiară.   De   altfel,   Emilia   Lungu   a   învăţat   la   perfecţie   să   scrie   şi   să   vorbească   limba   germană,   fiindcă   părinţiiei   au   căutat   sâ­i   dea   nu   numai   o   cultură   românească,   ci,   după   nevoile   şi   obiceiul   de   atunci,   '   şi   una   germană.   Astfel   seexplică   predilecţia   şi   uşurinţa   cu   care   Emilia   Lungu   a   tradusîn limba germană.

Traian Lungu s­a  căsătorit   la  vîrsta  de 22 de ani  cu Eufemia Popa,   fiica  preotului  Popovici  din  Mănăştur,  de   lîngă  Vinga  azi   în judeţul  Arad.  A  reluat  vechiul  nume  românesc  de  Popa,  pe care   îl aveau bunicii ei. La început s­au stabilit la Sînnieolaul­Mare, unde li s­a născut în anul 1853 unica lor fată, Emilia. Dar intenţia lor era să se mute la Timişoara, întrucît Traian Lungu era un eminent învăţător. Ca să poată ocupa un post de învăţător la Timişoara, trebuia să treacă în prealabil un examen foarte riguros în faţa consilierului regal Ritter von Schmittburg şi  a   inspectorului  şcolar  Constantin   Ioanovici.  Astfel  a ajuns Traian Lungu, după trecerea strălucită a examenului, să fie numit în anul 1854 învăţător titular la nou înfiinţata şcoală confesională Sf. Gheorghe.   Mai   tîrziu,   românii   fiind   nevoiţi   să   abandoneze   această şcoală, Traian Lungu a înfiinţat cu ajutorul unei fundaţii o altă şcoală confesională în cartierul românesc din Timişoara Fabric, lîngă biserica Sf. Ilie (cea veche, azi demolaţi). Traian Lungu s­a făcut cunoscut ca pedagog cu metoda sa practică  şi   intuitivă,  bazată  pe  un sistem de cartoane mobile, pe care erau trecute diversele litere şi cu care trebuia elevul să construiască de­a lungul băncilor de şcoală cuvintele dictate.

Potrivit  hotărîrii  nr.  2574 din 28 aprilie  1899 consistoriul  din Arad 1­a pensionat pe Traian Lungu, care a mai trăit pînă în anul 1917. Soţia sa Eufemia murise în 1913.

 2. Amănunte   despre   fondarea   „Reuniunii   doamnelor"   dinTimişoara   am   aflat   direct   de   la   Emilia   Lungu   şi   de   la   bătrînaSidonia   Chitescu,   ce   a   prezidat   şedinţa   de   constituire   din   1872.O   dare   de   seamă,   trimisă   de   Emilia   Lungu,   a   apărut   în   ziarulAlbina din Pesta (nr. 99 din 17/29 decembrie 1872).

Emilia  Lungu avea atunci  vîrsta  de 19 ani.  Tînără,  dar   foarte activă şi pricepută, la şedinţa de constituire a ţinut o lungă expunere, dezvoltîndu­şi planul de a se întemeia în cel mai scurt timp o şcoală de fete în Fabric. Pentru realizarea acestui deziderat considera necesar să se înfiinţeze mai înainte o reuniune de femei, care, prin fondurile ce le va aduna, să asigure organizarea şi funcţionarea şcolii. După discursul Emiliei Lungu a urmat o amplă dezbatere, ajungîndu­se la concluzia adoptării  propunerilor.  S­a  ales  şi  comisia  pentru

                                  110                                     111

redactarea statutelor, compusă din : Emilia Lungu, Terezia Ungureanu şi  Budinca Zahariciu. S­a hotărît  convocarea adunării   generale   de constituire  pe  ziua  de  22  octombrie   1872.

3.Una dintre poeziile publicate de Emilia Lungu : „Doi ochi", a fost declamată la serată de carnaval organizată în ianuarie 1875 de oficianţii romani de telegraf, de sub conducerea lui N. Barbu. Foarte mulţi telegrafişti români erau pe atunci în serviciul poştal al Timişoarei, şi erau bine organizaţi, încît dădeau şi ei baluri sau petreceri   la   anumite   ocazii.   Erau   vestite   „seratele   române   de carnaval" ce se organizau în serie.4.Decesul a fost  înregistrat în matricola parohiei Sf. Gheorghe Timişoara­Fabric   la   poziţia   nr.   38   din   1891   cu   menţiunea   : „Eugeniu, fiul lui Isac şi Emilia Puhallo, de o lună şi cinci zile, greco ortodox fiu de locotenent suprem cesaro regesc, născut în Fabric nr. casei 19, Spiongasse, decedat la 12  septembrie   1891 şi   înmormîntat  la   13  septembrie".

 5. Emeric   Andreescu,  n  ăscut   în   anul   1844   în   Timişoara­Fabric,   era   primul   din   cei   şapte   copii,   băieţi   şi   fete,   a   lui   JivaAndreescu   (decedat   joi   12   ianuarie   1882   în   vîrstă   de   60   ani   —seara   de   revelion).   A   urmat   studiile   elementare   şi   medii   laTimişoara,   apoi   Preparandia   la   Arad.   în   comuna   Beregsăul­Mare   a   funcţionat   ca   învăţător   confesional   aproape   un   sfert   deveac.   In   perioada   aceasta   a   desfăşurat   o   vastă   activitate   publicistică,   întocmind   studii   pedagogice   şi   mai   multe   manualeşcolare   în   diverse   domenii,   ca   de   pildă   :   fizică,   botanică,   zoologie,   mineralogie   şi   istorie   naturală,   tipărite   la   Timişoara,   şiunul   la   Graz.   Emeric   Andreescu   a   fost   o   figură   de   prestigiuprintre   dascălii   bănăţeni,   conducînd   multă   vreme   reuniuneaînvăţătorilor   timişeni.   A   colaborat   cu   articole   şi   reportaje   lanumeroase   reviste   şi   ziare   româneşti   din   Transilvania   şi   de   laBudapesta,   printre   care   în   special   la   ziarul  Albina  a   lui   Vin­cenţiu   Babeş,   şi   apoi   la  Luminătoriul  lui   Pavel   Rotariu   dinTimişoara.   Emeric   Andreescu   s­a   ocupat   mai   ales   de   educaţiatineretului   sătesc.   In   comuna   Beregsău   a   editat   şi   a   redactatdouă   gazate.   Astfel,   la   1   august   1890   a   ieşit   de   sub   tipar   primulnumăr   al   foii   „pentru   cultivarea   junimii   şi   a   tinerimii   săteşti"cu   titlul  Junimea   română,  proiectată   să   apară   „în   lunile   deiarnă   în   fiecare   duminică,   iar   în   timpul   vacanţei   de   vară   dedouă   ori".   Gazeta   nu   a   avut   viaţă   lungă.   Emeric   Andreescuînsă,   fire   dinamică   şi   combativă,   a   scos   la   Beregsâul­Mareun   alt   ziar   cu   titlul  Săteanul,  care   şi­a   început   apariţia   la   15/27august   1891   şi   avea   ca   program   educarea   poporului   nostru   dela   sate.   Această   publicaţie   apărea   în   fiecare   duminică   şi   lasubtitlul   de   „foaie   pentru   trebuinţele   noastre"   era   indicatEmeric   Andreescu   „proprietar,   editor   şi   redactor".   Se   tipăreala   Timişoara,   ca   şi   gazeta   precedentă.   Trecînd   la   pensie,   s­astabilit   în   cartierul   Fabric   al   Timişoarei.   In   toamna   anului   1904a   înfiinţat   împreună   cu   Nicolae   Mitru   la   Timişoara   gazetasâptămînală  Dreptatea   poporului,  purtînd   ca   subtitlu   :   „foaienaţională,   poporală,   culturală,   socială   şi   economică".   Ziarula   fost   redactat   la   început   de   Emeric   Andreescu,   apoi   în   continuare   de   Emilia   Lungu.   Două   surori   ale   lui   Emeric   Andreescu,Ecaterina   şi   Elena,   au   luat   parte   alături   de   prietena   lorEmilia   Lungu   la   constituirea   primei   reuniuni   de   femei   românedin   Timişoara.   Emeric   Andreescu   a   iniţiat   şi   a   condus   mişcareade   recrutare   a   tinerilor   de   la   sate   pentru   a­i   plasa   la   meserieişi la învăţătură profesională, lansînd în primăvara anului 1909

  şi  un apel în acest sens.  în anul 1910 Emeric Andreescu a scris Ia ziarul  Zorile  din Timişoara, editat de fostul învăţător Avram Indreica, care în anul următor s­a mutat cu publicaţia sa la Caransebeş. Decedat la 19 mai 1923 în etate de 80 de ani la Timişoara, Emeric Andreescu a fost înmormîntat în cimitirul din calea Buziaşului, lîngă prima sa soţie Emilia, născută Petrovici, învăţătoare originară din Arad, care murise la  6   februarie  1920   în vîrstă   de  76  ani.  A doua   soţie   era  Catarina Andreescu, născută Stoianovici.

6.In ultima perioadă a vieţii sale Emilia Lungu a scris la ziarul Plugarul   român  Timişoara,   editat   de  Nicolae   Milru.  Fiind proprietarul   ziarului  Dreptatea   poporului  şi   redactorul responsabil, din cauza articolelor scrise de Emeric Andreescu şi apoi  de  Emilia  Lungu,   considerate  de autorităţi  ca  agitatoare, Nicolae Mitru a avut destule procese de presă. A fost condamnat în aprilie 1906, a intrat în temniţă, iar ziarul a fost nevoit să­1 sisteze. După eliberare, Nicolae Mitru a scos în continuare, fără colaborarea  lui  Emeric  Andreescu  Plugarul  Român  dar  cu un program mai mult economic, cultural şi social. Acest ziar a fost editat şi redactat de Nicolae Mitru timp de vreo trei decenii. în anii 1908—1912 Nicolae Mitru a mai scos şi o revistă bilunară cu titlul  Baba patului,  ca supliment umoristic al ziarului  Plugarul  român.7.De­a lungul anilor, necunoscînd nimeni mormîntul şi nefiind îngrijit, locul a fost vîndut ca părăsit şi în vara anului 1972 s­a construit, în locul criptei zidite a familiei Lungu, un alt cavou. Astfel, n­a mai rămas nici urmă de vreo piatră funerară care să­i eternizeze   numele   pe   locul   unde   fusese   aşezată   la   odihnă veşnică. La sesizarea mea, Asociaţia Scriitorilor din Timişoara a făcut demersuri, dar nu s­a mai putut salva mormîntul. Totuşi, osemintele Emiliei Lungu, ale părinţilor şi ale copilaşului ei, au fost reînhumate împreună într­un mormînt nou.

112

      MIHAI EMINESCU LA TIMIŞOARA

Minai Eminescu a fost în două rînduri la Timişoara.In   anul   1867   a   venit   ca   um   pribeag,   după   ce   a   colindat 

Transilvania,   ajungind  şi   la  Timişoara.   în  oraşul  de  pe  Bega   trăia, fratele   său   mai   mare,   Nicolae   Eminovici,   care   îşi   făcea   practica juridică   în   biroul   avocatului   Emmerich   Christian,   după   ce   urmase studii de drept la Sibiu.

A doua oară a venit la Timişoara în vara anului 1868 cu trupa de teatru a lui Mihai Pascaly din Bucureşti.

Pînă   acum   s­a   scris   prea   puţin   despre   trecerea   lui   Mihai Eminescu prin Timişoara. S­a insistat mai mult asupra popasului făcut la Oraviţa, unde artiştii companiei Pascaly au dat la 31 august şi la 1 septembrie 1868 două reprezentaţii în vechiul teatru al Carasului. [1]

La Gravita  i s­a ridicat  şi  o statuie, opera sculptorului Romul Ladea, iar la teatru s­a dezvelit în iunie 1964 o placă de comemorare cu inscripţia : „Acest teatru a găzduit pe marele poet Mihai Eminescu  in   vara  anului  1868,  cînd  trupa  de  artişti  Pascaly,  din  care   făcea  parte, a prezentat spectacole la Oraviţa".

Despre   turneul   lui   Pascaly  în   Transilvania   gasim   date   în valoroasa   lucrare   istorică   întocmită   de   Ioan   Massof   :  Teatrul  românesc,  apărută   la  Bucureşti,   [2]   iar  despre   spectacolele  date   la Lugoj, Ti­

   

mişoara, Arad şi Oraviţa, a publicat în 1964 un studiu documentat Ion Iliescu de la Universitatea din Timişoara cu titlul Eminescu în Banat,  completat   cu   o   vastă   bibliografie   despre   poet,   alcătuită   de   Florian Moldovan. [3] 

In  această   evocare  despre  Mihai  Eminescu nu voi   repeta  cele cunoscute pînă acum, ci le voi sintetiza numai pentru a forma un cadru istoric   în   care   se   pot   dezvolta   alte   date   şi   informaţii,   care   să lămurească unele chestiuni puse pînă acum sub semnul întrebării şi să mai  adaug  la  cele  ştiute  o  serie  de alte  momente  inedite  din viaţa marelui nostru poet. Trecerea lui Eminescu prin Timişoara era încă vie în amintirea unor fruntaşi ai vieţii culturale din vremea tinereţii mele, pe care i­am mai apucat în viaţă în anii lor cărunţi şi de la care am aflat amănunte preţioase despre tînărul poet de atunci. Pe lingă aceste mărturii au rămas şi urme documentare ce atestă relaţiile lui Eminescu cu   bănăţenii.   Unele   din   ele   pot   umple   unele   goluri   din   biografia poetului.

Iaţă,   de   pildă   scrisoarea   poetului   Mihai   Eminescu,   găsită   în ciornă   printre   hîrtiile   rămase   de   la   poet   şi   păstrate   în   biblioteca Academiei R. S. România, secţia de manuscrise sub mr. 2287 folio 38, adresată către „M.ST.D.C." fără  dată,  — textul acestei scrisori fiind publicat   de   LE.   Torouţiu   în   volumul  IV  despre   „Junimea"   din monumentala   sa   lucrare  Studii   şi   documente   literare  1933.   [4]   Să urmărim textul acestei scrisori: 

"M.ST.D.C.   De mine nu vă veţi fi aducînd aminte deşi am avut onoarea de a  

vorbi  cu  Dumneavoastră,  poate  că   v­a  scăpat  chiar  urma numelui  meu, prin urmare este o cutezare a mă­ndrepta la Dumneavoastră c­o  întrebare, credeţi, numai deplina nesiguranţă  în care stau, m­a putut  sili s­o fac. Posito că  un om străin s­ar ruga pentru o lămurire, care  ar   fi   [în]   stare   de   a   scoate   o   familie   întreagă   dintr­o   teribilă  nesiguranţă,   totuşi   Dumneavoastră   n­aţi   avea   inima  sd­i  refuzaţi  această  lămurire, şi este probabil că  i­aţi răspunde,  chiar dacă  acest  răspuns   v­ar   costa   timp   şi   supărare.   Iată   pe   scurt   ce   vă   rog.   în  Timişoara trebuie să f i trăind un om sub  numele de

                  114                                            115

Nicolae Eminovici,  scriitor   la advocatul Emmerich Christian.  Acest  om este fratele meu. Nu  ştiu de ani nimica de el; el n­a răspuns  la  multe   scrisori   trimise   de­acasă,   de   aceea   familia   e­n   eternă  nesiguranţă, dacă e mor t sau de mai trăieşte incă şi dacă trăieşt e, cum ?   în anul  1867  am avut  onoarea  a  vorbi   cu  Dumneavoastră,   prin  urmare, faţă  de îndoilelile penibile ale familiei, mi­am adus aminte de numele   Dumneavoastră   ş­am   gîndit,   că   prin   poziţia   distinctă   ce  ocupaţi, veţi fi în stare să­mi daţi o asemenea relaţiune. Cugetaţi după  aceea,   că   v­aş   fi  păstrat  desigur această   supărare   într­o chestiune  pentru Dumneavoastră indiferentă.

Aşteptînd   un   grabnic   răspuns,   am   onoarea   a   mă   semna   al  dumneavoastră preasupus.

M. Eminescu

Din textul acestei scrisori se pot­ trage unele concluzii. în primul rînd, că Minai Eminescu a fost la Timişoara în anul 1867, cînd a făcut cunoştinţă  cu „mult stimatul domn C", pe care 1­a rugat ulterior, în mod respectuos, ca „prin pozitiunea distinctă" ce o ocupa, să cerceteze şi   să­i   comunice   care   era   situaţia   fratelui   său   Nicolae   Eminovici, întrucît „el n­a răspuns la multe scrisori trimise de­acasă" şi familia nu mai ştia dacă a murit sau dacă mai trăieşte. O altă concluzie ar fi aceea că Minai Eminescu, în anul 1867, cînd a venit la Timişoara să­1 caute pe fratele său, nu 1­a găsit la adresa pe care i­o cunoştea familia. Cu toate că scrisoarea nu poartă nici o dată, ea nu poate fi catalogată decît între cele două vizite ale lui Minai Eminescu la Timişoara, adică  la începutul anului 1868. Din cele menţionate de Eminescu în scrisoare se vede că fratele său lucra în calitate de angajat în biroul unui avocat din Timişoara, ceea ce nu putea s­o facă decît după studiile de drept în perioada   anilor   de   practică.   De   altfel,   după   felul   cum   e   redactată scrisoarea, e evident că Minai Eminescu nu avea încă stilul format de mai   târziu,   la   data   cînd   a   trimis­o.   Redactarea   aceasta   corespunde vîrstei de 18 ani pe care o avea în 1868. Neavînd de mai mult timp nici o ştire de la fratele său, despre care aflase că lucrează la Timişoara, în anul 1867, cînd a trecut prin Ardeal, şi­a prelungt călătoria pînăîn Banat. Acesta era motivul care 1­a atras atunci la Timişoara, unde a 

avut   prilejul   să   cunoască   scriitorii   români,   colaboratori   ai   revistei Familia şi ai altor publicaţii. La Timişoara nu 1­a mai găsit pe fratele său, dar n­a mai făcut investigaţii personale ca să­i dea de urmă. Abia după  ce s­a   întors  acasă,   la  îndemnul familiei  a expediat  scrisoarea adresată „domnului C", oare putea să­1 servească în problema fratelui său. Se ştie că Nicolae Eminovici, născut la 2 februarie 1843, deci cu vreo şapte ani mai mare decît Minai Eminescu, era încă din tinereţe un caracter nestatornic, ceea ce i­a adus în viaţă destule neajunsuri. El s­a sinucis la 9 martie 1884 în Ipoteşti. Nu se ştie cît a stat în Timişoara. Mihai Eminescu însă nu 1­a găsit aici cu ocazia celor două vizite.

Se pune acum întrebarea : cine putea fi acea persoană suspusă din Timişora cu numele de „C" ? Răspunsul e clar pentru oricine care cunoaşte   trecutul   oraşului.   Era   „căpitanul   cetăţii",   cum   îi   spuneau românii,  era  Petru  Cermena,   în cea  mai   înaltă   funcţie  electivă   din conducerea municipiului, a doua ca importanţă după cea de primar. La Timşoara el era protectorul şi sprijinitorul tuturor acţiunilor culturale ale românilor.

Cît timp a stat Mihai Eminescu în anul 1867 la Timişoara, nu se ştie.  El venise de  la Blaj,  unde petrecuse o perioadă  mai  lungă.  Pe lîngă intenţia de a­1 vizita pe fratele său, a fost probabil îndemnat şi de dorinţa de a­i cunoaşte pe bănăţenii grupaţi în jurul revistei Familia, în special   pe  poetul   Iulian  Grozescu.   După   terminarea  pribegiei   sale, Mihai Eminescu, neputînd aduce nici o ştire familiei despre rosturile fratelui  său, şi­a amintit de căpitanul poliţiei Timişoara, care putea, prin organele sale, să­1 caute şi eventual să­l găsească. Atunci i­a scris lui Petru Cermena o respectuoasă cerere. Litera „C" din adresă putea fi „mult   stimate   domnule   căpitan"   sau   „domnule   Cermena".   Tonul reverenţios al scrisorii indică funcţia înaltă a adresantului şi vîrsta sa. Petru Cermena avea atunci 60 de ani.

Mihai Eminescu nu 1­a găsit la Timişoara pe fratele căutat nici în vara anului 1868, cînd a venit a doua oară cu trupa de teatru ia lui Pascaly. în schimb, i­a reîntâlnit pe românii pe care îi cunoscuse cu un an în urmă.

                                     116                                          117

După  stagiunea de iarnă a teatrului bucureştean Millo­Pascaly, care n­a dat rezultatele dorite, artiştii s­au împărţit în două grupe cu scopul de a pleca fiecare în turneu, crezînd vă vor avea mult noroc în oraşele  de  provincie.   în  Moldova  a  plecat   trupa  condusă   de  Matei Millo,   iar   în   Transilvania   artiştii   rămaşi   ataşaţi   de   Mihai   Pascaly, printre care era şi tînărul Mihai Emimescu.

Trupa lui Pascaly  şi­a început activitatea la Braşov, unde a dat spectacole pînă   la mijlocul  lunii   iunie 1868.  La 16 iunie, cu ocazia plecării   trupei,   Pascaly   i­a   mulţumit   lui   George   Bairiţiu   pentru sprijinul  şi   însufleţită  primire  Din  compania  Pascaly   făceau parte   : artistele Matilda Pascaly, născută Maior, originară 'din Transilvania, în etate de 31 de ani, apoi Măria Gestianu, Catinca Dumitrescu şi Măria Vasilescu (pentru aceasta din urmă poetul Mihai Eminescu de 18 ani nutrea un deosebit sentiment de admiraţie) ; artiştii Mihai Pascaly în vîrstă de 36 de ani, directorul Teatrului Naţional, apoi Ioan Gestianu, Ioan  Săpeanu,  Simion  Bălănescu,  Petre  Velescu,  Victor  Braivald  şi Mihai Eminescu, care era cel mai apropiat colaborator al lui Pascaly, îndeplinind diverse activităţi : sufler, copist al textelor de roluri pentru artişti şi uneori actor.

De la Braşov trupa lui Pascaly a poposit în Sibiu pentru vreo două săptămîni ca să dea spectacole. De aici a venit la Lugoj, unde a stat mai bine de trei săptămîni. în afară de consemnările lui Ion Iliescu în cartea Eminescu în Banat, prea puţin s­a publicat pînă acum despre cele  zece reprezentaţii  date   în acest  oraş  cu vechi  tradiţii  de  teatru 'românesc. La Lugoj artiştii  au  jucat de  la 4 pînă   la 26  iulie 1868. Printre piesele  reprezentate de compania   lui Pascaly s­a bucurat  de succes drama „Ea este nebună" şi o serie de comedii mult aplaudate, ca   de   pildă:   „Nevasta   trebuie   să­şi   urmeze   bărbatul",   „Gărgăunu", „Voinicosu, dar fricosu", „Femeile care plîng", „Nu iese fum fără foc", şi   la  urmă  grandiosul   tablou   istoric  de mare  efect  „Mihai  Viteazul după bătălia de la Călugăreni", în versuri de Dimitrie Bolintineanu.

De Ia Lugoj compania de teatru a venit la Timişoara. Voi insista mai mult asupra primirii făcute artiştilor de românii din acest oraş, şi în special asupra relaţiilor reînoite de Mihai Eminescu cu cu oamenii de aici. Tînărul Eminescu era în mod spiri­

tual legat de Banat şi mai ales de Timişoara, încă din anii de elev şi de bibliotecar al gimnaziului din Cernăuţi, unde, după cum am mai arătat, a   citit   cărţi   scrise  de  bănăţeni.   Dar   atracţia   deosebită   a   exercitat­o asupra lui Eminescu reîntîlnirea cu poetul Iulian Grozescu, cu 11 ani mai   mare   decît   el.   în   timpul   şederii   sale   în   capitala   României, Grozescu   a   ajuns   ca   ziarist   în   relaţii   cu   Mihai   Pasealy,   prin dramaturgul şi istoricul lugojan Vasile Maniu. Era evident că sosirea Ia Timişoara a trupei lui Pascaly din care făcea parte şi tînărul poet Mihai Eminescu, să fie pentru Grozescu nu numai prilej de bucurie, dar şi un îndemn de mobilizare pentru o grandioasă manifestaţie românească.

In  anul  1868  trăiau   la  Timişoara  trei  gazetari  şi   scriitori  care activaseră împreună în presa română din Viena şi din Pesta : George Ardeleanu, Iulian Grozescu şi Pavel Rotariu,  legaţi  între ei  atît  prin amintirea anilor de redacţie, cît mai ales prin elanul care îi dinamiza în iniţiative şi acţiuni de amploare românească.  Poetul Iulian Grozescu era într­o perioadă  de convalescenţă.  Vremea şi­o petrecea acasă,  în Comploşul­Mare,   sau   la  vărul   său  Traian  Lungu,   în Timişoara.  Cu ajutorul   lui   Petru   Cermena   aceşti   tineri   scriitori   au   organizat sărbătoreasca  primire   a   trupei   lui  Pascaly,   care  urma   să­şi   înceapă spectacolele   la   28   iulie   1868.   Relaţiile   lor   cu  presa  au   asigurat   în prealabil o largă publicitate teatrului român. Astfel, unul din cele două ziare de informaţie, marele cotidian „Temesvarer Zeitung" a adus ştirea la 19 iulie 1868 că : „Domnul Mihai Pasealy, artist actor şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti, în trecere spre Pesta şi Viena, va da cu compania sa trei spectacole în teatrul municipal, şi anume la 28 şi 30 iulie, precum şi la 3 august. Se poate conta cu certitudine la o activă participare a populaţiei intelectuale române."

Turneul proiectat de a continua de la Arad, prin Pesta la Viena, a trebuit   să   fie   modificat.   S­au   îmbolnăvit   cîţiva   actori   cu   roluri principale, de care nu se putea lipsi teatrul, iar Matilda Pascaly, după prima reprezentaţie de la Timişoara, a dat naştere in oraşul nostru unui copil. Al treilea spectacol n­a mai avut loc la 3 august, ci la 31 iulie, iar repertoriul trebuia modificat, programîndu­se piese în care nu mai avea rol Matilda  Pascaly.

                                 118                                      119

De la Timişoara trupa s­a dus  la Arad, unde a stat aproape o lună.  Fiind  trupa descompletată  din  cauza  îmbolnăvirii  unor  actori, reprezentaţiile de la Arad au avut loc cu pauze între ele. Turneul n­a mai putut fi continuat conform planului pînă la Budapesta şi la Viena. Artiştii   s­au   întors   la   Bucureşti   prin   Oraviţa   şi   Baziaş.   Necazurile neprevăzute de compania de teatru au favorizat includerea în planul spectacolelor şi popasul la Oraviţa. Cărăşenii au avut astfel norocul să­i poată primi şi admira pe artiştii bucureşteni, iar astăzi pot să­1 evoce pe Minai Emineseu cu  justificată  mîndrie,   fiindcă  a fost  găzduit   în oraşul lor. In pauzele dintre spectacolele de la Arad, artiştii, grupaţi în formaţii mai mici, s­au deplasat prin centrele româneşti, unde fuseseră stăruitor   invitaţi,   şi   au   improvizat   reprezentaţii   cu   program   redus, oferind publicului comedii sau alte piese după posibilităţi. Astfel, au ajuns   să   dea   spectacole   şi   la   Comloşul­Mare,   chemaţi   fiind   la domeniile familiei Nacu.

După entuziasta primire făcută de timişoreni şi mai cu seamă de intelecutalii români din oraş la sosirea trupei lui Pascaly, presa locală şi afişele au şi anunţat că în ziua de marţi 28 iulie 1868 artiştii români vor   juca   pe   scena   teatrului   municipal   „Ştrengarul   din   Paris"   (Der Pariser   Taugenichts),   „una   dintre   cele   mai   bune   şi   mai   cunoscute comedii franceze". [5]

Prima   reprezentaţie   a   stirnit   entuziasm   în   sala   arhiplină   de români,   iar   spectatorii   germani   şi   maghiari   care   au   participat   la spectacol,   au   rămas   plăcut   impresionaţi   de   spectacol.   Dovadă   în această privinţă, este şi cronica teatrală apărută în ziarul german din localitate din care voi reproduce cîteva aprecieri : „Oricît am vrea să facem o critică   amanunţită,  de  data  aceasta   trebuie să   renunţăm, şi anume din simplul motiv că  pe  toţi  putem să­i   lăudăm. Aşteptările publicului   au   fost   cu   mult   depăşite   şi   aproape   putem   afirma   că satisfacţia  a fost   în raport  egal cu raritatea  evenimentului.  Alegerea piesei „Ştrengarul din Paris" a fost excelentă. Comedia este tot atît de bogată în glume şi spirit ca şi în morală, iar efectul acestora a fost şi mai ridicat prin minunata interpretare a actorilor. în sfîrşit, trebuie să amintim şi limba. In măsura care ne este îngăduit de a ne exprima o părere nepărti nitoare, nu putem trece sub tăcere că limba românarostită pe scenă nu este de loc inferioară limbilor ei surori, italiana şi 

franceza. Mai trebuie să accentuăm că toată sala a fost foarte plină cu un public select, în ceea ce priveşte interpretarea fiecărui actor, trebuie înainte de toate să fie scos în evidenţă directorul Mihai Pascaly, care a jucat   rolul   ştrengarului   cu   o   rară   perfecţiune,   ce   îi   face   onoare maestrului   său   Bouffe   din   Paris,   şi   care   ne­a   prezentat   intuitiv   şi autentic imaginea unui tînăr pierde­vară parisian. Mimica i­a fost bine chibzuită,  fiecare mişcare era potrivită,  expresiile clare şi accentuate. Tot astfel trebuie să subliniem cu laude şi interpretările celorlalţi actori, în   special   a  doamnei  Pascaly   în   rolul  Elisei,   care   în ciuda   stării   ei excepţionale   a   jucat   fermecător   de   graţios.   Nu   mai   puţin   s­a   arătat domnul Gestianu ca „general marin". Amuzant a fost domnul Săpeanu ca   „Bizo".   Nu   poate   rămîne   neamintită   doamna   Gestianu,   în   rolul surorii generalului, şi nici domnul Velescu ca „Amedei", care, împreună cu doamna Dumitrescu în rolul de bunică, au jucat în mod magistral. în general   se   remarcă   omogenitatea   acestor   membri   ai   trupei   şi desăvîrşitul   joc   de   ansamblu,   iar   noi   le   aducem   sincera   noastră admiraţie pentru perfecţionarea jocului lor. In timpul pauzei între acte publicul   a   fost   plăcut   surprins   de   prezentarea   unor  reuşite   versuri  omagiale   de   salut   din   partea   tinărului   şi   talentatului   poet   Iulian Grozescu." [6]

Declamarea acestei poezii a stîrnit o furtunoasă manifestaţie de entuziasm, subliniată cu simpatie de ziariştii prezenţi, care au remarcat talentul   deosebit   al   tînărului   poet.   Despre   surpriza   şi   efectul momentului s­a vorbit încă multă vreme, iar tradiţia orală a păstrat în amintirea  spectatorilor  grandioasa  manifestaţie   românească  din  sala teatrului municipal.

A doua zi, la 29 iulie 1868, artiştii români au făcut o pauză, fiind oaspeţii   românilor   timişoreni,   evident   un   oaspete   preţuit   a   fost   şi tînărul Mihai Emineseu.

Timişoara pe atunci avea încă aspectul unei cetăţi cu ziduri de fortificaţii şi cu porţile de acces, izolată  de suburbiile unde locuiau românii.      In vara anului 1868, cînd au venit artiştii români din Bucureşti la Timişoara,   centura   care   despărţea     cetatea   de   cartiere,     mai   avea întinderi de

                                     120                                      121

spaţii nefolosite edilitar. Musafirii din capitala României se învîrteau mai mult prin străzile din centru, pline de magazine şi de cafenle, unde găseau o mare animaţie.

La invitaţia românilor timişoreni, artiştii s­au deplasat cu ei în cartierele  româneşti,   în special   în Fabric,  unde era  un alt  oraş,  mai mare   decît   centrul,   şi   unde   se   aflau   prăvălii,   restaurante,   berării, cafenele şi alte localuri publice şi de distracţie, mai numeroase şi mai frecventate decît în cetate. Fabricul avea un aspect şi o animaţie mai populară şi mai intimă. Aici 1­a adus Iuliu Grozeseu pe tînărul Mihai Eminescu, cu care s­a împrietenit. îmi povestea Emilia Lungu cît de fericit se simţea Eminescu între românii din Timişoara, bucurîndu­se de simpatia şi căldura inimii lor. Pe atunci timişorenii vedeau în tînărul poet   Mihai   Eminescu,   al   cărui   nume   îl   cunoşteau   deja   din   revista „Familia", nu atît pe luceafărul poeziei româneşti de mai tîrziu, pe care încă nu­l bănuiau, ci pe fratele român de dincolo de Carpaţi, care le aducea, prin versuri şi prin farmecul cuvintelor sale, solia frumuseţii şi a sentimentelor, ce legau pe fiii aceluiaşi popor.      In pauza de miercuri, Mihai Pascaly era îngrijorat de starea soţiei sale care nu mai putea să joace pe scenă. Aştepta să nască. Pentru joi seara era anunţat prin afişe şi presă  programul spectacolului în care trebuia să apară şi Matilda Pascaly. Piesele au fost înlocuite. La a doua reprezentaţie  din 30 iulie s­a   jucat „Frica  e din rai",  o comedie  cu cîntece de Mihai Pascaly. Deci, nu s­a mai jucat, conform programului publicat, drama într­un act „Sărmanul muzicant" (Der arme Musikant) ci comedia într­un act „Nevasta trebuie să­şi  urmeze bărbatul" (Das Weib muss dem Mann folgen). S­a anunţat că  în seara de vineri 31 iulie va fi „irevocabil" a treia şi ultima reprezentaţie, care cuprindea tabloul într­un act în versuri de Bolintineanu : „Mihai Viteazul după bătălia   de   la   Călugăreni"   şi   comedia   într­un   act   „Doi   profesori procopsiţi".

         In miercurea de 29 iulie, cînd teatrul român avea o zi de pauză,  spectacolul a fost  dat de artiştii   teatrului local condus de Reimann. Succesul din seara precedentă a lăsat în umbră reprezentaţia aceasta. Probabil a intervenit ceva, căci despre celelalte spectacole româneşti n­au mai apărut în presă dări

de seamă sau cronici teatrale. Am urmărit presa germană de atunci. Nici o explicaţie.

La  reprezentaţiile   teatrului   românesc   în Timişoara au venit   să asiste şi Vincenţiu Babeş, împreună cu Alexandru Mocioni, deputaţi în dieta de la Budapesta. Alexandru Mocioni avea atunci 27 de ani. A fost cel mai tînăr membru al parlamentului maghiar. în primăvara anului 1865, Alexandru Mocioni, la vîrsta de 24 de ani, a fost promovat de „doctor utriusque juris" al Universităţii din Graz şi în toamna aceluiaşi an a fost ales deputat.

La spectacole a  luat parte,  împreună  ou familia şi  suita sa de prieteni,  şi   Ioan  Nacu  din   Comloşul­Mare,   român  macedonean,  de origine, generos sprijinitor al culturii. El i­a invitat pe artiştii români să­şi facă timp ca să vină şi la conacul său pentru a da reprezentaţii în faţa populaţiei.  Se ştie că  artiştii   români s­au deplasat  împreună  cu Mihai Eminescu într­o echipă mai redusă, dar nu s­a putut păstra data cînd au fost la Comloşul­Mare şi nu se ştie ce piese au jucat. Probabil într­una din zilele următoare, cînd făceau pauză la Arad. Desigur, Ioan Nacu   le­a   pus   la   dispoziţie   artiştilor   români   toate   mijloacele   de transport   şi   le­a   plătit   şi   onorariile   cuvenite.   Ioan   Nacu   era   bine cunoscut ca un mare iubitor de teatru. Mereu călătorea la Viena numai cu scopul de­a participa la spectacole în stagiunile de teatru. [7]

Turneul trupei Pascaly s­a  încheiat la Timişoara în seara de 31 iulie 1868 cu o mare cină în parcul oraşului (azi Parcul poporului). A doua zi trupa trebuia să plece la Arad, unde era aşteptată de românii de acolo. Programul fusese anunţat din vreme prin afişe şi prin presă. Numeroşi timişoreni i­au însoţit pe artişti la Arad. Iulian Grozeseu era mereu cu ei. La Arad a venit şi Iosif Vulcan, care a şi vorbit de pe scenă. Aici s­a întîlnit pentru prima oară cu Mihai Eminescu, tînărul său colaborator la revista  Familia.  Cu ocazia aceasta i­a predat spre publicare   poezia   „La   o   artistă"   dedicată   Măriei   Vasilescu,   tînăra muziciană şi cântăreaţă din trupa lui Pascaly. Poezia a apărut pe prima pagină a revistei Familia. [8]

Primul spectacol de la Arad a fost un adevărat triumf. S­au jucat: „Poemul romantic" de Matei Millo apoi „Doi profesori procopsiţi" şi la urmă „Ba­

                                        122                                                    123

       Iul la palat1'. La ridicarea cortinei,  înainte de prima piesă, Mihai Pascaly a declamat poezia : „Adu­ţi aminte, România" de Atanasie M. Marinescu.  Cotidianul  maghiar  Alfold  a publicat  o  cronică  plină  de laude   la   adresa  artiştilor,   ca  după   alte   spectacole   să   înceapă   ca   să critice teatrul român. In schimb Arader Zeitung s­a arătat mai obiectiv în aprecierile sale. La Arad a stat trupa pînă aproape de sfîrşitu] lunii august, făcînd lungi pauze între reprezentaţii, din cauza descompletăm colectivului   de   actori.   Mihai   Pascaly   şi   alţii   s­au   îmbolnăvit,   iar pianista şi cîntăreaţa trupei, Măria Vasilescu, a părăsit ansamblul. In perioada   aceasta,   la   stăruinţa   românilor   din   regiune,   actorii   s­au deplasat în formaţii mai mici ca să joace şi în centrele rurale. Cred că un studiu mai amănunţit asupra acestei perioade ar desluşi numeroase momente necunoscute pînă acum din viaţa lui Eminescu, fiindcă el s­a deplasat cu artiştii peste tot, şi a mai revenit în zilele libere cu Iulian Grozescu la Timişoara.  După  ce   trupa s­a pus din nou pe picioare, Minai Pascaly n­a mai putut să­şi continuie turneul potrivit planului.La insistenţele bănăţenilor, care i­au vorbit de vechiul teatru din Oraviţa, Pascaly   a   făcut   acel   popas   istoric,   despre   care   multe   s­au   scris, entuziasmul cărăşenilor pentru artiştii români depăşind orice închipuire. La   spectacolele   de   la   Oraviţa   au   luat   parte   o   mulţime   de   ţărani   şi intelectualii satelor. Trupa bucureşteană a sosit în seara de duminică, 30 august  1868.  Primirea  de   la  gara  Oraviţa,  de  grandioase  proporţii,   a mobilizat spontan şi într­o înflăcărată izbucnire de elan, pe toţi românii din oraş şi de la sate. Sărbătoreasca îmtîmplnare, cu ţărani în costume naţionale   şi   toate   manifestaţiile   de   simpatie   de   la   Oraviţa   au   lăsat amintiri de neşters artiştilor români şi tinarului Eminescu. Luni seara s­a jucat comedia „Ştrengarul din Paris", iar marţi la 1 septembrie 1868, la cererea   publicului,   a   fost   prezentat   tabloul   istoric   în   versuri   de Bolintineau : „Mihai Viteazul după  bătălia de la Călugăreni" şi piesa „Doi profesori", iar între ele Matilda Pascaly a recitat în costum naţional poezia „Copila română" de Iosif Vulcan. Aceste spectacole, deşi puţine, au  însemnat  cele  mai   importante  momente din  istoria   teatrului  de  la Oraviţa.   în  ziua  de  miercuri,   2   septembrie  1868,întreaga   trupă   a   lui Pascaly a părăsit

Oraviţa, plecind spre Baziaş.  Artiştii  au lăsat  în urma lor amintirea emoţionantelor clipe de înfrăţire şi afirmare românească, iar ei au dus din turneul lor, în capitala României, nestinsa flacără  a credinţei că nimic nu­i putea despărţi pe fiii aceluiaşi popor.

NOTE

1. Ion Crişan : Teatrul amator românesc in Lugoj. Timişoara, 1967, p. 21.

     2. Ion Massof: Teatrul românesc, voi. II, Bucureşti, 1966.3.   Ion   Iliescu   :  Eminescu  în  Banat.  Bibliografie   :  Florian Moldovan. Timişoara 1944. Editată de Biblioteca centrală a regiunii Banat.4. I.    E. Torouţiu :  Studii  şi  documente.  Voi.  IV,  Bucureşti 1933,   p.   138,   XXXV.   Mihai   Eminescu   către   (?).   Numele adresatului   nu­i   indicat,   iar   anul   1880   pus   ulterior   la catalogare  este  greşit,  mentionîndu­se că   data  nu e   sigură. Textul scrisorii a fost reprodus şi în lucrarea Iui Ion Iliescu Eminescu in Banat,  la p. 19—20. Autorul preia sub semnul întrebării   presupunerea   că   Nicolae   Coşariu   ar   fi   numele adresatului,   aşa   cum   nota   Virgil   Birou   în   articolul   „Din legăturile lui Eminescu cu Banatul", apărut în revista Orizont din Timişoara nr 5, 1964, p. 87.

     5. Temesvarer Zeitung nr. 172, 28 iulie 1868.     6. Ibidem, nr. 174, 30 iulie 1868.

7. Despre prezenţa lui Mihai Eminescu şi a formaţiei teatrale în   Comloşul­Mare   a   rămas   o   mărturie   scrisă   pe   o   carte bisericească, pe care o ţinea Ia mare preţ protopopul Ştefan Cioroianu.   El   mi­a   vorbit   atît  mie,   cît   şi   scriitorului   ţăran Ghiţă Bălan­Şerban, despre această menţiune din cartea bine pastrată   printre   cele  vechi   ale  bisericii.  Din  nenorocire,   în absenţa lui, cineva a donat­o împreună cu alte ajutoare unui delegat care strîngea din Banat bani şi obiecte de cult pentru o biserică   din   nordul   Ardealului.   Publicistul   ţăran   din Comloşul­Mare,   Ghiţă   Bălan­Şerban,   mi­a   confirmat existenţa acestei menţiuni scrise în cartea dăruită, care atesta documentar, că trupa de teatru a lui Pascaly a dat spectacole la domeniile lui Nacu Pentru populaţia din Comloşul­Mare şi că a fost cu acest prilej şi Mihai Eminescu, care a vizitat şi familia lui Iulian Grozescu.

     8. Familia nr. 29, 18/30 1868.

124

AUTORUL „CĂRŢII DE AUR" :TEODOR V. PĂCĂTIAN

Cu Teodor  V. Păcăţean am purtat un dialog de la distanţă, prin corespondenţă, îndeosebi în anii lui de bătrâneţe. M­am simţit legat şi de el ca şi de Emilia Lungu, prietena lui din tinereţe, considerîndu­1 un adevărat patriarh al presei româneşti din Transilvania. Multe mi­a istorisit   din   trecutul  zbuciumat   al  poporului   român  de  dincoace  de Carpaţi,   multe   am   aflat   de   la   el   despre   marii   noştri   înaintaşi.   I­a cunoscut   pe   toţi,   a   colaborat   cu   o   mulţime   dintre   ei.   Printre numeroasele scrisori primite de la Teodor  V.  Păcătian am găsit una, din   10   ianuarie   1933,   prin   care   îmi   răspundea   la   ştirea   ce   i­o comunicasem  că   murise   scriitoarea   timişoreană   Emilia   Lungu.   L­a afectat   această   veste   tristă.   Şi   îmi   scria   :   „Ştirea   despre   moartea prietenei   mele   din   tinereţe   —  Emilia   Lungu­Puhallo   —  m­a   atins foarte  dureros.  Vasăzică,   trecută   e şi  ea  în cele eterne.  Zbuciumată viaţă a avut şi ea, ca şi mine, cu puţine bucurii şi multe dureri."

Am   mai   scris  şi   în   alte   rînduri   despre   Teodor  V.  Păcătian. Diatele privitoare la viaţa şi activitatea sa le­am primit direct de la el. Aşa cum mi le­a povestit, aşa le voi expune şi eu.

Teodor V. Păcăţean s­a născut la 28 noiembrie 1852 în comuna Ususău de lingă Lipova, în casa bunicului său Mitru Deheleanu. [1] Şcoala primară a urmat­o la tatăl său în Ohaba Carasului. Studiile

126

   secundare le­a făcut la gimnaziul din Lugoj, apoi la cel al călugărilor minoriţi  din  Arad.  Şi­a   însuşit,  mai  apoi,    singur  o  frumoasă  cultură generală,   avea,   indeosebi,     cunoştinţe   vaste   în   domeniul   dreptului, filozofiei şi mai ales al istoriei. [2]

Teodor V. Păcătian a intrat de tînăr în administraţie, acceptând postul care i s­a oferit de notar comunal în Jadani (azi Corneştii). De aici a început să trimită spre publicare la ziarul Luminătoriul din Timişoara articole şi creaţii literare, îndeosebi versuri. Multe din ele purtau pseudonimul de „Brutus". A fost colaborator permanent la mai multe ziare şi reviste româneşti, îndeosebi la Familia. în anul 1882 îi apare la Timişoara volumul de poezii cu titlul Flori de toamnă. Lungi recenzii cu frumoase aprecieri despre aceste versuri au publicat în Familia Grigoriu Silaşi, apoi M. Pompiliu (în nor. 5 şi 8 din 1883). Volumul cuprinde multe din poeziile apărute anterior în revista lui Iosif Vulcan. Tot în Familia i­a mai apărut în foileton o lungă nuvelă originală Zina izvorului. în primăvara anului 1885 a părăsit funcţia administrativă de notar comunal şi s­a dedicat exclusiv scrisului. S­a mutat la Timişoara, unde a fondat o gazetă săptămânală ilustrată de economie şi literatură română. După moartea lui Pavel Vasici şi a soţiei, a cumpărat de la fiica acestora casa lor din actuala stradă Odobescu nr. 27, unde şi­a instalat redacţia şi a locuit şi el. Teodor V. Păcătian a fost de trei ori căsătorit, murindu­i pe rând soţiile. [3]

Gazeta lui Timişiana a început să apară la Timişoara cu începere din 13 aprilie 1885, în fiecare duminică sub formă de revistă în câte 8—10   pagini   şi   avea   subtitlul   :   „Foaia   pentru   trebuinţele   poporului român".   în deplin  acord cu Pavel  Rotariu,  noua  revistă  Timişiana  a devenit un fel de auxilieir al ziarului  Luminătoriul,  care era un organ politic,   iar   publicaţia   lui   Păcătian   aborda   în   paginile   sale   ca   o completare articole economice şi literare. întrucât în anul 1885, după apariţia publicaţiei lui Păcătian s­a înfiinţat la Timişoara prima bancă românească   sub  denumirea  de  Timişiana  şi   pentru  a   se   evita  orice confuzii din cauza identităţii de numiri dintre bancă şi publicaţie, de la începutul   anului   1886  Timişiana  şi­a   schimbat   titlul   în  Gazeta poporului. Publicaţia îşi menţinea însă profilul în continuare. în

127

afară de titlu nu se schimbase nimic La început a editat­o şi redactat­o tot Păcăţian, dar la 13 aprilie 1388 a trecut proprietatea gazetei 'asupra lui Nicolae Coşariu, asesor la sedria orfanală. Redacţia a rămas mai departe   în   atribuţia   lui   Păcăţian   pînă   la   17   iunie   1888,   cînd   s­a despărţit de gazetă.

După   înfiinţarea   la   Timişoara   în   1894   a   ziarului  Dreptatea Teodor  V.  Păcăţian   a   început   să   scrie   pentru   această   publicaţie periodică de largă răspândire, devenind în anul 1896 redactor. Pe lîngă editoriale sau alte articole politice, a publicat în foileton foarte cititele „Corespondenţe din Prostoveni", scrise în grai bănăţean şi semnate cu pseudonimul de „Lucă Drugă, naţionalist român şi corist la bas". La ziarul  Dreptatea  n­a   stat   ca   redactor   intern   decît   scurtă   vreme, deoarece   a   trecut   Carpaţii   şi   s­a   stabilit   la   Bucureşti,   unde,   prin intervenţia lui Aurel C. Popovici, a primit postul de secretar­contabil la Liga   culturală.  în   timpul   acesta   colabora   la   ziarele   din   capitala României, mai ales la  Mesagerul român,  şi trimitea corespondenţe la Tribuna  din   Sibiu,   între   care   şi   o   serie   de   articole   despre   starea deplorabilă a românilor din graniţa militară a generalului Trăiau Doda, pe care le semna „Delacerna". în Bucureşti n­a stat mult. în toamna aceluiaşi an 1896, fiind chemat de Ioan Raţiu şi la îndemnul lui Aurel C. Popovici, s­a întors în Transilvania şi de la 15 noiembrie 'a intrat în redacţia ziarului Tribuna din Sibiu, unde în curînd a avansat în funcţia de redactor şef. Cea mai de durată activitate ziaristică a desfăşurat­o Teodor  V.  Păcăţian   la  Telegraful   român  din   Sibiu,   de   la   începutul anului 1901 pînă la finele lui 1917. în perioada funcţionării Consiliului Dirigent, în anii 1918—1920 a redactat Gazeta oficială,  cînd acesta îşi îndeplinea funcţiile guvernamentale în Sibiu. La începutul anului 1920 a scris cîteva luni şi la Foaia poporului din Sibiu.

Cea mai însemnată lucrare a lui Teodor V. Păcăţian rămîne însă Cartea de aur, apărută în opt volume mari şi cuprinzând documentele luptelor politice­naţionale, purtate în cursul veacurilor de românii de dincoace   de   Carpaţi   pentru   revendicarea   drepturilor   lor   naţionale, sociale şi culturale. Presa românească  din Ardeal a primit la timpul său cu multe elogii această Carte de aur, numind­o „istoria neamului" sau.„operă monumentală". Pe lîngă nu­

mer   oasele   distincţii   primite   de   autor   pentru   lucrare,   Teodor  V. Păcăţian a mai fost „distins" de justiţia stăpînirii habsburgice de atunci cu şase luni de temniţă, fiind acuzat de procuror că această carte ar fi căutat să pregătească terenul pentru „unirea Ardealului cu România". Din   corespondenţa   ce   mi­a   trimis­o,   voi   reproduce   aici   cîteva fragmente mai importante privitoare la carte.

„Materialul pentru  Cartea de aur  am început să­1 adun în anul 1899. Ultimul volum al lucrării mele, — al optulea, — s­a tipărit în anul 1915. Am lucrat deci la Cartea de aur 16 ani încheiaţi. Spesele cu tipărirea   acestei   publicaţiuni   (opt   volume   mari   de   câte   800—900 pagini) s­au urcat la 24 000 coroane aur, iar din desfacerea opului am încasat cam 18 000 coroane. Deficitul avut e deci de 6 000 coroane, îndemnul  ca  să   compun  lucrarea  aceasta  mi 1­a  dat  dr.   Ioan  Raţiu, fostul preşedinte al Partidului Naţional Român din Ardeal, care mi s­a plîns odată (în primăvara anului 1899) în redacţia Tribunei din Sibiu, al cărei şef­redactor eram atunci, că noi, românii de dincoace de munţi, nu avem încă aceea de ce avem arzătoare necesitate, o istorie exactă a luptelor politice,  purtate de la 1848 pînă   la procesul Memorandului. „Lumea de astăzi — spunea dr. Raţiu — ştie ceva despre întâmplările din anii 1848—1849, Memorandul nostru şi soartea pe care a avut­o, dar nu ştie nimica, sau foarte puţin, din .aceea ce s­a întîmplat între anii 1848/1849   şi   1894,   deşi   românii   din   Ardeal   n­au   stat   niciodată   cu maîinile în sîn, ci mereu au purtat lupta pentru câştigarea drepturilor ce li se cuvin." Am meditat mult asupra celor auzite de la Dr. Ioan Raţiu, şi după ce m­am convins că la Sibiu este dată posibilitatea compunerii unei   astfel   de   lucrări,   fiindcă   în   biblioteca   „Asociaţiunii"   şi   în biblioteca „Bruckenthal", se găsesc opuri istorice destule, cum şi ziare vechi româneşti, germane şi maghiare, am comunicat într­o dimineaţă preşedintelui dr. Ioan Raţiu intenţiunea şi hotărîrea luată de a compune eu lucrarea despre care­mi vorbise nu de mult. A rămas plăcut atins de comunicarea mea dr. I. Raţiu şi mi­a răspuns : »Drept să­ţi spun, eu la dumneata şi numai la dumneata m­am gîndit atunci, cînd ţi­am vorbit de  necesitatea  unei   astfel  de   istorii,   pe   care   sânt   convins   că   numai dumneata cu priceperea  dumitale şi  cu

128 129

  zelul de muncă  pe care­1 ai,  ne­o poţi  da cu siguranţă,  — nimeni altul".  Mi­a  pus apoi   în vedere  dr.  Raţiu   întregul   sprijin  moral  din partea   comitetului   de   conducere   al   Partidului   Naţional   Român   din Ardeal, precum şi sprijinul material, întru atîta că lucrarea o va tipări tipografia Tribunii, în condiţiuni foarte favorabile pentru mine."

Aşa   a   început   istoria   monumentalei   opere   a   lui   Teodor  V. Păcăţian.

Textul ce urmează  are şi valoare documentară.  Nu e cunoscut decît din cele relatate într­un articol scris de mine despre voluminoasă lucrare, premiată în anul 1930 de către Academia Română cu marele premiu de o sută de mii de lei din „Fundaţia Dr. Aurel Cosma", pe care o constituise unchiul meu. Donaţia sa de un milion de lei în favoarea Academiei, urmărea ca din veniturile ei să se acorde periodic premii la nivelul acestei sume pentru cele mai bune lucrări de istorie.

Teodor  V.  Păcăţian mi­a scris: „în. anul 1901, după doi ani de muncă încordată, aveam adunat materialul întreg pentru volumele I şi II  din  Cartea de aur.  L­am aranjat şi l­am dat la tipar. Volumul  I  a apărut în primăvară, iar volumul  II  în toamna anului 1902. Hîrtia eu am dat­o. O procurasem de la Viena. Pe compactor eu l­am plătit. Iar pentru tiparire, dr. Raţiu aşa a dispus să nu mi se ceară decît spesele efective : plata culegătorilor şi a personalului de la maşină, nimic alta, deci nici un cîştig pentru tipografie.

„Volumul I al Cărţii de aur a fost împrocesuat, fiindcă conţinea material   „agitatoric   şi   aţîţător",   —   după   părerea   procurorului.   Şi, fiindcă   primejdia   era   mare   şi   temerea   de   revoluţie,   provocată   de Cartea de aur, şi mai mare, toate exemplarele cărţii au fost confiscate, atît de la mine, cît şi de la abonaţii care primiseră cartea prin poştă, şi a   căror   listă   încă   a   fost   confiscată   cu   ocaziunea   perchiziţiei domiciliare, pe care o făcuse procurorul în locuinţa mea. Procesul s­a terminat cu condamnarea mea la opt luni temniţă de stat, 500 coroane amendă  şi  plătirea speselor de proces,  urcate  la 1 750 coroane aur. Curia regească (curtea de casaţie) a redus pedeapsa la şase luni, a şters amenda, dar mi­a lăsat spesele de proces, care au fost încasate de la mine pînă la ultimul ban. Procurorul a fost apoi împuternicit prin

sentinţă să nimicească din carte toate paginile, pe care se aflau tipărite părţi încriminate şi astfel cartea mi­a fos  restituită, — mie şi abonaţilor, în stare de groaznică mutilare. După ieşirea  mea  din   temniţa  de   stat  de   la  Seghedin,   unde   mi­am  făcut pedeapsa din 10 septembrie 1903, pînă  în 9 martie 1904, am tipărit deci din nou volumul I al Cărţii de aur şi l­am trimis tuturor abonaţilor gratis, ca să  nu fie de pagubă,  cei mai mulţi însă  mi l­au plătit şi a doua oară, ca să nu fiu eu de pagubă. în ediţia nouă a volumului n­am trecut, fireşte, părţile încriminate din carte, ci le­am înlocuit cu puncte negre.   în   schimb   am   tipărit   însă   separat   actul   de   acuzare   al procurorului,   unde   se   aflau   trecute   toate   părţile   încriminate   şi   am trimis apoi, alăturat de volum, abonaţilor şi actul de acuzare, ca fiecare abonat să  aibă iarăşi  cartea întreagă,  pentru că  ce lipsea în carte, se găsea în actul de acuzare. Dr. Ioan Raţiu murise la finea anului 1902. Ziarul Tribuna în curînd şi­a sistat apariţia, iar tipografia ei trecuse în mîini   străine.   N­am   putut   deci   tipări   cartea   mea   în   condiţiunile favorabile, pe care mi le acordase dr. Ioan Raţiu, ci în ediţia sa cea nouă,  volumul  I  al  Cărţii  de aur  a fost tipărit de Iosif Marschall, în anul 1904, în Sibiu, cu preţuri mult mai urcate.

„In  temniţa de stat  din Seghedin,  unde dusesem cu mine lăzi mari,  pline de cărţi  şi  ziare vechi,  am compus apoi şi  aranjat,  gata pentru tipar, volumul III al  Cărţii  de aur.  Pe cînd în volumul  I  sînt trecute   evenimentele   politice­naţionale   de   înainte   de   anul   1848,   eu începerea din vremile cele mai vechi, apoi evenimentele mari din anii de   renaştere   naţională   1848—1849   si   cele   din   cei   zece   ani   de absolutism austriac,  iar în volumul  II  evenimentele din anii  1860—1863   ;   în   volumul   III   e   descrisă   epoca   din   anii   1863—1865,   cu expunerea pe larg a celor întîmplate în dieta ardeleană din Sibiu (anii 1864—1865),   Tipărit   a   fost   şi   acest   volum,   al   treilea,   la   Iosif Marschall, în Sibiu, în anul 1905. în anul următor, 1906, am scos din tipar volumul  IV  al Cărţii de aur, pentru care o parte din material o pregătisem tot în temniţa din Seghedin. In volumul acesta e descrisă epoca   1865—1868,   si   a   fost   tipărit   la   Henric   Meltzer,   în   Sibiu. Volumul V al Cârtii de aur, cuprinzînd cele întîrnplate în anii 1869—1872, l­am tipărit în anul 1909, la Tipografia arhidiecezană în Sibiu. In anul

130 131

următor, 1910, s­a tipărit tot acolo volumul VI a] Cărţii de aur, în care e   descrisă   epoca   anilor   1872—   1881,   cu   toate   mişcările   politice­naţionale   de   atunci.   Volumul   VII   apoi   a   apărut   în   anul   1913, cuprinzînd epoca anilor 1881—1896, iar ultimul volum, al optulea, cu evenimentele   din   anii   1896—1910,   s­a   tipărit   în   anul   1915   de Tipografia arhidiecezană, ca [şi] cel premergător.

„In 16 ani am dat deci gata,  compusă  şi   tipărită  în 8 volume mari, cu totalul de 410 coale tipărite (6560 pagini), întreaga lucrare la care mă angajasem în anul 1899 în faţa lui Ioan Raţiu. Tot Ia doi ani un volum ! Am avut mare noroc că în biblioteca „Bruekenthal” din Sibiu mi­au stat la dispoziţie toate ziarele dietei ungare, din care am scos vorbirile deputaţilor români rostite în dieta Ungariei ; iar dacă lipsea cîte   un   volum  din   colecţia   vreunui   ciclu   parlamentar,   mă   adresam răposatului deputat şi profesor universitar Ioan Ciocanii, care cu multă bunăvoinţă   scotea   din   biblioteca   dietei   şi­mi   trimitea   aceea   de   ce aveam trebuinţă.

„Academiei   Române   din   Bucureşti  Cartea   de   aur  i­a   fost prezentată spre premiere în anul 1902, şi anume volumul  I,  în ediţia originală,   fiindcă   printr­o  norocoasă   întîmplare  cîteva  exemplare   au ramas neconfiscate de organele Justiţiei. Se aflau adică la compactor, spre legare, şi procurorul n­avea cunoştinţă  despre aceasta. Cartea a fost   dată   spre   cenzurare   profesorului   universitar   din   Iaşi, academicianul A. D. Xenopol, care a prezentat sesiunii din anul 1903 a Academiei Române un raport elo­gois asupra ei, făcînd propunerea să i se   acorde   premiul   Năsturel   Herescu.   In   comisiunea   restrînsă propunerea a fost primită cu 5 voturi contra 3, dar în şedinţa plenară nu a întrunit  majoritatea reglementară  de două   treimi şi  cartea n­a fost premiată. Eram un necunoscut). în raportul său, învăţatul profesor şi academician spunea, între altele, următoarele : „Lucrarea d[omnu]lui Păcăţian este în primul loc o culegere de documente. Valoarea acestei culegeri este însă netăgăduită, deoarece ea pune la îndemîna fiecăruia cele mai de seamă acte, cărora Ie­a dat naştere înverşunata luptă pentru drepturi  şi  dreptate,  purtată  de naţiunea română  contra unei  apăsări seculare şi care a devenit mai ascuţită, cu cît timpurile au înaintat, spre dauna tot mai mare a ambelor po­

poare,   românii   şi   maghiarii.   Cartea   d[omnu]lui   Pă­căţian, reamintind toate amănuntele acestor lupte,este   menită   a   încorda   şi   mai   mult   împotrivirea   românilor   contra tendinţelor   cotropitoare   ale   poporului   conducător.   Dar   această încordare e necesară, căci românii nu pot renunţa la naţionalitatea lor, fără a se sinucide. Cartea d[omnu]lui Păcăţian are deci o valoare mult mai mare decît  simpla culegere de documente.  Ea este un steag de luptă pentru fraţii noştri ameninţaţi".

La   fel   văzuse   rostul   publicaţiunii   mele,   scopulavut   de   mine   în   vedere   cu   tipărirea  Cărţii   de   Aur,  şiprocurorul   maghiar,   care   în   rechizitoriul   rostit   înfaţa   curţii   cu   juraţi   din   Cluj,   în   ziua   de   24   noiembrie1902,   spunea   următoarele   :   „Conced   că   opul   acuzatului   e   de   cuprins   istoric,   cum   afirmă   apărarea,   şică   conţine   mai   ales   documente,   ia   căror   autenticitate'eu însă nu o pot confirma. Dar felul cum acuzatul aaranjat   aceste   documente,   sublinierile   suspecte   facute   în   ele,   aprecierile   şi   comentările   făcute   asupraunora   din   ele   arată   clar   că   acuzatul   are   o   tendinţă,urmăreşte   un   anumit   scop   cu   publicaţiunea   sa,   şi 'scopul acesta nu poate fi altul, decît pregătirea tere­nului pentru unirea Ardealului cu România".

Teodor  V.  Păcăţian   mi   le­a   comunicat   toate   acestea   cu amărăciunea de altădată  care i­a mai lăsat urme în suflet. Dar mi­a încheiat   scrisoarea cu evocarea unor   satisfacţii   ulterioare,   care   l­au apropiat  şi  mai  mult  de  mine şi  desigur  această   legătură   spirituală dintre noi 1­a determinat să­mi scrie în continuare :

„In anul  1904 am prezentat  din nou Academiei Române spre premiere Cartea de aur volumul I şi II în ediţia nouă în sesiunea din 1905   mi   s­a   acordat   o   parte   din   premiul  Adamachi,  1300   lei,   la propunerea   academicianului   Grigoriu   G.   Tocilescu,   profesor universitar. în anul 1930 Cartea de aur a fost din nou premiată, de data această întreagă, opt volume, cu marele premiu  Dr. Aurel Cosma  de una sută de mii lei".

    Vreau   să   completez   aceste   confesiuni   ale   bătrî­nului scriitor bănăţean Teodor V. Păcăţian cu menţiunea că el a mai   

              fost condamnat în 3 februarie 1908 „pentru agitaţie" la 10  luni temniţă               şi 400 coroane amendă.

132 133

Mai trebuie .amintit că Teodor V. Păcăţian, pe lingă faptul că ia fost redactor şef al ziarului  Telegraful român  de la Sibiu, pe care 1­a condus   şi   redactat   fără   întrerupere   de   la   1901   pînă   în   1917,   deci aproape de Unire, a mai colaborat şi publicat în mod obişnuit creaţii literare şi  articole de popularizare  culturală   în numeroase calendare sau almanahuri pe parcursul anilor, pînă la adinci bătrîneţe. Cea din urmă povestire ia publicat­o, în decembrie 1940, la Cluj, după dictatul de la Viema. Rămăsese în Ardealul de nord, frîint trupului ţării, unde s­a   stins   la   aproape   90   de   ani.   Povestirea   i­a   apărut   în   calendarul Tribuna Ardealului la Cluj.

Cînd a împlinit vîrsta de 80 de ani, la finele lui noiembrie 1932, l­am felicitat şi i­am cerut mai amănunţite date biografice. Atunci mi­a trimis şi confesiunile, din care am reprodus părţi privitoare la Cartea de aur,  scriindu­mi  totodată  ca răspuns   la solicitarea mea :  „Datele biografice pe care mi le­ai cerut, ţi le trimit aci alăturate ; scoate din ele ceea ce­ţi convine şi atîta cît afli de bine să publici din ele". S­a bucurat de sărbătorirea pe care i­am făcut­o la Timişoara în paginile cotidianului Unirea română,  editat şi redactat de Pompiliu Şerbescu, şi de   aprecierile   mele   din   lucrarea  Istoria   presei   române   din   Banat,  editată tot atunci de acest ziar. Dar cea mai mare bucurie i­au făcut­o delegaţii comunei Ususău, unde se născuse, care i­au prezentat în mod solemn diploma de cetăţean de onoare al acestei comune. Mi­a şi scris după aceea : „Pentru frumoasele cuvinte adresate mie, atît în scrisoare, cît  şi   în  elogiosul   articol  publicat   în  Unirea   română  şi   în paginile Istoriei presei române din Banat,  te rog să primeşti cele mai cordiale mulţumiri. Nu sînt vanitos, dar totuşi îmi cade bine cînd văd că mai sînt oameni care înţeleg că eu nu degeaba am trăit  în lumea aceasta optzeci de ani,  ci pentru ca să  muncesc şi  să  fiu de folos neamului meu. Cartea am citit­o cu mare atenţie şi cu şi mai mare plăcere. E o lucrare  foarte   interesantă,  compusă   cu pricepere  şi  cu migăleală.   îţi trimit cele mai călduroase felicitări şi îţi doresc ca şi celelalte lucrări, cu care ai intenţiunea să îmbogăţeşti literatura noastră, să le poţi scoate din   tipar   în   pace,   sănătos   şi   în   bună   dispoziţie,   pentru   că   văd   că priceperea de a le compune o ai din belşug, iar zelul de muncă    încă nu­ţi    lipseşte". Iar

despre proclamarea lui ca cetăţean de onoare al comunei sale natale, mi­a mărturisit în altă scrisoare : „Diploma de  cetăţean de onoare al comunei Ususău am luat­o în primire de la o delegaţie a consătenilor mei, care a venit aici la Cluj ca să mi­o aducă. Am fost adinc impresionat de acesată atenţie a ususăienilor mei".

Teodor V. Păcăţian avea multe lucrări şi studii terminate, rămase în manuscris, care n­au mai ajuns să fie publicate. [4]

Anii  bătrîneţii   i­a  trăit   în strada Baba Novac din Cluj,  îngrijit fiind de nepoata lui, Măria Ciuchină. La Cluj a murit, la 11 februarie 1941, în vîrstă de 89 de ani, înfrînt de bătrîneţe şi de suferinţe. Lumea poate 1­a crezut plecat de mult din mijlocul celor vii, deoarece nu se mai vorbea şi nici nu se mai scria nimic despre el. A rămas în Clujul înstrăinat   ca  un   simbol  al   strădaniilor   româneşti   dinainte  de  Unire. Figura lui de patriarh al durerilor şi al bucuriilor a fost pentru românii din Ardealul desprins vremelnic din trupul României un îndemn şi o pildă de răbdare şi de nădejde. Cu moartea lui Teodor  V.  Păcăţian a dispărut veteranul gazetăriei româneşti de dincoace de Carpaţi.

            NOTE

1.   în   revista  Luceafărul  Timişoara,   noiembrie   1935,   sînt publicate   numeroase   fotografii   familiale   ale   lui   Teodor  V. Păcăţian,  cîteva portrete  ale sale  şi  manuscrise   în facsimil, împreună cu un lung studiu biografic scris de autorul acestor rînduri.2.  Printre   lucrările  publicate  de  Teodor  V.  Păcăţian  se  pot aminti:  Lupta   pentru   drept,  după   Ihering,   Bucureşti,   1898 (regimul maghiar îi oprise intrarea în Ardeal pentru prefaţa ei agitatoare, dar prea tîrziu, fiindcă  toate exemplarele tipărite erau de mult trecute în Transilvania şi împărţite între fruntaşii români),  Scopul   în   drept  după   Ihering,   Sibiu   1898   ; Principiile   politicii  după   Holzendorf,   Sibiu   1899   ,­ Judecătoriile cu juraţi după legile ungare, Sibiu, 1899; Buna chiverniseală, carte pentru popor, Sibiu, 1900, şi altele.3. Scrisoarea din 30 decembrie 1935 a lui Teodor V. Păcăţian către Aurel Cosma­junior Timişoara :  „Despre dr. Paul

134 ­135

Vasici ştiu numai atîta că a murit în Timişoara, în casa sa proprie [...]   şi   e   înmormîntat   în   cimitirul   ortodox   din   „Maierile româneşti",... casa lui Vasici a moştenit­o fiica sa, măritată după profesorul dr. Iuliu Szalkay (era profesor la liceul real de stat din Timişoara), iar după transferarea acestuia la Budapesta, casa am cumpărat­o eu de la soţia lui Szalkay, Casa mea din Timişoara, era deci casa lui Paul Vasici".

4. Printre lucrările în manuscris ale lui Teodor V. Păcăţian nepublicate   era   şi   un   manuscris   de   177   de   file   cu   titlul  Un mecenate român,  cuprinzînd date despre viaţa şi activitatea lui Iosif Gali, cu preţioase informaţii istorice din trecutul românilor ardeleni şi bănăţeni de la finele secolului al 19­lea, precum şi textele  unor  discursuri  parlamentare,   rostite  de deputatul  Iosif Gali  în dieta din Budapesta, ca reprezentant al  circumscripţiei electorale   Recaş   de   lîngă   Timişoara,   discursuri   în   care   se oglindesc sentimentele, gîndurile şipreocupările  acestuia  pentru apărarea drepturilor  şi   intereselor româneşti. Acest studiu 1­a scris Păcăţian în anul 1916, dar 1­a revizuit   înainte  de moarte  şi  1­a  recopiat  „cu scrisul   lui  egal, mărunt şi curat,ca liter unui pisar de la curţile domneşti" — cum îl caracteriza Ion Breazu.

 FAMILIA POETULUI VICTOR VLAD DELAMARINA

Versurile   lui   Victor   Vlad  Delamarina,   atît   de   familiare   mai   cu seamă bănăţenilor, au fost publicate prima oară în ziarul Dreptatea din Timişoara în anii 1894—1895. Poezia în grai bănăţean creată de un tînăr lugojean a fost o noutatepentru publicul nostru cititor. Fenomenul acesta  original  şi  unic  a  stîrnit  curiozitatea multora, care, deşi cunoşteau graiul bănăţean, nu­şi puteau închipui că el poate deveni atît de expresiv în creaţii literare. Graiul acesta s­a adaptat mai bine şi mai uşor în poezie, decît în proză, mai ades în poezia cu accente de satiră şi umor.

Ca să înţelegem mai bine sursa de inspiraţie, precum şi leagănul de naştere al acestei poezii în grai bănăţean, trebuie să facem incursiuni  în mediul şi   în atmosfera  Lugojului  în care  a copilărit   şi   a   crescut   poetul,   dar   mai   ales   este   necesar   să­i cunoaştem familia şi felul ei de viaţă, cu preocupările ei muzicale şi literare, căci ea a exercitat o vădită   influenţă asupra formării poetului.

Pe acest poet răsfăţat de muze, dar doborît de soartă, îl cunoaştem nu numai din opera sa, ci mai cu seamă din amintirile pline de duioasă afecţiune ale lugojenilor. Am ascultat pe vremuri o mulţime de istorisiri despre Victor Vlad Delamarina, direct de la mama sa, Sofia Vlad, născută Rădulescu, pe care poetul o numea „sfînta", precum şi de la sora

137

Iui, Laura Vlad. Mi­au fost foarte preţioase şi informările primite de la ceilalţi membri ai familiei şi de la rudele sale, îndeosebi de la verişorii primari   ai   poetului,   de   la   Tiberiu   şi   Caius   Brediceanu.   Iar   sora poetului,   Lucia   Barbu,   născută   Vlad,   din   Caransebeş,   publicase amintiri din copilăria ei şi din viaţa fratelui Victor în Luceafărul de la Sibiu, cînd revista comemoraşe în 1908 împlinirea celor 12 ani de la moartea scriitorului.

Voi  sintetiza  aici  cîteva din aceste  date  biografice  de valoare documentară.

Lugojul, ca  şi  Timişoara, a cunoscut în trecut o animată  viaţă culturală românească. Corul şi teatrul de amatori din Lugoj, casina şi casa de lectură,  „Masa poganilor" şi petrecerile populare sînt numai cîţiva   din   factorii   permanenţi   care   au   întreţinut   o   atmosferă   de efervescenţă spirituală în acest centru.

Bunicul lui Victor Vlad Delamarina era un om de vază şi popular în   Lugoj.   A   condus   treburile   oraşului   o   lungă   perioadă   de   ani   ca primar. A fost mereu ales de  toată  populaţia. Constantin Rădulescu, fiul   preotului   cu   aceiaşi   nume   din   Chizătău   şi   al   preotesei   Terca (Terezia),   cu   două   diplome   universitare,   de   inginer   şi   de   avocat, conducătorul   necontestat   al   românilor   din   Lugoj   şi   din   satele învecinate, a fost ascultat şi iubit de toată lumea. înainte de a se stabili ca avocat la Lugoj, funcţionase ca inginer la cadastrul din Timişoara. El a avut trei fete şi doi băieţi, din care unul, Gheorghe Rădulescu, a fost medic în Bucureşti.

Casa lui din strada Făgetului a devenit un centru polarizator al tuturor forţelor româneşti din Lugoj. Cele trei fete ale lui, căsătorindu­se cu bărbaţi  de seamă,  au întemeiat familii care au jucat un rol de importanţă istorică în desfăşurarea evenimentelor de mai tîrziu. Sofia Rădulescu,   mama   poetului,   s­a   căsătorit   cu   Ioan   Vlad,   fiul învăţătorului din Leta­Mare de lingă Oradea, pe vremea cînd funcţiona ca „solgabirău" (pretor) în Satu­Mic din apropierea Lugojului, unde s­a născut la 31 august 1870 primul lor fiu, Victor, poetul de mai tîrziu. A doua   fiică,   Cornelia   Răduiescu,   s­a   căsătorit   cu   avocatul   Coriolan Brediceanu, cunoscutul tribun şi luptător pentru cauza naţională. Iar a treia fată,  Elena Răduiescu, s­a căsătorit cu avocatul George Dobrin, 

descendent al unei vechi familii din Lugoj.Familia lui Victor Vlad Delamarina n­a stat mult timp în Satu­

Mic. Tatăl său, ca funcţionar al statului, a ajuns în scurtă vreme să aibe conflicte cu oficialităţile superioare, din cauza atitudinii sale de bun român. Ioan Vlad şi­a dat demisia din postul administrativ ce­1 ocupa şi s­a mutat la Lugoj, unde a profesat avocatura. Aici s­au născut cele trei fete, surorile poetului : Lucia, Paula şi Laura.

Constantin   Răduiescu   şi   soţia   sa   Paulina,   fiica   lui   Vladimir Semian  din Timişoara­Fabric,   le­a  dat  o  educaţie  aleasă   fetelor   lor, îndeosebi   în domeniul  culturii  şi   literaturii   româneşti.  Toate   trei  au învăţat muzica şi  au ştiut să  cînte bine  la pian.  Cornelia,  mama lui Tiberiu şi  Caius  Brediceanu,   s­a  ocupat  cu multă  grijă  de  educaţia fiilor săi. De la mama lui a primit Tiberiu Brediceanu primele noţiuni de muzică, la fel şi fiica ei Cornelia, viitoarea soţie a poetului Lucian Blaga. Cea mai mică, Elena Rădulescu, căsătorită cu George Dobrin, ajuns după Unire cel dintîi prefect român de Severin, — şi­a dovedit tot timpul talentul de erudită muziciană. Ea a instruit şi condus vestitul cor al  Lugojului   înainte  de venirea   lui   Ion Vidu.  Au rămas neuitate   în ­amintirea timişorenilor serbările româneşti de la Sf. Ilie din cartierul Fabricului, organizate de Pavel Rotariu, redactorul ziarului Luminător  iul, cu prilejul hramului de la 20 iulie 1892, la care participase şi corul Lugojului, dirijat de Elena Dobrin. Chiar în perioada activităţii lui Ion Vidu, ea şi­a dat în continuare concursul de corepetitoare a corului.

Mama poetului,  Sofia  Vlad,  născută  Rădulescu,  a fost  şi  ea o mult apreciată scriitoare şi muziciană.  în jurul pianului ei s­au ţinut reuniuni periodice, un fel de cenaclu literar şi muzical. Salonul ei de literatură şi muzică a fost vizitat şi de Alexandru Mocioni, cînd venea la Lugoj, fiind şi el bun pianist şi compozitor. O editură muzicală de la Lipsca  îi   tipărise şi   îi   lansase vreo treizeci de compoziţii  originale. Cînd venea  la  cenaclul  muzical  al  Sofiei  Vlad,  Alexandru Mocioni improviza la pian o mulţime de compoziţii şi motive, una mai variată decît alta, care n­au mai putut fi reconstituite pe note. Mai frecventa acest cenaclu şi vestitul lăutar Nica Iancu lancovici, care le cinta la vioară   celor   prezenţi   culegerile   sale   de   folclor   muzical.   Mai   tîrziu participau   printre   alţii   şi   Ioan   Vidu,   precum   şi   nepotul   ei   Tiberiu Brediceanu. Din acest cenaclu al

138 139

Sofiei Vlad au pornit pe căi de realizare numeroase compoziţii. Sofia Vlad a aranjat  pe note  muzicale  şi   jocul  „Lugojana",  pe care   i  1­a cintat   la vioară  Nica  Iancu  lancovici,  auzit  de   la  bătrîinii   lăutari  ai Lugojului.   Din   ritmul   acestei   melodii   a   compus   apoi   Ioan   Vidu renumitul cîntec „Ana  logojana",   inspirat  şi  de  Anuşca  lancu,   fiica marelui  lăutar­folclorist,  căsătorită  cu un instrumentist  din orchestra tatălui ei.

Sofia   Vlad   a   compus   printre   altele  şi   cîntecele   :   „Doina primăverii"  pentru voce şi  pian, „Doina lăcrimioarei" pentru pian şi „Cîntecul   ciobanului".   Erau   mult   apreciate   şi   jucate   piesele   ei   pe scenele teatrelor de amatori, iar în anul 1907 Ioan Vidu i­a reprezentat cu corul său cunoscuta piesă de teatru muzical „Oala cu galbeni". Ba a publicat şi literatură originală, mai ales versuri, în revista Familia de la Oradea,   în  Luminătoriul  de   la   Timişoara   şi   în  Romănische   Revue,  redactată   de   Comei  Diaconovici   la  Budapesta,   Reşiţa  şi   Timişoara, revistă de literatură română publicată în limba germană (1885—1894).

Sofia Vlad a fost o femeie înzestrată cu multiple talente artistice, afirmîndu­se şi în domeniul artelor plastice.

In   ambianţa   familiei,   Victor   Vlad   Delamarina   şi­a   cultivat vocaţia pentru frumos. Cînd îl legăna pe copilaşul ei, Victor, mama îl adormea cu un cîntec de leagăn compus de ea. Versurile şi melodia acestui cîntec, Sofia Vlad le­a creat în anul 1871, cîind au fost traduse şi   în   limba   germană   de   L.  V.  Fischer   şi   publicate   în  Romănische Revue, iar muzica a fost aranjată pe note pentru voce şi pian de Louis Wiest.

Victor  Vlad   a   copilărit   în   strada  Făgetului.  Din   viaţa  acestui cartier românesc al Lugojului, unde populaţia vorbea în grai bănăţean, a  cules   atîtea  motive  pentru  poeziile   sale  de  mai   tîrziu.  De  mic   îi plăcea   teatrul  şi   era  nelipsit  de   la   reprezentaţiile   trupei   lui  George Augustin   Petculescu,   însufleţit   actor   şi   militant   cultural.   Iar   cînd poposea   în   Lugoj   cîte   un   circ,   Victor   Vlad   se   ducea   să   vadă „comegia". Personajul lui, Sandu Blegia tăbăcarul, i­a fost inspirat din amintirea acestor spectacole, cînd a scris poezia  Al mai tare om din lume.

Interesul pentru desen  şi teatru i se manifestase de la o vârstă fragedă.   Distracţiile   nu   le   căuta   ca   ceilalţi   de   seama   sa   în   jocuri zburdalnice sau zgo­

140

motoase, ci se delecta confecţionînd figurine şi păpuşi din mosoarele aruncate de la maşina de cusut din casă şi din „iconi", adică din chipuri colorate şi imprimate pe cartonaşe. Victor Vlad pregătea spectacole de marionete pentru fiecare duminică, cu piese alcătuite şi regizate de el din repertoriul poveştilor auzite sau citite, ca de pildă : Albă   ca   zăpada,  din   care   umplea   scena   cu   pitici,   cu   nişte   figuri colorate lipite pe cartonaşe ; Fata cu scufiţa roşie sau Roza din spini.  El mînuia piesele pe o mică scenă dintr­o ladă aşezată pe masă. Era atît de bucuros cînd veneau la aceste reprezentaţii verişorii şi prietenii săi, cu   surorile   lor.   Unul   dintre   spectatorii   aceştia   de   pe   vremuri   îmi povestea că nu puteau uita cu cîtă dibăcie manevra Victor Vlad jocul păpuşilor  şi  cum  îşi  schimba timbrul vocii  după  natura personajelor cărora trebuia să le dea grai în dialoguri. Astfel, Victor Vlad dovedea de mic înclinări pentru scenă şi el era acela care a iniţiat şi a susţinut din modestele sale mijloace şi resurse, strînse din „criţarii şi librete" primite de la oaspeţi, un rudimentar teatru de marionete pentru cercul lor  de  copii.  Cînd s­a   făcut  mai  mare,  Victor  Vlad  s­a   inspirat  din lecturi străine, şi, traducînd în româneşte diverse monoloage şi comedii scurte care i se păreau cu haz, a interpretat chiar el rolurile principale din aceste piese. Ca regizor a distribuit celălalte roluri prietenilor săi pe care   îi  considera  mai  potriviţi  şi,   tot   el,  mai  confecţiona  decorurile scenei, căci teatrul nu­1 mai jucau în cercul intim al familiei, ci într­un local cu participare publică. Prospeţimea inventivă a lui Victor Vlad a stîrnit  un   real   interes  printre   copiii   care   se  grupau  cu  neastîmpărat ataşament în jurul lui.

Cînd era mai mic, ceea ce 1­a amuzat mai.mult a fost jocul de bărci, o altă pornire de copil, care îl prevestea pe viitorul marinar. Victor îşi confecţiona, cu ajutorul mamei sale, mici corăbii din hirtie, pe care le lansa   apoi   pe   apele   ce   se   scurgeau   în   şanţurile   dinaintea   casei», umflate   de   ploaie.   Privea   apoi   din   dosul   geamurilor,   împreună   cu surorile sale mai mici, cum săltau aceste minuscule bărci pe şuvoiul apelor. La casa bunicului din Chizătău, unde îşi petrecea vacanţele, se simţea în largul său. îi plăcea să umble prin sat, unde toţi îl cunoşteau şi îl iubeau. Vorbea ca şi ei, în grai bănăţean. în zilele călduroase de vară îl atrăgea mai ales umbra copa­        

  141

cului din curtea casei străvechi, unde se îndeletnicea cu scrisul şi cu desenul. N­a ieşit încă din anii copilăriei, dar potenţialul sensibilităţii sale   înnăscute   îl   maturiza   înainte   de   vreme.   Aici   a   cunoscut­o   pe Binca, frumoasa fată îndrăgostită de flăcăul Traian, plecat la armată. Mai tîrziu, cînd şi­a amintit de jalea fetei care îndura dorul iubitului, Victor Vlad i­a închinat una din primele sale poezii.

Dragostea lui pentru teatru se manifesta tot mai evident. începea să imite acasă, în cercul intim al familiei scene din cele văzute la reprezentaţiile date de trupa lui George Augustin Petculescu. Comediile pline de humor jucate de Petculescu le ţinea în minte aşa de bine, încît venind acasă după spectacol, Victor Vlad le reproducea    cu    mult haz, intercalînd în dialoguri expresii din graiul bănăţean. L­a amuzat mai ales personajul coanei Chiriţa din piesa lui Vasile Alecsandri. Cînd era elev la liceu, a. încercat să compună şi câteva mici piese. Mama lui l­a ajutat şi în desfăşurarea noilor sale aptitudini, iar mătuşa sa Elena Dobrin l­a îndrumat şi l­a învăţat cum se montează şi se regizează o piesă de teatru. Astfel, Victor Vlad a început să organizeze unele   spectacole de teatru în cadrul intim al familiilor înrudite sau prietene. Prima piesă pe care a scris­o ia fost în cămin şi a reprezentat­o cu mica sa trupă formată din verişori şi prieteni, în „salonul literar"  al familiei Simonescu. Rolurile principale din această piesă scurtă au fost jucate de autor şi de Geni Simonescu, iar celelalte de Tiberiu şi Caius Brediceanu, de Tinca Simonescu şi de fraţii Dogariu. Aceeaşi echipă a mai reprezentat în condiţii similare    o    altă    piesă    La    maial,    scrisă    pentru ei de Sofia Vlad. Publicul spectator era numeros, căci părinţii, rudele şi invitaţii asistau cu plăcere la încercările artistice ale copiilor.

Victor Vlad  îşi   făcuse  în curte o popicărie,  ca  să  se   joace cu prietenii săi. Mereu venea pe la el şi Niţă Popovici, nuvelistul de mai tîrziu, pe care fetele îl porecleau şi ele, după cum auzeau de la prietenii lui Victor, spunîndu­i „Niţă mere, pere". Aşa îl porecleau lugojenii pe tatăl lui Niţă Popovici, iar fiul moştenise această poreclă. Atunci a sărit Victor în apărarea lui Niţă, spunîndu­le cu supărare „dă şie nu­i daţi paşie?" Iar fetele înţelegeau că nu­i frumos să rîzi de cineva. De altfel, porecla in

Lugoj nu­i motiv de supărare. Nimeni nu se sesizează de ea, fiindcă lumea­i obişnuită cînd vorbeşte de cineva, să­i spună porecla şi nu pe numele său adevărat. Fiecare familie lugojeană îşi avea porecla sa. Aşa îi ziceau de exemplu lui Traian Grozăvescu că­i „a lui Ciutcă". Acesta e un obicei vechi la românii bănăţeni. Porecla o întîlneşti şi în celelalte oraşe   sau   sate,   mai   ales   în   lumea   meseriaşilor.   Şi   în   Fabricul Timişoarei „maistorii" se cunoşteau după poreclă. Nu le plăcea să li se spună   în faţă,  dar cînd vorbeau de alţii,   îi  numeau convenţional  cu porecla binecunoscută de toţi.

Tatăl său, Ioan Vlad, era un om integru, sobru şi corect. Cînd au vrut să­1 umilească pentru atitudinea sa de dreaptă apărare a ţăranilor români, prin desfiinţarea plăşii Pogăneşti în care funcţiona ca pretor, el a preferat să plece din serviciul administrativ de stat şi să treacă la o muncă de liber profesionist. Cît trăise tatăl său, pînă la vîrsta de 11 ani, copilăria   lui   Victor   Vlad   fusese   mai   veselă.   După   o   călătorie   la Bucureşti, în anul 1881, avocatul Ioan Vlad s­a îmbolnăvit subit şi atît de grav, încît crizele de nervi declanşate de pe urma bolii, a obligat­o pe Sofia Vlad să­1 transporte imediat într­un sanatoriu din Budapesta şi să­1 interneze pentru un tratament mai îndelungat. Sofia Vlad s­a întors singură la Lugoj şi s­a mutat cu copiii în casa părinţilor ei, pe aceeaşi   stradă.   Victor   a   rămas   în   grija   bunicilor,   ca   să   urmeze   în continuare clasele secundare la gimnaziul de stat din Lugoj, iar Sofia Vlad a  plecat  cu cele   trei   fiice  ale  ei,  cu Lucia,  Paula  şi  Laura,   la Bucureşti,  unde,   la  intervenţia generalului  Davila,  au fost  primite  la Azilul   „Elena   Doamnă",   mama   ca   profesoară   de   pian   şi   de   limba germană, iar fetele ca eleve.

In iarna aceluiaşi  an a încetat  din viaţa  la Budapesta  tatăl   lui Victor Vlad, iar sora lui, Paula, a murit în ziua de 10 mai 1882.

La Bucureşti trăia unul din cei doi fii ai avocatului Constantin Rădulescu   din   Lugoj,   adică   fratele   mai   mic   al   Sofiei   Vlad.   Era medicul Gheorghe Rădulescu, căsătorit cu fiica lui Vasile Boerescu, pe atunci ministrul de justiţie al României. Surorile lui Victor Vlad, cu mama lor, de multe ori stăteau în capitală la „unchiul doctor".

După  plecarea Sofiei  Vlad şi  a fiicelor ei   la Bucureşti  Victor Vlad a rămas la Lugoj, la bunicii

142 143

lui,  ca  să  urmeze  în continuare   învăţămîntul   secundar   la  gimnaziul maghiar ; aici a fost coleg de clasă cu Niţă Popovici, prozatorul de mai tîrziu, pînă în primăvara anului 1884, cînd au fost amîndoi eliminaţi din şcoală. Destinele acestora doi scriitori bănăţeni s­au împletit într­o identică trăire dramatică spre aceeaşi finalitate tragică. Amindoi s­au îmbolnăvit de tuberculoză şi au murit de tineri, la o vîrstă cînd talentul lor începuse să se afirme cu promisiuni şi perspective tot mai mari în literatură. Victor Vlad n­avea încă 26 de ani împliniţi, cînd a decedat, iar Ion Popovici­Bănăţeanuil s­a stins la vîrsta de 24 de ani. Ce soartă crudă   pentru   ei,   ce   pierdere   ireparabilă   pentru   literatura   română bănăţeană  ! Ca elevi de gimnaziu, Victor Vlad şi Niţă Popovici s­au înfrăţit sufleteşte şi împreună au dat un nou impuls de viaţă culturală şi literară societăţii de lectură a „studenţilor români din gimnaziu", oare funcţiona  într­unul  din  localurile  şcolii  ortodoxe,   încă  din  anii  cînd urmaseră şi ei Clasele elementare de la această şcoală. Aici aveau o bibliotecă bogată în carte românească şi se ţineau şedinţe periodice, cu program   de   disertaţii   şi   discuţii   din   domeniul   culturii   şi   literaturii române.

In   anul   1884   Ion   Popovici   şi   Victor   Vlad   sînt   eliminaţi   din gimnaziu*.

Eliminarea   acestor   elevi   a   provocat   o   mare   vîlvă   în   opinia publică a românilor din monarhia austro­ungară. Problema a fost larg dezbătută   şi   în   presă.   Ziarele  Gazeta   Transilvaniei  din   Braşov   şi Luminătoriul din Timişoara au criticat aceste măsuri excesive. Pînă şi ziarul Viitorul de la Budapesta, organul partidului moderat român, de sub   conducerea   lui   Iosif   Gali,   şi­a   manifestat   dezacordul   faţă   de hotărîrea ministerului.

Constantin Rădulescu i­a anunţat imediat fiicei sale la Bucureşti eliminarea lui Victor. Ea a venit  în vacanţă  cu fetele la Lugoj şi în septembrie l­au dus cu ele în capitală, unde a fost înscris la liceul Sf. Sava, ca să­şi  continuie studiile şi a fost internat într­un pension de elevi. Victor Vlad i­a mărturisit

*   Victor   Vlad   Delamarina   lămureşte   cauzele   eliminării   dingimnaziu   în   manuscrisul   autobiografic  Cartea   vieţii   melepaginile   101—104),   apărut   în   volumul  Ăl   mai   tare   om   dinlume  de   Victor   Vlad   Delamarina   (ediţia   îngrijită   şi   prefaţatăde Simion Dima), editura Facla 1972. ~~

mamei sale că­i plăcea în România şi dorea să sefacă militar „ca să se războiască cu duşmanii poporului său". Dorinţa i­a fost îndeplinită. în vara anului 1885 au venit cu toţii la Lugoj ca să­şi  ptreacă  vacanţa  în sînul  familiei.  Victor  Vlad se  pregătea  pentru noua carieră. In august a plecat la Craiova, unde a fost primit în şcoala militară. în anul următor a trecut la şcoala militară din Iaşi. Aici i­a descoperit profesorul de desen vocaţia pentru pictură şi 1­a încurajat să şi­o dezvolte. în perioada celor trei ani, cît a stat în capitala Moldovei, a   ajuns   să   se   perfecţioneze   în   acest   domeniu   încît   se   gîndea   să abandoneze  milităria  şi   să   se  dedice  picturii.  Arta   aceasta   era  mai conformă cu aspiraţiile şi cu structura sufletului său. Iscusinţa iui în desenul figurai şi­a dovedit­o în schiţele satirice cu care îi amuza pe profesorii   şi   pe   elevii   din   şcoală.   în   1889   au   scos   elevii   o   revistă humoristică,  Consemnul,  litografiată şi redactată de ei. Victor Vlad a ilustrat­o cu numeroase caricaturi, inspirate din viaţa cazonă. Aici şi­a afirmat pentru prima dată talentul de pictor.

Firea sa voluntară şi independentă, uneori visătoare şi meditativă, nu se împacă şi nu se putea adapta disciplinei militare : făptura lui era plâpîndă. Nu rezista ia obositoarele înstrucţii militare. S­a îmbolnăvit şi a rost nevoit să se întoarcă la Lugoj ca să­şi îngrijească sănătatea. Pe atunci nimeni nu bănuia că se încuibărise în el germenul nemiloasei boli. Medicii i­au recomandat un mediu mai liniştit şi o viaţă sub un soare mai cald. Victor Vlad a insistat ca să fie trimis în Italia pentru a învăţa   pictura.   Acolo   s­ar   fi   bucurat   totodată   şi   de   o   climă tămăduitoare. Dar familia lui nu era de părere să abandoneze o carieră aproape formată, care putea să­i asigure, ca ofiţer, o existenţă fără griji. Astfel, Victor Vlad fu nevoit să se întoarcă la Iaşi, resemnat. Boala însă îl măcina lent. Sora lui Lucia a notat în amintirile ei : „După o lună s­a recules şi a plecat înapoi, iar către vară a trimis o scrisoare acasă, în care spunea că  e dezgustat de viaţa militară şi roagă  pe mama şi pe tata­moşu să­1 lase să plece în Italia, să înveţe pictura. Dorinţa asta nu i­au împlinit­o. Erau toţi  îngrijoraţi,  cum să   lase el  o carieră  sigură, pentru una nesigură. El nu se gîndea, în pasiunea lui pentru

144 145

 pictură, că greu va ajunge la vreun renume. Eu aşa de mult voiam să­1 lasă   bătrînii   să­şi   îndeplinească   dorinţa   şi   ziceam   mamei   că­i   dau zestrea mea numai să­1 văd mulţumit, să poată studia mai bine pictura. Nu s­a învoit  mama de fel  şi  Victor a rămas  în şcoala militară  mai departe". (Revista Luceafărul  Sibiu nr. 11—12 din iunie 1908, număr închinat memoriei lui Victor Vlad Delamarina, în care sînt publicate şi schiţele de călătorie din anul 1894 cu reproduceri din acvareilele sale, precum şi cîteva fotografii familiale).

Albumele cu schiţe şi picturi în acuarelă le­a lucrat cu scopul ca, pe baza lor, să obţină o bursă pentru Italia.

După  terminarea studiilor de la iaşi, a trecut la şcoala militară din  Bucureşti,  unde a   trebuit  să  mai  urmeze un an de zile  şi  după aceea, în vara lui 1891, să­şi facă stagiul pe bricul „Mircea", ca să fie numit sublocotenent. Schiţele din prima sa călătorie, pe mare, le­am văzut la sora lui, Laura Vlad, profesoară în Lugoj, care le păstra cu pioasă grijă.

Victor Vlad Delamarina a navigat Ia vîrsta de 21 de ani pe Marea Neagră,   prin   Bosfor,   Marea   Marinară   şi   pe   apele   arhipelagului,   la Chios,  Rodos, Creta, pînă   în portul Pireu. Plecînd din Constanţa cu vasul­şcoală „Mircea" în ziua de 18 iulie 1891, s­a înapoiat din prima sa călătorie prin Salonic. De atunci a făcut mereu călătorii pe mare. Ultima,   din   anul   1893,   pe   crucişătorul   „Elisabeta"   a   fost   cea   mai interesantă şi mai lungă. Pe această a descris­o pe larg şi a ilustrat­o cu multe schiţe pictate în acuarelă, surprinzând cu simţ realist şi cu mult pitoresc tipuri, peisaje şi aspecte din porturile şi din locurile vizitate. A făcut escale ia Oradea, Sevatopol, Sinope, Constantinopol, Chios, apoi în porturile italiene Taranto, Ancona, Veneţia, Triest şi Pola. Schitele lui   Victor   Vlad   Delamarina   prezintă   pentru   noi   şi   un   document autobiografic, mai ales că prin mărturia lor putem pătrunde mai adinc în   intimitatea   şi   fineţea   sensibilităţii   şi   gîndirii   sale.   Schiţele   de călătorie sînt mai interesante prin imaginile în culori şi prin desenele făcute cu migală, decît prin textul frumos şi clar redactat.

In luna aprilie 1895 a fost avansat la gradul de locotenent. Dar ce folos ? S­a întors din mările sudice, din Mediterana şi din Adriatica, cu sănătatea

zdruncinată. A fost nevoit să­şi ia un concediu de boală fără termen şi să   se   întoarcă   acasă,   la   Lugoj.   La   sfatul  medicilor   a  plecat  pentru tratament   climateric   în   staţiunile   Worishofen,   Merano   şi   Abba­zia. Totul a fost  însă  zadarnic. Nici o medicaţie şi nici  o cură  nu­1 mai putea   ajuta.   Era   prea   tîrziu   :   sfârşitul   era   aproape.   Victor   Vlad Delamarina   era   amărât   şi   deprimat.   In   marina   română   nu   s­a   mai întors.   S­a   prăbuşit   deodată   carieră   militară   care,   după   socotelile familiei  sale urma să­i  asigure o existenţă  fără  griji.  Tocmai cariera aceasta şi neîmplinirea idealurilor l­au zdrobit. Totuşi, mai avea licăriri de speranţe, care îl îndemnau să­şi pună la punct lucrările literare şi artistice.

In lunile călduroase ale anului 1894 Victor Vlad Deliamiarinia s­a dus să se odihnească şi să se refacă la „Casa de la vie" a lui Coriolan Brediceanu. Aici pe Dealul viilor, în aerul mai curat şi mai tonic, în afară  de oraş,  departe de zgomotul Lugojului, îi plăcea şi se simţea bine. A lucrat şi a scris, mai mult ca să uite de boală.

In liniştea de aici şi­a definitivat poeziile sale în grai, pe care le­a trimis pe rînd ziarului timişorean Dreptatea, care le­a publicat în 1894 sub   pseudonimul  Delamarina.  Nu   se   ştia   cine   era   autorul,   însă prospeţimea, umorul acestor poezii au stârnit viul interes al cititoriloir. în felul acesta Timişoara se leagă strîns de debutul literar al lui Victor Vlad.

S­a păstrat cronica casei istorice de la vie, pe care a început s­o scrie   Victor   Vlad   Delamarina   şi,   după   moartea   sa,   au   continuat­o ceilalţi   membri   ai   familiei.   Casa   fusese   cumpărată   de   Coriolan Brediceanu   în   anul   1870   şi   a   fost   locul   agreabil   de   întâlnire   a nenumăraţilor vizitatori care jucau roluri importante în viaţa publică şi culturală a românilor. Paginile acestei cronici iniţiate de Victor Vlad Delamarina sînt izvoare preţioase pentru cei care vor să cerceteze viaţa poetului,  dar  şi  viaţa  culturală   a  Lugojului,  atât  de   intim  legată  de numele Bredicenilor. El cel dintîi a notat în această cronică o serie de amintiri şi de impresii, care oglindesc neuitatele clipe de bucurie pe care le­a trăit aici.

Ultima iarnă a petrecut­o acasă, la Lugoj, unde stătea familia sa, —o casă situată la intersecţia străzii Făgetului cu cea care ducea spre Timişoara, pe aceeaşi latură, aproape de casa bunicilor Rădulescu. O mare importanţă acorda transcrierii în albume a

146 147

schiţelor   de   călătorie   şi   îndeosebi   prelucrarea   în   formă   definitivă   a desenelor   şi   acuarelelor   care   reprezentau   privelişti,   peisaje   şi   tipuri întâlnite pe parcursul călătoriilor. Boala 1­a doborit în aşa măsură, încît, obosit de toate, şi­a azvîrlit pensula cu amărăciune : „Nu mai lucrez nimic". Picturile din album au rămas neterminate, iar partea de text a schiţelor  pe  care  n­a  mai   ajuns  să  o  copieze,   a   completat­o  ulterior mama   sa.   Victor   Vlad  Delamarina   mai   încercase  o   adaptare  pentru teatru a unei piese străine, care urma să fie jucată. A căzut la pat şi nu s­a mai putut reface. Il obseda ghidul morţii. Işi amintea de prietenul său   Niţă   Popovici,   care   avusese   şi   el   o   soartă   tristă.   Ion   Popovici­Bănăţeanul murise la 10 septembrie 1893, cînd el era departe, ca ofiţer de marină,  şi  nu putea sta de veghe la căpătîul prietenului său.  Sint impresionante cuvintele din amintirile surorii sale Lucia Barbu : „Victor al nostru era pierdut. Nu pe mare, în valuri, cum gindeam la plecarea lui în călătorii. întors acasă  din valurile lumii, a zăcut în odaia, în patul unde a dormit cînd era copil, pînă a rămas un schelet. îi era aşa de greu să vadă că plînge cineva, şi cînd m­am dus şi eu pentru ultima oară să­1 văd, să­mi iau adio de la el, — vai, Doamne, abia îmi stăpîneam plinsul. Cînd tuşea ofta şi suspina. Tăbărît mă ţinea de mînă, şi zicea : „Ce bine eşti tu. Eşti ca o romană. Vezi, eu ce am ajuns ! Şi mami e ca o sfîntă, aşa e de bună,  eu mă prăpădesc, şi nici ea nu­mi mai poate ajuta cu nimic".

Simţindu­şi   sfîrşitul,   Victor   Vlad   Delamarina   şi­a   exprimat dorinţa   de   a   fi   dus   la   Pietroasa,   la   ferma   mamei   sale   de   lîngă Hereaideşti, printre sătenii pe care îi îndrăgise de cînd era mic. Poate nădăjduia că aerul de la ţară să­1 mai ţină în viaţă ? Sau poate a vrut să moară   în   satul   său   natal   ?   Ziua   inevitabilă   a   sosit.   Victor   Vlad Delamarina   şi­a   dat   duhul   la   15   mai   1896.   în   preziua   morţii   îşi exprimase din nou rugămintea : „Să mai ştii, mami, că eu voiesc să mă îngropaţi în pădurice, să mă ducă numai cu carul cu boi, şi băieţi din Satu­Mic*, unde m­am născut, — să fie pe lîngă car". Arătînd cu mîna spre   pădurea   de   alături,   mai   spunea   :   „Ce   frumoasă   e   natura   ! Binecuvîntată să fie verdeaţa asta ! Eu acuşi mă duc !"

* Azi comuna se numeşte Victor Vlad Delamarina. ­.

Mama   lui   a   vrut   să   fie   înmormîntat   în   cimitirul   din   Lugoj. Sicriul, presărat cu florile primăverii, cu liliac şi lăcrimioare, aduse de ţărani,   a   fost   transportat   într­un   car   decorat   cu   ţesături   şi   covoare româneşti pînă la oraş, fiind însoţit lateral de o gardă de feciori din sat, îmbrăcaţi în costume naţionale. La intrare în oraş, a fost aşezat într­un car funebru, urmat de mulţimea care venise să­1 petreacă la locul de veci. Cortegiul a făcut un ocol prin străzile Lugojului, ca un simbolic rămas bun şi o ultimă plimbare prin acel oraş, pe care 1­a iubit aşa de mult.   L­au   condus   şi   de­a   lungul   Timişului,   trecînd   prin   faţa gimnaziului.   I­au   împlinit   şi   dorinţa  de   a  nu­i   fi   anunţată  moartea garnizoanei militare din localitate, pentru că locotenentul din marina română refuzase orice paradă ostăşească şi onoruri din partea armatei imperiale austro­ungare.

Moartea prematură şi condiţiile de viaţă nu i­au permis poetului Victor  Vlad  Delamarina   să­şi   închine  puterea  de  muncă  şi   talentul marilor realizări visate de el. Dar versurile sale rămîn proaspete si se citesc şi azi cu plăcere. Ediţia postumă (din 1902), îngrijită de Valeriu Branişte, s­a epuziat repede. Nu­i vorbă, articolul Iui Titu Maiorescu din 1898 a contribuit mult la popularitatea scriitorului şi de altfel locul lui   Victor   Vlad   Delamarina   este   asigurat   în   literatura   română.   Au apărut mai multe ediţii şi toate s­au epuizat repede. Umorul sănătos, sufletul   ţăranului  bănăţean  răzbat  din poeziile  primului  nostru  poet dialectal cum îl numea Titu Maiorescu.

Cînd  în anul 1936,  la a 40­a aniversare a morţii  poetului, am publicat şi prefaţat volumul său Schiţe din călătoriile mele, bătrîna lui mamă  mi­a  oferit  un sprijin  preţios   ;   supravieţuise multor   încercări triste din familie şi din zbuciumata ei viaţă, si avea să trăiască pînă în 1944, cînd s­a stins la Lugoj, unde locuia la fiica ei Laura. îşi păstrase luciditatea pînă la adînci bătrîneţe ; avea 93 de ani cînd ne­a părasit, parcă  voind să  dovedească  vitalitatea familiei ei, în care a purtat cu bărbăţie şi curaj rolul de mamă energică şi plină de grijă faţă de copii ei. Amintirea Sofiei Vlad Rădulescu a fost pentru mine legătura vie pe care am păstrat­o cu nefericitul ei fiu, poetul prin care graiul românesc din Banat a găsit întrupare literară.

148 149

            TIBERIU BREDICEANU ŞI CÎNTECUL POPULAR

In ziua de 19 decembrie 1968, cînd a murit Tiberiu Brediceanu, eram  la  mătuşa mea Lucia  Cosma  în Sibiu şi  am vorbit   tot   timpul despre el, fără să bănuim că tocmai atunci s­a stins sufletul generos al marelui compozitor bănăţean. Lucia Cosma cîntase pe vremuri doinele şi melodiile lui Tiberiu Brediceanu la nenumărate concerte pe care mi le­a   evocat   cu   sentimente   duioase.   îşi   amintea   cum   organizase împreună cu Tiberiu Brediceanu o mulţime de programe muzicale în Ardeal şi  Banat,  în perioada dinaintea primului război mondial,   îmi povestea cum Ie pusese pe scenă, tot ea, operetele de factură folclorică ale   lui   Tiberiu   Brediceanu,   ca   de   pildă   opereta  La  şezătoare,  care avusese un mare succes la Timişoara şi în alte părţi, rolul principal de prim­solistă fiind jucat şi cîntat de ea.

Lucia Cosma era fiica cea mai mare a lui Partenie Cosma din Sibiu,   care  mai   avea  două   fete,  pe  Minerva  care  publicase  albume artistice cu motive de ţesături româneşti, cunoscute şi larg răspîndite sub denumirea de „Albumul Minervei", şi pe Hortensia, căsătorită în 1907 cu poetul Octavian Goga din Răşinari. în 1894 s­au unit cele doua familii Cosma din Ardeal cu cea din Banat, căsătorindu­se Lucia din Sibiu cu fratele tatălui meu, cu dr. Aurel Cosma din Timişoara, ajuns în 1919 primul prefect român al judeţului Timiş — Torontal. Lucia

Cosma   studiase   canto   cu   celebra   Mathilda   Marehese   la   Londra  şi Paris,   care   fusese  şi   profesoara   cîntăreţei  de  operă,  Melba.  Mătuşa Lucia a trăit timp de trei decenii în Timişoara şi a activat în Banat pe teren social, cultural, muzical şi artistic. Lumea o răsfăţa cu denumirea de „privighetoarea Ardealului", în realitate ea a popularizat cîntecul bănăţean   la  mulţimea  concertelor   ce   Ie  dăduse   înainte  de  Unire   la Bucureşti,   în   diversele   centre   româneşti   din   fosta  monarhie   austro­ungară, la Viena şi în alte oraşe ale Europei. în perioada interbelică a funcţionat   ca   profesoară   la   conservatoriul   din   Bucureşti.   Una   din renumitele ei eleve a fost şi Stela Roman, fosta primsolistă a Operei Metropolitane din New York. La operetele şi concertele organizate de ea cu melodii din bogatul repertoriu al lui Tiberiu Brediceanu au luat parte nu numai intelectuali, ci mai ales formaţii de cor. Românii de la oraşe şi din sate au învăţat cîntecele auzite şi le­au răspîndit cu atîta însufleţire,   încît   din   elanul   lor   s­a   născut   versul   :   „Mîndră   ţară   e Banatul, —că la noi cîntă tot natul". Lucia Cosma a decedat în Sibiu, la 11 iunie 1972, în vîrstă de 96 de ani.

Intre familiile noastre se stabilise o strînsă legătură de prietenie. De mic  l­am cunoscut pe Tiberiu Brediceanu,   încă  pe  vremea cînd eram   la   gimnaziul   maghiar   din   Timişoara   şi   urmam   concomitent conservatorul   de   aici.   Prin   1911   venea   la   repetiţiile   operetei  La şezătoare,  a cărei montare o pregătea Lucia Cosma. Făceau parte din aceeaşi generaţie şi colaborarea lor muzicală a continuat pînă după anii celui de­al doilea război mondial. în acelaşi timp, au fost decoraţi cu Ordinul Muncii, clasa I, pentru deosebitele lor merite pe tărîm artistic. Amîndoi s­au afirmat şi în domeniul publicistic. Din ceea ce au scris s­ar putea întocmi voluminoase cărţi  de literatură,  de muzicologie, de artă şi cultură, de conferinţe şi articole de ziare sau reviste*.

Arnintindu­mi aici  de Tiberiu Brediceanu, voi evoca,  pe  lîngă opera muzicală, şi activitatea sa de condeier. El a fost un intelectual fin, ordonat în gîndire. Cînd ţinea conferinţe sau cuvîntări publice era de o cursivitate melodică, iar în ceea ce scria şi publica, avea expresii armonioase. în vorbirea şi în

'•'Editura Muzicală a publicat în 1976 Scrieri de Tiberiu Brediceanu.

150 151

 stilul său se manifesta parcă muzica. Mulţimea studiilor şi articolelor sale  din   presă,   precum şi   numeroasele   conferinţe  şi   comunicări   de muzicologie   apărute   de­a   lungul   anilor   sînt   mărturii   documentare pentru   istoria   culturii   noastre.   A.   scris   şi   a   publicat   evocări   foarte apreciate despre compozitorii români, precum şi despre muzica noastră folclorică.  Tiberiu Brediceanu nu era numai muzician, ci  şi  scriitor. Printre   lucrările   lui   publicate   se   numără   în   primul   rînd   amintirile despre   Gavriil   Musicescu,   George   Dima,   lacob   Mureşianu   si   loan Vidu, precum şi  studiul de evocare a vieţii  şi  operei muzicale a  lui Ciprian Porumbeseu. Printre memoriile sale, cele mai importante sînt frumoasele  şi   impresionantele  amintiri  publicate   în 1968.  cînd avea vîrsta de aproape 90 de ani, cu prilejul semicentenarului Unirii de la Alba­Iulia,   la  pregătirea  şi   la   înfaptuirea  căreia   luase   în 1918 parte activă.   Tiberiu   Brediceanu   a   dat   dovadă   de   remarcabile   calităţi publicistice. Evocările sale formează adevărate pagini literare. Cîteva lucrări din cele apărute au nu numai valoare documentară, în domeniul muzicii   si   dansului   românesc,   ci   sînt   singurele   surse   de   informare istorico­artistică.  Este foarte interesant studiul ce 1­a publicai despre Romana. Fpoca şi istoricul acestui dans. Voi aminti aici şi două lucrări publicate în limba franceză  şi anume :  Historique et etat actuel des recherches sur la musiaue populaire roumaine, o comunicare făcută de el la congresul artelor populare din Praga în anul 1928, şi o altă lucrare apărută   la Bucureşti   în anul 1938 cu titlul   :  Histoire de la musique roumanie en Transsvlvanie.

Prin muzica lui Tiberiu Brediceanu a vibrat sufletul unui întreg popor, s­a manifestat idealul naţional şi social al neamului nostru şi au răsunat   ecourile  mai   multor  generaţii,   care   au   sădit   în   doine  şi   în cîntece dureri şi aspiraţii de viitor.

Tiberiu Brediceanu nu a fost numai al nostru, al bănăţenilor, care totdeauna l­am revendicat cu mîndrie şi cu un tradiţional patriotism, ci a aparţinut întregului popor român, deoarece prin rodul muncii sale a pregătit calea şi terenul sufletesc al celor care au fost chemaţi să lupte pentru înfăptuirea idealurilor străbune. Tiberiu Brediceanu a fost un ambasador al drepturilor româneşti pe care le­a propovăduit    lumii cu limba   universală a muzicii­Prin melodiile lui culese din popor, respiră  poporul, reînvie trecutul 

acestui popor.Tiberiu   Brediceanu   a   descoperit   tezaurul   imens   al   folclorului 

muzical din Banat  şi a fost precursorul acelora care s­au inspirat din această comoară etnică. Tot ce a scris pe note muzicale a fost expresia fidelă   a   creaţiei  populare   colective.  El  nu  a   împrumutat  motive  de folclor   pentru   a   le   denatura   sau   a   le   exprima   în   diverse   forme artificiale,   el   nu   a   altoit   pe   trunchiul   muzicii   româneşti   modulaţii străine   şi   nu   a   îmbrăcat   cîntecul   nostru   în   tipare   de   import,   ci   a desăvîrşit moştenirea muzicală, ridicîndu­o pe o treaptă mai înaltă de expresivitate.

Mi­am trăit copilăria în leagănul doinelor lui Tiberiu Brediceanu şi tinereţea în vibraţia cîntecelor sale. El ne­a descoperit prin folclorul muzical drumul spre inima poporului.

Evocînd amintirea lui Tiberiu Brediceanu, de care m­am simţit întotdeauna ataşat prin legături de colaborare şi de prietenie, reînvie în amintirea   mea   trecutul   românesc   al   Lugojului   de   altădată,   în   care familia   Brediceanu   a   fost   factorul   animator   şi   polarizator   al   vieţii naţionale şi al tradiţiilor locale.

Bunicul   lui,   Tiberiu,   săpunarul   Vasile   Brediceanu,   a   fost   un meseriaş de vază în oraşul său, fiind unul din revoluţionarii lui Eftimie Murgu  de   la  1848,   iar   tatăl   lui  Tiberiu,  popularul   avocat  Coriolan Brediceanu,  a   fost  conducătorul  politic  al   românilor  din Lugoj,  din întregul Banat. Amîndoi au iubit muzica şi teatrul, au cîntat în cor şi au jucat piese româneşti pe scene improvizate. In această ambianţă s­a născut şi a crescut compozitorul de mai tîrziu.

Lugojenii   au   iubit   cîntecul.   Ei   au   organizat   ceadintîi formaţie corală, înfiinţînd în anul1856  „Reuniunea de cîntări  şi  muzică", care mai dăinuie şi azi sub denumirea de Corul „loan Vidu", pe lîngă casa municipială de cultură a Lugojului.

Tiberiu Brediceanu, născut la 2 aprilie 1877 în Lugoj, înainte de a   se   iniţia   în   studiul   muzicii,   şi­a   format   sufletul   în   mediul   casei părinteşti. Tatăl său, nelipsit de la repetiţiile corului, îl lua cu el, unde copilul a avut primul contact cu notele muzicale. Coriştii erau în cea mai  mare  parte  meseriaşi,   ţărani  şi   podgoreni,  care,  după  oboseala muncii cotidiene, veneau să se instruiască şi să pregătească programele concertelor, devenite manifestaţii româneşti de primordială importanţă în structura vieţii cultu­

                                         152                                        153

rale   a   Lugojului   din   trecut.   Vocile   coriştilor   de   o   melodioasă sonoritate,   au   dat   o   valoare   neîntrecută   şi   o   sublimă   audiţie ansamblului coral. Mulţi dintre ei au devenit solişti de mare calitate. Mai tîrziu, celebrul tenor Traian Grozăvescu din mijlocul acestui cor a pornit pe drumul strălucitei sale cariere.

Primele   lecţii  de  muzică   le­a  primit  Tiberiu Brediceanu de  la mama sa, Cornelia, fiica inginerului cadastral şi avocatului Constantin Rădulescu, primarul Lugojului. Ea a fost o bună pianistă şi o devotată educatoare muzicală pentru fiul ei. De la ea a învăţat muzică şi celălalt fiu   al   ei,  Caius  Brediceanu,  precum şi   fiica   ei  Cornelia,   căsătorită ulterior  cu  poetul  Lucian  Blaga.  Dar   ceia  mai   importantă   influenţă asupra   lui  Tiberiu  Brediceanu  a   exercitat­o   sora  mamei   sale,  Sofia Vlad, mama poetului Victor Vlad Delamarina. Salonul Sofiei Vlad a devenit un mic conservator şi un cerc literar unde ea, ca scriitoare şi compozitoare, patrona şi îndruma tinerele talente. De la ea a învăţat Tiberiu Brediceanu cele dinţii metode de a culege şi a transpune pe note muzicale cîntecele populare, avînd ea însăşi o vastă colecţie de melodii din popor.

Un fapt puţin cunoscut, pe care mi 1­a istorisit şi Traian Vuia, este participarea lui Alexandru Mocioni la reuniunile literar­muzicale din  casa  Sofiei   Vlad.  Constatin   Rădulescu,   tatăl  Sofiei   Vlad,   fiind avocatul   şi   jurisconsultul   familiei   Mocioni,   a   fost   mereu   vizitat   la Lugoj de această   familie,   în special  de Alexandru Mocioni.  Tiberiu Brediceanu, nelipsit de la cenaclul organizat de mătuşa sa, unde adesea 1­a întâlnit  pe Alexandru Mocioni, a prins de la el  o înclinare spre muzica clasică. De mic a simţit Tiberiu Brediceanu o îmbinare a celor două   tendinţe,  una populară  şi  alta  academică,  care   l­au călăuzit   în compoziţie. De aceea, în opera sa muzicală găsim motive autentice din folclorul românesc exprimate în formă clasică.Corul mitropolitan din Iaşi, condus de Gavriil Musicescu, în itinerarul turneului   său  din  vara   anului  1890,   a  poposit   cîteva  zile   la  Lugoj. Lugojenii, oare cîntau compoziţii străine cu texte traduse în româneşte, şi­au dat seama de valoarea cîntecelor noastre adunate din popor şi transpuse în muzică cultă şi corală de dirijorul din Moldova. Contactul cu corul din Iaşi şi mai ales cu puternicpersonalitate   a dirijorului   şi compozitorului Gavril Musi­

cescu, a fost hotărîtor pentru 'destinul şi drumul muzical al lui Tiberiu Brediceainu, care abia împlinise atunci vîrsta de 13 ani. Părinţii lui, văzînd vocaţia copilului, interesul şi dragostea lui pentru muzică, i­au asigurat toate condiţiile necesare ca să poată studia în direcţia dorită de el.

După mentalitatea de atunci şi, pentru că arta nu putea oferi un mijloc de existenţă,  Coriolan Brediceanu a vrut să   facă  din fiul său Tiberiu  un   jurist  de  vază,   să­i   înlesnească   o   carieră.  Dar   iubind  şi înţelegînd   muzica,   în   acelaşi   timp   s­a   gîndit   să­i   creeze   copilului posibilităţi  de a studia pianul şi  armonia.  L­a  angajat  pe profesorul Iosif Czegka, dirijorul corului românesc din Lugoj, cu care Tiberiu a făcut lecţii de muzică în mod regulat. Apoi în anul 1892 l­a trimis la liceul  din  Blaj,   unde  a   funcţionat   ca  profesor  de  muzică   renumitul compozitor Iacob Mureşianu, care scotea pe cheltuiala sa prima revistă muzicală   din   Transilvania  Musa   română,  cunoscută   de   familia Brediceanu de la apariţia ei. Tiberiu Brediceanu a fost trei ani elev al liceului   românesc   din   Blaj.   După   această   perioadă,   elevul   ia   fost obligat   să   părăsească   Blajul,   împreună   cu   alţi   colegi,   din   ordinul autorităţilor, care le­au adus învinuirea de „instigatori naţionali".

O   vădită   influenţă   a   avut   asupra   lui   Tiberiu   Brediceanu personalitatea autoritară şi disciplina muzicală a lui Ioan Vidu, ajuns dirijor  al  corului  din Lugoj,  care  s­a  ocupat  cu   interes  şi  afecţiune deosebită de educaţia fostului elev de la Blaj.

în   urma   vizitei   corului   mitropolitan   din   Iaşi,   Coriolan Brediceanu, împreună cu ceilalţi fruntaşi ai vieţii publice, au stăruit ca biserica ortodoxă din Lugoj să­1 trimită pe învăţătorul confesional Ion Vidu să urmeze conservatorul din principalul oraş al Moldovei, unde era director Gavriil Musicescu. în timpul celor doi ani, 1891—1892, cît a stat Ioan Vidu la Iaşi, a învăţat pe lingă muzica instrumentală, teorie şi armonie, îndeosebi metoda lui Musicescu de a culege şi a prelucra cîntecele  şi   jocurile  populare.   întors   la  Lugoj,  a  preluat  conducerea corului,   dirijat   atunci   de   Elena   Dobrin,   şi   l­a   iniţiat   pe   Tiberiu Brediceanu în tainele valorificării folclorului muzical.

Primele compoziţii ale lui Tiberiu Brediceanu datează  din anii adolescenţii. In 1893, adică la vîrsta

                                     154                                         155

 de 16 ani, ia transcris şi armonizat cîteva caiete de „jocuri populare româneşti", iar în anul următor a publicat în revista Musa română de la Blaj, cîntece culese şi stilizate de el,  ca de pildă  „Ardeleana", aşa cum se juca în Banat  „Bagă, Doamne,  luna­n nori" pentru voce şi pian, şi a prelucrat în acelaşi timp doinele, baladele şi cîntecele pe oare Ie­a adunat direct de la sursa colectivă a ţărănimii noastre. De atunci a început laborioasa activitate muzicală a lui Tiberiu Brediceanu, înregistrînd în repertoriul lucrărilor sale în fiecare an o serie de compoziţii, toate de provenienţă populară şi armonizate apoi după metoda sa proprie.

Imperativele   vieţii   sociale   de   atunci   şi   dorinţa   părinţilor   l­au determinat să urmeze studiile juridice la Budapesta, Bratislava, Viena şi Roma,   trecînd   în   anul   1902   examenul   de   doctorat   în   drept   la Universitatea din Cluj. în anii studiilor superioare dinadins a colindat pe la diversele universităţi, ca să­şi poată urma şi completa învăţăturile muzicale,   de   armonie,   de   compoziţie   şi   de   contrapunct.   Pe   lîngă cursurile   universitare   a   luat   lecţii   de   la   marii   maeştri   ai   timpului, întorcîndu­se acasă cu un capital preţios de cunoştinţe muzicale şi de metode ştiinţifice în domeniul prelucrării folclorului.

Partenie Cosma,  directorul   general al   băncii „Albina" din Sibiu, 1­a adus pe lîngă el, dîndu­i o funcţie care să­i permită a­şi folosi timpul pentru preocupările sale de creaţie muzicală. Aici s­a legat o prietenie între el şi Octavian Goga, care, în revista Luceafărul a publicat lucrările tinarului compozitor bănăţean. La Sibiu, Tiberiu Brediceanu mai luase lecţii de la profesorul de muzică german Hermann Kirchner.   întrucît arta nu­i putea   aduce pe vremea aceea decît satisfacţii morale şi spirituale, Tiberiu Brediceanu  era nevoit  să­şi  asigure  existenţa dintr­o   profesiune mai rentabilă,   lucrînd în continuare  la  sucursala  băncii   „Albina"  din Braşov, unde a funcţionat pînă la retragerea sa din munca financiară. Soţia sa devotată, Eugenia Brediceanu, 1­a secondat toată viaţa în strădaniile sale artistice, iar fiul lor Mihai Brediceanu, prestigiosul dirijor de astăzi, duce mai departe faima cu strălucită demnitate şi talent muzical.

Tiberiu Brediceanu purta în amintirea sa reprezentaţiile de teatru date la Lugoj de trupa artistului

 

  bănăţean   George   Augustin   Petculescu,   care   i­a inspirat încă din anii copilăriei ideea de a reda prin muzică  scene din viaţa poporului de la  sate. Din materialul folcloric cules de ei  a început să compună poeme lirice în stil etnografic, dintre care a avut un mare succes poemul muzical reprezentat în 1905 la Sibiu, cu ocazia inaugurării muzeului etnografic al Astrei. în poemul acesta compozitorul a înfăţişat un tablou viu  al unei vesele reuniuni de „clacă", unde fetele şi feciorii îmbrăcaţi în pi­toreştile costume naţionale interpretau bucuria vieţii de la ţară prin cîntece şi glume, prin ghicitori şi voie bună. Pe parcursul vremii această idee iniţială compozitorul a dezvoltat­o, transformîndu­o într­o operetă. Compoziţia lirică La şezătoare a fost jucată în premieră la Sibiu în anul 1908 de către „Reuniunea de cîntări şi muzică", atunci cînd s­a comemorat un sfert de veac de la moartea marelui compozitor Ciprian Porumbescu şi a fost reprezentată opereta Crai nou, programul fiind completat cu Şezătoarea lui Brediceanu. La Timişoara opereta a fost regizată şi  montată  de  Lucia  Cosma,  cu  un  ansamblu  de amatori, solişti, corişti şi figuranţi, în costume bănăţene şi instruiţi de mătuşa mea, care a jucat rolul principal de solistă­soprană. Succesul de la Timişoara a fost o adevărată sărbătoare naţională, iar fotografiile şi presa de atunci simt mărturii ale înaltei aprecieri de care s­a bucurat compozitorul bănăţean. Lucia Cosma a pornit cu Şezătoarea lui Brediceanu în turneu. De atunci opereta aceasta a fost mereu reprezentată în ţară şi de către românii din America, îndeosebi la Detroit şi Illinois (1913).

Mai tîrziu, au văzut lumina rampei alte operete şi  scene lirice compuse de Tiberiu Brediceanu. De exemplu Seara mare, reprezentînd în trei   tablouri  datini  şi  colinde,  a  fost   jucată   în premieră   la Opera Română din Cluj la 26 decembrie 1924, iar în perioada din anii 1941—1944, cînd Tiberiu Brediceanu a fost directorul Operei din Bucureşti, opereta aceasta a fost montată pe scena lirică din capitală. Opereta La seceriş a fost jucată, în premieră, la 20 septembrie 1936 de către opera română din Cluj cu ocazia jubileului de 75 de ani al  Astrei,  serbat la Blaj. O pantominiă în patru tablouri, compusă în 1932 după scenariul redactat de cumnatul său, Lucian Blaga, a rămas în manuscris.

                                            156                                           157

  Cea   mai   bogată   şi   vastă   operă   a   lui   Tiberiu   Brediceanu   o constituie culegerile de folclor muzical, adunate într­o colecţie de peste două   mii   de   melodii.   Astfel,   în   1910,   din   însărcinarea   Academiei Române,  a   cules   în Maramureş   170  de  cîntece  şi   doine,   colinde  şi balade, bocete şi dansuri. în anii 1921—1925 a cutreierat 82 de comune din   Banat,   strîngînd   din   provincia   sa   natală   810   melodii   populare. Această culegere a fost premiată de Societatea compozitorilor români, iar statul i­a decernat Marele Premiu Naţional în valoare de o sută de mii   de   lei.   în   anul   1937   Academia   Română  l­a  ales   membru corespondent.   Din   alte   ţinuturi   româneşti   a   colectat   timp   de   cinci decenii  de activitate folclorică  (1891—1941) peste o mie de melodii din   popor.   Pe   lingă   aceste   creaţii   populare,   născute   din   talentul   şi sufletul colectiv al maselor de la ţară, pe care le­a transcris direct pe note, Tiberiu Brediceanu a mai înregistrat pe 214 cilindri fonografici o mulţime de melodii  cântate de popor,  colecţie  pe care a  donat­o  în 1949   Institutului   de   folclor   al   Academiei.   Editura   muzicală   din Bucureşti  a  publicat   în 1972 voluminoasa  lucrare  Melodii  populare româneşti  din Banat,  cuprinzînd vreo patru sute de cîntece şi jocuri culese de Tiberiu Brediceanu, melodiile fiind însoţite de versuri, multe din ele în grai bănăţean, aşa cum compozitorul le auzise.

Tiberiu   Brediceanu   s­a   dovedit   a   fi   un   bun   organizator  şi conducător   de   instituţii.   După   Unirea   de   la   Alba­Iulia,   la   care participase   în   mod   efectiv   cu   drept   de   vot,   ca   deputat   ales   al Braşovului, fiind unul din precursorii şi înfăptuitorii idealului nostru naţional, a condus ca director, în cadrul Consiliului Dirigent din Sibiu, departamentul cultelor şi instrucţiunii publice. în această calitate a luat în primire muzeele din Ardeal şi Banat, a normalizat situaţia teatrelor, inclusiv   al   teatrelor   naţionalităţilor   conlocuitoare,   şi   a   organizat   în oraşele şicentrele   acestor   ţinuturi   primul   turneu   al   Teatrului   Naţional   din Bucureşti. în vara anului 1919 a fost numit de Marele Stat Naţional ca şef al resortului ocrotirilor sociale şi al artelor în Consiliul Dirigent, cu rang de ministru.  în toamna aceluiaşi  an, a fost  ales deputat pentru constituantă,   reprezentînd  în primul  parlament  al  României   întregite circumscripţia  Bocşa­Montană,   unde   tatăl   său   repurtase  pe  vremuri mari succese   electorale, şi unde   numele de

Brediceanu era venerat de toţi alegătorii. Ca şef de resort ministerial a întemeiat Teatrul Naţional din Cluj, inaugurat la 1 decembrie 1919. în anul următor, la 28 martie, s­a deschis Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cluj, pe care l­a înfiinţat şi organizat, aducînd în fruntea lui pe valorosul compozitor şi  profesor George Dima. Iar la 25 mai 1920 a reuşit, după multe greutăţi, să deschidă porţile Operei Române din   Cluj.   în   fruntea   operei   l­a   adus   de   la   teatrul   wagnerian   din Germania pe celebrul  cîntăreţ român Dimitrie Popovici­Bayreuth.

Tiberiu Brediceanu,  care  se stabilise  la  Braşov,  s­a  străduit  să înjghebeze   aici   o   viaţă   muzicală.   In   anul   1928   a   înfiinţat   un conservator de muzică al Astrei din Braşov, fiind preşedintele lui de la fondare.

Lunga   sa   bătrîneţe   a   pus­o   în   slujba   creaţiei   şi   a   îndrumării tinerilor generaţii iubitoare de muzică. Pentru meritele sale, aduse pe tărîm cultural şi muzical, a fost distins în anii noştri cu titlul de „Artist al poporului".

A murit  în luna în care poporul nostru a serbat semicentenarul Unirii   de   la   Alba­Iulia,   la   19   decembrie   1968,   iar   corpul   său neînsufleţit a fost adus din Bucureşti la Lugoj şi aşezat pentru odihnă veşnică   în   cimitirul   istoric   al   oraşului   natal,   alături   de   tatăl   său, Coriolan Brediceanu, şi de ceilalţi mari fii ai Banatului.

158

PUBLICISTUL ŞI EDITORUL DIMITRIE BIRĂUŢIU

In   scurta   şi   chinuita   sa   viaţă   Dimitrie   Birăuţiu,   şi­a   cîştigat merite deosebite în publicistica românească din fosta monarhie austro­ungară. La marea lui tipografie Poporul român din Budapesta se editau cele mai importante ziare, reviste, cărţi şi alte publicaţii româneşti. La el  a fost  locul de întilnire al   românilor veniţi  din toate părţile.  Aici confereau între ei fraţii din România cu cei de dincoace de Carpaţi, căci era un loc mai ferit de ochii vigilenţi ai oficialităţilor bănuitoare. Dimitrie Birăuţiu era omul de legătură între ei. El scotea şi redacta cele mai   răspîndite   publicaţii   periodice   pentru   toţi   cititorii   din   imperiul habsburgic, ca de pildă : cotidianul  Poporul român,  de mare tiraj, cu suplimentele   săptămînale   :  Foaia   ilustrată  şi   revista   satirică,   mult apreciată de cititori, cu titlul Cucu, apoi Calendarul poporului român,  care apărea pentru fiecare an în mai multe zeci de mii de exemplare, fiind   foarte   răspîndite   printre   ţărani,   în   nenumărate   sate.   Cei   mai numeroşi abonaţi şi cititori îi avea Dimitrie Birăuţiu în satele bănăţene, de  care   se   simţea  strîns  legat  şi  prin  mulţimea  colaboratorilor.  Din cotidianul Poporul român se desfăceau zeci de mii de exemplare printr­o reţea bine organizată. Distribuirea era asigurată chiar de ţăranii din fiecare sat. Nu era comună importantă, în care să nu se fi difuzat cel puţin o sută de exemplare. A fost remarcabilă cola­

borarea  ţăranilor   condeieri,   îndeosebi   a   celor   din   Banat,   care   au publicat articole, reportaje, proză şi versuri, în diferitele reviste şi ziare scoase de Dimitrie Birăuţiu. Era atît de iubit şi de popular în Banat, încît   ori   de   cîte   ori   venea   printre   prietenii   lui   bănăţeni,     era pretutindeni primit  cu  dragoste.

Cine vrea să cerceteze începuturile literaturii scrise de condeierii plugari, trebuie să răsfoiască atent colecţiile publicaţiilor lui Dimitrie Birăuţiu apărute la Budapesta. Mulţimea creaţiilor în proză şi versuri ale   ţăranilor,   în special  ale  celor  din Banat,  au găsit  ospitalitate   în aceste periodice.

Dimitrie   Birăuţiu   era   stimat   de   toţi   conducătorii   Partidului Naţional Român. La el se tipărea organul partidului cu titlul Lupta, El era un fel de polarizator al tuturor acţiunilor româneşti. Totul trecea prin tipografia lui : tipărituri de convocări, programe, dări de seamă, cuvîntări, necroloage şi orice fel de publicaţii care aveau legătură cu viaţa şi cu manifestaţiile româneşti din capitala Ungariei.

La tipografia lui care era un fel de al doilea sediu, neoficial  şi poate deghizat al parlamentarilor români din dieta maghiară,  veneau aleşii poporului să  se întreţină  cu alegătorii români din toate părţile Transilvaniei   şi   Banatului,   care   se   deplasau   la   Budapesta   pentru interese   de   ordin   public.   Chestiunile   particulare   le   rezolva   cu bunăvoinţă   şi   cu   dragoste   chiar   Dimitrie   Birăuţiu,   fără   să   fi   fost deputat,   avînd   relaţii   la   diversele   ministere.   Veneau   la   el   oameni necăjiţi,   şi   el   pe   toţi   îi   ajuta,   în   localurile   tipografiei   aranjase   un despărţămînt   amenajat   cu   cele   necesare   de   dormit   pentru   cazarea tuturor   ţăranilor   români,   care  n­aveau  posibilităţi   să   tragă   la  vreun hotel şi care îi solicitau şi sprijinul pentru rezolvarea problemelor lor la diferite   ministere.   Dimitrie   Birăuţiu   alerga   în   fiecare   dimineaţă   cu aceşti ţărani pe la diferite autorităţi ca să nu­i lase singuri, ca să nu se rătăcească prin labirintul străzilor necunoscute de ei, şi mai ales să nu cadă   victimă   unor   înşelători   din   cauza   că   nu   cunoşteau   limba maghiară. El le plătea toate cheltuielile de circulaţie şi uneori chiar şi de întreţinere în zilele cîmd trebuiau să  stea mai mult la Budapesta, fără  să le ceară ceva în schimb. Dimitrie Birăuţiu a devenit o figură legendară  şi  de  aceea  l­au  iubit  cei  din mulţime.  Aşa se  explică  şi faptul că ziarul Poporul român şi­a extins

160 161

tot mai larg aria de răspîndire şi a ajuns la un tiraj pe care nici o altă publicaţie românească nu 1­a putut atinge pe teritoriul fostei monarhii.

Dimitrie Birăuţiu a editat   în tipografia  lui  din Budapesta cele mai multe cărţi ale scriitorilor români din Transilvania şi Banat. La el şi­a tipărit George Popovici din Lugoj Istoria românilor  banateni.  La el au apărut în 1908 versurile în grai bănăţean ale lui George Gîrda din Făget într­un volum cu titlul Bănatu­i fruncea. Avea instalaţii moderne de poligrafie.  Revista  Luceafărul,  publicată   la   începutul  apariţiei   în Budapesta şi tipărită de Birăuţiu, este o dovadă de superioară realizare grafică.  Dar pînă  să ajungă la astfel de utilaje tipografice, a avut de trudit   aşa   de   mult,   încît   munca   lui   istovitoare   i­a   ruinat   sănătatea, pregătindu­i încet şi pe nesimţite sfîrşitul. A trăit  o viaţă chinuită, cu ore de lucru peste puterile lui. Singurul ajutor devotat şi neprecupeţit 1­a avut din partea fiicei sale, Silvia Birăuţiu, care a muncit tot timpul alături de el, în toate sectoarele de activitate, în tipografie, la maşini, în redacţia  ziarelor  şi   în administraţie.  De   la   fiica   lui,  care   trăieşte   la Ploieşti, am primit datele lui biografice.

Dimitrie   Birăuţiu,   născut   la   12   septembrie   1875   în   comuna Ghiorac, judeţul Arad, din părinţi ţărani săraci, a fost toată viaţa lui un muncitor   tipograf,   chiar   şi   mai   tîrziu,   cînd   a   ajuns   la   un   nivel   de învăţătură,   care   i­a   dat   posibilitatea   să   scrie   şi   să   redacteze   ziare româneşti de mare tiraj. După terminarea celor şase clase primare din comuna natală, a vrut să plece la şcoală, la Arad, în dorinţa de a se face învăţător. Părinţii s­au împotrivit, iar el a fugit de acasă. Trecînd prin multe peripeţii,  a reuşit,  contrar voinţei părinţilor,  să  ajungă   la Arad şi să fie cazat la internatul preparandiei, unde elevii l­au primit cu simpatie, printre ei fiind şi Ioan Vidu, care 1­a luat sub ocrotirea sa. Tinerii normalişti îi dădeau cărţi de citit, iar Vidu 1­a învăţat să cînte la vioară. Era încă prea mic ca să poată fi primit la şcoala pedagogică şi n­avea primele patru clase secundare, pe baza cărora putea fi adus la cursurile de dascăli. Acasă, de unde fugise nu mai putea să se întoarcă. Ca să nu­şi piardă timpul degeaba, ziua trebuia să meargă la tipografia diecezană, ca să facă ucenicie, iar seara la internat. Aşa au trecut anii, ziua învăţînd meseria de tipograf,  iar seara com­

pletîndu­şi   studiile,   cu  ajutorul  viitorilor   învăţători.  Cînd a   împlinit vîrsta, Dimitrie Birăuţiu, ajuns şi calfă de tipograf, n­a mai vrut să se facă învaţător. Visa o imprimerie proprie, unde să scoată un ziar, prin care să­i înveţe pe ţărani să  iubească cititul. Episcopul Ion Meţianu, care 1­a ajutat  tot  timpul, trecînd ca mitropolit  la Sibiu, 1­a luat pe Birăuţiu cu el şi 1­a plasat să lucreze în tipografia arhidiecezană. După un an şi jumătate, văzînd marea dragoste a lui Birăuţiu pentru meseria de   tipograf   şi   dorinţa   lui   de   a­şi   înjgheba   o   imprimerie   proprie, mitropolitul   1­a   trimis   la   Budapesta   într­o   mare   tipografie,   pentru studii  de specializare.Dimitrie  Birăuţiu  a  rămas definitiv  în capitala Ungariei.   Cu   ajutorul   bănesc   primit,   a   reuşit   să   pună   bazele   unui început de tipografie, care i­a îngăduit să publice încă din anul 1901 ziarul Poporul român. Prima tipografie a fost modestă, dar treptat, prin achiziţii   de   noi   maşini   cumpărate   de   ocazie,   şi­a   lărgit   spaţiul   şi potenţialul, încît din an în an s­a dezvoltat în aşa măsură, că a devenit un institut poligrafic cu mari posibilităţi de tipărire. După şapte ani de la fondare, Dimitrie Birăuţiu avea deja o maşină rotativă, maşină plană electrică, turnătorie şi tot utilajul necesar. Toate le­a cumpărat în rate de la Berlin, prestînd el,   împreună  cu familia lui,  o muncă   trudnică pentru plata acestor rate. Iar în anul 1916, cînd a fost complet achitat şi a scăpat de datorii, s­a îmbolnăvit de nervi şi a fost internat la spitalul „Lipotmezo" din Buda, unde a murit la 12 iunie 1918, fără să­şi vadă visul cu ochii : Unirea, în tot timpul bolii, nimeni nu s­a interesat de el. Era şi război, fiecare îşi vedea de neajunsurile proprii. Ziarul lui a mai apărut cu titlul Foaia poporului român  încă doi ani după Unire, avînd ca redactori pe Leonard Paukerow şi pe Grigore Iorga din Şoşdea, un vechi colaborator al lui Birăuţiu.

Aceasta este povestea  însufleţitului român Dimitrie Birăuţiu, pe care şi azi îl mai pomenesc bătrînii satelor bănăţene, acolo unde au pătruns pe vremuri  calendarele  şi publicaţiile  sale  populare.

Dimitrie Birăuţiu era prieten cu toţi scriitorii din vremea sa, care s­au  perindat  prin   tipografie.  Le­a  publicat   cărţi,   a   întretinut   cu  ei corespondenţă   şi   le­a   dat   concursul   în   toate   problemele   legate   de preocupările   sale.  Aş   vrea   să  mai   remarc  că  Dimitrie  Birăuţiu   era prieten şi cu Ion Luca Caragiale, cu

162 163

  care  discutase  şi   un  proiect  de  a  scoate   împreună   la  Budapesta  o revistă   literară   română   cu   titlul  Momente   libere.  La   moartea   lui Caragiale, în 1912, Birăuţiu a publicat, în amintirea marelui dramaturg român,   scrisori  şi  date   inedite  despre  planul   lor  din  1910   relativ   la această publicaţie de literatură destinată românilor din fosta monarhie. Deşi   nu   s­a   realizat,   proiectul   prezintă   un   deosebit   interes   pentru istoria  noastră   literară  şi   în special  pentru completarea  informaţiilor biografice   despre   Caragiale.   Fiica   lui   Birăuţiu,   care   mi­a   pus   la dispoziţie   materialul   documentar,   văduva   Silvia   Gruzin,   născută Birăuţiu, mi­a precizat: „Caragiale, după ce s­a mutat la Berlin, trecea de multe ori pe la noi; voia să scoată cu tata o revistă la Budapesta (alături scrisoarea lui), care a rămas un plan frumos". Silvia, cum am arătat a lucrat tot timpul în redacţia şi tipografia tatălui său.

După   cum   am   văzut   din   manuscrisul   lui   Caragiale,   coperta revistei urma să aibă următoarea redactare :

„Momente   libere,  publicaţie   literară.   Apare   din   două­n   două duminici.   Pentru   tot   ce   priveşte   redacţia   răspunde  I.  L.   Caragiale. Budapesta, tipografia D. Birăuţiu, VII. Istvân­ut 11".

De multe ori cînd trecea Caragiale prin Budapesta, în drum spre Bucureşti sau înapoindu­se la Berlin, făcea un scurt popas în capitala Ungariei, ca să­1 viziteze pe Dimitrie Birăuţiu, la tipografia căruia se întâlneau   întotdeauna   literaţii   români  de  dincolo  şi   de  dincoace  de Carpaţi. Cu prilejul acestor întâlniri, Caragiale a discutat posibilităţile publicării   unei   reviste,   pe   care   s­o   editeze   Birăuţiu.   Acesta   i­a comunicat   la  Berlin  propunerile   concrete,   iar  Caragiale   i­a   răspuns prin următoarea scrisoare trimisă în ziua de joi 13/26 ianuarie 1911 :

„Stimate domnule Birăuţiu,Mă grăbesc a­ţi răspunde că, în principiu, sîntem de acord, însă 

asupra multor proiecte din programul propus de d{umnea]ta, sînt de deosebită   părere.  Deci,  neputîndu­se,   cum  ţi­am spus,   lămuri   toate amănuntele prin corespondenţă, voi veni la Budapesta să ne­nţelegem prin viu grai. La dezbaterea noastră doresc să asiste şi amicii Liviu şi Pauke­row.   Astfel   dar,   te   rog,  potriveşte  d[umnea]ta   aşa  ca   marţea viitoare, 31 ianuarie, de la 10  1/2 a.m.pînă la 1 d.a. şi de  la  3 1/2 pînă la 6 1/2 d.a. să putem avea Ioc în biroul   d(urni]tale   pentru   dezbatere   pe   îndelete.   Eu   sosesc   marţi dimineaţa la Westban­hof, unde n­ar fi  rău să  m­aştepte cineva din 

partea d[umi]tale. (Mă voi coborî din vagonul de dormit). Rămîn în Budapesta  pînă  a  doua zi  miercuri   seara,  cînd la  11,30 pornesc cu trenul   expres   spre  Bucureşti,   unde   trebuie   să  mă   aflu  neapărat   joi seara. Dacă e vreo piedică la acest plan al meu, în privinţa întîlnirii noastre, te rog telegrafiază­mi îndată, ca să ştiu să vin la întoarcere din ţară. Cu toată stimă rămîn al d[umi]tale prieten : Caragiale" *.

Activitatea   lui  Dimitrie  Birăuţiu  nu   s­a  desfăşurat  numai     în presă şi în tipografie. Ideile lui

* Evocînd strădania lor de a scoate revista, Dimitrie Birăuţiu a publicat după moartea lui Caragiale, pe lingă  alte amintiri, şi cîteva lămuriri privitoare la motivele pentru care nu s­a realizat proiectul :

Maestrul a primit răspunsul că  oricînd îi stăm cu toţii, cu drag,  la dispoziţie. Tot prin ianuarie 1911 venise la Budapesta şi eminentul  critic Dobrogeanu­Gherea, să­şi  caute de sănătate la băile  Lukăcs.  I­am comunicat  atunci  proiectul  maestrului  Caragiale  de  a scoate  o revistă  literară.  A fost aceasta o mare surpriză  pentru Gherea. — „Ce bine ar fi, observă dînsul, — dacă proiectul acesta s­ar realiza. Pentru Caragiale ar însemna o salvare din atîtea încurcături şi necazuri, iar  pentru literatura noastră  un mare cîştig, căci  multe perle încă  ne­ar  putea da Caragiale. Tare mi­e teamă  insă,  că nu se va alege nimic din  proiectul acesta, căci  Caragiale îl cunosc eu : multe îşi propune să  facă, dar repede se răzgîndeşte". — Şi a avut dreptate maestrul criticii  româneşti,  Dobrogeanu­Gherea. Proiectul a rămas proiect. Caragiale  a venit la Budapesta în ziua indicată  : 31 ianuarie. Intîlnindu­se însă  cu   fruntaşii  politicii   româneşti  şi  aflînd de  adînca dezbinare  ce  se  produsese atunci prin dizidenta „tribunistă", de duşmănii  mărunte şi  mari, — şi­a dat seama că  nu e momentul oportun să scoată  o revistă  românească   la   Budapesta.   Şi   de   aceea   ne­a   comunicat   că  „deocamdată"  renunţă   la  acest  proiect.  Astfel  din revista  Momente libere nu s­a ales nimic. Am crezut totuşi nimerit să  comunic marelui  public   o   frumoasă   intenţiune   a   regretatului   maestru.   Căci   [şi]  proiectele sale nerealizate erau interesante.

Cine cunoaşte frămîntările şi neînţelegerile ivite între politicienii români,   exprimate   prin   atitudinele   celor   două   ziare  Românul  şi Tribuna,  care se combăteau  reciproc,  producînd  în opinia publică  o dăunătoare confuzie, va pricepe uşor de ce s­a descurajat scriitorul în acţiunile   sale   pline   de   însufleţire   şi   de   încredere   în   reuşită.   L­au indispus şi l­au dezamăgit aceste fricţiuni şi adversităţi, care nu mai puteau să­i asigure un teren prielnic şi o atmosferă liniştită pentru răs­pîndirea  revistei.  Astfel,   ultima sa   încercare  de  publicistică   literară, care ar fi însemnat un mare cîştig pentru literatura noastră,  a rămas fără sorţi de izbîndă.

164 165

avansate l­au apropiat de socialişti, iar cînd Partidul National Român a stabilit  o   tactică  de   luptă   similară  pentru  cucerirea  dreptului   la  vot universal   cu   social­democraţii,   s­a   urcat   pe   tribunele   adunărilor populare,   ţinînd discursuri  de mare efect.  Fiind  mult  mai  ataşat  de satele bănăţene, în special de cele din părţile Carasului, unde îşi făcuse nenumăraţi prieteni şi colaboratori, el s­a deplasat peste tot, împreună cu   fruntaşii   Partidului   Naţional   Român,   susţinând   împreună   cu   ei acţiunea iniţiată, suferind şi loviturile regimului habsburgie. De pildă, pentru discursul ce 1­a ţinut la Răcăjdia, Dimitrie Birăuţiu a avut în ianuarie 1905 un proces.

Una din cele mai importante acţiuni susţinute de el, în colaborare eu   reprezentanţii   muncitorimii   române,   a   fost   şi   constituirea   la Timişoara a tovărăşiei  agricultorilor şi meseriaşilor. La adunarea din 30 septembrie 1906, ţinută   la berăria din Timişoara­Fabric, Dimitrie Birăuţiu a expus un plan economic, în faţa miilor de reprezentanţi ai ţăranilor, meseriaşilor, muncitorilor şi a numeroşi intelectuali veniţi din judeţele Banatului,  din Hunedoara şi  Arad, precizînd printre altele : „Ce sînt tovărăşiile ? însoţirea mai multor oameni pentru a cîştiga în comun tot de ce au lipsă  şi  a valorifica împreună   tot ceea ce au de vîndut".   Birăuţiu   în   discursul   său   explică   nevoia   înfiinţării   unei tovărăşii   în   acest   sens   pentru   Banat   şi   pentru   regiunile   învecinate, precum şi scopul ei. Accentuează îndeosebi că ţăranul este exploatat de către agenţii şi cămătarii capitalişti. Apoi spune : „Am avut instituţiuni mari cu scopuri frumoase şi cu oameni luminaţi în fruntea lor, dar — durere — trebuie să  o spunem că  n­au făcut mult spor. Netăgăduita înaintare   pe   teren   cultural   o   putem   mulţumi   bieţilor   şi   amărîţilor dascăli de la sate, sub a căror mină au crescut generaţiile noastre de astăzi. Iar pe teren economic ce au făcut în douăzeci de ani ? Ştiţi cu toţii: au înfiinţat 120 de bănci româneşti şi atîta e totul. Dar activitatea economică nu începe şi nu sfîrşeşte cu înfiinţarea băncilor".

O largă  şi amănunţită  dare de seamă  despre această adunare a tovarăşilor  din Timişoara a publicat apoi Dimitrie Birăuţiu în ziarul său Poporul român din Budapesta.1

S­ar   mai   putea   spune   multe   despre   activitatea   rodnică   a   lui Dimitrie Birăuţiu pe diversele tărîmuri

în interesul poporului nostru. Mă voi rezuma însă numai la partea de 

publicaţii   realizate   în   tipografia   sa.   în  afară   de   ziarele,   revistele  şi calendarele   scoase   de   el   în   regie   proprie,   Dimitrie   Birăuţiu   a   mai tipărit   revista  Luceafărul,  în   excelente   condiţii   grafice,   apoi   ziarul Lupta,   organul   Partidului   Naţional   Român,  precum   şi   trei   gazete ungureşti de orientare progresistă, cum erau Szabad szo şi  Piiggetlen Ma­gyarorszăg,  pe care tipografiile maghiare nu aveau îndrăzneala să le imprime în regimul monarhiei habsburgice.

Viaţa şi faptele lui Dimitrie Birăuţiu merită să fie cunoscute de generaţiile contemporane.

NOTĂ

1)   Tot   pe   această   linie   de   preocupări,   Dimitrie   Birăuţiu   a publicat   în   anul   1907   broşura   :  Răscoalele   ţărăneşti  (Tipografia Poporului român, Budapesta, 1907).

Broşura se adresa prin cuvinte calde  ţăranilor, „fraţii  ţărani,  a căror dragoste şi iubire mi­a fost leac de mîngîiere în toate vremurile : bune ori rele" ţ...)

166

              CUM L­AM CUNOSCUT PE   ISTORICUL ION SÎRBU

Comuna Rudăria din sudul Banatului, de pe Valea Almăjului, a fost locul natal al revoluţionarului Eftimie Murgu, care a luptat în 1848 pentru   mareţele   idealuri   de   dreptate   naţională   şi   socială,   pentru unitatea   naţională   ia   poporului   român.   Tot   în   comuna   Rudăria   s­a născut la 19 februarie 1865 stil vechi şi istoricul Ion Sîrbu, însufleţitul luptător, care a luat parte activă   la toate acţiunile de pregătire şi de înfăptuire a Unirii de la 1 decembrie 1918, ca delegat oficial la marea adunare   naţională   de   la   Alba­Iulia.   Două   figuri   cu   destine asemănătoare. Şi unul şi altul şi­au iubit poporul şi au militat pentru împlinirea   năzuinţelor   lui   sociale   şi   naţionale,   perseverînd   chiar   şi atunci, cînd, în loc de izbîndă, n­au reuşit să cucerească   decît   amarul dezamăgirilor.

Imi amintesc de istoricul Ion Sîrbu din ultimii ani ai vieţii sale, cînd  l­am cunoscut  mai  de  aproape  la  Adunarea Naţională  de   la  1 decembrie 1918 din Alba­Iulia, la care am luat şi eu parte. Ion Sîrbu avea   înfăţişarea   distinsă   a   omului   de   ştiinţă,   care   ascunde,   sub blîndeţea sa un suflet generos, dar ferm. Omul impunea prin lumina gindirii şi vorbelor sale înţelepte, întotdeauna ponderat în manifestări, fără  impulsuri de combatant, dar decis să lupte pe toate căile pentru interesele  poporului.  Mă   întrebam  atunci   cum  de  putea   încăpea   în această făptură deli­

cată  şi plăpîndă un suflet atît de clocotitor, atît de hotărît, un suflet care se dăruia cu toate energiile lui cauzei celor mulţi.

Istoricul Ion Sîrbu a reprezentat la Alba­Iulia satele din Valea Almăjului, pe fiii grănicerilor de altădată, de care se simţea legat cu trainice rădăcini.  Parcă   îl  văd şi  acum  în  înfăţişarea sa de cucernic orator, posedînd o impresionantă informaţie documentară, cum pleda convingător   pentru   drepturile   noastre   la   întrunirea   preliminară   din seara de 30 noiembrie 1918, prezidată de Aurel Cosma în marea sală a restaurantului de la hotelul central din Alba­Iulia, azi hotel „Dacia", la o  consfătuire a  delegaţilor  din Banat,   la  care s­a  cerut  „unirea  fără condiţii a Banatului" şi votarea a doua zi, duminică, a acesteia în noul stat  unitar al  României.  La  întrunirea premergătoare din noaptea de sîmbătă  spre duminică  au luat parte toţi delegaţii bănăţeni, veniţi să voteze  Unirea,  printre  care  erau  şi   reprezentanţii   oficiali   trimişi   de muncitorimea din părţile Carasului,  delegaţii  Partidului socialist.  La Alba­Iulia au luat parte socialişti din Reşiţa, Arad şi din alte centre ale Transilvaniei.1 Sub influenţa acestor hotărîri exprimate de bănăţeni s­a ajuns a doua zi la definitivarea redactării proclamaţiei, la unirea eternă a Ardealului şi Banatului cu ţara.

După votarea Unirii, Ion Sîrbu a rămas la Sibiu să activeze în continuare   în  fruntea bănăţenilor   aflaţi   pe   lîngă  Consiliul  Dirigent, ales   la   Alba­Iulia,   dar   fără   să   facă   parte   din   acest   organism   care indeplinea   funcţii   de   guvern   al   provinciilor   unite,   după   cum   s­a publicat în mod greşit de către unii. A susţinut însă de aici, din Sibiu, prin scris, prin conferinţe, aspiraţiile poporului, cauza unirii Banatului cu patria mamă,  în spiritul  principiilor democratice proclamate prin actul Unirii.

Ion  Sîrbu   a   iniţiat   şi   a   prezidat   adunarea   bănăţenilor  pribegi rămaşi   la Sibiu,  adunare  ţinută   la 1   ianuarie 1919,  cînd s­a  votat  o moţiune şi un memoriu în problema Banatului, pe care a doua zi le­a predat  generalului   francez Henri­Mathias  Berthelot   în  trecere  pe   la Sibiu, ca să fie înaintate conferinţei de pace de la Paris. Ion Sîrbu, care a   redactat   acest   memoriu,   a   rostit   cu   acest   prilej   o   cuvîntare documentată  în  limba  franceză.  Istoricul  a  activat  în

168 169

continuare  şi   în   cadrul   „Ligii   bănăţene",   înfiinţată   ulterior   şi constituită cu scopul afirmării drepturilor legitime ale bănăţenilor.

După   introducerea   administraţiei   româneşti   la   Lugoj,   apoi   la Timişoara şi în alte părţi, el s­a înapoiat în Banat. L­am reîntîlnit la Timişoara în vara anului 1919, la sediul prefecturii  din Piaţa Unirii, numită astfel, pentrucă aici, în piaţa barocă, fostă cîndva centrul civic al municipiului Timişoara, a fost întâmpinată oficial şi s­a desfăşurat festivitatea  de primire  a  armatei   române  în neuitata  duminică  de  3 august   1919,   după   ce   Aurel   Cosma,   luase   în   primire   administraţia municipiului şi a judeţului, ca primul prefect român, încă din 28 iulie 1919.

Istoricul Ion Sîrbu a venit să ia parte, ca orator, la marea adunare a   populaţiei   bănăţene,   ţinută   în   duminica   de   10   august   1919   la Timişoara,   pentru   a   confirma,   prin   votul   ei   unanim   şi   înflăcărat, proclamaţia   Unirii   de   la   Alba­Iulia,   cu   principiile   ei   democratice, întrucît   din   cauza   ocupaţiei   militare   nu   reuşise   şi   nu   putuseră   să participe   la   marea   adunare   naţională   de   la   1   decembrie   1918   toţi delegaţii sau reprezentanţii poporului din această parte a pământului românesc.   La   această   adunare   populară,   cu   caracter   plebiscitar,   au participat,   deodată   cu   românii,   şi   naţionalităţile   conlocuitoare. Adunarea s­a ţinut în marea cîmpie a tîrgului, dintre Cetate şi cartierul Mehala, în prezenţa unui număr de peste treizeci de mii de oameni, veniţi   din   satele   timişene,   din   împrejurimi   şi   din   toate   cartierele oraşului. Pe atunci acest  loc era un teren viran, dar acum formează zonele   de   construcţii   ale   blocurilor   de   locuit   din   cartierele „Circumvalaţiunii".   Urmăream   desfăşurarea   manifestaţiei   şi   a discursurilor de lîngă tribuna oratorilor, pe esplanada rezervată pentru presă,  ca redactor la ziarul  Banatul,  avînd alături de mine pe Camil Petrescu, redactorul şef al ziarului  Banatul românesc.  Nu voi insista asupra acestui eveniment istoric. Voi accentua numai că printre oratori, Ion Sîrbu s­a evidenţiat cu o pledoarie strălucită   în favoarea Unirii, proclamată la Alba­Iulia şi a drepturilor noastre.

După   această   adunare   plebiscitară   din   cîmpul   tîrgului   de   la Timişoara, l­am întîlnit în zilele următoare pe istoricul Ion Sîrbu în localul prefecturii,

unde am avut ocazia să  stau mult de vorbă cu el.   Unchiul meu, ca prefect, a convocat delegaţia desemnată de „Liga bănăţeană", care să plece la conferinţa de pace da la Paris, unde se dezbătea şi problema Banatului,   pentru   a   sprijini   cu   o   documentată   competenţă,   pe reprezentanţii României, chemaţi să susţină teza statului nostru unitar. Fondurile   pentru   acoperirea   cheltuielilor   în   acest   scop   le   punea   la dispoziţie prefectul Aurel Cosma. Din delegaţia bănăţeană făcea parte :   profesorul   universitar   losif   Popovici,   reputatul   istoric   Ion   Sîrbu, publicistul Avram Imbroane şi profesorul Constantin Nedelcu. Această delegaţie a venit atunci în prealabil să  se consulte cu Aurel Cosma, care le acordase ajutorul material şi financiar ca să poată face călătoria în Franţa şi să  aibă  cu ce să­şi  acopere cheltuielile trebuincioase în timpul şederii la Paris. Delegaţia era condusă de istoricul Ion Sîrbu. El a elaborat la Paris documentaţia care să susţină poziţia României în problema Banatului.

înapoiat de la Paris, Ion Sîrbu a candidat şi a fost ales deputat al circumscripţiei din Valea Almăjului în primul parlament constituant al României unite. L­am întîlnit din nou la şedinţele camerei deputaţilor, ce se ţinea atunci în marea rotondă a Ateneului Român, care era mai vastă şi încăpătoare pentru numărul mare de reprezentanţi veniţi din noile  provincii.  Clădirea  parlamentului  de  pe  dealul  mitropoliei  era tocmai   în   reparaţii,   din   cauza   degradărilor   suferite   de   pe   urma bombardamentelor   din   primul   război   mondial.   După   cum   am   mai arătat,   Ion   Sîrbu   n­avea   fire   de   combatant   politic,   ci   de   savant. Temperamentul  său blînd nu 1­a   îndemnat  să  se  avînte  în viitoarea furtunoasă   a   vieţii   politice   din   primii   ani   de   după   Unire.   Nu   s­a înregimentat,   ca   şi   alţii,   în   noile   partide.   A   rămas   independent   cu crezul   său   de   român,   şi   neatîrnat   de   nimeni.   De   aceea,   cînd   s­a împămîntenit   sistemul   de   propagandă   electorală,   la   a   doua   alegere parlamentară, n­a mai izbutit cu program independent, să fie ales ca deputat în plasa Bozovici, în locul său de baştină, unde era atît de iubit de   popor.   Izbînda   i­a   fost   zădărnicită   de   imixtiunea   organelor administrative, care  trebuiau să  susţină  candidatura celui sprijinit  de guvern.

170                                                                                                       171

  Nu voi   face aici  o   expunere  biografică,   ci  numai  o  evocare, legată  de  amintiri  personale.  Totuşi  voi  nota  cîteva date  despre   Ion Sîrbu,  care şi­a dobîndit un renume pe plan naţional cu lucrarea sa Istoria lui Mihai Vodă  Viteazul, domnul Ţării Româneşti  premiată de Academia Română*.

Ion Sîrbu era  descendentul  unei   străvechi   familii  din Rudăria. După   terminarea  şcolii  primare   în  sat  şi   apoi  din  Bozovici,  clasele secundare le­a urmat la liceele din Caransebeş, Debreţin, Bratislava şi Braşov. Cursurile de istorie şi filozofie le­a urmat la universităţile din Iena   şi   Viena,   unde   i   s­a   conferit   diploma   de   doctor,   pe   baza examenelor trecute cu strălucit succes şi în urma susţinerii tezei despre Relaţiile externe ale lui Matei Vodă  Basarab,  o carte voluminoasă de 356   pagini,   tipărită   la   Lipsca,   în   limba   germană   şi   netradusă   pînă astăzi.  Lucrarea a  scris­o pe  baza unor  documente  necunoscute  din arhivele din străinătate. După aceea, a început cercetările cu scopul de a   strînge   date   şi   documente   pentru   marea   sa   operă   despre   Mihai Viteazul.

Intoreîndu­se   în   România,   a   continuat   investigaţiile   atît   în arhivele,   cît   şi   în   bibliotecile   din   Bucureşti,   în   timpul   acesta   a funcţionat   ca   profesor   secundar   şi   custode   principal   la   biblioteca fundaţiei universitare. Pentru a putea redacta în linişte vasta sa operă, s­a întors acasă la Rudăria şi aici a definitivat textul manuscrisului.

In anul 1904 a revenit în capitală, însă n­a reuşit să­şi găsească editor oare să­i publice lucrarea. A umblat cu ea peste tot, dar toţi l­au refuzat.  Atunci   surorile   sale   i­au pus  la  dispoziţie  zestrea   lor  şi  cu aceşti bani, precum şi cu garanţia dată de cîţiva profesori ardeleni, şi­a tipărit lucrarea. în urma succesului cărţii prestigiul său a crescut, iar Partidul   Naţional   Român   din   fosta   monarhie   a   apelat   atunci   la   el, convingîndu­1   să   accepte   condidatura   de   deputat   în   alegerile parlamentare   din   anul   1906   la   Caransebeş   pentru   Dieta   de   la Budapesta.   în   această   luptă   electorală,   cînd   „naţionalii"   români   au reintrat în activitatea politică, după o lungă perioadă de pa­

* Istoria lui Mihai Vodă  Viteazul a reapărut la Editura Facla,  în anul 1976,   într­o   monumentală   ediţie,   îngrijită   de   Damaschin   Mioc   şi prefaţată  de  prof.  univ.  Ştefan Ştefănescu,  directorul   Institutului  de 

istorie „N. Iorga" din Bucureşti.

sivitate, au fost dezlănţuite împotriva lui Ion Sîrbu toate mijloacele de constrîngere ale aparatului administrativ al guvernului regal maghiar ca să  nu poată   izbuti  candidatul partidului român. Alegerile au fost foarte costisitoare, încît Ion Sîrbu a fost nevoit să­şi  cheltuiască   toţi banii, fără să reuşească. îl avea contracandidat pe cunoscutul renegat, pe   Constantin   Buirdia,   primarul   oraşuilui   Caransebeş,   susţinut   şi sprijinit  de  guvernul  de  la  Budapesta.  Acesta  avea şi   sprijinul  unei gazete publicată în limba română, care apărea la Caransebeş, editată în spiritul   potrivnic   Partidului   Naţional   Român,   pentru   a­i   deruta   pe alegători.  Omul guvernului maghiar, Constantin Burdia, a izbutit  cu multa greutate şi  cu numeroase ameninţări  şi   intimidări  să   fie ades deputat, numai cu puţine voturi peste cele obţinute de Ion Sîrbu.

In   luna septembrie  1907  s­a  editat  şi  partea   i  din  volumul al doilea al  Istoriei lui Mihai Viteazul.  Ultima parte din lucrarea sa n­a mai   apărut,   deşi   era   întocmită;   manuscrisul   a   dispărut   în   condiţii misterioase. (2)

Trecînd prin multe frămîntări  sufleteşti  şi  dezamăgit  de atîtea piedici şi greutăţi, la o vîrstă destul de înaintată s­a înscris la teologie şi după terminarea studiilor s­a hirotonit ca preot celibatar, funcţionînd alături de tatăl său la biserica din Rudăria.

Viitoarea   evenimentelor   politice,   care   au   dus   la  înfăptuirea Unirii,   l­au   situat   iarăşi   pe   Ion   Sîrbu,   cum   am   văzut,   în   primele rînduri.

Prima   sa   alegere   ca   deputat  în   parlamentul   constituant   al României   întregite   i­a   dat   satisfacţia   recunoaşterii   meritelor, dovedindu­i dragostea şi ataşamentul oamenilor din Valea Almăjului. Dar a doua luptă electorală 1­a dărîmat sufleteşte. Nu atît insuccesul a fost cauza amărăciunii sale, cît mai ales metodele necinstite practicate de oamenii guvernului de la Bucureşti.

Ion Sîrbu a încetat din viaţă la 15 mai 1922, la Rudăria, acasă la el, unde a fost înmormântat în curtea bisericii. Cu el s­a stins un mare suflet, un cărturar patriot, neîntrecutul monograf al voivodului primei Uniri,   care   şi­a   dedicat   poporului   său   toate   energiile   creatoare, slujindu­1 cu devotament şi cu dăruire.

172 173

             NOTE

1.Presa muncitorească  şi   socialistă  din  România,  volumul  III, 1917—1921, Editura politică,  1971, paginile 48—49, reproduce după   ziarul  Adevărul  (24   noiembrie/1   decembrie   1918) cuvîntarea socialistului  losif   Jumanca  la Marea Adunare de  la Alba­Iulia : „Astăzi venim şi noi aici, adevăraţii reprezentanţi ai muncitorimii   româneşti   din   Transilvania   şi   Banat,   venim   să declarăm în faţa dvs., în faţa Internaţionalei Socialiste şi în faţa lumii că vrem unirea tuturor românilor. Noi vrem şi sîntem gata de   a   lupta   cu   toate   mijloacele   pentru   înfăptuirea   şi   apărarea unirii".2.In volumul Popasuri bănăţene  de Dumitru Imbrescu, editat de „Cercul bănăţenilor",  Bucureşti,  1943,  pagina 15,  vor­bindu­se despre   participarea   lui   Ion   Sîrbu   la   Conferinţa   de   pace,   se relatează   :   „Acolo   depune   mari   străduinţe   pentru   cauza naţională.  A plecat de acasă   înarmat  cu  toate  documentele de care  avea nevoie.  La   reîntoarcere,   între  Timişoara  şi  Lugoj,  a avut loc un mişelesc atac, care a avut drept ţintă suprimarea sa. Prin minune, Sîrbu scăpă neatins, în schimb însă atentatorii au reuşit   să   dispară   cu   geamantanul,   unde   îşi   avea   toate documentele, atît traducerea românească a lucrării despre Matei Basarab, cît şi partea doua din istoria lui Mihai Viteazul. Astfel am   fost   lipsiţi   de   două   lucrări   însemnate   pentru   cunoaşterea istoriei trecutului nostru".

 C U P R I N S U L 

Cuvînt înainte....................................................... 5Ani şi evenimente.................................................. 9Constantin Diaconovici Loga ............................... 20Un    scriitor    timişorean    cunoscutde Eminescu şi uitat de bănăţeni ••• 30Academicianul Vasile Maniu................................ 50Poetul Iulian Grozescu.......................................... 61Popasul   iui  Alexandru  Ioan  Cuzaîn  oraş       ............................................................ 72Fondatorul    presei    româneşti    dinTimişoara : Pavel Rotariu  .................................... 78Revista Familia şi bănăţenii ................................. 98Amintiri despre Emilia Lungu.............................. 103Mihai Eminescu la Timişoara............................... 114Autorul Cărţii de aur : Teodor V. Păcăţian      ..................................................... 126Familia lui Victor Vlad Delamarina  137Tiberiu Brediceanu şi cînteculpopular       ........................................................... 150Publicistul     şi     editorul     Dimitrie

Birăuţiu      ........................................................... 160

Cum   l­am   cunoscut   pe   istoricul

Ion Sîrbu    ........................................................... 168

Lector :  AL. JEBELEANU Tehnoredactor :   IOAN I. IANCU

Bun de tipar :  2.09.1977.  Apărut : 1977.

Format :  24/70X100.   Coli tipar : 7,33.

Tiraj :  3 500+90.

Intreprinderea Poligrafică „Banat"Timişoara, Calea Aradului nr. 1.

Comanda nr. 140.