au_drR

Așezările umane și dezvoltarea regională în România

Dezvoltarea locală- este strâns legată de dinamica singulară a unei așezări, implicând doar analiza relațiilor acesteia cu teritoriul adiacent și cu alte așezări situate la distanțe mai mari.

Dezvoltarea regională - implică o abordare la nivelul sistemelor de așezări.

Există mecanisme prin care au loc procese de intercondiționare între dezvoltarea regională și sistemele de așezări, și prin care sistemele de așezări pot deveni instrumente în dezvoltarea regională.

Funcționalitatea unei regiuni se bazează pe funcțiile de bază ale așezărilor și pe corelația acestora cu tipurile de nevoi de pe diferite paliere intraregionale. Evident că în funcționarea corectă și durabilă a unei regiuni orașele reprezintă elementele cheie.

Așezările umane și dezvoltarea regională în România

Așezările umane

• Aşezările umane sunt cele care domină teritoriul fiind rezultatul istoric al acestuia

• La nivel mondial există o apropiere tot mai mare între aşezările rurale şi urbane, fiind

greu de apreciat, în ţările dezvoltate, care dintre cele două este mai adecvată

contemporanului. Din această cauză în studiile teoretice se face tot mai puţin distincţie

între cele două noţiuni, vorbindu-se tot mai mult de aşezarea umană.

• Termenul de așezări umane a fost treptat, înlocuit cu cel de sisteme de așezări, în care

așezările, fie ele rurale sau urbane, interacționează între ele în termeni economici și chiar

de spațialitate (limita urban-rural devenind una superfluă și, uneori, lipsită de conținut).

• Cvasitotalitatea lucrărilor de specialitate consideră aşezările umane ca sisteme deschise,

plecând de la premisa că acestea nu ar putea să funcţioneze decât un interval redus de

timp, fără schimburile care există în mod permanent cu mediul lor.

• Aşezarea umană reprezintă chintesenţa interacţiunilor dintr-un teritoriu, dimensiunile şi

profilul funcţional al acesteia fiind corelate cu spaţiul care îi oferă resursele, dar şi cu

specificul acestora.

• Datorită diversităţii aşezărilor umane, una din problemele care se pune în condiţiile

dezvoltării contemporane este cea legată de modul în care acestea pot fi folosite ca pârghii în

procesul de evoluţie controlată a eficacităţii unui teritoriu.

• Pentru ca un teritoriu să fie mai bine gestionat, acesta a fost divizat de-a lungul timpului în

numeroase tipuri de partiţii, de regulă, în jurul aşezărilor.

• Cea mai clasică divizare teritorială este aceea având la bază criteriul funcţionalităţii, plecând

de la ideea că evoluţia unei aşezări este dictată de modalitatea în care aceasta valorifică

resursele spaţiului înconjurător, dar şi de creativitatea populaţiei care reuşeşte sau nu

menţinerea unor priorităţi în varii domenii.

Așezările umane

Tipuri de așezăriDeși greu de stabilit o limită între spațiul urban și cel rural (existând mai degrabă o bandă de rururban,

suburban, periurban etc), totuși este evident că așezările umane se împart în cele două categorii,

caracteristicile morfologice și funcționale fiind diferite, chiar dacă atenuate în regiunile dezvoltate ale

planetei.

• Aşezările rurale cuprind forme diferite, adaptate la un mediu concret, remarcându-se cătunul (grupare

elementară de gospodării) şi satul, care este considerat în cele mai multe cazuri şi localitate. În raport cu

funcţiile pe care le deţin se pot deosebi sate reşedinţe de comună şi sate cu funcţii intercomunale, nu

totdeauna formând o categorie aparte şi consemnată ca atare. În aceste situaţii nu criteriul demografic

este determinant, ci al funcţiilor terţiare.

• Aşezările urbane depasesc prin sfera de cuprindere ceea ce se numeşte "oraş", statut acordat în mod

oficial de către stat unei localităţi. Mărimea oraşelor este unul din criteriile de bază, după care se

clasifică acestea, având în vedere efectele complexe ale procesului de aglomerare de la anumite praguri.

O categorie aparte o formează capitalele şi metropolele (de obicei economice, cu sectorul terţiar şi

cuaternar extrem de bine dezvoltate).

Caracteristicile sistemului național românesc de așezări

• Declin demografic după 1990 – orașe mari vs. orașe mijlocii și mici

• Presiune puternică asupra zonei adiacente prin procesul de suburbanizare

• Calitatea scăzută a locuințelor de tip multi-familial.

• Volum crescut de investiții străine în marile orașe.

• Creșterea gradului de segregare economică, etnică și socială.

• Calitate scăzută a infrastructurii și serviciilor publice urbane.

• Discrepanță flagrantă între cadrul legislativ și realitatea din teren.

Provocări pentru România• La nivel regional, principala problemă o constituie identificarea și selectarea centrelor

capabile să coordoneze dezvoltarea componentelor de diferite mărimi ale sistemului,

luându-se, astfel, în considerare atât aspectele legate de dinamica urbanizării, cât și pe

cele legate de dezvoltarea și extinderea infrastructurii de transport (în vederea

stabilirii unor fluxuri și relații optime de cooperare), care, pe termen lung vor influența

atât dimnesiunile cât și numărul de sisteme de așezări, caracteristice unui teritoriu.

• La nivel național principala provocare o reprezintă identificarea acelor centre care

au rolul de a coordona dezvoltarea armonioasă a sistemelor regionale de așezări,

dar și capacitatea de a soluționa problemele generate de constrângerile întâmpinate de

sistemele de așezări situate la nivel regional și local.

Dezvoltarea regională

• Rolul regiunilor în dezvoltarea Europei a crescut semnificativ, constituind un

fenomen marcant al ultimelor decenii, fiind un element esenţial al construcţiei

europene în secolul XXI.

• Fenomenul regional la nivel european s-a manifestat în două direcții:

– una ierarhică, între regiuni și principalele instituții europene

– una de parteneriat, între regiunile Europei

Instituționalizarea relaţiilor în cele două direcții s-a realizat în anul 1975, an în care

Consiliul Europei a înfiinţat Conferinţa Permanentă a Puterilor Locale şi Regionale din

Europa și, ulterior, Consiliul de Miniştri al Comunităţii Europene a constituit Comitetul de

Politică Regională şi Fondul European de Dezvoltare Regională.

Dezvoltarea regională

• Dezvoltarea regionala este un concept ce urmareste impulsionarea si

diversificarea activitatilor economice, stimularea investitiilor in

sectorul privat, contributia la reducerea somajului si își dorește să

conduca la o imbunatatire a nivelului de trai.

• Putem caracteriza dezvoltarea regională ca un proces în continuă

evoluţie care îşi propune să reducă diferenţele de dezvoltare socio-

economică de la nivelul unui anumit teritoriu, în paralel cu

stimularea potenţialului său.

Politici de dezvoltare regională

• Politica de dezvoltare regionala reprezinta un ansamblu de masuri planificate si promovate de autoritatile

administratiei publice locale si centrale, in parteneriat cu diversi actori (privati, publici, voluntari), in scopul

asigurarii unei cresteri economice, dinamice si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului regional si

local, in scopul imbunatatirii conditiilor de viata.

• Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt:

– dezvoltarea intreprinderilor

– piata fortei de munca

– atragerea investitiilor

– transferul de tehnologie

– dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor

– imbunatatirea infrastructurii

– calitatea mediului inconjurator

– dezvoltare rurala

– sanatate, educatie, invatamant, cultura.

Obiectivele de baza ale politicii de dezvoltare regionala

• diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltarii

echilibrate si pe revitalizarea zonelor defavorizate (cu dezvoltare intarziata);

preîntampinarea producerii de noi dezechilibre;

• indeplinirea criteriilor de integrare in structurile Uniunii Europene si de acces la

instrumentele financiare de asistenta pentru tarile membre (fonduri structurale si de

coeziune);

• corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea

cooperarii interregionale, interne si internationale, care contribuie la dezvoltarea

economica si care este in conformitate cu prevederile legale si cu acordurile internationale

incheiate de Romania.

Principiile care stau la baza elaborarii si aplicarii politicilor de dezvoltare regionala

– descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre cel al comunitatilor regionale;

– parteneriatul intre toti actorii implicati in domeniul dezvoltarii regionale;

– planificarea - proces de utilizare a resurselor (prin programe si proiecte) in vederea atingerii unor obiective stabilite;

– cofinantarea - contributia financiara a diversilor actori implicati in realizarea programelor si proiectelor de dezvoltare regionala.

Caracteristicile politicii de dezvoltare regională

• Politică cheie a UE – principiul solidarității => crearea de locuri de muncă + creșterea competitivității economice.

• Surse de finanțare: fondurile structurale – FEDR, FC, FSE.

• România: diminuarea disparităților regionale, în termeni de venituri și oportunități, prin valorificarea potențialului local și rezolvarea problemelor specifice diferitelor zone ale țării

• Cadrul legal: Legea 315 / 2004 – 8 regiuni de dezvoltare, fără statut administrativ.

Premise ale politicii de dezvoltare regionala in Romania•

• La fel ca in cazul oricarui alt element de politica socio-economica, elaborarea unei politici regionale suporta “constringerile” trecutului, prezentului si viitorului. Desi in randul specialistilor cu preocupari in domeniul politicilor regionale din Romania exista o controversa cu privire la existenta unei politici de dezvoltare regionala in perioada de dinainte de 1989, cert este ca politicile de “sistematizare a teritoriului” (avind ca obiectiv declarat atenuarea diferentelor dintre sat si oras), “industrializarea socialista” si principiul “dezvoltarii armonioase a fortelor de productie pe teritoriul tarii” au generat efecte pe termen lung asupra dezvoltarii economice si sociale a judetelor tarii.

• Unul dintre cele mai importante efecte ale acestor politici a fost rapida industrializare a judetelor mai putin dezvoltate in detrimentul celor mai dezvoltate, prin orientarea investitiilor in industrie si infrastructura catre toate zonele tarii, “indiferent daca aceste investitii erau justificate din punct de vedere economic”.

• O alta directie importanta a politicilor regimului comunist, ale carei consecinte s-au facut simtite imediat dupa 1989, este cea relativa la piata fortei de munca, afectata de obligativitatea “asigurarii de locuri de munca pentru toti cetatenii” (care practic nu insemna altceva decit “mascarea” somajului) si de stabilirea centralizata a salariilor, acesti doi factori contribuind la functionarea cu productivitate scazuta a economiei in ansamblu.

Premise ale politicii de dezvoltare regionala in Romania

Dupa 1989, o data cu renuntarea la economia planificata, disparitatile inter-judetene cunosc o crestere, chiar daca nu spectaculoasa, in special in ce priveste indicatorii relativi la infrastructura (sociala si fizica) si cei economici (piata fortei de munca, productia industriala). Analiza comparativa a indicatorilor scoate in evidenta trei tipuri de situatii:

• in cazul indicatorilor economici (productie industriala, numar mediu de salariati): cresterea disparitatilor regionale insotita de o relativa mentinere a ierarhiei judetelor, in conditiile unei scaderi a valorilor indicatorilor la nivel national.

• in cazul indicatorilor de infrastructura fizica (densitatea liniilor electrificate de cale ferata si a drumurilor publice modernizate): cresterea disparitatilor regionale insotita de o relativa mentinere a ierarhiei judetelor in conditiile unei cresteri a valorilor indicatorilor la nivel national.

• in cazul indicatorilor de infrastructura sociala (numar de elevi la un profesor respectiv numar de locuitori la un medic): cresterea disparitatilor regionale insotita de modificarea rangurilor judetelor in ierarhie.

Relativa pastrare a ierarhiilor impreuna cu accentuarea disparitatilor in cazul indicatorilor economici si de infrastructura fizica conduc la imaginea unei dinamici regionale care favorizeaza judetele cu valori ridicate si defavorizeaza judetele cu valori scazute ale indicatorilor in 1990.

Rolul așezărilor umane în dezvoltarea teritorială

• Folosirea eficientă a aşezărilor umane şi, în special, a oraşelor (singure sau în reţele), ca un instrument de implementare rapidă şi eficace a programelor de dezvoltare regională devine prioritară.

• Modalităţile prin care o aşezare poate să-şi demonstreze valenţele de instrument în procesul de dezvoltare regională, constituie o problemă de fond.

• Pentru a o rezolva trebuie să ne întoarcem la definiţia unei aşezări, care nu trebuie privită exclusiv ca un loc de cazare a forţei de muncă şi un loc de producţie de bunuri şi servicii. Aceasta trebuie privită şi din punct de vedere al capacităţii relaţionale. Teoretic, o astfel de capacitate este strâns corelată cu mărimea şi cu tipul activităţilor dominante. Dar pentru o apreciere corectă a potenţialului de relaţionare trebuie adăugată dinamica acestor activităţi adresate exteriorului aşezării respective. Dacă o aşezare mare cu activităţi terţiare dezvoltate înregistrează o stagnare prelungită, în ciuda volumului uriaş, poate avea o capacitate relaţională scăzută, fiind întrecută de alte aşezări mult mai dinamice. De aceea, tendinţele în evoluţie remarcate pe intervale lungi de timp pot fi utile unui proces concret de inserţie a aşezărilor ca instrumente în procesul de dezvoltare teritorială, respectiv regională.

• Nu trebuie să ne bazăm pe o vastă documentare, pentru a remarca diferenţa uriaşă dintre un oraş şi o aşezare rurală (sat) în capacitatea relaţională. Prin definiţie, oraşul apare şi se dezvoltă pe baza relaţiilor cu celelalte aşezări urbane şi rural din jurul său. Deci, potenţialul relaţional al oraşului este determinant în construcţia unor configuraţii teritoriale, inclusiv de tipul regiunilor, macro-regiunilor sau mezo- şi microregiunilor.


• Un oraș poate fi definit în diverse moduri și poate face referire la două realități diferite: orașul de jure,

reprezentat de orașul în limitele sale administrative, și orașul de facto, aglomerația socio-economică

mult mai largă. Pentru istorici, juriști sau specialiști în științe politice, orașul desemnează o formă de

organizare politică a societății, pentru sociologi acesta este, de asemenea, o formă de organizare socială

care conține o formă superioară de diviziune a muncii. Economia insistă asupra rolului orașului ca

producător de bogăție, la ajutorul pe care acesta îl oferă în realizarea economiilor de aglomerație, în timp ce

pentru geografi reprezintă o organizare ierarhizată a populației și un spațiu funcțional.

• Orașul nu poate fi privit ca un element izolat, el face parte din regiunea sa, este legat administrativ și

economic cu alte orașe sau regiuni. Orașul închis a dispărut, legăturile acestuia cu teritoriul căruia îi

aparține sau chiar cu spații mai îndepărtate fiind acum motorul creșterii sale. Relațiile între orașe pot fi

considerate cauzele și consecințele dezvoltarii teritoriale. Poziția și rolul locurile privilegiate din teritoriu

ale orașelor determină dominanța spațială și funcțională a acestora. Cu toate acestea, există diferențe ale

polarizării și difuziei, în funcție de talia orașului, de funcțiile sale și de hinterlandul regional. Din acest

motiv relațiile oraș-regiune sunt foarte complexe și depind, în plus,de contextul național sau regional.


• Polarizarea spațială exercitată de orașe a fost descrisă pentru prima dată de von Thunen, Cristaller

și Losch, care au relevat rolul centrelor pe care, ulterior, le-au numit poli. Geografii, încă de la Vidal

de la Blache, cunoșteau rolul orașelor în dezvoltarea regiunilor nodale (polarizate).

• Repartiția orașelor în spațiu este rezultatul unei lungi evoluții, diferite de la o zonă la alta sau de la o

etapă la alta, care reflectă particularitățile geografice și istorice la nivel regional sau național.

• La nivel european peste două treimi din populație trăiește în zone urbane, orașele jucând un

rol esențial ca motoare ale creșterii economice (PIB-ul european este generat în proporție de 67%

de regiunile metropolitane care dețin doar 59% din populație). Din acest motiv documentele

europene sunt de acord că principiile fundamentale ale dezvoltării urbane și teritoriale în

Europa sunt legate, “orașele constituind baza unei creșteri economice echilibrate și a unei

organizări teritoriale a activităților, în cadrul unei structuri policentrice a teritoriului

european”.


• Conceptul de "oraș-regiune", a atras atenția din ce în ce mai mult în ultimii ani.

• Combinații ale unui nucleu urban sau a mai multor nuclee, legate de un hinterland semi-urban

sau rural ca elemente funcționale, acestea sunt considerate din ce în ce mai mult ca scara

"adecvată" pentru punerea în aplicare a politicilor de dezvoltare.

• Popularizarea și utilizarea pe scară largă a conceptului de oras-regiune pentru elaborarea de politici

are implicații importante pentru proiectarea și punerea în aplicare a strategiilor de dezvoltare.

• Se semnalează în primul rând o schimbare în abordările sectoriale și teritoriale pentru dezvoltare și

necesită adaptarea strategiilor de dezvoltare la contexte foarte diferite, ceea ce duce la diversitate

mult mai mare și de inovare. Acesta implică o structură de guvernare mai complexă, caracterizată

prin coordonarea orizontală și verticală a numeroși actori publici și privați, și permite

experimentarea de jos în sus (participativă) la elaborarea politicilor. Cu toate acestea termenul

rămâne încă dificil de definit, deocamdată zonele metropolitane jucând, cumva, rolul orașelor

regiuni.

• Deci, putem spune că cel mai important rol în procesele de difuzie spațială ale creșterii

și inovării revine metropolelor europene, multe dintre ele depășind cu mult ca influență

cadrul regional sau național. În sensul cel mai larg, metropola este un oraş mare sau foarte

mare, care constituie un loc central într-un sistem de oraşe, fiind un loc de decizie.

• Metropola are un rol de locomotivă, fiind un loc de inovaţie, de prelucrare a fluxurilor

transregionale de masă, energie şi informaţie, de orientare a evoluţiei generale a

spaţiului în care se inserează. Mai rar, metropola reprezintă acel oraş care are calităţi

metropolitane, calităţi nedefinite încă, ceea ce lasă la latitudinea cercetătorului o foarte largă

paletă de interpretare.


Rolul așezărilor umane în dezvoltarea teritorială• Principiile şi normele de reglementare a zonelor metropolitane nu sunt incluse

în mod expres în Tratatele Uniunii Europene. Preocupările Uniunii Europene s-au concretizat îndeosebi după Forumul Urban European de la Viena din anul 1998, când s-au accentuat ideile de „guvernare urbană echilibrată” şi „delegarea puterii către comunităţile locale”. În anul 1999 s-a publicat „Schema dezvoltării spaţiului comunitar”, care a devinit un fel de Cartă a dezvoltării teritoriale la nivel european.

• Un rol extrem de activ în definirea unor elemente definitorii în planificarea teritorială şi dezvoltarea metropolitană l-a avut înfiinţarea în anul 1996 a reţelei METREX cu prilejul Conferinţei Regiunilor Metropolitane de la Glasgow. Iniţial au fost 15 regiuni şi arii metropolitane, iar astăzi sunt 24, reprezentând 35 de colectivităţi teritoriale (din Europa Centrală şi de Est sunt doar trei comunităţi metropolitane: Budapesta, Praga şi Riga). Această reţea încearcă să disemineze bunele practici înregistrate în dezvoltarea individuală a fiecărei arii metropolitane şi să certifice cele mai eficiente metode de gestionare a relaţiilor complexe dintre componentele unui astfel de organism.

• În Agenda Teritorială 2020, agreată în cadrul Întâlnirii Informale Interminsiteriale

responsabilă cu Planificarea spațială șă dezvoltarea teritorială pe data de 19 Mai 2011,

la Godollo, Ungaria, una din prioritățile importante este de a încuraja dezvoltarea

integrată în orașe, regiuni rurale și specifice. Orașele sunt încurajate să privească dincolo

de de limitele lor administrative și să se concentreze pe anumite funcții regionale, incluzând

cartierele lor periurbane și luând în calcul și arealele periferice rurale subdezvoltate, cât și

cele sub-populate, unde grupurile sociale dezavantajate suferă adesea de segregare. Se

dorește încurajarea formării de rețele de orașe în mod inovator, care să conducă la

îmbunătățirea performanței europene și să promoveze prosperitatea economică. Pe această

idee suport se dezvoltă o alta ce induce ideea de parteneriat extins, anume recunoașterea

interdependențelor între urban și rural prin guvernanță integrată și planificare bazată pe

parteneriat.


Cu toate acestea, numeroși autori au emis ipoteza că hinterlandul regional nu

mai este neapărat necesar metropolelor pentru că acesta nu mai poate

satisface nevoia de resurse necesară dezvoltării centrului, în aceste condiții

disparitățile dintre metropole și spațiul lor regional accentuându-se. Alți autori

ajung la concluzii contrare. O altă ipoteză este cea care consideră că fluxurile

dintre metropolă și regiune sunt structurate pe 2 niveluri.

Primul nivel este constituit din orașele mondiale pentru care criteriul distanței

nu este unul esențial, iar cel de-al doilea este legat de sistemul național de

așezări și relevă existența unei structuri ierarhice în care interacțiunile

reciproce sunt invers proporționale cu distanța între orașe.

• În Uniunea Europeană se discută tot mai mult despre dezvoltarea policentrică, dezvoltare bazată pe teoria

polilor de creștere, în care rolul esențial revine centrelor urbane. Conceptul de dezvoltare policentrică marchează

o schimbare în paradigma privind structura dezvoltării economice și spațiale. European Spatial Development

Perspective pledează pentru crearea de ‘zone dinamice ale integrării economice, distribuite echilibrat pe

teritoriul UE și care cuprind rețeaua regiunilor metropolitane și a hinterlandului acestora, accesibile internațional

(orașe, municipii și zonele rurale aferente de diverse dimenisuni). Conceptul de policentricitate nu se

limitează la zonele metropolitane de mari dimensiuni ci cuprinde un sistem ierarhizat care exprimă

potențialul așezarilor din întreaga Europă. Rețeaua policentrică este structurată la nivelele: trans-

național, pan-European, UE, național și sub-național.

• Conform documentului european „Perspectiva de Dezvoltare Spaţială a Europei”- care a fost adoptat şi de ţara

noastră - categoriile de teritorii implicate în politicile de dezvoltare spaţială a Europei sunt structurate pe

criteriile ponderii caracterului urban sau rural, precum şi al accesibilităţii după cum urmează: zone /regiuni

metropolitane - formate în relaţie cu ariile metropolitane europene; zone urbane policentrice - formate în

relaţie cu ariile funcţionale urbane trans-naţionale/naţionale sau regionale/locale; zone rurale urbanizate; zone

rurale; zone periferice.


• Policentricitatea constituie unul dintre conceptele centrale, adoptat de către UE; se referă la mecanisme şi strategii diferenţiate, în concordanţă cu scara teritorială şi cu definiţiile luateîn consideraţie. Din punct de vedere metodologic şi empiric, acesta permite o mai bună identificare a indicatorilor şi mijloacelor teritoriale care constituie elementele esenţiale pentru evaluarea tendinţelor actuale şi viitoare referitoare la organizarea spaţiului european. Din punct de vedere operaţional, acesta constituie cea mai bună cale pentru asigurarea determinării celei mai bune strategii de planificare şi politicilor de dezvoltare care ţintesc către coeziunea spaţială.

• Policentricitatea are două aspecte complementare celui morfologic, vizând distribuţia ariilor urbane într-un teritoriu dat și cel relaţional, bazat pe reţeaua fluxurilor şi cooperarea între ariile urbane la diferite scări. Conform documentelor şi programelor europene de referinţă în dezvoltarea spaţială, pentru realizarea echilibrului între societate, economie şi mediu – obiectiv principal al amenajării teritoriului – structura teritoriului comunitar trebuie sa aibă ca opţiune importantă dezvoltarea spaţială policentrică şi echilibrată, care să susţină coeziunea teritorială.


• Pe continentul european conceptul de policentricitate se aplică la toate nivelurile, prin politici specifice:

• la nivel european, prin: dezvoltarea unor zone mari de integrare economică globală; întărirea sistemului policentric format din regiuni metropolitane; aglomerări de oraşe şi reţele urbane; formarea reţelelor urbane europene prin cooperare transnaţională;

• la nivel naţional, prin: încurajarea specializării regionale şi diviziunea muncii între regiunile urbane; îmbunătăţirea accesibilităţii la serviciile urbane;

• la nivel regional, prin: restructurarea regiunilor metropolitane prin îmbunătăţirea calităţii centrelor urbane secundare; îmbunătăţirea legăturilor între nodurile urbane; promovarea parteneriatelor urban- rural.

Opţiunile strategice privind structurarea şi dezvoltarea unor reţele teritoriale constituite pe temeiul principiului policentricităţii vizează sintetic:

• dezvoltarea spaţială multipolară şi echilibrată

• consolidarea unor oraşe şi zone urbanizate dinamice şi competitive

• diversificarea funcţională a oraşelor, ca suport al echilibrului în teritoriu

• consolidarea oraşelor mici şi mijlocii ca poli de dezvoltare

• politici speciale de susţinere a mediului rural

• parteneriatul urban – rural

• susţinerea dezvoltării bazate pe resurse endogene

• dezvoltarea reţelelor de transport ca suport al îmbunătăţirii legăturilor dintre centrele

urbane şi al cooperării în reţea

• valorificarea potenţialelor funcţionale specifice ale unor centre urbane (în special

turistic, educaţional, cultural).

În România, în acord cu Legea 351/2001 privind Amenajarea Teritoriului cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în acord cu prevederile din Conceptul Strategic de Dezvoltare Teritorială a României 2030 (CSDTR 2008) - care urmăreşte modul în care se integrează reţeaua de localităţi din România în structura policentrică a UE - şi în conexiune cu reţeaua de poli majori din Sud-Estul Europei (potrivit clasificărilor PDSE, ESPON, Planet Cense) s-au identificat următoarele distribuţii ale ariilor urbane:

• Poli metropolitani MEGA (Zone Metropolitane de Creștere Europene) cu vocație internațională: București, Timișoara, Constanța, Cluj Napoca, Iași, având peste 300 000 locuitori.

• Poli naționali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potențial de Arii Funcționale Urbane și potențial MEGA pe termen lung, cu peste 250 000 locuitori

• Poli supraregionali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic), cu potențial de Arii Funcționale Urbane, cu o populație cuprinsă între 50 000 – 250 000 locuitori.

• Poli regionali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potențial de Arii Funcționale Urbane , având o mărime demografică de 50 000 – 250 000 locuitori.

• Poli regionali OPUS (Orizont Potential Urban Strategic) cu potențial de Arii Funcționale Urbane și cu specificitate funcționala, de ex: Alba Iulia, Baia Mare, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Suceava, Tulcea.

• Poli subregionali, având între 30 000 – 50 000 locuitori.• Poli locali,cu o populație mai mică de 20 000 locuitori.

• Contextul geografic urban al României, caracterizat printr-o structură policentrică echilibrată a oraşelor mari, repartizate relativ uniform în regiuni, este favorabil implementării unei strategii de dezvoltare bazată pe poli de creştere. Toate regiunile de dezvoltare au în reţeaua lor de localităţi cel puţin un oraş cu peste 200.000 locuitori, care poate stimula şi induce dezvoltarea în zonele adiacente, preponderent rurale, dar şi urbane. Astfel, au fost desemnaţi pentru finanţare din programele europeane şi naţionale șapte poli de creştere care sunt în curs de formare în jurul a unor mari oraşe, nuclee ale acestor poli (câte unul în fiecare Regiune de dezvoltare): Iaşi, Constanţa, Ploieşti, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov.

• De asemenea, strategia de dezvoltare a polilor de creştere se va axa şi pe dezvoltarea oraşelor potenţiali poli de dezvoltare urbană, cu nivel semnificativ de dezvoltare economică, funcţii culturale şi universitare importante: Arad, Baia-Mare, Bacău, Brăila, Galaţi, Deva, Oradea, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgu-Mureş.

• În programul ESPON. au fost identificate perspective de dezvoltare diferite, care urmează două modele. În modelul polarizării și difuziei dezvoltării, disparitățile au crescut între metropolă și spațiul adiacent, ceea ce a implicat probabil o depopulare crescută a ariilor regionale periferice. Într-un model complementar, dacă metropola este situată într-o regiune cu care are similitudini socio-economice, regiunea funcționează unitar, fără dezechilibre marcante. Alt scenariu este cel al emergenței unei arii metropolitane policentrice care stimulează dezvoltarea în anasamblul regiunii. Din studiul reiese că pentru Europa Centrală și de Est majoritatea metropolelor au avut o evoluție divergentă în raport de macroregiunea din care fac parte, rupând practic legăturile cu hinterlandul regional. Ritmul economic intens pe care aceste metropole l-au adoptat este cel mai probabil cauza acestui tip de evoluție, hinterlandul rămânând marcat de predominanța funcțiilor tradiționale: agricultură extensivă sau industrii în declin.

• Rolul orașelor la nivelul teritoriului este indiscutabil, iar sintagmele de oraș global sau oraș internațional demonstrează din plin acest aspect. Din păcate aceste orașe planetare tind câteodată să neglijeze spațiile adiacente, relațiile lor fiind la distanțe foarte mari cu unități similare. În această situație, crearea unor centre de echilibru este esențială pentru dezvoltarea regională, și nu trebuie neglijată nici importanța orașelor mijlocii și mici, care joacă un rol esențial la nivel regional și local, având un rol de pivot în economiile regionale fiind esențiale în evitarea exodului rural.

au_drR

Documents

Transcript of au_drR