Atestarea documentara a Bicazului in contextul schimbului dintre manastirile Bisericani si Hangu

Silvian-Emanuel Man, Atestarea documentară a Bicazului în contextul schimbului dintre mănăstirile Hangu şi Bisericani, în Bicaz 400, oraşul mării dintre munţi (ed. Daniel Dieaconu, Ion Asavei, Mihai-Silviu Chirilă, Viorel Nicolau), Ed. Cetatea Doamnei, Piatra-Neamţ, 2011, p. 70-78, ISBN 978-606-8136-99-8.

http://silvianemanuel.net 1

Atestarea documentară a Bicazului în contextul schimbului dintre mănăstirile Bisericani şi Hangu

Silvian-Emanuel Man

student, Facultatea de Istorie

Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iaşi

Abstract: Bicaz is first attested in 1611 in a decree issued by the office of voievode

Constantin Movilă, through which a land exchange proposed by Archbishop George of

Suceava was made, between the Hangu monastery and the monastery of Bisericani. The

exchange generates a conflict that lasted 11 years, that could not be solved by any voievode,

reconciliation being performed by the igumens of the two monasteries. Keywords: Bicaz, Bisericani monastery, 1611, Constantin Movilă

Sumar: Bicazul este atestat pentru prima dată în anul 1611 într-un hrisov emis de

cancelaria voievodului Constantin Movilă, prin care s-a realizat un schimb de pământ

propus de către arhiepiscopul Gheorghe al Sucevei, între mănăstirea Hangului şi

mănăstirea Bisericani. Schimbul generează un conflict care a durat 11 ani, care nu a putut fi

rezolvat de niciun voievod, împăcarea fiind realizată de egumenii celor două mănăstiri.

Cuvinte cheie: Bicaz, mănăstirea Bisericani, 1611, Constantin Movilă Lista abrevierilor în text: DANIC – Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale DIR – Documente privind istoria României Argument Anul 2011 aduce prin trecerea sa firească bucuria atestării de 400 de ani a oraşului

Bicaz şi a împrejurimilor sale, fiind cunoscută prima lui pomenire într-un hrisov al

voievodului Constantin Movilă. Dar pentru perioada următoare atestării nu există vreun

studiu istoric care să ne facă să înţelegem contextul apariţiei sale în documentele vremii. În

acest scop, realizarea unui studiu cu privire la modul de atestare documentară şi evoluţia

istorică a zonei post-atestare este mai mult decât necesară, rezultatul conturându-se prin

efortul nostru.

Hrisovul din 1611 – Prima atestare documentară

Prima atestare documentară a orasului Bicaz datează din anul 1611, dintr-un hrisov al

domnitorului Constantin I Movilă Voievod (1607-1611), prin care intermediază un schimb



de poieni cu locul lor de branişte, oferind mănăstirii Bisericani trei poieni, printre care şi

Bicazul, în schimbul „poienii de sub Ceahlău”.1

În anul 1607, Mihail Movilă, fiul lui Simion Movilă (1607-1608), îi urmează la tron

tatălui său, care era fratele mai mic al lui domnitorului Ieremia Movilă (1595-1600 şi 1600-

1606), oponentului lui Mihai Viteazul în Moldova. Constantin Movilă este fiul lui Ieremia

Movilă cu Elisebeta, mama lui fiind cea care l-a detronat pe Mihail Movilă şi care l-a pus pe

tânărul Constantin domnitor, la vârsta de doar 12 ani.2

Astfel, Constantin Movilă, în 1611 la vârsta de doar 16 ani, dorind să obţină „poiana

de sub Ceahlău”, se pomeneşte la Iaşi cu „rugătorii noştri călugări”, trimişii mănăstirii

Bisericani, care „au venit înaintea domniei mele şi înaintea întregului sfat al domniei mele”

pentru a-şi dovedi dreptul asupra poienii3, unde se afla biserica construită de unchiul

domnitorului, mitropolitul Gheorghe Movilă, identificată cu vechiul schit Poienile. Biserica

poartă hramul Bunei Vestiri şi a fost construită iniţial pe Valea Hangului, la Boura-Fârţâgi,

de unde a fost strămutată în Poiana Largului la începutul secolului al XVIII-lea sau, după

alte surse, la 1741.4

Pentru a-şi dovedi dreptul asupra schitului Poiana, călugării de la Bisericani „au

arătat zapis de danie şi de miluire” de la Ieremia Movilă, precum şi zapis de întărire de la

Simeon Movilă, pentru pomenirea lor veşnică în acea biserică. Constantin voievod, văzând

acele zapise, a „socotit după legea ţării”, întrebând, aflând informaţii despre „acele locuri”

şi sfătuindu-se cu „toţi credincioşii boieri” şi cu mitropolitul Anastasie, a hotărât ca

pomenirea predecesorilor săi să nu fie întreruptă.

Astfel, în locul acelei poieni de sub Ceahlău, oferă la schimb mănăstirii Bisericani

trei poieni şi locul din jurul lor pentru branişte, anume: Cârnul, Bicazul şi Biserica lui Iov,

fiind delimitate „pe râul Bistriţa, [...] mai din sus de capul Poienii Bisericii, de la râul

Bistriţa, peste Culmea Boului, pe izvorul Hălm, apoi în sus pe nişte cărări, pe culmea Dealul

Simei, pe la obârşia Hamzoaei, apoi pe culmea Piciorul Ungurului, până la râul Bicaz şi în

sus pe Bicaz până la Jidan şi la vale până la [mănăstirea] Bistriţa, pe ambele părţi şi dealul

ce se numeşte Măgura tot, pe amândouă părţile şi râul Bistriţa în sus, până la Biserică.”5

1 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/1. 2 Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, vol. III, Ed. All, Bucureşti, 2007, p. 17-19. 3 DANIC, idem. 4 Drăgotescu, Marcel; Comaniciu, Adriana, Monumente istorice şi de arhitectură din judeţul Neamţ, Ed. Nona, Piatra-Neamţ, 2003, p. 72. 5 DANIC, idem.



Din motive nedeterminate, până acum, a fost evitată atestarea documentară a tuturor

locurilor care apar în text, pe baza toponimiei din originalul slavon al documentului. Prin

atestarea documentară a oraşului Bicaz, se regăsim tot odată şi prima atestare documentară a

dealurilor Hamzoaia (în acelaşi timp şi a satului cu acelaşi nume), Culmea Boului, Dealul

Simei şi Măgura, precum şi a culmii Piciorul Ungurului, izvorul Hălm şi Valea Jidanului,

dovedindu-ne astfel că aceste denumiri pur româneşti sunt mult mai vechi de 1600, fiind

bine întipărite ca toponime în mentalul colectiv, toponimia românească confirmând locuirea

statornică a românilor de pe Valea Bistriţei.

Constantin Movilă ţinea foarte mult la acest schimb realizat cu schitul Bisericani,

întrucât înafara folosirii formulei de încheiere a unui zapis, „şi altul să nu se amestece

înaintea acestei cărţi a noastre”, el precizează ca „rugătorii de la biserica noastră să nu

aibă treabă a stăpâni acele poieni şi locuri”, întărind astfel decizia sa.

Documentul, scris în limba slavonă, a fost redactat în cancelaria domnească la Iaşi, în

anul 7119 de la Adam, adică anul 1611 după Hristos, la data de 1 august. Textul propriu-zis

a fost scris de un anume Vasile, la dictarea marelui logofăt Pătraşcu, care „a învăţat”, adică a

memorat textul şi care de asemenea a şi iscălit documentul.

Pomelnicul românesc al Mănăstirii Bisericani în atestarea documentară a

Bicazului

Pomelnicul românesc al Mănăstirii Bisericani este un document în limba română,

scris de către ieromonahul Mitrofan în anul 1811, pe baza unui pomelnic mai vechi, „scris

pe limba cea veche sîrbească”, de către arhimandritul Misail la anul 1761. A fost găsit la

schitul Durău şi publicat parţial pentru prima dată de către Nicolae Iorga în anul 1909.6

Purtând titlul Arătare pentru mănăstirea Bisericani, de cine au început a se zidi şi pe ce

vreme şi de cine s-au isprăvit de zidit şi pe ce vreme, şi fiind mult mai cuprinzător decât

pomelnicul slavon din 1661, pomeneşte şi Bicazul.

Până la data redactării lui, se pomeneşte doar de patru ispisoace domneşti prin care se

acorda drept de stăpânire pe braniştea din jurul mănăstirii, dintre care al treilea este de la

Ieremia Movilă din anul 1596, fiind deci cel prin care s-a donat schitului Bisericani „poiana

de sub Ceahlău”, iar ultimul este de la Simion Movilă din anul 1607, prin care s-a întărit

dania. De aici s-ar putea deduce greşit că schitul Poiana nu a stat în administrarea

6 Iorga, Nicolae, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XVI, Ed. Atelierele grafice Socec & Comp., Bucureşti, 1909, p. 233-249.



Bisericanilor decât 15 ani, între 1596 şi 1611.7 Vom vedea că prima danie a poienii de sub

Ceahlău a fost făcută de Petru Rareş.

În pomelnic se regăseşte informaţia că până la stăreţia egumenului Parthenie,

Bisericanii erau un schit sărac, având doar braniştea din jurul bisericii şi „nişte poieni sub

Ceahlău”, iar în zilele egumenului Parthenie, s-a produs transformarea completă din schit în

mănăstire, pentru că „s-a îmbogăţit cu moşii şi cu ţigani, şi s-a îngrădit biserica cu zid

împrejur, şi s-a făcut pridvorul bisericii, şi s-a făcut pivniţa şi trapeza, şi cristelniţa, şi toate

una după alta. [Erau şi călugări mulţi], pentru că vedem că la biserica pustie (fără obiecte

de cult şi mijloace logistice – n.n.) şi lipsită de oameni (resurse umane – n.n.) nu dă nimeni

nimica.”8

Aspectul cel mai important din pomelnic este amintirea Bicazului ca moşie, în

contextul schimbului, la anul 1611, în momentul donării către mănăstire, fără alte proprietăţi

sau poieni, ceea ce denotă un statut superior, în comparaţie cu o simplă poiană sau un sat,

fiind menţionat singular: „Constantin Moghilă Voevod au dat moşia Bicazul în locul

poenilor celor de supt Ciahlău, la ani 7119 (1611)”.9 Fiind pomenită moşia Bicazului fără

celelalte toponime din zapis, Cârnul şi Biserica lui Iov, este posibil ca aceasta să se fi întins

până la mănăstirea Bistriţa, fiind mai importantă mănăstirii decât cele două poieni, fiind de

asemenea şi mai apropiată de biserica acesteia.

Deşi este pomenită ca mănăstire până la începutul secolului al XVII-lea în istoriile

sale, Bisericaniul capătă de facto şi de jure statutul de mănăstire abia după schimbul realizat

de către voievodul adolescent Constantin Movilă şi întărit de ceilalţi domnitori care i-au

urmat, prin donarea moşiei şi a poienii Bicaz către mănăstire, realizându-se în acelaşi timp

atestarea documentară a Bicazului şi dezvoltarea puternică a Bisericanilor.

Problema reactualizării schimbului dintre schitul Poiana (Hangu) şi

mănăstirea Bisericani

La finele anului 1611, la doar patru luni de la realizearea schimbului, sub noua

domnie a lui Ştefan al IX-lea Tomşa (1611-1615 şi 1621-1623), se prezintă din nou la Iaşi o

delegaţie a mănăstirii Bistriţa, care revendică poiana de sub Ceahlău, pe baza daniilor făcute

de Ieremia Movilă şi de fratele său, Simion Movilă, în faţa cărora pun un zapis „de danie şi

7 Ibidem, p. 236-237. 8 Ibidem, p. 237. 9 Ibidem.



de miluire de la Petru voevod”, referindu-se desigur la domnitorul Petru Rareş, unul din

ctitorii Bisericanilor şi bunic al lui Ieremia Movilă, dania fiind acum, dar nu şi la schimbul

realizat de Constantin Movilă. Călugării au susţinut în faţa lui Ştefan Tomşa Vodă faptul că

arhiepiscopul Gheorghe Movilă, ctitorul schitului Poiana cu Biserica Buna Vestire, le-ar fi

luat-o ca să le dea alt loc, propunerea schimbului fiind astfel mai veche de 1611. Pentru a

remedia situaţia, Ştefan al IX-Tomşa, prin ispisocul dat la 11 decembrie în Iaşi, face danie

mănăstirii Bisericani poienile Biserica [lui Iov], Cârnul şi Bicazul, în locul poienii de sub

Ceahlău, întărind practic hotărârea predecesorului său.10

Aparent, situaţia schimbului era încă nerezolvată, deoarece în doar cinci ani,

schimbându-se domnia cu cea a lui Radu Mihnea (1616-1619 şi 1623-1626), noul voievod

este nevoit să reactualizeze schimbul de poieni print-un zapis din 20 septembrie 1616,

redactat la Iaşi, în care se spune cum că „rugătorii noştri călugări de la sfânta mănăstire

Bisericani [...] s-au pârât cu călugării de la sfânta mănăstire de sub Ceahlău”, pentru

respectiva poiană, ambele tabere prezentând acte de danie de la domnii precedenţi. În urma

sfatului domnesc, călugării de la Bisericani au căzut de acord în faţa domnitorului ca

Bisericanii să primească de la schitul Poiana trei poieni, anume: Bicazul, Cârnul şi Biserica

[lui Iov], în schimbul poienii respective de sub Ceahlău care rămânea a schitului.11

Cu toate acestea, în anul 1619, schimbul nu se realizase încă, domnia întâmpinând

dificultăţi, deoarece într-un zapis de danie făcut de Radu Mihnea la Iaşi, la data de 20 iulie,

mănăstirea Bisericani este pomenită ca fiind pustie şi fără sate, acesta donându-i pe veci

satul Popceşti din ocolul Târgu Neamţ, cu toate veniturile lui din agricultură şi din pădure,

spre veşnica pomenire şi îmbogăţirea mănăstirii. Hotărârea este atât de puternică, încât

domnul îi adaugă un blestem cu legământ care ocupă mai bine de jumătate din documentul

propriu-zis, în care cel care încalcă această danie îşi va pierde mântuirea, „având parte cu

iudeii cei fără de lege şi duşmani ai lui Hristos [...] şi cu Iuda trădătorul”, martori fiind

fecioara Maria, cei patru evanghelişti, Sfinţii Apostoli, Moise şi Aron şi cei 318 sfinţi părinţi

de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325).12

Noul domnitor, Gaşpar Graziani (1619-1620), a trebuit şi el să reînnoiască schimbul

dintre cele două mănăstiri, acesta fiind încă nerealizat, întrucât înaintea domniei şi a boierilor

au venit „rugătorii noştri călugări de la sfânta mănăstire Bisericani şi s-au pârât cu

10 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/30. 11 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/2. apud. *** DIR, veacul XVII, A. Moldova, vol. IV, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1956, doc. 63. 12 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIX/2 apud. *** DIR, veacul XVII, A. Moldova, vol. IV, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1956, p. 243-244.



călugării de la sfânta mânăstire de sub Ceahlău”, monahii de la Bisericani susţinându-şi în

continuare dreptul asupra poienii de sub Ceahlău, având într-adevăr documente de danie şi

miluire mai vechi, pe când monahii de sub Ceahlău s-au apărat folosind zapisul de întărire de

la Simion Movilă. Până la urmă s-au învoit călugării de la ambele mănăstiri şi au fost din

nou de acord în faţa domniei cu realizarea schimbului, specificându-se că „au dat călugării

de la mânăstirea de sub Ceahlău sfintei mânăstiri Bisericani pentru această poiană, trei

poieni numite: Bicazul, Cârnul şi Biserica şi cu curătura”. Înţelegem astfel, că schimbul nu

s-a realizat până atunci, Gaşpar voievod întrând şi el, prin ispisocul din 7 mai 1619, redactat

la Iaşi, în lunga listă de domnitori intermediari ai acestui schimb.13

Extinderea Bicazului prin danii, înafara schimbului

Prima danie făcută în afara schimbului se realizează în 1617 şi aparţine unui Ion

Guşeilă din târgul Piatra, constând într-o curătură „la poiana ce se numeşte Cârnul”, fiind

lăsată mănăstirii pe veci, extinzând terenurile din daniile pe care le-au făcut domnitorii

Bisericanilor, formate din Bicaz, Cârnul şi Biserica lui Iov.14

Alexandru al VII-lea Iliaş voievod (1620-1621) se încrie şi el în lista domnitorilor

care au contribuit la atestarea documentară şi mărirea teritorială a Bicazului, printr-un zapis

emis la 17 aprilie 1621 la Iaşi, în care se oferă ca danie „o poiană de la gura Bicazului şi cu

curătura” mănăstirii Bisericani, ca să o stăpânească pe veci, hotărârea fiind definitivă se

menţionează: „cui se va părea strâmb, el să aibă a sta de faţă înaintea domniei mele cu

rugătorii noştri din sfânta mănăstire de la Bisericani şi să aibă a-şi aduce îndreptările”.15

În 1622, Ionaşco Deuga din satul Dărmăneşti, de bună voie şi nesilit de nimeni, vinde

o curătură mănăstirii Bisericani, oferindu-i drept de proprietate pe veci, oprindu-şi prin zapis

rudele şi urmaşii de a se amesteca în această înţelegere. Curătura aceasta este localizată „mai

sus de gura pârâului Bicaz, aproape de Poiana Bicaz, din partea de sus”. Zapisul emis la 18

iunie 1622, poartă pecetea târgului Piatra şi a avut la redactare ca martori „12 pârgari şi

mulţi oameni buni”.16

13 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/4 apud. *** DIR, veacul XVII, A. Moldova, vol. IV, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1956, p. 339. 14 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/3 apud. *** DIR, veacul XVII, A. Moldova, vol. IV, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1956, p. 102. 15 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/12 apud. *** DIR, veacul XVII, A. Moldova, vol. V, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1957, p. 47-48. 16 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/14 apud. *** DIR, veacul XVII, A. Moldova, vol. V, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1957, p. 149.



Încheierea oficială a conflictului dintre cele două mănăstiri. Finalizarea

schimbului

După 11 ani de nemulţumiri şi de intervenţii pe lângă domnie pentru stabilirea

proprietarilor poienii de sub Ceahlău, în timpul celei de-a doua domnii a lui Ştefan al IX-lea

Tomşa (1621-1623), călugării de la Bisericani se împacă cu cei de sub Ceahlău, existând în

acest sens un document oficial, redactat de egumenii celor domuă mănăstiri.

Astfel, „smeritul ieromonah Andonie, egumen şi tot soborul de la sfânta mănăstire

Bisericani şi smeritul ieromonah Simion egumen şi tot soborul de la sfânta mănăstire de sub

Ceahlău” anunţă prin acest document că s-au „învoit de bună voie, pentru iubirea de

Dumnezeu”, ca să trăiască cu toţii „în iubire frăţească şi în dragostea de Dumnezeu, unul cu

altul”, ca şi cum ar fi „toţi fraţi din aceeaşi mănăstire”.

Toţi călugării recunosc prin document că propunerea schimbului a fost făcută de

„părintele nostru Gheorghe arhiepiscop şi mitropolit de Suceava, fratele lui Eremia Moghilă

voievod”, iar ei nu ar trebui să mai aibă vreo obiecţie în legătură cu această decizie

superioară.

Despre buna înţelegere şi înfrăţire dintre mănăstiri, se precizează „că dacă se

întâlneşte unul cu altul sau călugăr sau posluşnic sau păstor, să fie toţi ca din aceeaşi

mănăstire”. Iar dacă vreunul dintre călugări ar fi făcut supărare în orice loc şi strica în vreun

fel înfrăţirea dintre mănăstiri, fie el monah, posluşnic sau păstor, egumenii cu soborul ar fi

acţionat dur: „să fie de mare pedeapsă şi de la noi (egumenii – n.n.) să fie sub mare

blestem”.

Se insistă pe ideea înfrăţirii, justificându-se redactarea acestui document faţă de cei

care vor urma să intre ca fraţi sau mănahi în cele două mănăstiri, aducându-li-se aminte că

„de acum înainte” s-au învoit cu toţii să trăiască în dragoste. Se face şi menţiunea: „şi dacă

vine un călugăr de la Bisericani acolo să fie primit sau de acolo aoco de asemenea să fie

primit”, semn că acest document a fost elaborat de cei doi egumeni pe teritoriul mănăstirii

Bisericani.

Înţelegerea dintre cele două mănăstiri a fost pecetluită „până când (adică cât timp –

n.n.) va păzi şi va ocroti Dumnezeu şi Preacurata lui Maică aceste două mănăstiri

neclintite”, căpătând atributul veşniciei.



La final, înfrăţirea întru Hristos dintre călugării celor două mănăstiri este pusă drept

condiţie pentru mântuire, egumenii cerând de asemenea să nu fie uitaţi pentru această

înţelegere, statorniciundu-i veşnicia.

Documentul este redactat la data de 30 iunie 1622, locaţia nefiind amintită.

Deţinătorul documentului ajuns ulterior în Arhivele Statului, a ţinut la începutul secolului al

XVIII-lea să adauge pe verso nota: „Unirea în dragoste a călugărilor din mănăstirea

Hangului cu călugării de la Bisericani”, semn că şi după aproape un secol, dragostea

frăţească întru Hristos încă dăinuia între cele două mănăstiri.17

După acest document, nu mai întâlnim absolut niciun zapis sau ispisoc domnesc care

să facă referire la vreun conflict pe tema poienilor sau a schimbului dintre cele două

mănăstiri, ceea ce înseamnă că prin înţelegerea avută de cei doi egumeni s-a pus capăt

conflictului, iar schimbul a fost finalizat.

Extinderea şi întărirea prin documente a Bicazului după finalizarea

schimbului

În a doua sa domnie (1623-1626), Radu Mihnea mai face o danie mănăstirii

Bisericani, care consta în mărirea poienilor oferite în urma schimbului, prin retrasarea

hotarelor. Astfel, noul hotar care „începe de la râul Bistriţa, de la pârâul care este mai sus

de capul poienii Biserica lui Iov şi de acolo, de-a dreptul pe la un izvor care curge din

Dealul Boului şi peste Culmea Boului la pârâul Hălm, care se cheamă pe nume Horşture şi

mai sus de izvor până la un drum şi mai sus pe drum până la Culmea Simei şi [de la]

Culmea Simei mai sus până la Piciorul Ungurului şi de acolo pe la nişte fântâni mai sus de

culmea Piciorul Ungurului, până la gura pârâului Neagra pe râul Bicaz şi în sus pe râu

până la Gura Jidanului şi pe pârâul Ivănuşului până la culme şi de acolo pe obârşiile Aţei şi

Măgura cu toate izvoarele şi Aţea până la gura Tarcău şi în jos până la râul Bistriţa şi de

acolo în sus pe râu pe amândouă părţile în sus, până la poiana Biserica lui Iov până la

capul de sus”, este mult mai mare decât cel iniţial, stabilit prin hrisovul din 1611 de la

Constantin Movilă. Totodată, aici dorim să semnalăm şi atestarea toponimică a denumirii de

Neagra.

De asemenea, prin acest hrisov, Radu Mihnea întăreşte dreptul de proprietate al

mănăstirii Bisericani asupra unei poiene cumpărată de la Gherman din Dărmăneşti, „pentru

17 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/14 apud. *** DIR, veacul XVII, A. Moldova, vol. V, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1957, p. 150.



un bou lu două vaci”, tranzacţie atestată printr-un zapis ce-l aveau monahii de la Bisericani

de la şoltuzul şi cei 12 pârgari din târgul Piatra. Poiana achiziţionată devenea o prelungire a

Poienii Bicazului.

Se întăreşte şi dreptul ce-l avea mănăstirea Bisericani asupra curăturii care „este mai

sus de gura pârâului Bicaz, aproape de Poaiana Bicazului, din partea de sus”, achiziţionată

de la Ionaşcu Deuga din satul Dărmăneşti.

Dania prin care se mărea hotarul Bicazului şi se întăreau achiziţiile precedente a fost

emis în data de 10 ianuarie 1625, la Suceava.18

Concluzii

Din studierea documentelor paleografice şi a celor traduse în colecţia Documente

privind istoria României, înţelegem că Bicazul a fost atestat documentar în cadrul unui

schimb conflictual între mănăstirea Bisericani şi mănăstirea Hangului, „de sub Ceahlău”,

acest fapt mărindu-i importanţa istorică, deoarece o simplă poiană nu ar fi putut crea atâta

vâlvă în cancelariile domneşti din Moldova, la care adăugăm şi pomenirea lui ca moşie în

Pomelnicul românesc al mănăstirii Bisericani. După ce problema schimbului nu a fost

rezolvată în cancelariile a cinci domnitori, egumenii celor două mănăstiri îl încheie printr-un

document în care se împacă oficial, înfrăţindu-se mănăstirile între ele.

Din întreaga serie de documente în care apare menţionat Bicazul, primul este cel de

la Constantin Movilă voievod, redactat la 1 august 1611, data din original, fiind după

calendarul iulian, ar face ca în zilele noastre sărbătorirea atestării documentare a Bicazului şi

a locurilor menţionate, să se facă la data de 11 august,19 când este prăznuit Sf. Ier. Nifon al

Constantinopolului, în apropierea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. La aceeaşi dată

regăsim atestarea documentară a Hamzoaiei. Neagra este pomenită în hrisovul din 10

ianuarie 1625 de la Radu Mihnea, ceea ce ar face ca sărbătorirea să se facă la data de 20

ianuarie.

În ordinea lor cronologică, domnitorii care au contribuit la atestarea şi statornicirea

istorică a Bicazului sunt: Constantin Movilă (1607-1611), Ştefan al IX-lea Tomşa (1611-

1615 şi 1621-1623), Radu Mihnea (1616-1619 şi 1623-1626), Gaşpar Graziani (1619-1620),

Alexandru al VII-lea Iliaş (1620-1621), alături de predecesorii lor în timpul cărora Bicazul

18 DANIC, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/16 apud. *** DIR, veacul XVII, A. Moldova, vol. V, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1957, p. 314-315 19 Pentru anii 1500-1700, trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian se realizează prin adăugarea a 10 zile.



nu apare ca toponim în documente: Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546), Ieremia Movilă

(1595-1600 şi 1600-1606) şi Simion Movilă (1607-1608). În lista celora care au contribuit îi

adăugăm pe arhiepiscopii Gheorghe şi Anastasie, egumenii ieromonahi Simion şi Andonie20,

cei care au definitivat schimbul, şi pe mirenii Ion Guşeilă din târgul Piatra, Ionaşco Deuga

din Dărmăneşti şi Gherman din Dărmăneşti. Cel mai important dintre toţi rămâne voievodul

adolescent Constantin Movilă, care la doar 16 ani pune piatra de temelie a istoriei bicăjene.

După intervenţia acestora, Bicazul a intrat oficial în istorie, dezvoltându-se de.a

lungul a patru secole, continuându-şi drumul întru devenire ca oraş, până la realizările de

astăzi, de care ne bucurăm prin efortul înaintaşilor şi providenţa lui Dumnezeu.

Bibliografie

Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Mănăstirea Bisericani, pachet XIII/1, 30.

*** Documente privind istoria României, veacul XVII, A. Moldova, vol. IV, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1956.

*** Documente privind istoria României, veacul XVII, A. Moldova, vol. V, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1957.

Drăgotescu, Marcel; Comaniciu, Adriana, Monumente istorice şi de arhitectură din

judeţul Neamţ, Ed. Nona, Piatra-Neamţ, 2003. Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, vol. III, Ed. All, Bucureşti, 2007. Iorga, Nicolae, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. XVI, Ed.

Atelierele grafice Socec & Comp., Bucureşti, 1909.

20 Probabil Antonie sau Andronic. Neputând studia originalul documentului, nu putem spune cu exactitate numele cărui sfânt cuvios îl purta egumenul mănăstirii Bisericani.

Atestarea documentara a Bicazului in contextul schimbului dintre manastirile Bisericani si Hangu

Documents

Transcript of Atestarea documentara a Bicazului in contextul schimbului dintre manastirile Bisericani si Hangu