Mihaela OBREJA

ASPECTE ALE TEORIEI MINȚII

IMPLICATE ÎN COMPORTAMENTUL

DEVIANT LA TINERI

IAȘI, 2015

1

CUPRINS

CUPRINS .................................................................................................................. 1

ARGUMENT ............................................................................................................ 2

I.Teoria minții ........................................................................................................... 3

I.1. Teoria minții- noțiuni introductive ..................................................................... 3

I.2 Achiziția conceptelor privind stările mentale ...................................................... 5

I.2.1 Teoria teoriei ..................................................................................................... 5

I.2. 2 Teoria modularității ......................................................................................... 6

I. 2. 3 Teoria simulării - o perspectivă integrativă .................................................... 7

I. 3. 1 Dezvoltarea abilităților de teorie a minții la adultul normal dezvoltat ........... 8

I.3.2 Viteza și caracterul automat al teoriei minții .................................................. 11

I. 3.3 Cogniție și emoție .......................................................................................... 14

II. Perspective și abordări teoretice ale devianței ................................................... 21

II.1 Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosociale…………………31

II.1.1 Teoria dezorganizării sociale………………………………………………..31

II.1.2 Teoria anomiei sociale………………………………………………………32

II.2 Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale) ............... 35

II.2.1 Teoria asociaţiilor diferenţiale ....................................................................... 37

II.2.2 Teoria conflictelor codurilor culturale .......................................................... 37

II.2.3 Teoria subculturilor delincvente .................................................................... 37

II.3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţă - teoria etichetării ............ 38

III. PARTEA PRACTICĂ ..................................................................................... 42

III.1. Obiectivele și scopurile cercetării .................................................................. 43

III.2. Ipotezele și variabilele cercetãrii .................................................................... 43

III.3. Design-ul cercetării ........................................................................................ 46

III.4. Lotul de subiecți ............................................................................................. 46

III.5. Metode şi instrumentele utilizate ................................................................... 46

III.6. Desfãşurarea cercetãrii ................................................................................... 47

III.7. Rezultatele cercetãrii şi interpretarea lor ....................................................... 48

BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................... 61

Anexe ...................................................................................................................... 63

2

ARGUMENT

Conceptul de “teoria minții” a fost introdus în psihologie aproximativ în

urmă cu patru decenii și se referă la capacitatea de a atribui stări mentale altor

persoane în scopul de a explica și de a prezice comportamentul acestora. Există mai

multe aspecte ale teoriei minții, acestea putând fi clasificate în categoria aspectelor

afective (empatia, înțelegerea emoțiilor) și cognitive (înțelegerea intențiilor, a

gândurilor altei persoane).

În cadrul acestei lucrări, ne vom concentra asupra aspectelor mai sus

amintite.

Devianța în ansamblul ei, desemnează o diversitate heterogenă de conduite,

acte sau acțiuni, care reprezintă violări sau transgresiuni ale normelor scrise sau

nescrise, implicite sau explicite, stări care nu sunt conforme așteptărilor, valorilor și

regulilor colectivității, forme de non-conformism, marginalitate, asocialitate,

criminalitate, etc., tot ceea ce contrazice imaginea publică asupra ceea ce semnifică

sau ar trebui să semnifice „normalul” și “dezirabilul”.

Prezumpția de la care am pornit în această lucrare, a fost aceea că persoanele

care se implică în comportamente deviante au deficiențe de teoria minții, astfel

încât acestea nu realizează pe deplin semnificația și consecințele acțiunilor pe care

le întreprind și nici nu pot să se transpună mental în poziția celor cu care

interacționează pentru a înțelege în mod corect gândurile și intențiile acestora.

3

I. Teoria minții

I.1. Teoria minții- noțiuni introductive

Teoria minții este o abilitate cognitivă pentru a înțelege pe ceilalți după

actele intenționate, mai mult de a interpreta mințile celorlalți precum și gândurile și

dorințele. Prin teoria minții autorii înțeleg abilitatea celuilalt de a-și explica cauzele

unor acte implicând gândurile, dorințele, intențiile, imaginația, emoțiile.

Activitățile mentale subliniază comportamentul, ce ajută la explicarea și precizarea

comportamentului observabil (Baron-Cohen, 1997).

De multe ori există dovezi concrete pentru ceea ce o persoană gândește sau

simte și de aceea oamenii speculează (teoretizează). Teoretizarea asupra a ceea ce

poate fi în mintea unei alte persoane ne ajută să găsim o explicație pentru

comportamentul său și să preconizăm cum va acționa în continuare. Theory of

mind permite așadar reflectarea asupra conținuturilor propriei minți și a minții

celuilalt. Definită pe scurt, theory of mind sau judecata socială este abilitatea de a

face deducții despre stări mintale (convingeri, emoții, dorințe, intenții) și de a folosi

aceste informații pentru a interpreta ce spun cei din jur, a înțelege comportamentul

lor și a prezice ce vor face în continuare.

Abilitatea de a-și da semana de stările mentale este cunoscută în literatură,

drept mentalizare sau teoria minții (Mitchell, 1997). Teoria minții este recunoscută

de funcționarea socială și comportamentală, incluzând abilitatea de a empatiza și de

a se simți vinovat (Baron-Cohen, 1995). Din punct de vedere al dezvoltării, există

trei stadii ale înțelegerii teoriei minții: primul rang al teoriei emoției (Wellman,

1990), al doilea rang al teoriei emoției (Perner și Winmer, 1985) și înțelegerea și

recunoașterea faux-pas (Store, 1998). Teoria minții de prim rang este dobândită la

4-5 ani și se referă la abilitatea de a înțelege că alți oameni pot avea o gândire falsă

asupra unui lucru care este diferit de modul nostru de gândire. Teoria minții de al

doilea rang este dobândită la 6-7 ani, este gândul despre gând, se referă la abilitatea

4

de a înțelege că cineva poate avea o falsă părere despre părerea altcuiva. Ultimul

stadiu este dobândit la 9-11 ani, se referă la abilitatea de a înțelege și recunoaște

situațiile când cineva spune ceva neadecvat, neștiut sau nerealizând că nu trebuie să

spună. Înțelegerea situațiilor faux-pas presupune ca persoana să aibă reprezentarea

mentală că o persoană spune ceva ce nu știe pe care nu ar trebui să îl spună și

altcineva care a auzit se simte insultat sau rănit.

A avea teoria minții înseamnă să fii capabil să înțelegi propriile acte și pe

cele ale celorlalți. Teoria minții este de obicei dobândită pe la vârsta de 3-4 ani,

fiind corelată în general cu abilitatea limbajului la copii cu dezvoltarea normală și

în cadrul populației autiste. Studiile comportamentale au arătat că indivizii cu

autism, depinzând de nivelul de vârstă funcțională, deseori au o dezvoltare

întârziată ori mai puțin calitativă în ceea ce privește teoria minții. O abilitate

importantă necesară dezvoltării teoriei minții este să identifici emoțiile celuilalt cu

ajutorul expresiilor faciale. Alte studii au demonstrat dificultatea identificării

emoției în ochi printre subiecții adulți autiști (Baron-Cohen, 2001).

Câteodată teoria minții presupune coordonarea și înțelegerea abilităților

complexe subiective care demonstrează motivațiile comportamentului respectiv. De

exemplu, o emoție complexă poate fi o experiență simultană a vinovăției și

mândriei de a lovi unul din cei mai buni prieteni într-un context verbal, emoții

conflictuale ce presupun o anumită explicație.

Teoria minții este o abilitate de a reprezenta stările mentale precum

gândurile, credințele și intențiile celorlalți (Maylor, 2002). Multe studii asupra

teoriei minții s-au concentrat pe populațiiile clinice cu deficite sociale (răni

traumatice craniene, schizofrenia și autism). Puține cunoștințe există însă în

privința populației adulte. Schimbările o dată cu vârsta în funcționarea neuronală

sunt evidente în lobii temporali și frontali (West, 1996), regiunile creierului ce sunt

deseori asociate cu teoria minții (Frith, 2003), sugerând că teoria minții poate să

intre în declin odată cu vârsta. Contrar, s-a argumentat că adulții mai în vârstă sunt

bine experimentați în aptitudinile sociale precum reprezentarea stărilor mentale ale

celorlalți (Happe, 1998) și pot pune pe primele locuri procesarea informației sociale

și emoționale (Carstensen, 1999).

Teoria minții este văzută ca o competență, o capacitate a minții generate de

a-i înțelege pe ceilalți și pe noi înșine din punct de vedere al stărilor mentale.

Teoria minții presupune capacitatea proprie de a stabili o legătură între stările

externe (expresii, gesturi, semne) și stările interne ale minții. Cea mai importantă

5

consecință a acestei relații este o capacitate de a prezice comportamentul altor

caracteristicilor sociale individuale diferite. Capacitatea de a recunoaște emoțiile,

intențiile și gândurile celorlați poate fi văzută drept ingredientul important al

setului de abilități ce a fost numită competență socială sau inteligență.

I.2. Achiziția conceptelor privind stările mentale

În privința achizițiilor conceptelor privind stările mentale există 5 perspective

principale, primele două fiind cel mai dezbătute:

• teoria teoriei

• teoria modularității

• teoria simulării

• dependența dezvoltării teoriei minții de dezvoltarea abilităților lingvistice

• dependența dezvoltării teoriei minții de dezvoltarea funcționării cognitive

executive

I.2.1 Teoria teoriei

Susținută în principal de Gopnik și Wellman, afirmă că capacitatea noastra de

a infera stările mentale ale celorlalți are o bază conceptuală. Oamenii dezvoltă o

teorie asupra minții proprii și a minții celorlalti, o teorie care este neștiințifică,

naivă, intuitivă. Atunci când încercăm să ne înțelegem pe sine sau pe alții, facem

apel la anumite principii de bază, principii psihologice naive care sunt specifice

anumitor domenii și care devin un reper, un sistem de ghidare în înțelegerea stărilor

mentale. Aceste principii sunt în permanență confruntate cu experiențele persoanei

și, dacă ele nu reusesc să fie utile în realizarea unor predicții ale comportamentului

celorlalți, ele sunt revizuite.

Această teorie are însă și câteva puncte slabe. De pildă, în capitolul ”Why

self- ascriptions are difficult and develop late” al lui Radu I. Bogdan din volumul

’’Other minds - How humans bridge the divide between self and others”, autorul

atrage atenția asupra faptului că unul din postulatele teoriei teoriei este că există o

putemică asimetrie între conceptele inițiale ale copilului privind stările mentale și

conceptele ulterioare, modificate în urma confruntării cu experiența. Asimetria este

6

cu atât mai mare cu cât reprezentările copilului asupra stărilor mentale evoluează

de la egocentrism la alocentrism.

În acord cu teoria teoriei, nu ar trebui să existe diferențe între conceptele

legate de stările mentale proprii și conceptele legate de stările mentale ale celorlalți.

Însă autorul mai devrerne menționat mai punctează o contradicție aici. Conform

teoriei teoriei, conceptele sunt formate și revizuite în funcție de indiciile

perceptuale accesibile persoanei și regularitățile din mediul acesteia. Devine însă

dificil să vedern cum conceptele despre stările mentale ale celorlalți ar putea fi

similare cu acele concepte ce au în vizor stările mentale proprii. Argumentul este că

acele indicii perceptuale și regularități din mediul celorlalți actori sociali sunt atât

de diferite față de indiciile și regularitățile din mediul propriei noastre persoane,

încât este imposibil ca cele două categorii de concepte să fie similare.

I.2.2 Teoria modularității

Teoria modularității, ai cărei principali promotori au fost Baron-Cohen și

Leslie, susține că dobândirea cunoștințelor despre stările mentale are forma unui

proces care se realizează printr-o serie de mecanisme modulare înnăscute, proces a

cărui maturare neurologică face ca inferările despre stările mentale să devină din ce

în ce mai acurate și mai de detaliu, iar relațiile sociale devin mai eficiente și mai

diferențiate. Acest model susține că există anumite sisteme neuronale specifice care

sunt dedicate procesării informației sociale legate de stările mentale.

Acestui model i s-au adus, de asemenea, o serie de critici. Spre exemplu, în

cartea din 2003 "Individual differences in theory of mind”, Philip Gerrans și

Victoria McGeer punctează:

” Obiecția noastră la ipoteza modularității teoriei minții nu se bazează pe

dovezi care sunt pro sau contra localizaționismului neuronal. Admitem că funcții

cognitive pot fi realizate în anumite construcții neuronale repartizate. Din punctul

nostru de vedere, singura constrângere structurală de care ipoteza modularității

trebuie să țină seama este următoarea: pentru ca să existe un domeniu cognitiv real

aservit de către un anumit modul procesării informației specifice acelui modul,

aceasta trebuie să se realizeze într-un ansamblu neuronal cu o funcționalitate

7

specifică - altfel spus, un ansamblu care nu servește niciunei alte funcții cognitive.

Dacă această constrângere nu poate fi luată în considerare, atunci chiar și

presupunând că o anumită tulburare încorporează un domeniu comportamental

patologic, specificitatea de domeniu a perturbării cognitive subiacente este doar

virtuală. S-ar putea să existe aparența unei modularități, dar această modularitate

este înșelătoare. ”

Teoria-teoriei și teoria modularitătți au fost într-o competiție de lungă durată

pentru supremația în domeniul achiziției conceptelor despre stările mentale. Cu

toate acestea, R. J. R.

Blair (2003, pp. 146) atrage atenția asupra posibilității ca această diferență de

opinii să se datoreze faptului că cele două perspective sunt modele pentru două

fenomene diferite. Susținătorii teoriei-teorie încearcă să descrie conceptele

copilului și adultului asupra stărilor mentale ale altor persoane; ei se focalizeaza,

deci, pe informația semantică. Prin contrast, adepții perspectivei modulare, Leslie

(1987) în special, încearcă să descrie structurile cognitive necesare reprezentării

stărilor mentale ale altora.

I. 2. 3 Teoria simulării - o perspectivă integrativă

Teoria simulării înțelegerii psihologice a fost văzută, în ultimii 15 ani, ca o

altemativă la modelul modularității și teoria-teoriei. Refuzând importanța

inferențelor teoretice, acest model postulează că pentru a reprezenta și înțelege

stările mentale ale celorlalți, oamenii utilizează imaginația, schimbarea

perspectivei, identificarea cu persoana vizată. Astfel, teoriile noastre despre trăirile

mentale ale altor persoane se bazează pe identificarea cu acestea.

Deși, teoretic, teoria simulării ar trebui să se preteze în toate tipurile de

înțelegere psihologică, mentală, se pare că înțelegerea emoțiilor și empatia sunt

domeniile în care acest domeniu al stimulării se pretează cel mai bine. Aceasta ar

putea fi considerată o limită a modelului simulării.

Trebuie precizat faptul că stimularea este, în funcție de orientarea ei, fie

interpersonală (sau exogenă), fie intrapersonală (sau endogenă). Simularea

interpersonală se bazează pe o simulare orientată către alții (spre exemplu, empatia

8

sau citirea minții celorlalți). Simularea intrapersonală este acel tip de simulare care

este orientat către propria persoană. Un exemplu de stimulare intrapersonală îl

oferă Joe Cruz și Robert M. Gordon:

”Un exemplu de stimulare intrapersonală este construcția imaginii vizuale.

Când vizualizăm ceva, încercăm să reproducem sau să retrăim episoade pe care le-

am văzut în realitate. Cu alte cuvinte, vizualizarea este o încercare de a genera stări

mentale care apar sau ar putea apărea în propria noastră minte. Aceasta metodă de

generare este, în acest caz, mai degrabă endogenă decât exogenă (omite stimularea

receptorilor). ” (J. Cruz, Robert M. Gordon, 2006, pp. 5)

În final, există câteva clarificări suplimentare care trebuie realizate.

Susținătorii teoriei simulării - sau, cel puțin, marea lor majoritate - nu susțin că

simularea este întotdeauna utilizată în citirea minții, dar că este, de obicei,

procedura cea mai utilizată, cea mai simplă și spontană. În al doilea rand, simularea

teoriei se pretează citirii minții propriei persoane și a altor persoane, atâta timp cât

rămânem în planul temporal al trecutului sau într-un plan ipotetic. Presupunerea că

persoanele își reprezintă trăirile mentale actuale, curente prin intermediul simularii

este lipsită de logică și puțin plauzibilă.

I. 3. 1 Dezvoltarea abilităților de teorie a minții la adultul normal

dezvoltat

Observăm că acest traseu evolutiv se oprește la vârsta copilăriei și profităm

de ocazie pentru a semnala un fenomen straniu: deși subiectul teoriei minții a fost și

încă este unul foarte generos discutat, există o carență de informații asupra teoriei

minții la adultul normal dezvoltat. Dale Barr și Boaz Keysar exprimă foarte plastic

acest fenomen:

”în teoretizările abundente asupra citirii minții la oameni, adultul normal

dezvoltat este doar un element de fundal, un ideal de comparație pentru abilitățile

cimpanzeilor, a copiilor și a indivizilor cu afecțiuni ale creierului.” (Barr, Keysar,

2005)

Așadar, volumul de informații bazat pe cercetări experimentale este, în cazul

adultului normal dezvoltat, încă slab dezvoltat. Un motiv pentru care adultul nu

este subiectul preferat al demersurilor experimentale din acest domeniu poate fi și

faptul că majoritatea mecanismelor de baza ale teoriei minții sunt deja dezvoltate

până la vârsta de 3, 4 ani.

9

Concluziile studiilor de până acum prezintă traseul dezvoltării teoriei minții

de la un egocentrism la un sistem atribuțional nuanțat, la alocentrism. Deși opinia

general vehiculată este ca la vârsta adultă, o persoană fără probleme de dezvoltare

are un nivel înalt de funcționalitate a teoriei minții, cercetările prezentate în

articolul citat anterior indică un alt rezultat. Aceste cercetări au avut ca subiect un

aspect important al citirii minții adultului: raționalizările receptorului asupra

credințelor unui emițător, raționalizări care au rolul de a diminua ambiguitatea

conversației.

Teoriile modeme ale limbajului afirmă că acesta este caracterizat de

ambiguitate: aceleași afirmații pot avea înțelesuri diferite, în funcție de intenția

emițătorului. Metoda prin care atât emitătorii, cât și receptorii pot să reducă această

ambiguitate este de a trece dincolo de limita informației mutuale, cunoscute și

împărtășite de ambii parteneri. Cu alte cuvinte, pentru a putea comunica și a

înțelege un mesaj transmis, interlocutorii trebuie să consulte și un set de modele

particularizate descriind informațiile partenerilor de conversație atunci când aceștia

utilizează limbajul.

Ipoteza, formulată în termeni generali, este ca ceea ce știe receptorul despre

informațiile pe care le utilizează emițătorul afectează modul în care este decodificat

mesajul (de către receptor, firește). Pentru a verifica și clarifica această relație, s-a

utilizat tehnica urmăririi privirii. Participanții la acest studiu jucau rolul

receptorului într-un joc de comunicare alături de un complice al

experimentatorului, care era emițătorul. Cei doi interlocutori aveau sarcina de a

lucra împreună pentru a rearanja un set de obiecte într-un set vertical de rafturi,

vizibil pentru amândoi, un fel de grijlaj.

Emițătorul primea o diagramă care arăta modul în care obiectele trebuiau să

fie așezate în grilaj. Sarcina era ca receptorul să urmărească instrucțiunile

emițătorului și de a mișca obiectele dintr-un loc în altul, în așa fel încât să fie

respectată diagrama pe care o avea emițătorul. Cu toate acestea, unele obiecte din

anumite poziții de pe grilaj erau acoperite, în așa fel încât numai receptorul să le

poată vedea. Aceasta a indus o diferență de perspective între interlocutori. Spre

exemplu, într-un grilaj obiectele vizibile pentru ambii interlocutori erau două

lumânări,dintre care una era de mărime mare, iar cealaltă era de mărime medie, iar

obiectul pe care-1 vedea doar receptorul, dar care era ascuns privirii emițătorului

era o lumânare mai mică, ascunsă în spatele unei trape. La un moment dat,

emițătorul oferă o instrucțiune considerată ’’instrucțiune critică”. Spre exemplu,

10

emitătorul fie spune receptorului:”Mută lumânarea mică”. Din perspectiva

ascultatorului, ’’lumânarea mică” însemna cea mai rnică lumânare dintre cele trei.

Cu toate acestea, ascultătorul trebuia să știe că emițătorul nu avea cunoștință de

existența acestei lumânări. De aceea, el ar fi trebuit să presupună că emițătorul se

referea la lumanarea medie, pentru că el nu avea acces vizual la lumânarea mică și,

prin urmare, nu știa că aceasta era lumanarea cea mai mică. Obiectul la care se

referea emițătorul - obiectul țintă - trebuia să fie considerată lumânarea medie, iar

receptorul trebuia să ignore lumânarea cea mai mică - competitorul - deoarece

partenerul său nu avea cunoștință de existența acesteia.

Realizatorii acestei serii de studii, Barr si Keysar (op. cit.) au introdus o

condiție de control, în care competitorul era înlocuit cu un obiect care nu se

potrivea cu cerința emițătorului (spre exemplu, o jucărie de pluș). Concluziile

acestor cercetări au fost: există o tendință putemică a participanților de a lua în

considerare competitorul ca fiind obiectul la care se referea emițătorul;

Participanții petrec mult mai mult timp uitându-se la obiectul competitor

decât la obiectul de control, deși ei știu că emițătorul nu avea acces vizual la

lumânarea mică și nu știa de existența ei în 20% dintre situații, emițătorii încercau

chiar să ridice și să mute obiectul competitor, deși în final tindeau să selecteze

obiectul țintă.

Aceste rezultate indică faptul că adulții manifestă un nivel înalt al

egocentrismului în interpretarea afirmațiilor emițătorului, iar aceste rezultate pot să

indice faptul că abilitățile de citire a minții sunt afectate de această dificultate a

adultului de a se plasa în perspectiva altei persoane.

Barr și Keysar au continuat cu alte studii realizate aproximativ după aceeași

paradigmă experimentală incluzând diferite alte variabile care să permită

clarificarea rezultatelor. O descoperire interesantă și nu tocmai flatantă pentru

portretul ideal al adultului cu abilități înalte de citire a minții este următoarea: chiar

și atunci când receptorii au informații foarte clare despre ceea ce știe emițătorul în

legătură cu obiectele din grilajul respectiv, ei nu reușesc să valorifice aceste

informații pentru a întțlege mai bine acțiunile partenerilor lor. Cu alte cuvinte, ei

conștientizează diferența de perspectivă, dar nu reușesc să-si ajusteze propria

perspectivă la perspectiva partenerului lor. Ajustarea perspectivei este un model de

ajustare și de ancorare propus de Tversky și Kahneman (1974). Conform acestui

model, receptorii ancorează inițial decodificarea, interpretarea mesajelor transmise

în câmpul informației disponibile, fără a lua în considerare perspectiva celuilalt.

11

Teoretic, receptorii pot, ulterior, să-și ajusteze interpretările în funcție de

perspectiva emitătorului. Însă în practică acest lucru este nu numai opțional, ci și

insuficient pentru a garanta o comunicare eficientă.

I.3.2 Viteza și caracterul automat al teoriei minții

Automatismul care poate caracteriza procesul de citire a minții este în

directă legătură cu rolul funcționării executive: dacă procesul de citire a minții are

un caracter automat, atunci rolul funcționării executive se diminuează.

Pornind de la ipoteza că citirea minții mobilizează resursele cognitive sub

forma funcționării executive, atunci ne așteptăm ca acest proces de interpretare a

informației să nu fie automat, ci, dimpotrivă, să fie selectiv, să se manifeste doar

atunci când este nevoie de el. Această linie de raționament este susținută de studiile

care demonstrează că adulții nu fac în mod automat inferența asupra credințelor

false ale unui personaj atunci când acest demers n-ar fi necesar sau relevant. De

asemenea, informațiile pe care le deține interlocutorul sau credințele acestuia nu

sunt în mod automat luate în considerare atunci când se interpretează mesajul

transmis de către el.

Ipoteza contrară este că procesele de citire a minții mai rapide, spontane sunt

acelea care nu solicită un nivel înalt de efort și de mobilizare de resurse cognitive

executive. Acest fenomen apare în situațiile în care un adult trebuie să calculeze ce

anume a văzut sau nu a văzut o altă persoană, adica perspectiva ei vizuală. Întrebați

câte obiecte au văzut ei înșiși într-o anumită scenă, adulții au oferit răspunsuri care

demonstrau interferența de informații ce proveneau din perspectiva unei alte

persoane care apărea în scenă, chiar dacă acea persoană vedea doar anumite

obiecte.

În legătură cu viteza procesului de citire a minții, se poate cita un singur

studiu aparținând lui Cohen și German (2010). Cei doi au comparat viteza absolută

a judecăților de teorie a minții realizate de participanții adulți cu o viteză medie de

referință și au descoperit că subiecții realizau mult mai rapid judecăți privind

credințele false decât judecăți privind imagini sau săgeți ambigue, care puteau fi

interpretate în mai multe modalități. Cu toate că rezultatul ar putea fi foarte

important, el ar putea avea alte explicații alternative: inferențele privind citirea

minții sunt mult mai rapide, informațiile din câmpul citirii minții altor persoane

12

sunt mai usor de accesat sau informațiile privind credințele false pot fi reținute mai

ușor decât informațiile despre diferite imagini sau săgeți.

S-ar putea presupune că procesele de citire a minții care nu sunt automate și

solicită implicarea funcțiilor executive vor fi mai lente în comparație cu procesele

automate. Înainte ca această presupunere să treacă drept validă, trebuie să luăm în

considerare faptul că multe din inferențele pe care le realizăm cu privire la mintea

celorlalți implică numeroase resurse cognitive, dar ele trebuie să fie realizate rapid

pentru ca persoana care le realizează să-și poată păstra ritmul activităților .

Limbajul este acea activitate psihică multifațetată și complexă care este

specifică ființei umane, în afară de funcția cea mai evidentă - comunicarea,

limbajul are și funția de reprezentare, adică de a desemna obiecte, evenimente,

persoane sau realități care nu pot fi tangibile în prezent, prin intermediul simțurilor.

Janet W. Astington și Eva Filippova (2005) considera că tocmai datorită acestei

duble funcții, limbajul reprezintă ’’calea regală” către mintea celorlalte persoane.

Modul în care oamenii reprezintă și identifică stările mentale prin limbaj este

considerată o problemă deschisă. Oamenii vorbesc frecvent despre minte, despre

conținuturile și procesele ei, fără a fi afectați de faptul că stările mentale nu sunt

direct observabile. În fapt, în conversațiile noastre cotidiene noi dezbatem frecvent

asupra unor concepte abstracte, inobservabile (dreptate, libertate, teorii). Nu există

informații suficiente pentru a descrie cu exactitate relatța dintre stările mentale și

cuvintele care fac referire la ele. O dificultate principală constă în faptul că termenii

ce descriu stările mentale sunt greu de definit, cu un conținut vag care nu permite

decât realizarea unor delimitări conceptuale vagi. Ceea ce este cert este faptul că

există un număr limitat de termeni care descriu un număr mult mai mare de stări

mentale și de experiențe aflate într-o continuă transformare în funcție de contextul

spațio-temporal și de agentul care le trăiește, afectând, în felul acesta, sensul

cuvintelor.

Studiul lui Sabini si Silver (2005) contestă însă această prezumție de bază. Ei

spun că limbajul care descrie stările mentale este cu mult mai bogat și mai variat

decât conținuturile mentale pe care le exprimă (sau încearcă să le exprime.):

’’Există mai puține stări mentale decât ne-am fi așteptat. ”

Orice emoție sau stare mentală reprezinta un ansamblu de stări fizice și

mentale combinate și recombinate. Etichetele lingvistice care corespund acestor

13

stări mentale sunt la fel de complexe, pentru că termenii sunt la rândul lor

combinați și recombinați pentru a reprezenta complexitatea lumii mentale. Acesta

este motivul pentru care limbajul este vag și greu de definit, și tocmai această

caracteristică permite ca un numar limitat de termeni să poată descrie un număr

mult mai mare - sau poate chiar infinit - de stări mentale.

Achiziția limbajului depinde de achiziția a câtorva tipuri de informații:

1. fonologie

2. morfologie

3. sintaxă

4. semantică

5. pragmatică.

Fonologia, morfologia și sintaxa sunt aspecte care țin de nivelul formal al

limbajului, în timp ce semantica se referă la întțlegerea sensului limbajului.

Pragmatica se referă la utilizarea limbajului în schimburile conversaționale, la

influențarea comportamentului propriu (autosugestie) sau al altora (persuadare,

manipulare).

Aceste componente ale limbajului sunt achiziționate treptat de către fiecare

individ în cadrul unui mediu social activ care influențează dezvoltarea

competentțlor lingvistice. Un alt factor care afectează dezvoltarea limbajului este

nivelul de dezvoltare cognitivă generală a persoanei respective.

Trebuie precizat și faptul că limbajul apare sub două aspecte: intrapersonal și

interpersonal. Aspectele intrapersonale ale limbajului se refera la propriile abilități

lingvistice ale unei persoane (incluzand sintactica, semantica și pragmatica).

Aspectele interpersonale ale limbajului desemnează elemente ce țin de contextul

social în care se desfășoară comunicarea, de interacțiunile sociale în care este

implicată o persoană.

Deși ideea că limbajul are un rol în dezvoltarea abilității de teorie a minții

este una acceptată, contribuția limbajului este variabilă depinzând de studiu și

autorii acestuia. Unii teoreticieni consideră că limbajul are un rol minor în

dezvoltarea teoriei minții; este cazul lui Baron-Cohen (1995) care susține că

abilitatea de teorie a minții este înnascută, iar limbajul nu face decât să ofere un

mijloc de exprimare pentru această abilitate. Altii, din contra, consideră că limbajul

este instrumentul care oferă informații despre ceilalți actori sociali, informații pe

baza cărora se poate construi o teorie asupra acestora, dar nu vad nicio relație

cauzală între cele două. (Gopnik & Wellman, 1994).

14

Exista însă și foarte mulți teoreticieni care consideră că limbajul este nu doar

un instrument și nu doar un fumizor de informații, ci calea prin care putem avea

acces la fragmente din universul mental al celorlalți actori sociali.

I. 3.3 Cogniție și emoție

Emoțiile au un rol central în cadrul evenimentelor semnificative din viața

fiecăruia dintre noi. Deși acestea prezintă numeroase caracteristici, unele de natură

comportamentală, iar altele fiziologice, emoțiile sunt înainte de orice un răspuns

psihologic. Ne simțim mândri atunci când cei dragi au o realizare. Când nu suntem

apreciați, devenim furioși sau jenați. Resimțim bucurie la nașterea propriului copil,

anxietate atunci când suntem amenințați și durere la moartea cuiva drag.

O mare parte din acțiunile noastre și modul cum le desfășurăm sunt

influențate de emoții și de contextul care le generează. Mândria și bucuria resimțite

în raport cu copiii noștri ne întăresc determinarea de a progresa și proteja

bunăstarea propriei familii. Pierderile suferite ne subminează capacitatea de a

aprecia viața și pot conduce la izolare și depresie Furia resimțită atunci când ni se

face o nedreptate ne mobilizează și ne orientează către răzbunare. Atunci când

suntem orbiți de furie, gândirea ne este afectată, iar acest lucru ne expune

pericolelor. Se spune adesea, în mod justificat, că emoțiile contribuie la menținerea

stării de sănătate sau că pot produce boli fizice și psihice; emoțiile pozitive

favorizează sănătatea, cele negative, starea de boală.

Emoțiile ca stări și trăsături

O trăsătură emoțională se referă la o caracteristică individuală, atfel că

aceasta nu desemnează o emoție, ci o dispoziție sau tendință de a avea o anumită

reacție emoțională. Atunci când afirmăm că un individ este coleric (sau mândru sau

afectuos) nu descriem o experiență sau o interacțiune emoțională a acestuia;

individul coletic nu este întotdeauna astfel, ci are tendința de a reacționa mai des în

acest mod, și cu precădere în anumite condiții particulare. Pe de altă parte, o stare

emoțională constituie o reacție trecătoare la interacțiuni specifice avute cu mediul,

a cărei durată de manifestare depinde de factori particulari. Când ne referim la o

trăsătură emoțională, vom afirma că individul este coleric; atunci când vorbim

15

despre stare, spunem că acesta se simte sau reacționează cu furie într-o situație dată

sau la un anumit moment.

Conceptul de trăsătură emoțională este similar ca sens cu conceptul

tradițional se simțire sau atitudine, care, din aceleași considerente, nu este o emoție,

ci o dispoziție de a reacționa cu o anumită emoție. Atunci când cineva ne displace,

avem o tendință mai mare de a resimți furie la adresa acestuia comparativ cu un alt

individ. Generarea unei emoții în cadrul interacțiunii cu celălalt presupune

activarea unui sentiment sau a unei atitudini în raport cu acel individ la un nivel

real sau imaginar; furia incipientă are nevoie de o provocare pentru a deveni

manifestă, chiar și una minoră cum este simpla prezență sau amintire a persoanei în

legătură cu care a apărut anterior.

Între stările și trăsăturile emoționale există în realitate o relație de strânsă

dependență, cele dintâi fiind determinate de un context specific, pe când cele de pe

urmă influențează activarea primelor. Atunci când facem referire la o stare

emoțională, vom presupune existența unui anumit grad de instabilitate a reacției;

aceasta apare doar în anumite contexte. În cazul unei trăsături, reacția va fi una mai

stabilă, nefiind influențată de modificarea contextului. Trăsătura emoțională se

referă la un aspect esențial al personalității, care determină starea emoțională sau o

generează mai des ori mai intens decât în cazul altor indivizi.

Prin urmare, stările și trăsăturile emoționale reprezintă două aspecte ale

aceluiați fenomen; atunci când trăirea afectivă se caracterizează prin stabilitate

accentuată, vorbim despre o trăsătură emoțională, și nu despre existența unei stări;

însă dacă aceasta variază, vom face referire la o stare emoțională. În psihoterapie

sunt vizate în principal acele trăsături emoționale care provoacă neplăcere cu

scopul de a ameliora disfuncționalitățile cronice și suferința emoțională produsă de

acestea.

Emoția ca proces

Teoria și cercetarea trebuie să țină seama de faptul că relațiile individului cu

mediul și emoțiile pe care acestea le generează reprezintă procese care se modifică

de la un moment la altul, pe măsură ce condițiile de viață se scchimbă. Cu toate că

un individ poate trăi în mod repetat același gen de emoții- cum este, spre exemplu,

cazul personalităților colerice, anxioase sau al celor care resimt culapbilitate-studiul

emoțiilor vizează în esență succesiunea acestor schimbări în decursul timpului și de

16

la un eveniment la altul (vezi Lazarus, 1989a). Suprinderea acestui fapt înseamnă a

vorbi despre emoție ca proces.

Stadiile care descriu procesul emoțional sunt: anticiparea, declanșarea,

desfășurarea și rezultatul.

Anticiparea

Cercetătorii care studiază dezastrele naturale au stabilit existența a trei stadii

în producerea acestora: avertizarea, confruntarea sau impactul și postimpactul. Ele

sunt similare celor pe care le-am identificat cu privire la procesul emoțional- cu

excepția declanșării, valabilă doar pentru experiențele emoționale specifice, în care

un anumit eveniment are ca efect generarea procesului emoțional. Chiar dacă, de

regulă, nu există un stadiu al anticipării-așa cum se întâmplă în cazul exploziilor

sau al cutremurelor dificil de prevăzut, acesta a fost totuși menționat, întrucât

adesea este posibil să fi existat anumite semnale prealabile sau avertizări cu privire

la caracterul inevitabil sau iminent al producerii unei experiențe emoționale, ceea

ce determină expectații în legătură cu evenimentele viitoare. Expectațiile au un rol

important în procesul emoțional.

Declanșarea

Rolul de factor declanșator îl poate avea orice eveniment intern sau extern,

în legătură cu care individul consideră că a produs schimbări pozitive sau negative

în relația sa cu mediul, că îl impiedică să modifice o relație defavorabilă, îi

periclitează o relație favorabilă sau că anticipează o relație viitoare favorabilă sau

defavorabilă.

Un eveniment intern sau extern poate fi considerat ca factor declanșator

doar atunci când determină o schimbare pozitivă sau negativă la nivelul relației cu

mediul. Prin urmare, o insultă directă la adresa individului îl va face pe acesta să

reacționeze cu furie doar dacă ceea ce a fost spus sau făcut este luat în serios și

considerat ca un afront personal. Cu toate că toți sau majoritatea indivizilor ar putea

privi acțiunea ofensatorie drept o provocare la furie, acest tip de evaluare depinde

de personalitatea celui lezat și de condițiile în care acțiunea s-a produs. În realitate,

acțiunea celuilalt îndreptată către noi sau absența unei reacții din partea acestuia în

concordanță cu dorințele sau așteptările individuale, deși acesta nu este în general

17

considerată ca ofensă, poate fi interpretată astfel de către acei indivizi mai

vulnerabili sau cu un anumit tip de personalitate-să spunem, cei descriși ca fiind tot

timpul în gardă.

Având în vedere că declanșarea experienței emoționale nu poate fi

determinată exclusiv de factorii interni sau doar de cei externi, ci depinde de modul

în care evenimetul generator influențează relația individului cu mediul, suntem

obligați să abandonăm sau cel puțin să modificăm semnificativ formulările

tradiționale, de tip stimul-răspuns sau input-output, cu privire la emoții. Acestea

trebuie înlocuite de perspectiva conform căreia individul este mai curând un agent

activ în cadrul tranzacțiilor de care depinde propria stare de bine, și nu doar

receptorul pasiv al influențelor mediului. Indivizii care participă la o experiență

emoțională încearcă să influențeze condițiile de mediu sau să obțină anumite

rezultate, în funcție de expectațiile personale, modul de interpretare și gestionare a

evenimentelor, precum și ținând cont de propriile strategii adaptative.

Desfășurarea

După iscarea unei reacții emoționale la individul A, începe stadiul următor al

experienței emoționale- mai precis, desfășurarea sau cursul acesteia. Ceea ce se

întâmplă este că reacția emoțională a lui A (să spunem furie) are un efect asupra lui

B. Furia exprimată de A îi poate produce lui B plăcere, vinovăție, rușine, furie sau

îl poate lăsa indiferent. Din moment ce reacția lui B este exprimată verbal sau sub

formă de acțiuni, probabil că răspunsul observabil al acestuia determină la A o

nouă reacție emoțională, iar acest ciclu de reacție-contrareacție se repetă între cei

doi până când unul dintre participanți iese din interacțiune sau scopul urmărit este

atins. Desigur că una dintre strategiile adaptative în cazul unei amenințări venite

din partea lui B ar fi pentru A ignorarea reală sau simulată a reacției acestuia.

Modul în care fiecare dintre participanți la tranzacție reacționează și starea

afectivă cu care rămân la finalul experienței depind de cursul evenimentelor și de

scopurile și credințele individuale. Chiar și atunci când reacția lui B este una

ambiguă, irelevantă sau nemanifestă sau A nu o observă, ea determină totuși reacție

din partea lui A, bazată probabil pe propriile impulsuri acționale sau stări

emoționale. O interacțiune emoțională este un fenomen cu o desfășurare

procesuală, descris de numeroasele procese cognitive, motivaționale, afective și

18

adaptative, cu caracter complex și tranzitoriu, care determină schimbări la nivelul

relației avute cu mediul, pentru fiecare dintre cei doi participanți.

Rezultatul

Rezultatul unei interacțiuni- altfel spus, deznodământul acțiunii întreprinse-

determină apariția unei stări emoționale care reflectă modul în care individul a

evaluat evenimentele din punctul de vedere al propriei stări de bine. Răspunsurile

emoționale depind de succesul sau eșecul atingerii scopurilor și al împlinirii

expectațiilor individuale, precum și de acțiunile întreprinse în acest sens. Starea

emoțională constituie un indiciu cu privire la ceea ce s-a întâmplat în cadrul

experienței, pentru oricine poate înțelege acest proces. O teorie adecvată a

emoțiilor ar trebui ca, în funcție de principiile propuse, să permită stabilirea acestei

conexiuni între procesul emoțional și reacția afectivă, astfel încât raporturile

explicative să funcționeze în ambele sensuri. Cu alte cuvinte, un observator va

putea deduce pe baza unei reacții emoționale procesul care a determinat producerea

acesteia; și invers, atunci când pornim de la variabilele care au generat procesul

emoțional, putem explica sau chiar anticipa reacția emoțională.

Orice interacțiune emoțională are o finalitate, sau poate că ar fi mai adecvat

să spunem că acea interacțiune va fi, în cele din urmă, înlocuită de o altă.

Adaptarea

Adaptarea se referă la eforturile comportamentale și cognitive depuse în

vederea gestionării unor solicitări interne sau externe, care sunt evaluate ca fiind

costisitoare sau mult prea mari comparativ cu resursele individuale. Cu toate că

adaptarea poate fi rezultatul procesului emoțional, având rolul de a modifica

factorii declanșatori sau răspunsul emoțional în sine, ea influențează deopotrivă

direct și indirect evaluările ulterioare, atfel că poate fi considerată un factor cauzal

antecedent al emoției produse. Adaptarea influențează procesul emoțional în două

moduri:

1. Anumite procese adaptative au ca efect modificarea relației actuale, cum se

întâmplă în cazul în care un atac sau un comportament agresiv este destinat să îl

țină la distanță sau să îl descurajeze pe inițiatorul atacului.

19

2. Alte procese adaptative determină schimbări doar cu privire la modul de

gestionare a relației sau al interpretării acesteia. Astfel de strategii pot fi denumite

ca fiind centrate pe emoție sau adaptări cognitive, deoarece se bazează în principal

pe procesele cognitive și mai puțin pe acțiunile destinate să producă modificări la

nivelul relației cu mediul. Strategiile amintite nu au deloc un caracter pasiv, ci

determină restructurări la nivel intern, care pot uneori avea ca efect modificarea

unui tipar ineficient de relaționare cu mediul.

Activitatea cognitivă se desfășoară permanent, chiar și în timpul somunului,

când se manifestă sub forma conținuturilor onirice; se presupune că este vorba

despre un proces continuu, cu condiția ca individul să nu fie în comă, deși acest

aspect nu a putut fi dovedit cu certitudine. Întrucât există cel puțin trei moduri

diferite în care vorbim despre existența activității cognitive în cadrul procesului

emoțional este importantă indicarea cât mai clară a sensurilor în care conceptul este

utilizat. Acestea se referă la: rolul funcțional și temporal al cogniției în cadrul

procesului emoțional; conținuturile și calitățile formale ale cogniției; cum se ajunge

la generarea unei semnificații.

Referitor la rolul funcțional și temporal al cogniției, voi aduce argumente în

susținerea ideii că activitatea cognitivă precede cauzal, din punctul de vedere al

desfășurării procesuale, producerea unei emoții și că activitatea cognitivă ulterioară

este la rândul său influențată de emoția produsă. Activitatea cognitivă cu rol cauzal

va subzista și la nivelul răspunsului emoțional propriu-zis, reprezentând o trăsătură

esențială a acestuia.

În realitate, rolul funcțional și temporal atribuit activității cognitive în

cadrul procesului emoțional depinde de momentul desfășurării procesuale la care

facem referire. În cadrul analizelor și cercetărilor întreprinse, cogniția constituie

uneori o variabilă independentă, pe când alteori ea este o variabilă dependentă; în

mod similar, emoția poate fi considerată ca fiind variabila dependentă, respectiv

indepententă.

Conținuturile cognitive cu importanță majoră pentru procesul emoțional se

compun din cunoștințe (credințe privind mersul general al lumii, respectiv în

legătură cu desfășurarea unei experiențe adaptative particulare) și evaluări asupra

semnificației pe care relația individ-mediu o are pentru starea de bine, fie că acestea

se referă la o experiență particulară sau la viață în general. Percepțiile individuale

cu privire la propriile gânduri, la tendințele către acțiune și la modificările

fiziologice, precum și trăirile subiective asociate emoțiilor reprezintă conținuturi

20

cognitive adiționale, ca parte componentă a procesului emoțional care influențează

cunoașterea și evaluarea. Cu toate că majoritatea indivizilor sunt obișnuiți să le

considere ca fiind adevăruri subiective, cunoștințele nu se referă în mod necesar la

acest lucru, ci, mai curând, la ceea ce indivizii presupun ca fiind adevăruri

obiective, perspectivă specifică unei poziții fenomenologice. Relația dintre

adevărul universal și cel individual constituie un aspect important, demn de o

analiză filosofică suplimentară.

Anumite calități formale specifice activității cognitive sunt deopotrivă

relevante pentru emoții, întrucât fac referire la modul în care indivizii înțeleg și

controlează tranzacțiile desfășurate cu mediul. Există două astfel de calități

formale. Prima vizează ceea ce adesea a fost denumit ca stiluri cognitive,

reprezentând modalitățile consecvente în care indivizii percep și relaționează cu

mediile în care trăiesc. Al doilea tip de activitate cognitivă formală se referă la

manifestările funcționale corespunzătoare diferitelor stadii de dezvoltare. Stadiile

de dezvoltare ale funcționării eului, respectiv ale inteligenței, au fost considerate ca

fiind importante de autori precum Freud (1957), Piaget (1973) și Werner (1948,

1957). Astfel de preocupări au fost exprimate la nivelul unor teorii privind evoluția

de la formele de gândire concrete și relativ simple, specifice copilăriei timpurii,

către forme mai avansate ale gândirii abstracte, caracteristice perioadei adulte, un

proces evolutiv care influențează marcant adaptările sau dezadaptările ulterioare.

Un aspect central pentru întelegerea rolului activității cognitive în cadrul

procesului emoțional se referă la modul în care se ajunge la generarea unei

semnificații și modificarea acesteia în cadrul experienței adaptative. Există două

tipuri de evaluare: una automată, nonreflexivă, de natură inconștientă sau

preconștientă; cea de a doua deliberată și conștientă. Este foarte posibil să exite și

alte tipuri de evaluare, însă compararea celor două tipuri menționate anterior

prezintă o importanță aparte. Activitatea cognitivă de observare și evaluare

desfășurată la aceste două niveluri este, de asemenea, comparabilă cu ceea ce

Heidegger a identificat ca “fapt-de-a-fi-în-lume” sau cu ceea ce Merleau-Ponty

desemna ca “inteligență încorporată“, în cadrul ambelor abordări individual fiind

considerat mai puțin detașat de lume, comparative cu poziția de observator al

acesteia. Ideea centrală a abordării cognitiviste susține că emoția este în mare parte

un răspuns învățat, în special în ceea ce privește semnificația generată-mai precis,

reprezintă un răspuns determinat de judecățile recurente sau modificate referitoare

la locul individului în lume.

21

II. Perspective și abordări teoretice ale devianței

Normele legale şi morale, regulile de comportare şi valorile acceptate în

societate, numite în ansamblu „norme sociale”, servesc ca etalon de măsură sau de

apreciere a comportamentului uman. Atipiile comportamentale au suportat diverse

definiri, abordări şi clasificări. Pentru desemnarea nonconformării la normele

sociale, încălcării acestora, se utilizează diverşi termeni.

În jurisprudenţă, spre exemplu, s-au încetăţenit conceptele – sinonime

„delict” şi „infracţiune”(Bogdan, T.). Prin ele se au în vedere faptele indivizilor

care vin în contradicţie cu normele de drept şi care duc după sine o pedeapsă

corecţională. Alături de încălcarea normelor juridice, în viaţa socială există obiectiv

şi încălcări de norme etice. Termenul „devianţă” a avut iniţial menirea de a

desemna abaterile de la normele etice, regulile şi valorile stabilite în societate. Însă,

dat fiind faptul că individul care săvârşeşte un delict încalcă, în acelaşi timp, şi

normele morale, noţiunea de devianţă a fost treptat extinsă asupra tuturor abaterilor

de la orice norme sociale (juridice, etice, culturale), inclusiv şi de la normele de

sănătate fizică şi psihică.

Primul cercetător care a folosit noţiunea „devianţă” a fost Emile Durkheim

(1974). Acesta a oferit o analiză generală a multiplelor fenomene sociale,

permiţând astfel elaborarea unui cadru global şi pentru interpretarea devianţei. În

opinia cercetătorului, starea de dezorganizare socială, caracterizată prin lipsa unei

reglări morale clare a comportamentului indivizilor, are drept impact conduite

iraţionale şi deviante. În context sociologic, devianţa a fost definită ca ansamblul

comportamentelor care ameninţă echilibrul sistemului său prin violarea normelor

sociale. O definiţie mai largă a devianţei a fost propusă, mai târziu, de alţi doi

sociologi: Sellin şi Merton. Ei defineau devianţa ca ansamblul comportamentelor

îndreptate contra normelor de conduită sau ale ordinii instituţionale (apud

Dragomirescu, V.).

Până în prezent, în devianţă sunt incluse orice acte care fac abatere de la

aşteptările grupului sau colectivităţii – actele neobişnuite, iraţionale ori anormale,

determinate de circumstanţe, condiţii şi stări particulare, care creează situaţii de

ilegitimitate, ce stârnesc diferite reacţii din partea publicului(S.M. Rădulescu, D.

Baciu). Drept individ deviant, se consideră o persoană „bizară”, „excentrică” sau

chiar „anormală”,care încalcă regulile unanim acceptate, violează regulile obişnuite

22

de conduită sau acţiune, alege alte căi sau mijloace decât cele legitime, adoptă

acţiuni sau comportamente care nu se înscriu în registrul normativ prescris de

normele unui grup social particular sau ale societăţii.

Devianţa, în ansamblul ei, desemnează o diversitate eterogenă de conduite,

acte sau acţiuni, care reprezintă violări sau transgresiuni ale normelor scrise sau

nescrise, implicite sau explicite, stări care nu sunt conforme aşteptărilor, valorilor şi

regulilor colectivităţii, forme de nonconformism, marginalitate, asocialitate,

criminalitate etc., tot ceea ce contrazice imaginea publică asupra ceea ce semnifică

sau ar trebui să semnifice „normalul” şi „dezirabilul”.

În literatura psihologică contemporană devianţa, de asemenea, este definită în

mod diferit. În dicţionarul de psihologie, „comportamentul deviant este un sistem

de fapte care vin în conrtazicere cu normele etice şi juridice stabilite în societate.

Se are în vedere un sistem de fapte, acţiuni ale omului, necorespunzătoare

normelor (de sănătate psihică, juridice, etice, culturale), de iure sau de facto,

stabilite în societate”(U. Șchiopu).

Devianţa este definită si ca „abatere de la normele unui grup, faţă de care

persoana deviantă încalcă sistemul de reguli şi consemne ale grupului de

apartenenţă şi vine în contradicţie cu opiniile, atitudinile, scopurile, aspiraţiile,

comportamentele, chiar vestimentaţia din grup sau colectiv”. Totodată, devianţa

cunoaşte grade şi forme diferite de manifestare de la cele tolerabile, până la cele

infracţionale, delictuale, criminale. Cu toate acestea, devianţa „rămâne diferită de

delincvenţă în sensul că anormalitatea sa nu se asociază în mod obligatoriu cu o

încălcare a regulilor (civile sau penale) ale societăţii”.

Delincvenţa, formează una din speciile fenomenului de devianţă, specie pe

care alţi autori. Termenul de „delincvenţă”, în viziunea lui A. Neculau, se referă nu

la orice abatere comportamentală, ci numai la comportamentul care violează legea,

la abaterea de la legile juridice ale statului (ibdem Neculau, A.).. Această opinie

permite nu numai o înţelegere mai aprofundată a acţiunii deviante, ci, fiind bazată

pe o viziune evolutivă, permite o acţiune mai sistematică în direcţia prevenţiei

apariţiei devianţei.

E. Albu consideră că, prin comportament deviant trebuie să înţelegem orice

abatere a comportamentului de la normele generale de convieţuire, de la normele

morale, culturale, juridice ale societăţii (Albu. E.).

23

Se observa ca, în definiţiile date devianţei este evident faptul că, aceasta este

o abatere de la norme, lista acestora din urmă însă este diferită, fapt ce împiedică

delimitarea fenomenului dat.

Dificultăţile semnalate cu privire la definirea devianţei se află în legătură

directă cu neajunsurile ce reies din neadoptarea unui criteriu unic de evaluare a

fenomenului. Astfel, o problemă extrem de dificilă, dar de semnificaţie majoră

pentru definirea adecvată a devianţei a fost şi rămâne identificarea unui criteriu

pertinent pentru judecarea acestui fenomen.

Printre criteriile considerate importante se înscriu: criteriul statistic, criteriul

normativ, criteriul gradului de periculozitate a comportamentului, criteriul

incapacitãtii de a respecta normele, criteriul reactiei sociale fatã de deviantã.

Conform criteriului statistic (E. Durkheim) devianţa reprezintă o abatere

semnificativă de la norma statistică, de la media comportamentelor celorlalţi. Este

absolut necesar, după cum observa si I. Străchinaru, a şti de unde începe şi unde

sfârşeşte devierea pentru a o delimita de normalitate şi a o diferenţia de stările

morbide învecinate (Stăchinaru, I.).

Criteriul normativ de evaluare a devianţei are drept temei ideea că devianţa

nu este o însuşire intrinsecă a comportamentului uman, ci este o proprietate

atribuită acestuia în dependenţă de normele sociale. Acestea reprezintă standarde

de conformare a comportamentului la cerinţele pe care le impune o anumită

societate sau un anumit grup social. Norma – afirma E. Durkheim – exercită asupra

indivizilor o „constrângere” sau o „presiune” colectivă care asigură consensul

social, coeziunea şi ordinea socială, stimulând solidaritatea morală şi conştiinţa

colectivă a societăţii. Totusi, există un repertoriu vast de norme şi oameni care nu

se pot raporta absolut la toate normele existente: conformându-se la unele din ele,

individul va devia de la altele. Normele se schimbă de la o societate la alta, de la o

epocă istorică la alta şi, ceea ce într-o anumită societate sau perioadă istorică este

calificat drept normal, în altă societate sau perioadă istorică poate fi considerat

deviant. Normele sociale, îndeosebi cele morale, culturale, nu specifică condiţiile şi

împrejurările în cadrul cărora o conduită trebuie sau nu evaluată ca fiind deviantă.

Alt criteriu de referinţă în definirea devianţei este periculozitatea

comportamentului. Devianţa trebuie definită ca o conduită pe care indivizii o

consideră atât de periculoasă, stânjenitoare sau iritantă, încât elaborează sancţiuni

speciale împotriva persoanelor care o manifestă, mergând până la excluderea

acestora din cadrul grupului Comportamentul deviant trebuie legat de factorul-

24

timp, de durata manifestării devianţei şi de intensitatea angajării individuale ( S.M.

Rădulescu).

Luarea în considerare a incapacitatii persoanei de a respecta normele a

condiţionat înaintarea definiţiilor cu caracter medical. În conformitate cu acest

criteriu, deviant se consideră comportamentul acelui individ care nu are capacitatea

de a se conforma la normele sociale semnificative, la aşteptările societăţii sau ale

grupului din care face parte.

Din perspectiva medical-psihiatrică, individul deviant este un bolnav psihic,

lipsit de responsabilitate, discernământ şi capacitatea de a face deosebire între bine

şi rău, moral şi imoral. Nonconformarea lui la normele şi aşteptările sociale este în

funcţie de aceste incapacităţi. „Vulnerabilitatea criteriului incapacităţii

constituţionale sau psihice, afirmă Sorin M. Rădulescu, este dovedită de faptul că,

din punct de vedere statistic, cei care adoptă, cel mai frecvent, comportamente şi

manifestări deviante sunt indivizi „normali”, din punct de vedere clinic. Utilizarea

acestui criteriu distorsionează sensul real al actului deviant, care este determinat, în

majoritatea cazurilor, de relaţii şi factori de natură socială. Interpretarea

psihopatologică a devianţei, de exemplu, nu reuşeşte să evidenţieze specificul

fenomenului de devianţă, întrucât confundă două noţiuni distincte, ireductibile una

la alta: noţiunea de boală psihică, care are un substrat psihopatologic, cu noţiunea

de devianţă, care are un caracter eminamente sociologic, referindu-se nu la indivizi,

ci la relaţiile dintre indivizi”( ibdem, S.M. Rădulescu).

Aplicarea criteriului reacției sociale față de devianță a dus la înaintarea

definiţiilor numite relativiste. Conform acestei orientări, nici un act, prin el însuşi,

nu este deviant, ci este interpretat astfel numai prin raportare la normele sociale şi

în funcţie de felul în care reacţionează publicul la încălcarea acestora. Altfel spus,

devianţa nu este un fenomen obiectiv, care are o natură intrinsecă. Ea nu este o

proprietate inerentă anumitor comportamente, ci este o evaluare subiectivă a

acestora, o etichetare.

Analiza criteriilor relevate în literatura sociologică denotă faptul că

„devianţa” a devenit un termen mai curând generic. Prin el se are în vedere o

mulţime de acte, conduite şi manifestări, începând cu cele mai inofensive şi

finisând cu cele care au un caracter antisocial. Definiţiile devianţei se modifică de

la o perioadă istorică la alta odată cu schimbarea normelor sociale, valorilor,

stilurilor de viaţă.

25

În realitate, se modifică normele şi, odată cu schimbarea lor, se schimbă şi

„lista” subiecţilor, a căror comportament este considerat deviant. Prin urmare,

dificultăţile se ivesc nu atât în definirea devianţei, cât în aprecierea, delimitarea

subiecţilor-devianţi, şi aceste greutăţi pornesc de la neclaritatea a ceea ce este

„normă”. Alte noţiuni ca „factori de risc”, „stări critice”, „stări premorbide”,

„reacţii situaţionale”, „accentuări de caracter”, se plasează între conceptele de

„normă” şi „patologie”. La grupa dată de noţiuni poate fi categorisit şi conceptul

„comportament deviant”.

După cum se constată, lipsa teoriei unice cu privire la devianţă, evidenţierea

mai multor criterii de referinţă pentru definirea şi evaluarea ei, caracterul lor relativ

– toate acestea în ansamblu au avut drept consecinţă înaintarea unui număr mare de

termeni, ambiguitatea cărora a complicat găsirea răspunsurilor univoce la

întrebările: „Ce este devianţa?” şi „Cine este deviant?”.

Fiind studiată, în mod separat, de către sociologi, jurişti, psihiatri, psihologi şi

pedagogi, devianţa este desemnată actualmente prinr-o mulţime de sintagme,

printre care întâlnim: „devianţă comportamentală”, „comportament aberant”,

„conduită deviantă”, „dispersie comportamentală”, „comportament inadaptat”,

„asocial”, „antisocial”, „delincvent”, infracţional” etc. Nu rareori sintagma

„comportament deviant” este utilizată şi ca sinonim al unor termeni din medicina

legală cum ar fi „reacţii medico-legale” sau „patologii medico-legale ale

comportamentului”. Lista conceptelor cu privire la devianţă poate fi continuată.

V. Dragomirescu propune să facem o interpretare diferenţiată a abaterilor de

la conduita normală, adică să utilizăm termenul „comportament deviant” când ne

referim, mai cu seamă, la abaterile de la normele sociale; „comportament aberant”,

când se au în vedere, în special, aspectele medico-legale şi psihopatologice ale

comportamentului şi „comportament antisocial sau infracţional”, când e vorba de

aspectele judiciare ale conduitei umane ( apud, Dragomirescu, V. ).

Sorin M. Rădulescu observa ca, expresia „norme sociale” nu se reduce doar

la normele morale. Ea cuprinde şi normele juridice, şi orice alte reguli de orientare

a conduitei sau a acţiunii indivizilor.

Realitatea semantică privind comportamentul deviant, fiind observată la

vârste mici, tinere şi descrise de către numeroşi cercetători din domeniul

psihologiei genetice, a cunoscut încă mulţi alţi termeni. Astfel, Yonbrel vorbeşte

despre „copilul rău”, Wallon – despre „copilul turbulent”, Beaujean – despre

„copilul revoltat”, despre preadolescentul „dificil”, şi despre preadolescentul

26

„nedisciplinat”. Mai mult ca atât, în publicaţiile consacrate devianţei, inclusiv şi a

celei juvenile, deseori întâlnim şi expresia „tulburări de comportament”( ibidem,

Străchinaru, I.).

În psihologia contemporană noţiunea de comportament („Dicţionarul de

psihologie”), pune accentul pe următoarele aspecte: 1) Comportamentul este un

sistem orientat de acţiuni consecutiv înfăptuite, care realizează contactul

individului cu circumstanţele externe, mijlocesc atitudinea lui faţă de însuşirile

mediului, de care depind păstrarea şi dezvoltarea vieţii acestuia, pregătesc

satisfacerea trebuinţelor organismului; 2) La originea comportamentului sunt

trebuinţele individului; 3) Comportamentul se realizează ca o unitate a verigilor

psihice (ce reflectă acele condiţii, în care se află obiectele trebuinţelor şi pulsiunilor

individului) şi a acţiunilor executorii, externe; 4) Comportamentul uman capătă

caracteristicile activităţii conştiente, colective, cu scop, voluntare şi creative; 5)

Conceptul de comportament semnifică de asemenea acţiunile persoanei în raport cu

societatea, alţi oameni şi lumea obiectuală, acţiuni tratate din punct de vedere al

reglării lor în corespundere cu normele sociale, morale şi de drept; 6) Drept unităţi

ale comportamentului sunt faptele în care se formează şi, în acelaşi timp, se

exprimă poziţiile personalităţii, convingerile ei morale (U. Șchiopu).

Generalizând informaţia teoretica, deducem că, deşi au fost făcute numeroase

tentative de a da un răspuns exhaustiv la întrebarea „ce este devianţa? ”, până în

prezent, în literatura de specialitate, nu găsim un consens deplin în definirea

fenomenului dat. În majoritatea studiilor privind devianţa comportamentală se

atestă faptul că ea se manifestă în toate domeniile vieţii umane, ea implică abaterile

de la normele de orice fel (penale, politice, religioase, culturale etc.) şi se referă la

acei indivizi, care, prin conduitele sau acţiunile lor, se abat de la exigenţele

predictibilităţii comportamentului şi actului social. Formele de exprimare ale

devianţei sunt deosebit de numeroase şi variate ca intensitate, fapt ce comportă o

diferenţiere terminologică clară şi o precizare a conceptelor luate în uz.

În prezenta lucrare, ce-si propune studierea devianţei la vârsta adolescentină,

vârstă în care individul face parte, mai întâi de toate, din societatea şcolară,

îndeplineşte rolul şi are statusul social de elev, drept deviant vom considera acel

comportament al elevului, care face abatere de la normele relaţiilor interpersonale

stabilite în această microsocietate, de la normele şi cerinţele şcolare prescrise în

Regulamentul instituţiei respective de învăţământ ( ibdem, I. Albu). In termenii

muncii şcolare, devierile de comportament se obiectivează în atitudini de

27

inadaptare şcolară, starea conflictuală subînţeleasă instalându-se între elev, pe de o

parte, şi şcoală, pe de altă parte, precum şi cu sine însuşi. În inadaptarea şcolară,

trebuie identificat un deficit în planul raţional-acţional, care face ca elevul să ignore

în conduita sa necesitatea adecvării acesteia la normele şi la cerinţele impuse de

statutul de elev, explicitate în regulamentele şcolare.

Referindu-ne la cauzalitatea comportamentului deviant şi formele lui Prin

noţiunile cauză, factor sau factor cauzal avem în vedere acele fenomene,

circumstanţe şi condiţii care provoacă, generează, determină, contribuie şi înlesnesc

apariţia, dezvoltarea şi consolidarea diferitor forme ale comportamentului deviant.

Modelele etiologice elaborate în legătură cu geneza devianţei au dat naştere unui

număr mare de teorii explicative. Ele pot fi incluse în două mari categorii: teorii

nepsihologice şi teorii psihologice ( Mitrofan, N., Zbenghea, V., Butoi, T.).

Din prima categorie fac parte teoriile biologice, constituţionale, sociologice,

economice. Prezintă interes deosebit teoriile psihologice care pun accentul, cu

prioritate, pe caracteristicile persoanei, pe structura personalităţii şi elementele ei

componente, pe finalităţile învăţării şi interacţiunii sociale, acestea fiind

considerate drept cauze principale ale comportamentului deviant Teoriile

psihanalitice pleacă de la concepţia formulată de către S. Freud privind existenţa în

structura psihică a persoanei a celor trei categorii de forţe: a) iraţionale (id sau

sinele). Acesta este locul unde se nasc pulsiunile instinctuale, izvorul principal de

energie al psihismului; b) raţionale (ego sau eu-l). Se prezintă ca sistem conştient

de producere şi control al comportamentului la nivelul căruia se rezolvă conflictele

dintre sine şi supraeu; c) morale (superego sau supraeul). Instanţa dată are o funcţie

prohibitivă, care interzice exteriorizarea pulsiunilor inconştiente. Forţele

menţionate, din perspectiva teoriei lansate de către S. Freud, sunt în permanentă

dispută privind reglarea conduitei.

În teoriile psihosociale drept principale cauze ale devianţei sunt considerate

achiziţiile individului rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psihosociale şi

sociale. În funcţie de mecanismele psihosociale, care favorizează geneza

comportamentului deviant, pot fi diferenţiate: teoriile controlului psiho-social,

teoriile învăţării psihosociale, teoriile învăţării sociale, teoriile etichetării sociale.

Ideea de bază promovată în doctrinele controlului psihosocial constă în aceea că

tendinţa indivizilor de a devia în plan comportamental este relativ generală şi

trebuie să se formeze structuri interne inhibitive apte de a preveni tendinţele

28

deviante. Pe măsură ce slăbesc legăturile individ - societate, probabilitatea

transgresării normelor sporeşte.

O altă explicaţie ce face parte din această categorie este teoria înfrânarii

elaborată de către W. Reckless. Factorii cauzali ai devianţei, în viziunea acestui

autor, sunt: presiunea socială (condiţiile economice precare, statutul social scăzut,

lipsa oportunităţilor, conflictele familiale); factorii de atragere care abat indivizii de

la normele sociale (amicii răi, subcultura deviantă, grupurile deviante); existenţa

unei înfrânări externe eficiente sau nu (din partea familiei şi a grupurilor suportive);

înfrânarea internă ca produs al unei bune interiorizări a normelor sociale.

Teoriile învățării dezvăluie mecanismele prin intermediul cărora

comportamentul deviant este învăţat. E. Sutherland consideră că la baza

comportamentului deviant se află socializarea individului într-un sistem de valori

ce conduce la violarea normelor sociale. Dacă individul învaţă „definiţii” care sunt

favorabile comportamentului deviant, atunci creşte probabilitatea apariţiei tendinţei

spre comiterea actelor deviante. Definiţiile învăţate necesită susţinere din partea

grupului. De aceea, afirmă autorul, devianţa nu va persista în absenţa unei

„subculturi a violenţei”. Concepţia lui E. Sutherland, numită teoria asocierii

diferenţiale, are drept idee centrală teza conform careia comportamentul deviant

este învăţat prin interacţiunea cu alţii întrun grup familiar. Învăţarea include

tehnicile comiterii actelor deviante, plus motivele, trebuinţele, raţionalizările şi

atitudinile favorabile comiterii actelor deviante.

Un loc distinct în lista teoriilor cu privire la factorii cauzali ai devianţei îl

ocupă poziţiile numite interactioniste. La ele poate fi categorisită poziţia lui

Wilson şi Hernstein, care susţin că devianţa are 3 factori, aceştia având o pondere

diferită. Autorii listează următorii factori: a) mediul social şi economic; b) relaţiile

familiale (îndeosebi se subliniază lipsa grijei faţă de copii din partea părinţilor,

absenţa la aceştia din urmă a deprinderilor bune în utilizarea recompenselor şi

pedepselor); c) calităţile biologice (sexul, impulsivitatea şi tipul corporal,

inteligenţa scăzută),( Reckless, W., Sutherland, E., Wilson și Hernstein, apud,

Rădulescu, S.M., Baciu, D.). O creștere semnificativă în societatea actuală o

înregistrează devierile de comportament ce decurg din schimbările negative

survenite în condiţiile de mediu fizic şi social. Factorii cauzali îi regăsim în

carenţele mediului familial, în influenţa negativă a prietenilor, în dezacordul dintre

educaţia şcolară şi cea familială sau în regimul de viaţă inadecvat, dezorganizat al

elevului; efectele distructive.

29

După criteriul sferei psihicului predominant se evidenţiază tipologia

simptomatologică a devierilor de comportament la copii după cum urmează: în

sfera relaţională – copiii cu indisponibilitate de comunicare (egoişti, capricioşi,

lipsiţi de tact, evitaţi şi respinşi de colectivitatea de semeni). Manifestările date sunt

caracteristice copiilor unici sau celor neglijaţi afectiv în familie; în sfera

afectivităţii – copiii cu reacţii afective extreme, susceptibili, irascibili, pasivi, inerţi.

Cercetarea cauzelor indică mai întotdeauna puternice traume psihice trăite anterior;

în sfera dezvoltării intelectuale – copiii cu ostilitate faţă de învăţătură, cu interes

scăzut pentru cunoaştere şi fără dorinţe de a învăţa. Retardarea intelectuală duc la

apariţia unor manifestări precum: conflicte frecvente cu părinţii, cu profesorii şi cu

colegii de clasă, chiulul, absenteismul,

minciuna, vagabondajul, furtul, consumul de alcool şi de droguri; în sfera

voliţională – copiii care sunt excesiv tutelaţi sau, dimpotrivă, lipsiţi totalmente de

control. Ca manifestări: încăpăţinarea, capriciile, lipsa de voinţă, indisciplina,

dezordinea etc.

Se foloseşte conceptul „copii dificili” ( Baciu, D.P., Rădulescu, S.M., Voicu,

M.) în două sensuri: în sensul larg al cuvântului, atunci când e vorba de copiii care

prin comportamentul şi dezvoltarea sa deviază de la normă. În se individualizeaza

două tipuri principale: a) tipul de copii care deviază în comportament de la normă,

ca urmare a unui oarecare defect organic (copiii defectivi din punct de vedere fizic

– orbii, surzii, orbii surdo-muţi, schilozii etc.; retarzii sau debilii mintal, ca urmare

a neajunsului organic); b) tipul de copii, care deviază în comportament de la normă,

ca urmare a dereglării funcţionale (copiii dificili, în sensul îngust al cuvântului –

delincvenţii, copiii cu defecte caracteriale).

E. Albu de asemenea, defineşte manifestările tipice ale comportamentului

deviant prin reacţii specifice, individualizate ale elevilor la frustrările pe care le

suportă în confruntarea cu solicitările mediului. Aceste reacţii au semnificaţia unui

deficit de adaptare, a instalării unei stări conflictuale – latente sau manifeste – între

elev şi mediul său: şcoala (cerinţe, regulament, alţi elevi, profesori), familia, mediu

extrafamilial, chiar el însuşi.

Ca formele particulare de comportament deviant se pot menționa acte de

indisciplină “cronică” din timpul lecţiilor şi al activităţilor educative care se

datorează mai mult nivelului slab al autocontrolului şi al dorinţei de a brava în faţa

colegilor.

30

Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi individuali care

structurează configuraţia delincvenţei vizează cauzele şi condiţiile de apariţie ale

comportamentului delincvent. Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia

delincvenţei angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul

întrebărilor fundamentale: „Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte

delincvente?”, „Cum pot fi prevenite asemenea acte?”, „Care sunt criteriile de

evaluare ale unei conduite drept delincventă/criminală?”.

Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza comportamentului

deviant stă structura biologică şi personalitatea individului. Această orientare

implică următoarele:

- punctul de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici şi

genetici ca având o contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii;

- orientarea neuro–psihică (complementară cu cea psihiatrică) consideră

actele criminale, ca săvârşite preponderent de personalităţi patologice, ale căror

tulburări sunt transmise ereditar;

– orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate,

răsfrânte la nivel comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate;

– orientarea psiho–socială apreciază că individul nu se naşte criminal, ci

este socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se dizarmonic în funcţie

de modelele culturale.

Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase teorii, puncte de

vedere accentuând elemente de ordin biologic, constituţional, antropologic şi

psihologic ale personalităţi infractorului.

Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră delincvenţa ca

fenomen de inadaptare, de neintegrare socială, generând o anumită stare

conflictuală produsă de neconcordanţa dintre idealurile individului, sistemul său

valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al acestui dezechilibru scade şi controlul

social, precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor.

Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teorii se

concretizează în teoria cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că

fenomenul de delincvenţă are determinare multicauzală atât de factură internă (de

natură biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de natură economică,

socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate. De pe aceste poziţii,

adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în parte. Astfel, sub

raport psihologic, explicarea motivaţiilor actelor criminale se întregeşte şi

31

intersectează cu abordarea individului în ambientul social, cu explicarea complexă

psihosocială a modului în care are loc procesul de evaluare al delincvenţei.

Astfel abordarea psihologică a etiologiei fenomenului de delicvenţă poate

conduce la analiza mai multor teorii ( M. Petcu). Persistenţa la nivelul structurilor

sociale a conflictelor şi tensiunilor sociale comunitare, scăderea sentimentului de

solidaritate socială, creşterea agresivităţii ca reflecţie a frustrării individuale,

multiplicarea fenomenului de marginalizare şi atrofierea eu-lui colectiv sunt o serie

de factori favorizanţi sau generatori de delincvenţă. Pe de altă parte, implicarea

unei cauzalităţi multiple şi condiţii a impus creşterea eforturilor de identificare

concretă a substratului social, economic, moral şi cultural în descifrarea

delincvenţei. Astfel, în demersul de studiere a formelor principale de manifestare a

delincvenţei şi a descifrării cauzelor ce o fundamentează s-au impus mai multe

direcţii corelate.

II.1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii

macrosociale

Factorul determinant al delincvenţei pentru acest grup de teorii rezidă în

diminuarea funcţiei de control social exersate de comunitate şi în tulburarea ordinii

sociale cauzate de diversitatea normelor de conduită, de mobilitatea populaţiei, de

multiplicarea mediilor sociale marginale cu deschidere spre delincvenţă etc.

Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări sociale bruşte antrenează

stări de anomie, contradicţii sociale. S-a impus astfel atenţiei ceea ce W. Mills

denumea „deteriorarea valorilor tradiţionale” în vederea asanării problemelor de

„patologie socială” care generează delincvenţa şi crima ( apud., S.M.Rădulescu).

II. 1.1 Teoria dezorganizării sociale

La baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o consecinţă

nemijlocită a expansiunii urbane şi creşterii demografice, a generalizării unor noi

modele de comportament apărute în ariile suburbane şi accentuării marginalizării

unora dintre locuitori. Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea

tradiţiei „dezorganizării sociale” de către sociologi aparţinând renumitei Şcoli de la

Chicago, având ca reprezentant de seamă pe C.R. Shaw şi H.D. McKay (apud.,

S.M. Rădulescu). Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul

32

organizării metropolelor asupra fenomenului delincvenţei. Metropola nu este un

sistem unitar, ci este alcătuit din arii suburbane care au propriile lor subculturi şi

modele normative, în sectorul central fiind concentrate masiv funcţiile şi afacerile.

Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite

grupuri având drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea

normelor, eterogenitatea populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului

social. Locuitorii metropolei tind să devină „desocializaţi” îndepărtându-se de

aprobarea celorlalţi. Sunt zone care sunt populate de emigranţi, persoane cu

comportament imoral şi ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituţie,

homosexualitate etc.), de persoane „desocializate”.

Izolarea ecologică este complementară cu izolarea culturală, conducând la

apariţia unor subculturi delincvente care prezintă modalităţi de „supravieţuire” şi de

„adaptare” a indivizilor marginalizaţi în raport cu o societate ostilă. Indivizii

grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o altă scară de valori, recurg frecvent la

căi ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale de devianţă.

„Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului

dominant, din dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi

frustrărilor. Modelul teoretic al „dezorganizării sociale” prezintă ca fiind

generalizată această influenţă a procesului de urbanizare asupra delincvenţei,

neţinând seama de intervenţia altor variabile sociale cum este de exemplu contextul

socio–cultural în care trăieşte individul şi în care numai o parte din ei (nu toţi)

reacţionează prin modalităţi comportamentale dezorganizate. Aceste „tendinţe

ecologice” pot genera concentrarea delictelor într-o anumită zonă, dar variabila

ecologică nu poate fi luată singular în considerare în determinarea fenomenului de

delincvenţă, ruptă de contextul determinativ economic, social, familial, cultural.

Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele evidenţiind legăturile

existente între creşterea la un moment dat a delictelor şi diminuarea controlului

social.

II.1.2 Teoria anomiei sociale

În forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim

(S.M.Rădulescu, D.Banciu) care porneşte de la conceperea devianţei ca având

caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat în

orice societate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv comiţând

33

crime. De pe aceste poziţii Durkheim prezintă delincvenţa ca legată de condiţiile

fundamentale ale vieţii sociale, jucând un rol necesar şi util. Durkheim defineşte ca

anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a

normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a „ruperii”

solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala,

comunitatea etc.), a neputinţei de a asigura integrarea normală a indivizilor în

colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Nu este vorba de o absenţă totală a

normelor, ci de suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor de bază cu

consecinţe la nivelul multiplicării comportamentelor deviante. Anomia afectează

un grup social, prin ruperea echilibrului ordinii sociale, prin sentimentul de

dezorientare rezultat din confruntarea cu noua situaţie. Schimbarea are loc ca

urmare a unei modificări bruşte care pot fi dezastre economice sau creşteri rapide

ale bunăstării. În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie

inferioară celei anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu se mai supun regulilor

impuse de societate din exterior, iar la rândul ei, ca urmare a acestor bruşte

modificări, nici societatea nu mai este capabilă să-şi impună normele. Prin

suspendarea funcţionalităţii normelor de bază ale societăţii, starea de anomie poate

genera delicte, crime, sinucideri.

Teoria anomiei este preluată în accepţiunea modernă de R. MacIver

interpretând-o ca răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman

(apud., S.M.Rădulescu). Astfel, autorul consideră că individul uman percepe

decalajul dintre aspiraţii şi norme sociale cu un sentiment de indispoziţie şi

anxietate, pierzându-şi simţul coeziunii şi al solidarităţii sociale, iar acţiunile sale

sunt impulsionate de propriile trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor

sociale dominante. Se consideră că dezorganizarea socială se răsfrânge la nivelul

„dezorganizării personalităţii” prin apariţia unei incapacităţi a individului de a-şi

construi un mod de viaţă concordant cu idealurile şi interesele personale (fapt ce

creează demoralizare), prin absenţa unor reguli stabile şi interiorizate.

O cercetare amplă, în mai multe variante, efectuează R.K. Merton (ibdem,

Apud. S.M.Rădulescu) asupra anomiei care rezultă din contradicţia dintre structura

socială şi cea culturală, dintre oferta socială de scopuri şi carenţa mijloacelor puse

de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi de atingere a scopurilor. Definind

structura culturală ca set de norme şi valori ce guvernează comportamentul

membrilor unei societăţi, Merton consideră anomia ca o „spargere” a structurii

culturale. Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite.

34

Tendinţa spre conformism sau delincvenţă este dependentă de statusul fiecărui

individ, iar rata delincvenţei apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile

oferite de societate şi mijloacele de care dispune individul. Individul dispune de

cinci modalităţi adaptative în societate:

– conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a

mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul, proiecţia aspiraţională nu este

atinsă niciodată;

– inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor

culturale propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea

lor sunt respinse;

– ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor individului pe

fundalul păstrării conformităţii cu normele legitime;

– evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea

simultană a scopurilor şi normelor precum şi refugierea în zone marginale ale

societăţii;

– rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor din

dorinţa individului de a înlocui normele sociale cu altele.

Când între normele sociale, scopurile culturale şi capacitatea de conformare

normativă a membrilor unei societăţi apar disjuncţii, structura culturală este

dislocată. Valorile culturale produc comportamente contradictorii cu prescripţiile

valorice. Astfel, poziţia ocupată de individ în structura socială generează tendinţe

de conformitate sau devianţă. Nu valorile diferite produc delincvenţa, ci diferenţele

obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupurile sociale

dominante ce generează asemenea disfuncţii. Ca o consecinţă obiectivă, grupurile

sociale cu situaţie defavorizată, având blocat accesul spre poziţiile de prestigiu,

recurg la acte ilegitime. Pornind de la mijloacele legitime şi ilegitime delincvenţa

este considerată un act colectiv, o „subcultură” delincventă care prezintă o dublă

integrare şi anume una în paralel cu integrarea socială „formală”, şi o alta cu un

„subsitem de roluri” integrate sistemului social. Banda de delincvenţi constituie un

tip de subcultură anume. Rolurile dominante care trebuiesc îndeplinite sunt cele ce

ţin de activitatea delincventă ca „exigenţe” esenţiale, justificate şi legitimate de

bandă.

35

II.2 Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze

psihosociale (culturale)

Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi criminalitate prin

fundamentarea corelaţiei pe procesul „învăţării sociale” (E. Sutherland). Conform

„Conflictului cultural”, elaborat de T. Sellin, delincvenţa se datorează conflictului

suscitat între normele de comportament şi conduita diferitelor grupe sociale.

Preluând ideea socializării şi „învăţării negative”, A. Cohen consideră delincvenţa

ca atribut al anumitor „subculturi” ce reunesc indivizi ce consideră că le sunt

blocate căile de acces spre bunuri şi valori sociale (Apud.S.M.Rădulescu). În

consecinţă, la nivelul acestor grupuri se adoptă propriul lor sistem normativ şi

cultural, opus celui societal, impunând prin această opozabilitate accederea la

activităţi ilicite şi ilegale în vederea atingerii scopurilor lor (Apud.S.M.Rădulescu).

Conform acestor teorii frecvenţa criminalităţii variază î funcţie de un set larg de

indicatori cum sunt: sexul, vârsta, clasa socială, categoria socio–profesională etc.

Relaţi directă dintre modul de viaţă al populaţiei, al culturii ce o defineşte şi

fenomenul delincvenţei este ilustrat prin apariţia şi răspândirea unei adevărate

„culturi a crimei şi delincvenţei”. Ca o ilustrare a crimei ridicată la „rang” de

fenomen cultural „perfect acceptat” este exemplul Mafiei în Sicilia şi Italia de Sud

cu reguli extrem de stricte. Pe linia aceleiaşi ilustrări, se definesc „subculturile

violente” prin reguli normative şi tradiţii particulare ce indică individului modul de

comportare în situaţii de încălcare a legii. Autorii atrag atenţia şi asupra relaţiei

directe dintre rata de omucidere şi gradul de valorizare a temelor violente.

Susţinând caracterul tot mai profesionist şi organizat al delincvenţei.Teoria este

preluată şi dezvoltată de Donald Cressey care susţine că în multe societăţi

funcţionează organizaţii formale şi informale întemeiate pe complicitate şi activităţi

ilegale, ce profesează şantajul şi intimidarea, presiunea politică şi frauda, corupţia

socială. „Organizaţiile criminale” includ majoritatea sectoarelor de activitate pe

care le folosesc drept paravan de acoperire a activităţilor ilegale, având extindere

coruptă în sfera politicului, legislativului şi administraţiei (trafic şi comercializare

de droguri şi arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale, gestiuni frauduloase,

spălarea banilor murdari, contrabandă etc.)( Apud. S.M.Rădulescu).

36

II.2.1 Teoria asociaţiilor diferenţiale

Teoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi

reprezintă o particularizare a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o

explicaţie „istorică sau genetică” a comporta-mentului social, prin luarea în

considerare a întregii experienţe de viaţă a individului. Preocupat de

instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland consideră

comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau

psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul

„absoarbe” cultura şi se conformează regulilor şi normelor sociale şi legale. De pe

aceste poziţii de abordare în determinarea criminalităţii Sutherland respinge teoria

„criminalului înnăscut”, a „imitaţiei” lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de

W.F. Osburn şi W.C. Reckless. Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a

comportamentului criminal trebuiesc luate în considerare următoarele explicaţii:

– situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în

momentul comiterii delictului;

– istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat anterior situaţia

şi viaţa delincventului.

În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament rezultat din

„învăţarea socială” şi nu dobândit sau imitat. Sutherland, trecând în revistă

aspectele ce includ acest proces, menţionează: învăţarea tehnicilor de comitere a

delictelor; orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive;

condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil

al dispoziţiilor legale. Se conturează astfel grupuri sociale care interpretează

regulile sociale ca norme ce trebuiesc respectate şi alte grupări ce interpretează

aceleaşi norme de pe poziţiile înclinate spre violarea, transgresarea lor.

Interpretarea diferită a normelor este specifică societăţii americane în care

procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent conflicte culturale între grupuri

şi indivizi. În momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale

devin preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă principiul „asocierii

diferenţiale”. Indivizii devin criminali prin contactul preponderent cu modelele

criminale, ignorându-le pe celelalte. Comportamentul criminal nu se structurează

printr-un proces de „imitaţie”, ci individul este atras şi canalizat de anumite grupuri

spre „învăţarea” şi experimentarea tehnicilor antisociale (socializarea negativă).

Totusi, se ignora mobilurile şi aspiraţiile individului, neglijandu-se caracteristicile

37

de personalitate ale delincventului, implicarea motivaţionala (în actul delincvent) şi

atitudinala faţă de valorile sociale. Teoria „asociaţiilor diferenţiale” îşi aduce

contribuţia pe linia evidenţierii ideii că raporturile sociale între indivizi sunt

determinate fundamental de forma de organizare socială ce facilitează sau

obstrucţionează forme specifice de comportament infracţional.

II.2.2 Teoria conflictelor codurilor culturale

Acesta este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de T.

Sellin. Autorul se deosebeşte Shaw şi McKay, care utilizează conceptul de

„conflict cultural” în explicarea „dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de

Sutherland care, pornind de la „conflictul cultural”, construieşte delictul ca o

„consecinţă a conflictelor culturale”. Grupurile sociale au, fiecare, modul său

specific de viaţă, particularităţile relaţionale caracteristice şi o înţelegere greşită a

normelor aparţinând altor grupuri.

Conflictul generat de contactul dintre sisteme culturale, indiferent de nivelul

de dezvoltare al acestora se înregistrează cazuri când conduita membrilor unui grup

va fi considerată ca „anormală” sau „ilegală” de către un alt grup cultural. Existând

reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a individului, acestea

generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin acceptarea unor

norme şi valori duale, generatoare de comportamente agresive sau distructive

tocmai prin această dualitate. Totusi, nu se explică mecanismul psihosocial prin

care contradicţiile dintre „codurile culturale” sau dintre „normele de conduită” pot

genera comportamente infracţionale.

II.2.3 Teoria subculturilor delincvente

Teoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o

cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în

contradicţie cu cele ale restului societăţii pe care autorul le numeşte „subculturi

delincvente”( Apud., S.M.Rădulescu).

Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi

delincvente, evidenţiază producerea lor datorită următoarelor situaţii:

– dezvoltare economică mai redusă;

– existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;

– prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;

38

– existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi

insatisfacţie individuală şi socială.

Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de respingere şi

contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme

de comportament.Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de

protest faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor

şi anxietăţilor de status marginal. Membrii acestor subculturi consideră că le sunt

blocate căile de acces spre valori şi statusuri elitare şi, în consecinţă, recurg la

mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.Tot Cohen, prin analiza

subculturilor delincvente, trasează profiluri specifice ale membrilor grupurilor,

descifrând următoarele trăsături:

– non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii acestei subculturi

acced la activităţi delictogene nu din raţiuni utilitare, ci ca un „mod” de exprimare

a solidarităţii;

– maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea

unei necesităţi materiale, ci ca o formă de „răutate”, o „sfidare” la adresa celorlalţi.

De pe aceste poziţii membrii subculturii comit acte de vandalism, distrugere de

bunuri, numai pentru a fi maliţioşi;

– negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu

conţinut contradictoriu normelor sociale, ci şi de o „polarizare negativă” în raport

cu acestea;

– versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de

abordare nu numai a unei singure manifestări de activităţi ilicite ci şi a practicării

unei multitudini de acţiuni delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o

formă de manifestare;

– autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de

presiunile exercitate de alte subculturi.

II.3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţă

- teoria etichetării

Centrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe „reacţia socială”, pe

rolul jucat de reacţia de răspuns şi contra-răspuns în fundamentarea cauzală a

delincvenţei. Conform acestor teorii, delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă

actului sau acţiunii unui individ, ci mai curând o însuşire conferită prin

„etichetarea” unui grup sau individ de către indivizii ce deţin puterea. Această

39

viziune de abordare a delincvenţei implică o interacţiune, o relaţie complementară

între cei care comit delicte şi restul societăţii, o reacţie de răspuns dată sub forma

etichetării, de către indivizii cu putere sau de unele instituţii sociale.

Pentru explicarea mecanismului definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii

acestei teorii analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale

considerând că, în orice societate, sunt indivizi care încalcă normele prescrise şi

indivizi care se pronunţă asupra conduitelor celor ce violează normele. Norma

reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care conduita individului este valorizată

pozitiv sau negativ. Ea impune sau interzice anumite acţiuni, evaluând la modul

impersonal în ce măsură un individ poate sau nu să îndeplinească un anumit rol

social, în funcţie de poziţia socială a normei date.

Normele prescrise nu stipulează cum trebuie să acţioneze indivizii, ci doar

mijloacele ce trebuiesc folosite în acest scop. Astfel, în societate apar diverse tipuri

de comportament. În funcţie de modelul normativ care întruchipează faptele

tradiţionale, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi

de rolurile efective jucate, grupurile vor aprecia şi sancţiona diferite

comportamente ca fiind legitime sau ilegitime.

Teoriticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca tip special de „reacţie

socială”, de apărare din partea societăţii sau a anumitor grupuri, iar natura şi

intensitatea reacţiei depinde de factori cum sunt: puterea, statusul, bogăţia,

prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care

deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori,

interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun celorlalţi. De multe

ori, deţinătorii puterii, fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a

„eticheta” ca deviante acţiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale

societăţii. Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de respingere,

neutralizare, adoptând alte conduite. Subliniind rolul agenţilor de control social,

K.T. Erickson apreciază că efectul produs de etichetare are de multe ori canalizare

către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă posibilă (Apud.,

S.M.Rădulescu).

Se arată că definirea delincvenţei se face prin „dramatizarea” răului, fiind

consideraţi ca „răi”, „bolnavi” sau „criminali” nu în funcţie de natura abaterii

acestora, ci de intensitatea reacţiei faţă de abatere, reacţie ce le influenţează cariera

de viitori delincvenţi. Practic, delicventa este conceputa ca proces dinamic de

40

interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi reacţiune, în care intervin mai

multe nivele:

– elaborarea legii;

– reacţiile interpersonale;

– procesul instituţional al reacţiei sociale.

O consecinţă a acestei abordări constă în necesitatea definirii şi conceperii

delincvenţei ca rezultat al acţiunii unor factori diferiţi, succesivi şi gradaţi, cum ar

fi „identitatea”, „statusul”, „cariera”.

Mediul social, o componentă de bază a mediului existenţial al omului,

are atât un caracter diversificat cât şi contradictoriu, poziţionându-l pe individ în

faţa necesităţii de opţiune, de decizie. De multe ori, pentru realizarea scopurilor

sale, individul este confruntat cu situaţii contradictorii şi dileme. Însă, nu toate

influenţele exercitate de mediul social asupra individului sunt constructive şi de

dorit.

În al doilea rând, sub raportul sănătăţii psihice, echilibrul personalităţii este

permanent ameninţat de vicierea relaţiilor interpersonale (agresivitate, neîncredere,

grosolănie, înşelătorie, intoleranţă etc.) şi, nu în ultimul rand, societatea este

impregnată cu tot felul de norme şi mecanisme cu caracter restrictiv şi

discriminatoriu, bazate pe unele criterii conjucturale, altele subiective, altele

arbitrare de factură socială, economică, politică, cu implicaţii din cele mai negative

asupra formării personalităţii şi asupra posibilităţilor ei de autoafirmare şi

autorealizare.

Apare necesitatea asigurării şi menţinerii unei concordanţe între dinamica

proceselor mintale şi cea a evenimentelor externe. Ca model informaţional intern al

lumii externe, structurile cognitive includ în sine şi nevoia (motivaţia) de a consona

cu evenimentele acesteia. Când nivelul optim de echilibru nu este realizat prin

mecanismele de adaptare – restructurare şi asimilare – integrare, se declanşează o

stare de tensiune, de disconfort, de disonanţă cognitivă. Aceasta acţionează ca

motiv homeostatic incitând comportamente de găsire a căilor şi modalităţilor de

readucere a sistemului personalităţii la starea iniţială de consonanţă ( Apud.,

S.M.Rădulescu).

Din interacţiunea şi interdependenţa motivelor homeostatice se obţine un

echilibru emergent, generalizat al personalităţii ce va prezenta rezistenţă, dar şi

eficienţă în raport cu acţiunea diverşilor factori perturbatori. Procesul de structurare

a motivelor va angaja o selecţie în funcţie de specificul interacţiunii dintre factorii

41

obiectivi şi cei subiectivi interni. La baza acţiunilor umane stă nevoia intrinsecă de

valorizare a potenţialităţilor şi capacităţilor proprii, de impunere a competenţei şi

autorităţii eu-lui. Motivele de autorealizare cuplate cu tendinţele, mai mult sau mai

puţin conştientizate, de optimizare a statutului social va angaja sentimentul

realizării de sine în situaţii de succes, sau frustrări şi chiar agresivităţi în eşec.

Modelul relaţional dinamic dintre mediu social şi configuraţiile interne poate

fi interpretat ca un complex de relaţii interpersonale de angajare de statusuri şi

roluri reflectate la nivelul personalităţii prin dezvoltarea şi organizarea internă a

disponibilităţilor şi capacităţilor psihofizice ale individului în raport cu statutul şi

rolurile asumate. Individul va înregistra satisfacţii sau insatisfacţii consolidându-şi

sau fragilizându-şi echilibrul psihic al personalităţii, în funcţie de modul cum îşi

joacă rolul şi îşi asumă statutul ce îl deţine. În raport cu succesele sau eşecurile

legate de competenţa de rol, indivizii se vor înscrie pe o traiectorie ascendentă sau

descendentă în dinamica ierarhiei sociale. Cum fiecare posedă trebuinţa de

autorealizare, traiectoria mişcării în relaţia rol – status va influenţa puternic

personalitatea.

Pornind de aici, de mare importanţă sunt elaborarea mecanismelor care

participă la creşterea rezistenţei la frustrare, la crearea unei corelări judicioase a

aspiraţiilor şi expectaţiilor cu posibilităţile proprii şi specificul împrejurărilor date.

Componentele psihice ale sistemului personalităţii, de la cele emoţionale până la

cele atitudinale şi la trăsăturile de caracter, sunt amplu ancorate în relaţiile

interpersonale, fiind beneficiare sau „victime” ale acestei relaţii, considerându-ne

sau şubrezindu-ne echilibrul psihic. Încărcătura afectivă a unei relaţii este funcţie

de gradul de satisfacţii sau insatisfacţii prilejuite partenerilor.

Dat fiind multitudinea de intercondiţionări personalitate – mediu social,

ameliorarea comportamentului deviant la tineri nu constă doar în simpla evidenţiere

a dependenţei structurii sau profilului personalităţii de contextul sociocultural

căruia îi aparţine individul, ci trebuie să adâncească analiza în direcţia dezvăluirii

sistemului valoric (pozitiv sau negativ) al influenţei factorilor socio–culturali, să

identifice strategii de control și ameliorare și resurse adecvate de intervenție

complexă.

42

III. PARTEA PRACTICĂ

III.1. Obiectivele și scopurile cercetării

III.2. Ipotezele și variabilele cercetãrii

III.3. Design-ul cercetării

III.4. Lotul de subiecți

III.5. Metode şi instrumentele utilizate

Desfășurarea cercetării

Rezultatele cercetãrii şi interpretarea lor

Ipoteza 1

Ipoteza 2

Ipoteza 3

Ipoteza 4

Ipoteza 5

Ipoteza 6

Ipoteza 7

Alte rezultate

Concluziile cercetãrii şi idei pentru viitor

43

III.1. Obiectivele și scopurile cercetării

Pornind de la prezumţiile teoretice referitoare la teoria minții, dar și de la

teoriile comportamentului antisocial ne-am propus să explorăm aceste aspecte în

cadrul acestei lucrări.

Am fost interesați să identificăm potențialele diferenţe existente în ceea ce

privește abilitatea de recunoașterea ironiei (teoria mintii), respectiv nivelul

agresivității raportate între subiecții care au un istoric delincvențional comparativ

cu cei care nu au comis fapte penale, dar și între subiecții care au un nivel ridicat al

sensibilității emoționale, respectiv cei care au un nivel scăzut. Un alt obiectiv

urmărit a fost acela de a investiga dacă recunoașterea emoțiilor la nivel facial

(pozitive, respectiv negative) influențează nivelul de agresivitate raportat sau/ și

abilitatea de recunoaștere a ironiei.

III.2. Ipotezele și variabilele cercetãrii

Ipoteze generale:

Istoricul delincvențional al subiecților, sensibilitatea emoțională şi

recunoașterea emoțiilor exprimate la nivel facial influenţeazã atât abilitatea de

înțelegere a ironiei cât și nivelul de agresivitate raportat.

Ipoteze specifice:

Ipoteza specifică 1: Istoricul delincvențional al subiecților influenţeazã atât

aspectele cognitive ale teoriei minții cât și cele afective, în sensul că, subiecții care

nu au comis fapte penale vor obține scoruri semnificativ mai ridicate la teoria

minții (înțelegerea ironiei și înțelegerea emoțiilor) comparativ cu subiecții care au

un istoric delincvențional.

Ipoteza specifică 2: Sensibilitatea emoțională a subiecților influenţeazã

teoria minții (abilitatea de înțelegere a ironiei și înțelegerea emoțiilor) în sensul că,

subiecții care au un nivel ridicat al sensibilității emoționale vor obține scoruri

semnificativ mai ridicate la teoria minții, comparativ cu subiecții care au un nivel

scăzut al sensibilității emoționale.

44

Ipoteza specifică 3: Nivelul agresivității autoraportat a subiecților

influenţeazã teoria minții (abilitatea de înțelegere a ironiei și înțelegerea emoțiilor)

în sensul că, subiecții care au un nivel ridicat al agresivității autoraportat vor obține

scoruri semnificativ mai scăzute la teoria minții, comparativ cu subiecții care au un

nivel scăzut al agresivității.

Ipoteza specifică 4: Există o corelație putrenică, pozitivă și semnificativă

între variabilele înțelegerea ironiei și înțelegerea emoțiilor.

Ipoteza specifică 5: Variabilele ” istoricul delincvențional” şi ” sensibilitatea

emoțională” prezintă efecte de interacţiune semnificative asupra variabilei

dependente aspecte cognitive ale teoriei minții- înțelegerea ironiei și aspecte

afective ale teoriei minții- înțelegerea emoțiilor.

Ipoteza specifică 6: Variabilele ” istoricul delincvențional” şi ” nivelul

agresivității autoraportate” prezintă efecte de interacţiune semnificative asupra

variabilei dependente aspecte cognitive ale teoriei minții- înțelegerea ironiei și

aspecte afective ale teoriei minții- înțelegerea emoțiilor.

Ipoteza specifică 7: Variabilele ” sensibilitate emoțională” şi ” nivelul

agresivității autoraportate” prezintă efecte de interacţiune semnificative asupra

variabilei dependente aspecte cognitive ale teoriei minții- înțelegerea ironiei și

aspecte afective ale teoriei minții- înțelegerea emoțiilor.

Variabilele investigate și operaţionalizarea lor

Variabile dependente:

VD1- recunoașterea emoțiilor exprimate la nivel facial:

Aceastã variabilã, invocatã, a fost operaţionalizatã prin intermediul a 36 de

itemi, ce vor fi prezentați în secțiunea dedicată instrumentelor.

VD2- abilitatea de înțelegere a ironiei

Această variabilă dependentă a fost operaţionalizatã prin intermediul a 10

itemi, ce descriu diverse situații (The Irony Perception Task, Langdon, Coltheart,

2004), ce vor fi prezentați în secţiunea dedicatã instrumentelor utilizate.

Variabile independente:

VI1: istoricul delincvențional al subiecților: -prezent

-absent

45

Această variabilă este una invocată și a fost măsurată prin intermediul unei

întrebări simple (Ai fost arestat vreo dată?), cu o singură variantă de răspuns DA

sau NU. Vizează dacă subiecții au comis fapte penale sau nu.

VI2: sensibilitatea emoțională: - scăzută

- ridicată

Și aceastã variabilã este tot una invocatã şi a fost operaţionalizatã prin

intermediul a 24 de itemi, ce vor fi prezentați în secțiunea dedicată instrumentelor.

VI3: nivelul agresivității autoraportat:

- scăzut

- ridicat

Această variabilă a fost măsurată prin aplicarea unui chestionar (Scala de

Agresiuni Comise- George, 2003), care cuprinde 27 de itemi, ce va fi prezentat în

secţiunea dedicatã instrumentelor utilizate.

Am decis să controlăm anumite variabile pentru a evita denaturarea

rezultatelor cercetării.

Variabile controlate:

-nivelul inteligenței verbale (ridicat)- toți participanții la studiu au un nivel

ridicat al inteligenței verbale (menținerea la nivel constant). Am decis să controlăm

această variabilă datorită faptului că performanțele la testele de teorie a minții (VD

a noastră), în special cele de înțelegere a ironiei, pot fi afectate și de nivelul

inteligenței verbale. Această variabilă a fost controlată prin intermediul Scalei

WAIS (Wechsler Adult Intelligence Scale), care cuprinde 33 de cuvinte- stimul, iar

respondentul trebuie să ofere o definiție pentru fiecare cuvânt.

-genul subiecților: masculin (menținerea la nivel constant), toți participanții

la acest studiu sunt băieți. Am decis să controlăm această variabilă, dat fiind faptul

că majoritatea studiilor au demonstrat faptul că există diferențe semnificative în

ceea ce privește nivelul de agresivitate între fete și băieți, dar și în ceea ce privește

teoria minții.

-vârsta subiecților- 25 și 30 de ani

-nivelul școlarizării- 8 clase.

46

III.3. Design-ul cercetării

Dupã cum se poate observa, în tabelul 1, pentru acest studiu a fost realizat un

design experimental de tip 2 X 2 X 2, având trei variabile independente, toate cu

câte două niveluri.

VI 1: Istoricul delincvențional al

subiecților

Prezent Absent

VI2: Sensibilitatea emoţională

Scăzută Ridicată Scăzută Ridicată

VI3: Nivelul

agresivității

autoraportat

Scăzut G1 G2 G3 G4

Ridicat G5 G6 G7 G8

Tabelul 1: Design experimental de tipul 2X 2X2

III.4. Lotul de subiecți

Participanţii la acest studiu au fost un numǎr de 90 de persoane de sex

masculin. În selecționarea lotului s-a urmărit o populație încadrată în categoria de

vârstă de 25-35 de ani. Toți subiecții au absolvit maxim 8 clase. Toţi subiecţii au un

nivel ridicat al inteligenţei verbale. De asemenea, 45 dintre subiecţi au un istoric

delincvenţional şi sunt deţinuţi ai penitencialului de maximă siguranţă din Iaşi, iar

ceilalţi 45 de subiecţi nu au comis fapte penale, sunt în stare de libertate.

III.5. Metode şi instrumentele utilizate

Nivelul de agresivitate al participanţilor a fost măsurat cu ajutorul Scalei

de Agresiuni Comise (George, 2003), care cuprinde 27 de itemi. Aceşti itemi

47

reprezintă enunţuri care descriu diferite manifestări ale agresivităţii fizice şi

verbale.

Abilitatea de înțelegere a ironiei a fost măsurată prin intermediul

chestionarului The Irony Perception Task, Langdon (Coltheart, 2004). Instrumentul

original cuprinde 48 de itemi ce descriu diferite situaţii în care sunt implicate mai

multe personaje. În cercetarea de faţă, am optat pentru un număr redus de povestiri.

Varianta pe care am utilizat-o are 10 povestiri cu tematici diferite, de la relaţii

interpersonale, la carieră, infracţiuni, conflicte, prietenii. În plus, am introdus o

replică suplimentară, o a patra- replica neadecvată, care nu se potrivea cu situaţia

prezentată deloc. Important de menționat este faptul că înțelegerea ironiei este parte

componentă a abilităților cognitive ale Teoriei Minții.

Sensibilitatea emoțională a fost măsurată cu ajutorul chestionarului

Inventory of Callous-Unemotinal Traits (ICU, Frick, 2004) publicat de Eva

R.Kimonis, Paul J.Frick et al (2008).

Acest chestionar cuprinde 24 de itemi evaluaţi pe o scală de tip Lickert de la

0 (total dezacord) la 3 (total de acord).

Recunoașterea emoțiilor exprimate la nivel facial s-a utilizat Reading the

Mind in the Eyes al lui Simon Baron-Cohen (2001). Acest chestionar cuprinde 36

de itemi în care participanţilor le este prezentată o fotografie la nivelul regiunii

ochilor feţei.

Pe baza răspunsurilor oferite de participanţi, aceştia au fost împărţiţi în 2

grupe (în funcţie de performanţa lor de recunoaştere): emoţii pozitive (cei care au

recunoscut mai multe emoţii pozitive exprimate la nivel facial) şi emoţii negative

(cei care au recunoscut corect mai multe emoţii negative exprimate la nivel facial).

Important de menționat este faptul că înțelegerea emoțiilor este parte

componentă a abilităților afective ale Teoriei Minții.

III.6. Desfãşurarea cercetãrii

Cercetarea s-a desfãşurat în lunile decembrie - mai a anului 2012-2013.

Participarea subiecţilor la aceastã cercetare a fost fãcutã în urma consimţãmântului

liber exprimat, în condiţiile în care au fost asiguraţi asupra confidenţialitãţii

48

rãspunsurilor, cât şi asupra faptului cã rezultatele vor fi utilizate exclusiv în scopuri

de cercetare. Li s-a comunicat şi faptul cã nu existã rãspunsuri corecte sau greşite.

La cercetare au participat 100 de subiecţi fiind aleşi, în final, doar 90 dintre aceştia

care îndeplineau criteriile urmărite (au fost eliminate chestionarele în care nu erau

completați toți itemii şi 2 subiecţi care au obţinut rezultate scăzute la testul de

inteligenţă verbală). 45 dintre subiecţi au un istoric delincvenţional şi sunt deţinuţi

ai penitencialului de maximă siguranţă din Iaşi, iar ceilalţi 45 de subiecţi nu au

comis fapte penale, sunt în stare de libertate.

Toţi subiecţii au primit 5 chestionare spre completare în forma hârtie-

creion. Ordinea chestionarelor a fost exact acceaşi pentru toţi subiecţii. În cazul

subiecţilor care au săvârşit fapte penale, chestionarele a fost completate la

Penitenciarul din Iaşi, stabilind cu aceştia programări zilnice. Am întâmpinat

dificultăţi prin faptul că intervalul orar în care aveam acces la subiecţi era limitat,

uneori aceştia nu îşi respectau promisiunea de a veni Nu au fost oferite

recompense subiecţilor pentru participarea la acestã cercetare.

III.7. Rezultatele cercetãrii şi interpretarea lor

După colectarea datelor, s-a creeat baza de date folosind programul

SPSS 13.0, acelaşi software fiind utilizat şi pentru analizele statistice, interpretarea

rezultatelor fiind realizată pe baza rezultatelor obţinute în urma acestor analize.

Ipoteza 1 susţine faptul cã, istoricul delincvențional al subiecților

influenţeazã atât aspectele cognitive ale teoriei minții cât și cele afective, în sensul

că, subiecții care nu au comis fapte penale vor obține scoruri semnificativ mai

ridicate la teoria minții (înțelegerea ironiei și înțelegerea emoțiilor) comparativ cu

subiecții care au un istoric delincvențional.

Acestã ipotezã a fost confirmatã.

Pentru testarea aceastei ipoteze am aplicat testul T pentru eşantioane

independente, având ca variabilã dependentã teoria minții, iar ca variabilã

independentã istoricul delincvențional al subiecților, cu nivelele ”prezent” și

”absent”.

49

Rezultatele obţinute sunt sintetizate în tabelele 2, 3 și 4 (rezultatele complete

regãsindu-se în Anexa 1).

Media Abaterea standard

Prezent 16 4,74

Absent 35,29 7,15

Tabelul 2 . Mediile obţinute la înțelegerea ironiei în funcţie de istoricul

delincvențional

Media Abaterea standard

Prezent 14,93 5,33

Absent 28,40 8,10

Tabelul 3 . Mediile obţinute la înțelegerea emoțiilor în funcţie de istoricul

delincvențional

t df p (2-tailed)

înțelegerea

ironiei

-15,07

88

<0,001

înțelegerea

emoțiilor

-9,30 88 <0,001

Tabelul 4. Rezultatele obţinute la Teoria Minții în urma aplicãrii Testului T

pentru eşantioane indepdente

Se constatã cã la un t(88) = -15,07 se obţine un p <0,001, ceea ce indicã

faptul cã existã diferenţe semnificative între subiecţii care au un istoric

delincvenţional şi cei care nu au comis fapte penale.

Comparând mediile celor douã grupuri, se observã o medie mai mare la

grupul subiecţilor care nu au săvârşit fapte penale (35,29) comparativ cu media

grupului format din subiecţi care au săvârşit fapte penale (16).

50

Prin urmare, afirmãm cã, subiecții care nu au comis fapte penale obțin scoruri

semnificativ mai ridicate la aspectele cognitive ale Teoriei Minții (înțelegerea

ironiei) comparativ cu subiecții care au un istoric delincvențional.

Se constatã cã la un t(88) = -9,30 se obţine un p <0,001, ceea ce indicã faptul

cã existã diferenţe semnificative între subiecţii care au un istoric delincvenţional şi

cei care nu au comis fapte penale.

Comparând mediile celor douã grupuri, se observã o medie mai mare la

grupul subiecţilor care nu au săvârşit fapte penale (28,40) comparativ cu media

grupului format din subiecţi care au săvârşit fapte penale (14,93).

Prin urmare, afirmãm cã, subiecții care nu au comis fapte penale obțin

scoruri semnificativ mai ridicate la aspectele afective ale Teoriei Minții (înțelegerea

emoțiilor) comparativ cu subiecții care au un istoric delincvențional.

Istoricul delincvențional al subiecților influenţeazã atât aspectele cognitive

ale teoriei minții cât și cele afective, în sensul că, subiecții care nu au comis fapte

penale obțin scoruri semnificativ mai ridicate la teoria minții (înțelegerea ironiei și

înțelegerea emoțiilor) comparativ cu subiecții care au un istoric delincvențional.

Ipoteza 2: sensibilitatea emoțională a subiecților influenţeazã teoria minții

(abilitatea de înțelegere a ironiei și înțelegerea emoțiilor) în sensul că, subiecții care

au un nivel ridicat al sensibilității emoționale vor obține scoruri semnificativ mai

ridicate la teoria minții, comparativ cu subiecții care au un nivel scăzut al

sensibilității emoționale.

Acestã ipotezã a fost infirmatã.

Pentru testarea aceastei ipoteze am aplicat testul T pentru eşantioane

independente, având ca variabilã dependentã teoria minții, iar ca variabilã

independentã sensibilitatea emoțională, cu nivelele ”scăzută” și ”ridicată”.

Rezultatele obţinute sunt sintetizate în tabelele 5, 6 și 7 (rezultatele complete

regãsindu-se în Anexa 2).

Media Abaterea standard

Scăzută 24,62 11,30

Ridicată 27,50 11,57

Tabelul 5 . Mediile obţinute la abilitatea de înțelegere a ironiei în funcţie de

sensibilitatea emoţională

51

Media Abaterea standard

Scăzută 21,44 10,13

Ridicată 22,06 8,73

Tabelul 6 . Mediile obţinute la abilitatea de înțelegere a emoțiilor în funcţie

de sensibilitatea emoţională

t Df p (2-tailed)

abilitatea de înțelegere a ironiei

-1,14

88

0,255

abilitatea de înțelegere a

emoțiilor

-0,28 88 0,77

Tabelul 7 . Rezultatele obţinute la TOM în urma aplicãrii Testului T pentru

eşantioane indepdente

Se constatã cã la un t(88) = -1,14 se obţine un p =0,255, ceea ce indicã

faptul cã nu existã diferenţe semnificative între subiecţii care au un nivel ridicat al

sensibilităţii emoţionale şi cei care au un nivel scăzut al sensibilităţii emoţionale în

ceea ce privește abilitatea de înțelegere a ironiei.

Se constatã cã la un t(88) = -0,28 se obţine un p =0,77, ceea ce indicã

faptul cã nu existã diferenţe semnificative între subiecţii care au un nivel ridicat al

sensibilităţii emoţionale şi cei care au un nivel scăzut al sensibilităţii emoţionale în

ceea ce privește abilitatea de înțelegere a emoțiilor.

Sensibilitatea emoțională a subiecților nu influenţeazã teoria minții (abilitatea

de înțelegere a ironiei și înțelegerea emoțiilor), nu există diferențe semnificative

între subiecții care au un nivel ridicat al sensibilității emoționale comparativ cu

subiecții care au un nivel scăzut al sensibilității emoționale.

Ipoteza 3: Nivelul agresivității autoraportat a subiecților influenţeazã teoria

minții (abilitatea de înțelegere a ironiei și înțelegerea emoțiilor) în sensul că,

52

subiecții care au un nivel ridicat al agresivității autoraportat vor obține scoruri

semnificativ mai scăzute la teoria minții, comparativ cu subiecții care au un nivel

scăzut al agresivității.

Acestã ipotezã a fost infirmatã.

Pentru testarea aceastei ipoteze am aplicat testul T pentru eşantioane

independente, având ca variabilã dependentã teoria minții, iar ca variabilã

independentã nivelul agresivității autoraportat, cu nivelele ”scăzut” și ”ridicat”.

Rezultatele obţinute sunt sintetizate în tabelele 8, 9 și 10 (rezultatele

complete regãsindu-se în Anexa 3).

Media Abaterea standard

Scăzută 24,49 11,36

Ridicată 27,64 11,41

Tabelul 8 . Mediile obţinute la abilitatea de înțelegere a ironiei în funcţie de

nivelul agresivității autoraportat

Media Abaterea standard

Scăzută 21,01 9,92

Ridicată 22,78 9,08

Tabelul 9 . Mediile obţinute la abilitatea de înțelegere a emoțiilor în funcţie

de nivelul agresivității autoraportat

t Df p (2-tailed)

abilitatea de înțelegere a ironiei

-1,26

88

0,21

abilitatea de înțelegere a

emoțiilor

-0,84 88 0,40

Tabelul 10. Rezultatele obţinute la TOM în urma aplicãrii Testului T pentru

eşantioane indepdente

53

Se constatã cã la un t(88) = -1,26 se obţine un p =0,21, ceea ce indicã faptul

cã nu existã diferenţe semnificative între subiecţii care au un nivel ridicat al

agresivității autoraportat şi cei care au un nivel scăzut al agresivității autoraportat în

ceea ce privește abilitatea de înțelegere a ironiei.

Se constatã cã la un t(88) = -0,88 se obţine un p =0,40, ceea ce indicã

faptul cã nu existã diferenţe semnificative între subiecţii care au un nivel ridicat al

agresivității autoraportat şi cei care au un nivel scăzut al agresivității autoraportat în

ceea ce privește abilitatea de înțelegere a emoțiilor.

Nivelul agresivității autoraportat a subiecților nu influenţeazã teoria

minții (abilitatea de înțelegere a ironiei și înțelegerea emoțiilor), nu există diferențe

semnificative între subiecții care au un nivel ridicat al agresivității autoraportat

comparativ cu subiecții care au un nivel scăzut al agresivității autoraportat.

Ipoteza 4: Există o corelație putrenică, pozitivă și semnificativă între

variabilele înțelegerea ironiei și înțelegerea emoțiilor.

Acestă ipoteză s-a confirmat.

Pentru testarea acestei ipoteze s-a utilizat coeficientul de Corelație Pearson

(Anexa 4).

În urma rezultatelor statistice s-a constatat că există o corelaţie pozitivă,

puternic semnificativă şi direct proporţională între variabilele înțelegerea ironiei și

înțelegerea emoțiilor (r=0,80, p<0,001). Prin urmare, putem preciza că la 64%

dintre subiecți apare o legătură între cele două variabile (proporția de varianță).

Rezultatele sunt prezentate în tabelul 11 și în Anexa 9.

R P

înțelegerea ironiei și înțelegerea emoțiilor.

0,80

<0,001

Tabelul 11. Corelația între înțelegerea ironiei și înțelegerea emoțiilor.

Ipoteza 5: Variabilele ” istoricul delincvențional” şi ” sensibilitatea

emoțională” prezintă efecte de interacţiune semnificative asupra variabilei

dependente aspecte cognitive ale teoriei minții- înțelegerea ironiei și aspecte

afective ale teoriei minții- înțelegerea emoțiilor.

54

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Anova Univariate (Anexele 5).

Această ipoteză a fost infirmată. Rezultatele obținute sunt prezentate în tabelul de

mai jos.

F Df P

Înțelegerea ironiei 2,05 1, 89 0,15

Tabelul 12. Efectele de interacţiune istoricul delincvențional *

sensibilitatea emoțională

Analizând F(1, 89)= 2,05 şi p=0,15, constatãm cã nu apare un efect de

interacţiune al variabilelor ” istoricul delincvențional” şi ” sensibilitatea

emoțională” asupra variabilei dependente aspecte cognitive ale teoriei Minții-

înțelegerea ironiei.

Graficul 1

F Df P

Înțelegerea emoțiilor 0,078 1, 89 0,78

Tabelul 13. Efectele de interacţiune istoricul delincvențional *

sensibilitatea emoțională

55

Analizând F(1, 89)= 0,078 şi p=0,78, constatãm cã nu apare un efect de

interacţiune al variabilelor ” istoricul delincvențional” şi ” sensibilitatea

emoțională” asupra variabilei dependente aspecte afective ale teoriei Minții-

înțelegerea emoțiilor.

Graficul 2

Variabilele ” istoricul delincvențional” şi ” sensibilitatea emoțională” nu

prezintă efecte de interacţiune semnificative asupra variabilei dependente aspecte

cognitive ale teoriei minții- înțelegerea ironiei și aspecte afective ale teoriei minții-

înțelegerea emoțiilor.

Ipoteza 6: Variabilele ” istoricul delincvențional” şi ” nivelul agresivității

autoraportate” prezintă efecte de interacţiune semnificative asupra variabilei

dependente aspecte cognitive ale teoriei minții- înțelegerea ironiei și aspecte

afective ale teoriei minții- înțelegerea emoțiilor (Anexele 6).

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Anova Univariate. Această ipoteză a

fost infirmată. Rezultatele obținute sunt prezentate în tabelul de mai jos.

F Df P

Înțelegerea ironiei 1,66 1, 89 0,20

Tabelul 14. Efectele de interacţiune istoricul delincvențional * nivelul

agresivității autoraportate

56

Analizând F(1, 89)= 1,66 şi p=0,20, constatãm cã nu apare un efect de

interacţiune al variabilelor ” istoricul delincvențional” şi ” agresivitatea

autoraportată” asupra variabilei dependente aspecte cognitive ale teoriei Minții-

înțelegerea ironiei.

Graficul 3

F Df p

Înțelegerea

emoțiilor

0,06 1, 89 0,79

Tabelul 15. Efectele de interacţiune istoricul delincvențional * agresivitate

Analizând F(1, 89)= 0, 06 şi p=0,79, constatãm cã nu apare un efect de

interacţiune al variabilelor ” istoricul delincvențional” şi ” agresivitate

autoraportată” asupra variabilei dependente aspecte afective ale teoriei Minții-

înțelegerea emoțiilor.

57

Graficul 4

Variabilele ” istoricul delincvențional” şi ” agresivitatea autoraportată” nu

prezintă efecte de interacţiune semnificative asupra variabilei dependente aspecte

cognitive ale teoriei minții- înțelegerea ironiei și aspecte afective ale teoriei minții-

înțelegerea emoțiilor.

Ipoteza 7: Variabilele ” sensibilitate emoțională” şi ” nivelul agresivității

autoraportate” prezintă efecte de interacţiune semnificative asupra variabilei

dependente aspecte cognitive ale teoriei minții- înțelegerea ironiei și aspecte

afective ale teoriei minții- înțelegerea emoțiilor (Anexa 7).

Pentru a testa această ipoteză am utilizat Anova Univariate. Această ipoteză a

fost confirmată. Rezultatele obținute sunt prezentate în tabelele de mai jos.

F Df p

Înțelegerea ironiei 8,55 1, 89 0,004

Tabelul 16. Efectele de interacţiune sensibilitate emoțională * nivelul

agresivității autoraportate

58

Analizând F(1, 89)= 8,55 şi p=0,004, constatãm cã apare un efect de

interacţiune al variabilelor ” sensibilitate emoțională” şi ” agresivitatea

autoraportată” asupra variabilei dependente aspecte cognitive ale teoriei Minții-

înțelegerea ironiei.

Graficul 5

Variabila independentã

Sensibilitatea emoțională

Scăzut Ridicat

Variabila

independentã

Nivelul

agresivității

autoraportate

Scăzut G1

23,70

G2

38,67

Ridicat G3

37

G4

26,34

Tabelul 17. Mediile obținute la agresivitate raportată

*sensibilitate emoțională

59

Pentru a compara mediile grupurilor, vom realiza Split File în funcție de

nivelul agresivității autoraportate și testul T pentru eșantioane independente, cu VI

sensibilitatea emoțională și VD teoria minții- aspecte cognitive.

Subiecții care au un nivel scăzut al agresivității autoraportate și un nivel

ridicat al sensibilității emoționale înțeleg ironia într-o mai mare măsură comparativ

cu subiecții care au un nivel scăzut al agresivității autoraportate și un nivel scăzut al

sensibilității emoționale (t(55)= -7,40; p <0,001).

Subiecții care au un nivel ridicat al agresivității autoraportate și un nivel

scăzut al sensibilității emoționale înțeleg ironia într-o mai mare măsură comparativ

cu subiecții care au un nivel ridicat al agresivității autoraportate și un nivel ridicat

al sensibilității emoționale (t(31)= 3,70; p =0,003).

F Df p

Înțelegerea emoțiilor 3,70 1, 89 0,057

Tabelul 18. Efectele de interacţiune sensibilitate emoțională * agresivitate

Analizând F(1, 89)= 3,70 şi p=0,057, constatãm cã nu apare un efect de

interacţiune al variabilelor ” sensibilitate emoțională” şi ” agresivitate

autoraportată” asupra variabilei dependente aspecte afective ale teoriei Minții-

înțelegerea emoțiilor.

�

Graficul 6

60

Concluziile cercetãrii

Din cele 7 ipoteze propuse, rezultatele statistice arată faptul că 3 s-au

confirmat iar 4 au fost infirmate.

Prin urmare, istoricul delincvențional al subiecților influenţeazã atât

aspectele cognitive ale teoriei minții cât și cele afective, în sensul că, subiecții care

nu au comis fapte penale obțin scoruri semnificativ mai ridicate la teoria minții

(înțelegerea ironiei și înțelegerea emoțiilor) comparativ cu subiecții care au un

istoric delincvențional. Există o corelație puternică, pozitivă și semnificativă între

variabilele înțelegerea ironiei și înțelegerea emoțiilor.

Restul ipotezelor, au fost infirmate.

Sensibilitatea emoțională a subiecților nu influenţeazã teoria minții (abilitatea

de înțelegere a ironiei și înțelegerea emoțiilor), nu există diferențe semnificative

între subiecții care au un nivel ridicat al sensibilității emoționale comparativ cu

subiecții care au un nivel scăzut al sensibilității emoționale.

Nivelul agresivității autoraportat a subiecților nu influenţeazã teoria minții

(abilitatea de înțelegere a ironiei și înțelegerea emoțiilor), nu există diferențe

semnificative între subiecții care au un nivel ridicat al agresivității autoraportat

comparativ cu subiecții care au un nivel scăzut al agresivității autoraportat.

Variabilele ” istoricul delincvențional” şi ” sensibilitatea emoțională” nu prezintă

efecte de interacţiune semnificative asupra variabilei dependente aspecte cognitive

ale teoriei minții- înțelegerea ironiei și aspecte afective ale teoriei minții-

înțelegerea emoțiilor.

Cercetarea noastrã are însã şi o serie de limite, dintre care vom aminti:

- subiecţii nu sunt selectaţi dupã o procedurã de randomizare, ci provin din grupuri

(clase) construite deja;

- număr redus de subiecţi;

- nu toţi subiecţii au completat chestionarele în acelaşi timp, în aceleaşi condiţii, în

acelaşi context (în zile diferite), iar acest lucru ar fi putut denatura rezultatele

cercetării.

61

BIBLIOGRAFIE

Asociația Psihiatrilor Liberi din România (2003); Manual de diagnostic și

Statistică a tulburărilor mentale, ediția a patra reivzuită- DSM IV-TR 2000,

București

2. Albu, E., Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii

preadolescenți. Prevenire și terapie.,Ed. Aramis, București, 2002

3. Astinton, J.W.; Filippova (2005) Language as the Route intro Other Minds

4. Baron-Cohen, S. (1995) Mindblindness. An essay on autism and theory of

minde, Bradford Books/MIT Press

5. Baron-Cohen, S., Cross, P. (1992) Reading the eyes: evidence of the role of

perception in the development of a theory of mind, Mind and Language, 6

6. Barr, D. J., Keycard, B. (2002) Anchoring comprehension in linguistic

precedents. Journal of Memory and Language, 46

7. Barry, C.T., Kerig, P.K., Stellwagen, K.K., Barry, T.D. (2010), Narcissism and

Machiavellianism in Youth: Implications for the Development of Adaptive and

Maladaptive Behavior

8. Bogdan, T., Probleme de psihologie judiciarã, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti ,1972

9. Dicționar de psihiatrie și psihopatologie clinică Larousse (1993), sub direcția lui

Jacques Postel, Editura Univers Enciclopedic, Paris

10. Dragomirescu, V., Psihosociologia comportamentului deviant, Bucureşti, Edit.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

11. Dicționar de psihologie, Coord. U. Şchiopu, Edit. Babel, Bucureşti, 1997

12. Geangu, E. (2003) Dezvoltarea cunoștințelor despre “minte”, „Anuarul

Institutului de Istorie „George Bariț” din Cluj-Napoca, series Humanistica, 1

13. Gopnik, A., & Wellman, H.M. (1994), Mapping the mind: Domain specificity

in cognition and culture, Cambridge University Press

14. Harris, P., Johnson, C.N., Hutton, D., Andrews, G., Cooke, T. (1989) Young

children’s theory of mind and emotion, Cognition and Emotion, 3

15. Langdon, R., Coltheart, M. (2004), Recognition of metaphor and irony in

young adults: the impact of schizotypal personality traits, Psichiatry Research, 125

16. Lazarus, Richard S.; Emoție și adaptare.O abordare cognitivă a proceselor

afective, Ed. Trei, 2011, București

17. Leslie, A.M. (1987) Pretense and representation: The origins of “theory of

mind”, Psychological Review, 94

18. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologia judiciarã,Ed. „ŞANSA” S.

62

R. L., 1994

19. Banciu, D. P., Rădulescu, S. M., Voicu M., Introducere în sociologia deviantei,

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985

20. M. Petcu, Teorii psihologice referitoare la etiologia agresivităţii delincvente, în

„Justiţia”, nr. 1, 1999, Cluj-Napoca

21. S.M. Rădulescu, Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor

sociale, Computer Publishing Center, Bucureşti, 1994

22. S.M. Rădulescu, Anomie, devianţă şi patologie socială, Edit. Hyperion,

Bucureşti, 1991

23.Reuven Bar-On; James D.A. Parker; Manual de inteligență emoțională,Ed.

Curtea Veche, București, 2011

24. Străchinaru,I., Devierile de conduită la copii, Edit. Didactică și pedagogică,

București, 1969

25. Manual de probațiune, Valentin Schiaucu, Rob Canton, Eurostar, București

63

Anexe

ANEXA 1

Ipoteza 1

T-Test

Group Statistics

45 16,00 4,748 ,708

45 35,29 7,150 1,066

45 14,9333 5,33598 ,79544

45 28,4000 8,10555 1,20830

istoric delincventional

prezent

absent

prezent

absent

scor total

intelegerea ironiei

scor total

intelegerea emotiilor

N Mean Std. Deviation

Std. Error

Mean

Independent Samples Test

,901 ,345 -15,076 88 ,000 -19,289 1,279 -21,832 -16,746

-15,076 76,491 ,000 -19,289 1,279 -21,837 -16,741

12,831 ,001 -9,309 88 ,000 -13,46667 1,44663 -16,34153 -10,59180

-9,309 76,107 ,000 -13,46667 1,44663 -16,34781 -10,58553

Equal variances

assumed

Equal variances

not assumed

Equal variances

assumed

Equal variances

not assumed

scor total

intelegerea ironiei

scor total

intelegerea emotiilor

F Sig.

Levene's Test for

Equality of Variances

t df Sig. (2-tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference Lower Upper

95% Confidence

Interval of the

Difference

t-test for Equality of Means

64

ANEXA 2

Ipoteza 2

T-Test

Group Statistics

58 24,62 11,309 1,485

32 27,50 11,573 2,046

58 21,4483 10,13275 1,33050

32 22,0625 8,73236 1,54368

sensibilitate emotionala

scazuta

ridicata

scazuta

ridicata

scor total

intelegerea ironiei

scor total

intelegerea emotiilor

N Mean Std. Deviation

Std. Error

Mean

Independent Samples Test

,482 ,489 -1,147 88 ,255 -2,879 2,511 -7,869 2,111

-1,139 62,789 ,259 -2,879 2,528 -7,931 2,173

1,940 ,167 -,289 88 ,774 -,61422 2,12778 -4,84274 3,61429

-,301 72,428 ,764 -,61422 2,03793 -4,67635 3,44790

Equal variances

assumed

Equal variances

not assumed

Equal variances

assumed

Equal variances

not assumed

scor total

intelegerea ironiei

scor total

intelegerea emotiilor

F Sig.

Levene's Test for

Equality of Variances

t df Sig. (2-tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference Lower Upper

95% Confidence

Interval of the

Difference

t-test for Equality of Means

65

ANEXA 3

Ipoteza 3

T-Test

Group Statistics

57 24,49 11,366 1,505

33 27,64 11,418 1,988

57 21,0175 9,92740 1,31492

33 22,7879 9,08212 1,58099

nivel agresivitate

autoraportat

scazut

ridicat

scazut

ridicat

scor total

intelegerea ironiei

scor total

intelegerea emotiilor

N Mean Std. Deviation

Std. Error

Mean

Independent Samples Test

,212 ,646 -1,263 88 ,210 -3,145 2,490 -8,094 1,804

-1,261 66,704 ,212 -3,145 2,493 -8,122 1,832

,257 ,613 -,841 88 ,403 -1,77033 2,10616 -5,95588 2,41521

-,861 71,918 ,392 -1,77033 2,05634 -5,86966 2,32899

Equal variances

assumed

Equal variances

not assumed

Equal variances

assumed

Equal variances

not assumed

scor total

intelegerea ironiei

scor total

intelegerea emotiilor

F Sig.

Levene's Test for

Equality of Variances

t df Sig. (2-tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference Lower Upper

95% Confidence

Interval of the

Difference

t-test for Equality of Means

66

ANEXA 4

Ipoteza 4

Correlations

Descriptive Statistics

25,64 11,423 90

21,6667 9,61273 90

scor total

intelegerea ironiei

scor total

intelegerea emotiilor

Mean Std. Deviation N

Correlations

1 ,802**

,000

90 90

,802** 1

,000

90 90

Pearson Correlation

Sig. (2-tailed)

N

Pearson Correlation

Sig. (2-tailed)

N

scor total

intelegerea ironiei

scor total

intelegerea emotiilor

scor total

intelegerea

ironiei

scor total

intelegerea

emotiilor

Correlation is significant at the 0.01 level (2-tailed).**.

67

ANEXA 5

Ipoteza 5

Univariate Analysis of Variance

Descriptive Statistics

Dependent Variable: scor total intelegerea ironiei

16,00 4,927 30

16,00 4,536 15

16,00 4,748 45

33,86 8,536 28

37,65 2,849 17

35,29 7,150 45

24,62 11,309 58

27,50 11,573 32

25,64 11,423 90

sensibilitate emotionala

scazuta

ridicata

Total

scazuta

ridicata

Total

scazuta

ridicata

Total

istoric delincventional

prezent

absent

Total

Mean Std. Deviation N

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: scor total intelegerea ironiei

8523,311a 3 2841,104 79,090 ,000

55069,601 1 55069,601 1533,023 ,000

8021,998 1 8021,998 223,316 ,000

73,834 1 73,834 2,055 ,155

73,834 1 73,834 2,055 ,155

3089,311 86 35,922

70800,000 90

11612,622 89

Source

Corrected Model

Intercept

istoric_delincv

sensib_emot

istoric_delincv *

sensib_emot

Error

Total

Corrected Total

Type III Sum

of Squares df Mean Square F Sig.

R Squared = ,734 (Adjusted R Squared = ,725)a.

68

Descriptive Statistics

Dependent Variable: scor total intelegerea emotiilor

14,8000 5,71990 30

15,2000 4,64758 15

14,9333 5,33598 45

28,5714 8,93776 28

28,1176 6,76279 17

28,4000 8,10555 45

21,4483 10,13275 58

22,0625 8,73236 32

21,6667 9,61273 90

sensibilitate emotionala

scazuta

ridicata

Total

scazuta

ridicata

Total

scazuta

ridicata

Total

istoric delincventional

prezent

absent

Total

Mean Std. Deviation N

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: scor total intelegerea emotiilor

4084,178a 3 1361,393 28,281 ,000

38630,000 1 38630,000 802,493 ,000

3661,534 1 3661,534 76,064 ,000

,015 1 ,015 ,000 ,986

3,747 1 3,747 ,078 ,781

4139,822 86 48,137

50474,000 90

8224,000 89

Source

Corrected Model

Intercept

istoric_delincv

sensib_emot

istoric_delincv *

sensib_emot

Error

Total

Corrected Total

Type III Sum

of Squares df Mean Square F Sig.

R Squared = ,497 (Adjusted R Squared = ,479)a.

69

ANEXA 6

Ipoteza 6

T-Test

Group Statistics

47 24,00 11,314 1,650

43 27,44 11,400 1,739

recunoasterea emotiilor

exprimate la nivel facial

negative

pozitive

scor total

intelegerea ironiei

N Mean Std. Deviation

Std. Error

Mean

Independent Samples Test

,010 ,921 -1,436 88 ,154 -3,442 2,396 -8,204 1,320

-1,436 87,170 ,155 -3,442 2,397 -8,206 1,322

Equal variances

assumed

Equal variances

not assumed

scor total

intelegerea ironiei

F Sig.

Levene's Test for

Equality of Variances

t df Sig. (2-tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference Lower Upper

95% Confidence

Interval of the

Difference

t-test for Equality of Means

70

ANEXA 7

efectele de interacţiune

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: sc_tot_agresiv

10131,976a 3 3377,325 13,218 ,000

402012,881 1 402012,881 1573,347 ,000

6134,453 1 6134,453 24,008 ,000

3001,573 1 3001,573 11,747 ,001

1914,299 1 1914,299 7,492 ,008

21974,246 86 255,514

491494,000 90

32106,222 89

Source

Corrected Model

Intercept

istoric_delincv

sensib_emot

istoric_delincv *

sensib_emot

Error

Total

Corrected Total

Type III Sum

of Squares df Mean Square F Sig.

R Squared = ,316 (Adjusted R Squared = ,292)a.

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: sc_tot_agresiv

6569,734a 3 2189,911 7,375 ,000

438927,887 1 438927,887 1478,191 ,000

4504,447 1 4504,447 15,170 ,000

96,660 1 96,660 ,326 ,570

1405,731 1 1405,731 4,734 ,032

25536,488 86 296,936

491494,000 90

32106,222 89

Source

Corrected Model

Intercept

istoric_delincv

recun_emot

istoric_delincv *

recun_emot

Error

Total

Corrected Total

Type III Sum

of Squares df Mean Square F Sig.

R Squared = ,205 (Adjusted R Squared = ,177)a.

71

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: sc_tot_agresiv

4002,915a 3 1334,305 4,083 ,009

396474,032 1 396474,032 1213,265 ,000

488,181 1 488,181 1,494 ,225

3579,415 1 3579,415 10,954 ,001

43,872 1 43,872 ,134 ,715

28103,307 86 326,783

491494,000 90

32106,222 89

Source

Corrected Model

Intercept

recun_emot

sensib_emot

recun_emot *

sensib_emot

Error

Total

Corrected Total

Type III Sum

of Squares df Mean Square F Sig.

R Squared = ,125 (Adjusted R Squared = ,094)a.

72

ANEXA 8

Univariate Analysis of Variance

Descriptive Statistics

Dependent Variable: scor total intelegerea ironiei

16,00 4,927 30

16,00 4,536 15

16,00 4,748 45

33,93 8,691 27

37,33 3,068 18

35,29 7,150 45

24,49 11,366 57

27,64 11,418 33

25,64 11,423 90

nivel agresivitate

autoraportatscazut

ridicat

Total

scazut

ridicat

Total

scazut

ridicat

Total

istoric delincventional

prezent

absent

Total

Mean Std. Deviation N

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: scor total intelegerea ironiei

8496,770a 3 2832,257 78,173 ,000

55362,849 1 55362,849 1528,059 ,000

8002,849 1 8002,849 220,885 ,000

60,285 1 60,285 1,664 ,201

60,285 1 60,285 1,664 ,201

3115,852 86 36,231

70800,000 90

11612,622 89

Source

Corrected Model

Intercept

istoric_delincv

agresiv

istoric_delincv * agresiv

Error

Total

Corrected Total

Type III Sum

of Squares df Mean Square F Sig.

R Squared = ,732 (Adjusted R Squared = ,722)a.

73

Descriptive Statistics

Dependent Variable: scor total intelegerea emotiilor

14,8000 5,71990 30

15,2000 4,64758 15

14,9333 5,33598 45

27,9259 9,03381 27

29,1111 6,65882 18

28,4000 8,10555 45

21,0175 9,92740 57

22,7879 9,08212 33

21,6667 9,61273 90

nivel agresivitate

autoraportatscazut

ridicat

Total

scazut

ridicat

Total

scazut

ridicat

Total

istoric delincventional

prezent

absent

Total

Mean Std. Deviation N

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: scor total intelegerea emotiilor

4097,170a 3 1365,723 28,461 ,000

39334,046 1 39334,046 819,692 ,000

3795,584 1 3795,584 79,097 ,000

13,047 1 13,047 ,272 ,603

3,201 1 3,201 ,067 ,797

4126,830 86 47,986

50474,000 90

8224,000 89

Source

Corrected Model

Intercept

istoric_delincv

agresiv

istoric_delincv * agresiv

Error

Total

Corrected Total

Type III Sum

of Squares df Mean Square F Sig.

R Squared = ,498 (Adjusted R Squared = ,481)a.

74

ANEXA 9

Descriptive Statistics

Dependent Variable: scor total intelegerea ironiei

23,70 11,148 54

37,00 3,830 4

24,62 11,309 58

38,67 2,309 3

26,34 11,540 29

27,50 11,573 32

24,49 11,366 57

27,64 11,418 33

25,64 11,423 90

nivel agresivitate

autoraportatscazut

ridicat

Total

scazut

ridicat

Total

scazut

ridicat

Total

sensibilitate emotionala

scazuta

ridicata

Total

Mean Std. Deviation N

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: scor total intelegerea ironiei

1242,145a 3 414,048 3,434 ,020

24836,479 1 24836,479 205,963 ,000

29,162 1 29,162 ,242 ,624

1,492 1 1,492 ,012 ,912

1031,358 1 1031,358 8,553 ,004

10370,478 86 120,587

70800,000 90

11612,622 89

Source

Corrected Model

Intercept

sensib_emot

agresiv

sensib_emot * agresiv

Error

Total

Corrected Total

Type III Sum

of Squares df Mean Square F Sig.

R Squared = ,107 (Adjusted R Squared = ,076)a.

75

T-Test

nivel agresivitate autoraportat = scazut

Group Statisticsa

54 23,70 11,148 1,517

3 38,67 2,309 1,333

sensibilitate emotionala

scazuta

ridicata

scor total

intelegerea ironiei

N Mean Std. Deviation

Std. Error

Mean

nivel agresivitate autoraportat = scazuta.

Independent Samples Testa

6,941 ,011 -2,303 55 ,025 -14,963 6,497 -27,983 -1,943

-7,408 9,905 ,000 -14,963 2,020 -19,469 -10,457

Equal variances

assumed

Equal variances

not assumed

scor total

intelegerea ironiei

F Sig.

Levene's Test for

Equality of Variances

t df Sig. (2-tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference Lower Upper

95% Confidence

Interval of the

Difference

t-test for Equality of Means

nivel agresivitate autoraportat = scazuta.

nivel agresivitate autoraportat = ridicat

Group Statisticsa

4 37,00 3,830 1,915

29 26,34 11,540 2,143

sensibilitate emotionala

scazuta

ridicata

scor total

intelegerea ironiei

N Mean Std. Deviation

Std. Error

Mean

nivel agresivitate autoraportat = ridicata.

76

Independent Samples Testa

15,560 ,000 1,811 31 ,080 10,655 5,884 -1,345 22,655

3,708 13,029 ,003 10,655 2,874 4,448 16,862

Equal variances

assumed

Equal variances

not assumed

scor total

intelegerea ironiei

F Sig.

Levene's Test for

Equality of Variances

t df Sig. (2-tailed)

Mean

Difference

Std. Error

Difference Lower Upper

95% Confidence

Interval of the

Difference

t-test for Equality of Means

nivel agresivitate autoraportat = ridicata.

Univariate Analysis of Variance

Descriptive Statistics

Dependent Variable: scor total intelegerea emotiilor

20,7407 9,98902 54

31,0000 7,57188 4

21,4483 10,13275 58

26,0000 8,71780 3

21,6552 8,78422 29

22,0625 8,73236 32

21,0175 9,92740 57

22,7879 9,08212 33

21,6667 9,61273 90

nivel agresivitate

autoraportatscazut

ridicat

Total

scazut

ridicat

Total

scazut

ridicat

Total

sensibilitate emotionala

scazuta

ridicata

Total

Mean Std. Deviation N

Tests of Between-Subjects Effects

Dependent Variable: scor total intelegerea emotiilor

451,078a 3 150,359 1,664 ,181

15525,711 1 15525,711 171,777 ,000

26,231 1 26,231 ,290 ,591

54,972 1 54,972 ,608 ,438

335,169 1 335,169 3,708 ,057

7772,922 86 90,383

50474,000 90

8224,000 89

Source

Corrected Model

Intercept

sensib_emot

agresiv

sensib_emot * agresiv

Error

Total

Corrected Total

Type III Sum

of Squares df Mean Square F Sig.

R Squared = ,055 (Adjusted R Squared = ,022)a.