METODOLOGIE IN ASISTENTA SOCIALA

1. Rolul observatiei in Asistenta Sociala

Observatia este o unealta a oamenilor pe care aceastia o folosesc cu mai mult sau ma putin interes si care poate fi mai mult sau mai putin profunda sau mai mult sau mai putin spontana si critica. Oamenii folosesc in mod obisnuit observatia empirica, ce reprezinta rezultatul surprinderii unor fapte intamplatoare, realizata spontan. Aceasta observatie ofera date insuficiente pentru o analiza solida sau pentru concluzii de profunzime. Subiectul care observa in mod spontan poate face greseli in privinta cantitatii si calitatii fenomenului respectiv, asadar observatia in campul de investigare a fenomenelor socio-umane cere sa se respecte o serie de reguli pentru a se evita greselile obisnuite, dar si pentru a facilita trecerea de la spontan la stiintific. Una din conditiile extreme de importante pe care trebuie sa o respecte investigatorul sociale este de a face fotografierea realitatii intr-un mod impartial. Acest aspect tine de structura interna, de personalitatea fiecaruia dintre noi; adesea oamenii nu pot face abstractive de sentimentele, pasiunile si convingerile personale. Investigatorul social care intr intr-o familie numeroasa, organizata pe mai multe generatii, cu probleme de sanatate ori tulburari de comportament a unora din cei care compun familia, isi poate forma mental o imagine lacunara ori confuza, dar oricum globala. Investigatorul, care in final este indreptatit sa formulize un diagnostic social va trebui sa faca efortul de a reveni in familie, de a discuta cat mai pe larg aspectele pe care le sesizeaza, incercand sa devina analitic, pentru a nu furniza date imprecise si inexact in defavoarea sintezei. Observatia efectuata in mod spontan sip e care o apreciem ca fiind empirica nu se consemneaza in scris si nu este inregistrata verbal. Desi memoria este apreciata drept un laborator extreme de vast si de sensibil al sistemului psihic uman, chiar si cei mai experimentati investigatori sociali trec in mod obisnuit de la observatia spontana la cea stiintifica, prin consemnare sistematica a datelor. De aceea se considera ca este nevoie ca orice observatie efectuata de lucratorii din domeniul social sa fie ordonata mental, pentru a nu cristaliza si vehicular idei preconcepute ori prejudecati ridicate la rand de judecata absoluta.

Caracteristicile observatiei stiintifice si tehnica de realizare In primul rand, observatia stiintifica trebuie sa aiba o baza solida din punct de vedere teoretic. Calitatea cea mai importanta a observatiei stiintifice este cunoasterea existentei unei teorii cu privire la fenomenul cercetat (somaj, delincventa juvenila, inadaptarea la viata de oras). Aceste teorii se elaboreaza de catre cercetatori pe baza unei serii foarte lungi de observatii repetate, judecate si verificate practic. Clasificarea teoretica a fenomenelor sociale are un caracter analitic in sensul ca se pot distinge din ansamblul unui fenomen unitar, elementele care il alcatuiesc, deosebindu-se, de exemplu, in elemente esentiale si elemente accidentale. Pentru a avea garantia ca observatia stiintifica incearca sa fie completa ,sistematica si analitica sunt necesare o serie de conditii: Observatia trebuie sa fie cat mai ampla, deoarece realitatea sociala formeaza un complex, un ansamblu care nu se poate intelege decat in totalitatea sa. Nu este ingaduit sa se intemeieze concluzii pe observatiile partiale, fragmentare si nu este indicat sa se izoleze anumite laturi sau amanunte ale fenomenelor. Pentru a fi completa, observatia trebuie sa fie sistematica. Investigatorul social trebuie sa isi disciplineze observatia, in asa fel incat sa nu scape nimic, sa observe sistematic, cat mai mult posibil sau cat mai multe aspecte ce tin de fenomenele studiate, in ansamblul lor. Pentru a fi sistematica, observatia trebuie sa fie analitica. Se considera ca analiza reprezinta operatia de desfacere mental a unui fenomen in elementele lui component, iar elemental este partea cea mai mica a fenomenului (ce nu poate fi desfacuta in parti si subansamble mai mici). Se poate constata ca in orice familie exista o serie de situatii conditionate, obiective si subiective, care determina functiile familiale. Se pot deosebi: psihologia membrilor familiei, integrarea lor in viata sociala, functiile familiale. Se pot deosebi oamenii care alcatuiesc familia, conditiile lor de viata in coabitare comuna, trasaturi si insusiri psihologice ale membrilor ei, mentalitatea comuna a familiei, integrarea ei in viata sociala. In majoritatea cazurilor, in stiintele socio-umane sunt posibile modalitati duble de cunoastere: cazuistica si statistica. In vederea realizarii studiului statistic se realizeaza esantionul, care reprezinta o colectie de fenomene de acelasi gen operatie care presupune stabilirea unui cadru analitic pe baza folosirii criteriilor de timp, spatiu, de ordin sociale. Pe baza criteriilor semnificative se face alegerea unitatilor de observant, criteria care sunt raportate la scopul cercetarii si la natura fenomenelor cercetate. Pentru cunoasterea statistica, o operatie prealabila este si aceea de determinare a numarului de cazuri necesare si suficiente pentru a forma o colectie care sa ofere si valabilitatea stiintifica a concluziilor cercetarii. In acest caz intervin doi itemi importanti: scopul cercetarii si natura fenomenului studiat. Se apreciaza ca observatia stiintifica trebuie sa fie precisa si conforma realitatii, dar nu toate observatiile stiintifice privind un anumit fenomen pot sa ajunga la acelasi grad de precizie. Aceasta depinde de posibilitatile existente, dar mai ales de scopul urmarit. Prin metoda esantionului se pot evalua numarul de familii si categoria de probleme pe care aceste familii le prezinta, ca si numarul de actiuni institutionalizate ce pot fi efectuate pentru a rezolva unele din problemele de asistenta sociala. Uneori este necesar ca determinarea cantivativa a unor fenomene sa atinga un grad mai mare de precizie, numarandu-se caz dupa caz pe un anumit teritoriu, intr-un anumit moment. Aceasta este operatia recensamantului, care prezinta o importanta deosebita si se numara intre tehnicile de cercetare statistica.

De multe ori, in asistenta sociala si in sociologie se foloseste schita genealogica a familiei, care este deosebit de utila pentru descifrarea usoara a componentelor familiale, cu toate gradele de rudenie dintre membrii care o alcatuiesc. La fel, schita de locuinte de familie, a localului unei unitati de asistenta si protective sociala, a unui cartier, a unei localitati, devine mult mai clara decat o simpla descriere, oricat de vie ar fi descrierea respectiva. In asistenta sociala de caz, alcatuirea schitelor de locuinte nu este necesara decat cu totul exceptional, cum ar fi de exemplu atribuirea minorilor in familiile despartite prin divort unuia dintre soti care beneficiaza de locuinta. In activitatile de colectivitate insa, schitele sunt deosebit de utile. Localurile unitatilor de asistenta sociala (camile, azile, cantine, etc) este necesar a fi reprezentate prin schite pentru a intelege conditiile de functionare, pentru amenajarile care ar putea fi realizate.

Observatia stiintifica are avantajul de a putea fi repetata si verificata. Oricate precautii metodologice s-ar lua, este posibil sa se greseasca in observatiile facute. Observatia stiintifica trebuie repetata pentru a verifica corespondenta dintre cele constatate si ceea ce exista efectiv in realitate, dar este necesara si ca o conditie pentru obtinerea unei observatii complete. Observarea complete nu se poate realize dintr-o singura intrevedere, tocmai pentru faptul ca precizarea dialogului ridica aproape continuu semen de intrebare ce trebuie lamurite in decursul altor observari. Actiunea dusa pentru rezolvarea unui caz social poate sa scoala la iveala un minus de informatii, care a facut ca planul de actiune sa fie defectuos intocmit sau incomplet. Repetarea observatiei are drept scop verificarea acesteia. Uneori, repetarea observatiei ridica o problema in stiintele social-umane, si anume aceea daca si in ce mod poate fi ea efectuata. In legatura cu anumite elemente ale investigatiei, repetarea observatiei este usoara, cum este cazul unor conditionari obiective: locuinta, obiectele de uz casnic, etc. Pentru cunoasterea intima a conditiilor subiective ca si pentru unele efecte ale deficientelor functionale, repetarea este dificila. Repetarea este insa in parte posibila prin dirijarea conversatiei in asa fel incat sa se revina asupra unei problem discutate intr-o intrevedere anterioara. Cel mai dificil sunt de repetat observatiile asupra actiunilor, acestea ca parte a comunicarii nonverbale: un gest, o expresie mimica a persoanei cu care vorbim sau a celor care asista la convorbire si care poate fi revelatoare asupra unor relatii de familie, gesturi instinctive de aparare ale unui copil atunci cand se apropie de el parintele care il supune in mod obisnuit maltratarilor. De asemenea, fiecare observatie trebuie analizata pentru a se vedea daca nu contine contraziceri logice intre diversele el parti care o alcatuiesc si daca nu are parti confuze sau elemente importante care lipsesc. Observatiile pot fi analizate sub raportul concordantei lor cu diagnosticul social pentru a vedea daca ele ofera sau nu elemente suficiente, concludente pentru motivarea acestuia. De regula, observatia stiintifica este consemnata intr-un material, in scris. O serie de defecte ale observatiei spontane pot fi inlaturate prin consemnarea in scris a observatiilor efectuate. Verificarea se face fara repetarea intregii operatii, ci prin sondaj, alegand la intamplare un numar de cazuri individuale care sunt supuse unui control atent. Stocarea observatiei prezinta incovenientul de a nu ingadui sistematizarea. Doar mental nu se poate face o ordonare logica pe capitole, pe puncte a elementelor culese intr-o investigatie complexa. Asternute pe hartie, faptele devin un material asupra caruia putem lucre, pe care il putem structura logic, accentuand sau estompand anumite aspecte. Consemnarea in scris este necesara si pentru a asigura posibilitati de comunicare a rezultatelor investigatiei facute. Investigatorul bine pregatit teoretic si practic are posibilitatea de a face doua feluri de observatii: unele directe, altele indirecte. Observatia directa se poate face in legatura cu obiecte naturale (care tin de mediul geografic) sau care sunt rezultatul muncii omului: locuinte, diverse obiecte, bunuri. Observarea directa a obiectelor nu releva numai cum gandesc oamenii, ci si modul in care actioneaza. Observatia indirecta este deductia pe care o facem pe baza unor observatii directe, asupra unor fenomene a caror observare nu s-a putut face la locul si in timpul cand in care s-au petrecut. Asemenea observatii indirect se poate face nu numai in legatura cu obiectele, ci si cu opiniile care pot fi percepute, stocate, putand ulterior conchide ca s-a realizat in mod direct observatia. Observatorul stiintific percepe simultan obiectele, opiniile si actele pe care le supune unei aprecieri metodice, le analizeaza in contextul lor si cu prudenta, poate ajunge la unele deductii logice, restabilirea adevarului, reconstituirea faptelor sunt operatii dificile care cer multa prudent si experienta acumulata systematic. Efectuarea operatiilor si analiza lor critica prin care putem stabili situatia reala a unei familii sau a unui individ, constituie o adevarata piatra de incercare in munca de asistenta sociala.

INTERVIUL in Asistenta Sociala Interviul este alaturi de conceptul de personalitate una din permanentele tentatii si preocupari. Acesta este o metoda utila si necesara, iar cel care il utilizeaza se poate perfection in aceasta tehnica daca face eforturi de cunoastere si autocunoastere. Aspectele generale, cerintele si modalitatile de aplicare a cunostintelor teoretice necesare unui interviu sunt: Interviul poate fi realizat cu bune rezultate in munca de asistenta sociala daca se tine cont de problemele pe care le ridica asistatul si daca se cunoaste mediul acestuia de provenienta. In cadrul interviului, asistentul social trebuie sa se asigure ca este inteles de asistatul sau. Asistentul social va avea intotdeauna un comportament profesional adecvat statutului sau, situatiei si activitatilor in care este incadrat. Responsabilitatile asistentului sociala fata de asistat se revela prin prisma pregatirii sale. Asistentul social va respecta intimitatea si aspectul confidential al tuturor informatiilor in cadrul activitatilor profesionale. In cadrul comunicarii asistent social-asistat, lucratorul social nu realizeaza doar un inverviu, el comunica sentimente, idei, informatii, intr-o maniera deschisa, chiar sincera pentru actiuni reusite, in domeniul protectiei sociale. Asistatul va fi proteja de asistentul social prin respectarea varstei, sexului, trairilor si experientei pe care unii au acumulat-o si au devenit dependent de un sistem de protectie sociala. Asistatul va fi ajutat de specialist sa-si dezvaluie neintelegerile, nemultumirile, etc. Scopul este dublu: unul ar fi cel psihanalist, iar al doilea ar fi o treapta pe calea identificarii problemelor specifice, a scopurilor si obiectivelor urmarite. Asistentul social va ajuta asistatul in cadrul interviului sa faca o serie de pasi in actiunea urmarita. Modulatiile din vocea asistentului social pot transmite emotii positive si contactul vizual poate avea succes. El va pastra o anumita distanta, va avea o pozitie civilizata, etc. Pastrarea unei distante sociale. 2. Diagnoza sociala In timpul observatiei, investigatorul social este calauzit de cunoastere si experienta. Pe de urma unei serii lungi de experiente empirice, acesta ramane cu o anume concluzie teoretica, cu o parere mai mult sau mai putin precisa despre fenomenele observate. Aceste concluzii urmeaza a fi imbunatatite critic. Analiza fenomenelor sociale nu se poate face decat pe cale abstracta. Suntem obligati sa face analize abstracte si rationamente experimentale pe fenomene neprovocate de noi, adica bazandu-ne pe experiente spontane. Omul de stiinta se deosebeste de cel needucat stiintific, prin faptul ca utilizeaza ca mijloc de cunoastere si de actiune ipoteza. Aceasta ipoteza de lucru serveste pentru sistematizarea observatiilor, astfel incat ele sa duca la confruntarea teoriei cu practica, la verificarea gandirii si la cunoasterea aprofundata a relatiei pentru a putea interveni.

Diagnoza de prima infatisare si rolul ei de ipoteza de lucru Cand un caz de asistenta este semnalat si dat in lucru de un organ administrativ oarecare sau de o policlinica, el vine dj caracterizat, purtand o calificare administrativa. Calificarea administrative si motivarea interesului constituie o prima analiza sumara a problemei cu care se va avea de lucrat. Cand se intra in familia respectiva pentru a o investiga, se stie inca de la inceput, generic, despre ce este vorba. Prima grija va fi cea de a verifica daca intr-adevar faptele confirma calificarea administrativa data sau justifica cererea persoanei repective. Calificarea administrativa si motivarea interesului joaca in acest caz rolul unei ipoteze de lucru, dat fiind investigatia va fi dirijata de la inceput in asa fel incat sa se confirme sau infirme calificarea initiala data de cei care au seseizat. Pe baza observatiilor rapide care se pot face, se poate pune insa si un diagnostic de prima infatisare ceva mai adancit. Se inlocuieste astfel calificarea administrativa (sau motivarea interesului) cu propriul diagnostic, care este alcatuit astfel incat sa poata servi ca obiectiv de cercetare, ca mijloc de concentrare a observatiilor, pe o anume problema, in fond, ca o ipoteza de lucru. Faptele care se observa intr-o serie de vizite ulterioare permit insa intrebuintarea diagnosticului de prima infatisare, adancindu-l din ce in ce mai mult, pana se ajunge sa se faca in deplina concordant cu realitatea, adica pana la punerea unui diagnostic propriu-zis. Orice diagnostic stiintific cuprinde de fapt doua tipuri: un diagnostic descriptiv (numit si nosologic) si un diagnostic explicativ (numit cauzal sau etiologic) Investigatia si diagnosticarea sociala Orice problema de asistenta individualizata este semnul ca in acea familie exsita o anume disfunctionalitate. Scopul este acela de a repune familia in stare de functionalitate normala. Ceea ce se poate observa direct (prin observare de obiecte, de opinii, de actiuni) este doar: starea de fapt, care constituie problema de asistenta morala si seria de conditii obiective si subiective. Carentele ca atare nu pot fi constatate doar prin observatie directa, ci deduse prin rationamente logice.

Diagnosticul descriptiv va cuprinde descrierea problemei si a conditiilor de viata ale familiei, iar diagnosticul cauzal va cuprinde analiza genetica a carentei functionale si a efectelor ei. Diagnosticul descriptiv diferential este des intrebuintat in medicina unde stabilirea diagnozei este curenta. Dar este folosit si in alte discipline, ori de cate ori dorim sa exprimam notiunea de cunoastere in adancime. Diagnosticul descriptiv (nosologic) este in stiinta acea cunoastere adancita care descrie un fenomen in cadrul unui sistem teoretic de clasificare. Diagnosticarea cazului de asistenta trebuie facuta in asa fel incat sa se stabileasca diferential nuanta exacta a problemei, sa se rezume clar esenta problemei. In operatia de diagnosticare nu este vorba numai de punerea unui calificativ corect si precis, ci si de o descriere propriu-zisa a cazului, descriere care de asemenea nu trebuie facuta literar, ci in termenii stiintifici ai profesiunii, concis si in acelasi timp clar. Tot in diagnosticul descriptiv intra insa si descrierea conditiilor obiective si subiective in care traieste familia.

I. Diagnostic de prima infatisare. Diagnosticarea diferentiala a problemelor de asistenta sociala se face cu ajutorul simptomatologiei respective pe baza cunoasterii unor serii de semen prin care se manifesta unele componente ale problemei. Precizarea diagnosticului diferential nu se face pe cale intuitiva, ci sistematic, prin analizarea tuturor simptomelor caracteristice fiecarui tip de caz in parte. Doar cand se gaseste seria de simptome, alcatuind impreuna dovada existentei unei probleme de o anumita cateogrie, se poate proceda la o diagnosticare diferentiala corecta.

II. Diagnosticul cauzal A constata si a descrie ce se intampla si cum se intampla nu este sufficient. Actiunea de repunere in stare de functionalitate a unei familii nu se poate intemeia pe simpla descriere a faptelor, ci are nevoie de o explicare a lor, de o precizare a proceselor care stau la baza problemelor de asistenta sociala. Trebuie o analiza a cauzei, respectiv, mecanismul modificarii uneia dintre functiile familiei luata in studiu. Punand fata in fata conditiile de viata ale familiei si efectele carentelor familiale care se pot observa direct, se poare reface mental procesul care a generat disfunctii. Diagnosticul cauzal serveste elaborarii unui plan de actiune.

3. Tipuri de prognoza sociala Diagnosticele stabilite (descriptive si explicative) au folosit initial drept ipoteza de lucru, ca indrumator in efectuarea observatiilor si executarea unui rationament de tip experimental. Ulterior diagnosticele au folosit drept concluzie pentru investigatiile efectuate. Fie ca investigarea realitatii a confirmat si a lamurit in amanunt diferentele in diagnosticul initial, fie ca a fost nevoie sa se inlocuiasca primul diagnostic printr-un altul, mai adecvat realitatii, diagnosticul concluziv devine, la randul lui, o ipoteza de lucru, in sensul ca pe baza lui se va trece la prognoza.

I. Prognoza starilor de fapt este un prim pas spre cea de-a doua prognoza care, consta in a anticipa care va fi desfasurarea faptelor si daca se poate inverveni in actiuni de asistenta sociala. Se stabileste un plan de actiune, constand in precizarea scopurilor ce se vor sa fie atinge si se specifica, care sunt mijloacele care vor fi folosite pentru atingerea acestor scopuri. Prevederea consta in a vedea calea pe care se pot evita efectele gresit consemnate in prognosticul de fapt. II. Prognosticul plan de actiune este inversul prognosticului stare de fapt. Se enumera viitoarele posibile rezultate positive la care se vrea sa se ajunga. In loc sa se insisted oar asupra conditiilor negative, trebuie pus accentual pe cele pozitive, care ajuta in actiunea de normalizare a vietii de familie. Prognosticul plan de actiune este el insusi o ipoteza de lucru. Daca se executa planul de actiune in conditii bune si totusi nu se obtin rezultatele scontate, exista dovada ca investigatia de baza a fost insuficient adancita, diagnosticul descriptiv si cauzal au fost gresit stabilite. Se poate afirma ca planul de actiune a fost elaborate gresit. Planul de actiune este o consecinta logica a procesului de investigatie judecat in lumina scopurilor pe care si le propune asistentul social.

In legatura cu tehnica elaborarii planului de actiune si punerea lui in practica, asigurarea eficacitatii lui se intemeiaza pe cunoasterea legislatiei tarii, a institutiilor de ocrotire sociala existente, a tuturor mijloacelor de actiune pe care sistemul de protectie si asigurari sociale dintr-o tara il poate pune la dispozitie.

BibliografieRascanu Ruxandra, (2001), Metode si tehnici de asistenta sociala, Ed. Fundatiei Humanitas. Capitolul 59